Particip la competitia Heineken _Legendary Traveller, unde tocmai un roman a fost ales sa fie dropped (dintre 2200 de praticipanti ! bravo). Trebuie sa scriu o povestire despre o aventura de a mea de calatorie, si sa ii dau si share pe facebook, unde puteti sa imi dati cite likeuri vreti (primesc puncte pentru asta, asa ca puteti fi darnici, mersi :)
M-am gindit mult la ce aventura ar fi de povestit si am ales prima mea plecare "afara", pe vremea Oaild Oaild Est-ului inca viu, in 1991. Iata povestea:
Budapest Solo (de air guitar, Opus… oricui)
Cea mai mare aventura a vietiii mele de calator…., of, au fost atitea, de fapt de fiecare data…si destinatiile nu au fost asa exotice ci la doi pasi, dar in vremurile acelea era mai greu sa ajungi dincolode Curtici decit e azi sa te duci oriunde, in Tailanda, Turkmenistan, sau Tibet. Sau Beirut, Bagdad si in Bolivia ! Unde stateai la granita citeva ore bune, cu spaima ca vei fi dat jos, ca ceva n-o sa fie in regula, si asta intr-un tren murdar, si plin, un adevarat tren al groazei. Unde te dadeau jos vamesii, mai ales cei slovaci, sau te puneau sa te barbieresti ca nu semeni cu poza din pasaport (i s-a intimplat unui prieten, altii n-au ajuns niciodata mai sus, ci au fost intorsi, ca nu aveau vaucher de cazare ok…). Ca in bancul cu iepurasul si cu sapca, cam asa era.
Deci, Budapesta 1991.
Monsters of Rock, cel mai tare festival de rock, hard and heavy, inca itinerant in acea zona pentru vreo 2 editii. Am plecat la oha din Brasov, cu un tovaras, student mai mare, care statea in gazda la maica-mea, si care agatase un japonez ce se aventurase si el,in Europa de la est si foarte salbatica.
Omul inchiriase o masina, asa ca ne-am agatat de el si ne-a dus pina la Budapesta. Moca, dar cu probleme la granita, ai nostri mai ok, dar vamesii unguri, extrem de circumspecti, "
Ce cautam noi in masina de Germania, condusa de un japonez ?”. Dupa ce am stat peste o ora si s-au convins sau nu ca nu suntem spioni, ne-au dat drumul. Si asa am pasit prima data in Vest. Mai fusesem doar o zi in Bulgaria, dintr-o tabara, si aia extrem de nefasta, prin 1986….o simbata cind bancile fusesera inchise si am balit toata ziua, fara leva, si colegii mei de autocar si-au vindut blugii de pe ei si adidasii ca sa isi ia suc si inghetata si BT !
Acum aveam 21 de ani abia impliniti si un an si un pic de portie de libertate ! Si multa naivitate ! Soselele erau mai line, sau cel putin erau, de undeva spre Budapesta, si adia un vinticel de Occident…
Era vacanta de vara, final de august canicular, chiar incendiar, bani ioc, nisciva marci (deutschemarks pentru cei din generatia Euro :), dolari, pasaportul verde, primul aparut in “
libertate”, dar pe care scria mare inca "
Republica Socialista Romania" si avea stema cu holde si sonde…
Am si acum pe undeva o poza cu mine, tovarasul Dorin si japonezul mititel, pe deal, sus la Budapesta, o fi Buda, o fi Pesta, ca mereu le incurc, la monumentul victoriei socialismului…ne-a trimis-o chiar japonezul, profesor la ceva universitate, deh, respect, oameni corecti si seriosi.
Dar peripetiile au inceput dupa ce ne-am despartit de japonez, pentru ca ne-am cazat la un hostel, cosmopolit…si tocmai am auzit la televizor, Sky News, CNN, ca la Moscova fusese puci. Era lovitura de stat, razboi civil, si toti turistii vestici din Budapesta se cam speriasera. In fine, ne-am speriat si noi un pic si ne-am benoclat in televizor. Imi si imaginam tancurile troncanind pe asfaltul incins a la anul 1956 sau Praga 1968. Dorin a plecat inapoi dupa 2 zile, eu am ramas, pentru ca scopul calatoriei era primul meu concert de megarock, sau primul meu megaconcert, Monsters of Rock, AC/DC, Metallica (care tocmai scosesera
Black Album dar nimeni in Ungaria nu-l ascultase), Motley Crue, si Queensryche, toate trupe care imi placeau si care sa retinem, au venit in Bucuresti, eveniment ultraplanetar , Metallica in 1999, deci 8 ani mai tirziu iar AC/DC abia in 2010 -19 ani later...si Motley Crue in 2012 !!! si eu aveam mareata virsta de 21 de ani praospat impliniti cind i-am vazut !
