Inside Man (2006) English

 Inside Man – Inside Spike Lee’s Cap

Alin Ludu Dumbravă, Șapte Seri / April 2006

"Small country, a few tables." (Gheorghe Dinică)

And no hats. I think almost every passionate cinemagoer here (a small, somewhat dysfunctional minority, like the great bustard in Bărăgan) knows Spike Lee — “that Black guy with glasses and a cap” — from that Orange Wednesday commercial, where he pitches a baseball movie. “Their colors were white and blue — can’t it be orange?” they give him a corporate cap: “Hey Spike, you forgot your hat!” Classic Orange Wednesday commercials (no, not the ones with hobbits with weird voices; no, Orange doesn’t pay me).

What was I writing? Ah, yes… Spike Lee’s cap. Hobbits. Baseball. Because here, this breed of cinema wanderer — let’s call him the inside man, like in Spike’s film, which he made after they refused to fund that other baseball movie — expects not to have the credits cut, popcorn dropped on his head, or get called by fools during the screening. He wants the film projected correctly, with care (I can already hear the muted curses of projectionists who just want peace, since “the equipment dates back to Ceaușescu”), yet he’s actually an outside man, getting roughed up regularly, like in the joke about the bear and the rabbit: “Why don’t you have a hat, man?” — Bam!

But let’s get back to Spike’s film — the second to hit our screens after 25th Hour; the guy’s been making films since the ’80s! Inside Man is his first truly commercial movie, with the biggest budget, A-list stars, studio financing and marketing. A film about (fake) heists, hostages, New Yorkers, and even… Albanians (a Romanian actress — Florina Petcu, see her photo on IMDb — plays an Albanian), without baseball or caps (Denzel wears a fedora).

With stars like Clive Owen, Denzel Washington (his fourth Spike Lee film), Jodie Foster, Christopher Plummer, and Willem Dafoe. A strong opening credit sequence, flawless cinematography, sharp editing, and a Terence Blanchard score. Like Brian De Palma’s Mission: Impossible, a commercial concession, Inside Man is intelligent, subversive, and acerbic. Add Spike Lee’s personal touch, racial undertones, and his unmistakable New Yorker flavor in the tense post-9/11 climate — humor and energy included.

More interesting for the cinemagoer than the movie about the guy in white-and-blue baseball gear. “Hey Spike, you forgot your hat!” Paraphrasing: “No hat? Take a Koprol!”

Directed by: Spike Lee
Starring