In fine, eu singur, in mijlocul a 50.000 de oameni, destul de agresivi, singur cuc, cu berile luate de cerberii de la intrare, si cu prospectul de a dormi pe strada in noaptea respectiva…pentru ca banii de hotel s-au terminat..si am ramas de cucurigu. La Budapesta prin peregrinari l-am vazut pe Papa, in carlinga blindata, plimbat de agenti speciali in limuzine, in prima lui vizita in Est. Cind a venit apoi Papa la noi ? Am vazut unde filmase Michael Jackson un videoclip gigant. Am vazut primele artificii smechere din viata mea (ca nah, la 23 August nu se faceau...), de Ziua Ungariei, care m-au fermecat. Parca asa trebuia sa fie un concert Jean Michel Jarre, stam eu de la videourile vazute…M-am plimbat singur pe strazi uriase, care ma inghiteau, in caldura, zi si noapte. In imensul oras Budapesta, pe care l-am batut temeinic timp de o saptamina la pas marunt, am intilnit niste neozeelandezi, un cuplu fan de aborigeni, cu piercing si tatuaje (nah, pentru un roman tinar in 1991 era ceva destul de exotic), care mi-au oferit sa dorm la ei, la hostelul unde stateau. Nici azi nu stiu de ce au fost asa draguti, nu s-a intimplat nimic kinky :), decit ca am baut niste beri. Nu le stiu numele si iata de ce, mi-au dat o carte in engleza si inauntru aveam scrise numele lor. Dar am uitat-o in trenul de intoarcere, cind am coborit de-a valma, si va zic imediat de ce…Dar era greu de intrat la ei in hostel, trebuia sa nu se prind omul de la poarta, asa ca ma furisam pe geam, practica dobindita pe atunci de la mare unde faceam cu totii blatul. Nu imi aduc aminte de nici un fel de stres existential, ci doar de inconstienta magica pecuniara, biletul la concert m-a uscat, mai mult decit socotisem, am ramas chiar chel. Dar cind am vazut primele tarabe cu muzichii, am facut pasul risquee de a-mi lua de toti banii ramasi casete…originale(si sa le ascult la walkman, David Lee Roth pe insula Margareta, cintind despre
some sensible shoes, sau Joe Satriani-
Flying in a Blue Dream, Jean Michel Jarre-
Zoolook si Mike Oldfield-
Islands), Hungaroton, sau balind la un vinil de import cu soundtrackul original la
Once Upon A Time in America, care costa zeci de mii de forinti, in vitrina unui magazin de pe o strada fitoasa. Mai am si azi casetele, si inca se pot asculta. Deh, old technology, nu digital…dar divaghez…
In 1991 Budapesta nu era inca un oras cosmopolit si ungurii nu vorbeau (sau nu vroiau sa vorbeasca) nici o limba. Cel putin nu cu mine. M-am descurcat foarte greu, doar cu o boaba de germana, pe cre tot eu o stiam mai bine. Am mai fost de atunci la Budapesta de nenumarate ori si cu nenumarate aventuri, pe vremea cind doar ei aveau concerte de anvergura, si incetul cu incetul m-am obisnuit, dar atunci, in 1991, era cam crincen. Plus ca umblau legendele irdentiste cum ca nu e bine sa zici ca esti roman sau sa vorbesti romaneste. Mergea lume pe atunci la produs, import-export, cica business, bisnita, nu la concerte. Eram de avangarada. Asa ca, de ma intrebau interlocutorii de aflat directii ce sunt, ziceam olandez. La concert la fel. Aveam in rucsac 3 beri, o mica avere pentru mine, pe atunci. Vreau sa intru cu ele, nah, naiv, roman virgin de concerte mega. La noi nu s-a vindut bautura vreo 15 ani la genul asta de manifestari. Eram pe Nepsatdium. Urias loc. Peste 50.000 de oameni, furnicar. La control, garzi de 2 pe 2. Ma opresc. Imi iau berea. Eu ma dau viteaz. Nu vreau sa le-o dau. Am dat banii mei putini pe ele. Zic ca ramin la intrare sa le beau. Iau una si o deschid. Sunt siderati.
Ma intreaba de unde sunt. Din Olanda zic io.
Netherlands. Ma masoara si ma pun sa zic ceva in olandeza. Intr-o prezenta de sporit si aberatie de pusti am inceput sa debitez. E foarte simplu, si am facut-o de atunci si alte dati in vremea in care nu era deloc
kosher sa fi roman. Incepi cu Paul Verhoeven, daca stii pronuntia si bagi,
“verhaten, verhouten, verhouven, etc”.
Bodyguarzii m-au last in pace, speriati parca de gijitul meu. Am baut 2 beri dar auzeam deja ca incepuse concertul. Asa pe lumina ? Am plecat in arena. Queensryche, pe val, dupa
Empire. Nu mai dau amanunte, dar a fost scary. Singur in multime, pierdut, deshidratat. Ideea era sa ma intilnesc cu doi prieteni din Brasov, care au venit insa mai tirziu in Budapesta. Am stabilit noi, provinciali in cap, si insolati, “
ne vedem in fata”. Si in fata ne-am vazut. La Bucuresti, in anul studentesc urmator. Suspectibili fiecare,
“Esti sigur ca ai fost ? Unde ai stat ? Ce au cintat ? Nu te cred ca ai fost ! Hai, mah ! “ Da, nu se inventasera internetul si telefoanele mobile.
In fine, am gasit 2 romani in Budapesta. Unul cu care ne-am imprietenit, care mergea si el la concert, dar pina in tramvai, dar a venit controlul si am fugit care incotro, ca nu avem bilet, deh, exemplu de solidariate romaneasca. Un cosmar, controlorii de bilete din Budapesta, la metrou si in autobuze, tramvaie, etc. Asa au si ramas pina la ultimul concert pe care l-am vazut acolo, Roger Waters The Wall, in 2011, cind am mers cu teama cu un tramvai, multe statii, pe aceiasi canicula infernala tipica verii budapestene, dupa ce coborisem din busul de Viena. Acum nu gasisem sa iau bilet, pe atunci, in 1991, nici nu mi-ar fi trecut prin cap. Stiam ca se trece strada pe rosu si se merge fara bilet. Ceea ce am si facut, la final de calatorie. Si unde ajung la al doilea roman, pe care l-am cunoscut in gara din Budapesta. Keleti, o gara pe care o urasc cu pasiune, unde am dormit pe banci, unde am asteptat si schimbat trenuri ci intirzieri astronomice….si mereu caldura verii si mirosurile, si fauna din zona…
Si cum stateam sa vad cum ajung acasa, a doua zi dupa concert, mi se pare ca mi-au dat prietenii aborigenilor niste bani, dar nu-s sigur, si la casa vad ca nu ajungeau de nimic, ma iau un vorba cu romansaul nostru. Care cred ca mergea pina la Bucuresti. Si era mai rutinat. Si care a propus “blat negru” pina la romani. De unde mergem cu Nasul. Pai cum ? Recunosc ca am mers cu Nashul toata studentia, dar nu si in Ungaria atunci. Dar nah, noaptea se lasa si trenul pleca. Si ne-am suit. Si am lasat bagajul, not much, un rucasc, undeva sus, si am inceput sa fugim in contrasensul Nasului, prin tren. Pina la Curtici. Unde i-am dat ceva Nasului roman. Acum ma gindesc cum am trecut de frontiera fara probleme, era destul de aspru si se mai batea cu pulanul. La greu. Dar trenul se umpluse de contrabandistii de ocazie ai epocii, asa ca aveau treburi mai importante vamesii. Macar aveam pasaport.
Tin minte cum ne ascundeam in WC si cum coboaram in statii si ne suiam prin partea celalata. La fiecare statie, si cam oprea trenul asta. Bekescsaba Lokoshaza….Nu am facut podul trenului, ca transfugii veritabili, dar ma rog. Oboseala era mare si ea, cred ca nu mai dormisem aproape deloc de citeva nopti, cel putin nu ca lumea. Auzeam in urechi numai limba maghiara si asa am patit citeva zile, ma defectasem rau. Am stat intr-un compartiment dupa Deva si am citit din cartea de la neozeelandezi. Nu mai stiu demult ce carte era, dar era buna. Cind am coborit in Brasov atipisem. N-am apucat sa imi iau ramas bun de la tovarasul de blat, pe care nu l-am mai vazut in viata mea, si nu am luat cartea. Am coborit in fuga, in ultimul moment si trenul a plecat. Cartea a ramas in tren cu numele lor pe o foaie. Acum as vrea sa le multumesc acum acestor oameni draguti, in scris. Imediat a venit la mine nimeni altul decit Dorin, care lua straini si le oferea cazare. Cercul era rotund. Aveam deja o mica febra, caldura, deshidratare, probabil stres neinteles. Tuseam copios, tabagic. Seara am ajuns la chef, in camin, in camerele dezafectate, de peste vara. Am facut proba de foc a casetelor unguresti.
Am facut mai tirziu penumonie nasoala, eram gata de un TBC.
Asta dupa ce am mers de final de vacanta, de la Brasov la Costinesti cu un japonez. Da, altul. Si n-am dormit aprope o saptamina. Si dupa am intrat in spital, dupa ce m-am intors de la Bucuresti la Brasov cu o cursa de 50 de dolari si un sofer fara carnet. Dar asta e o alta aventura.
al vostru calator prin legende,
Alin Ludu Dumbrava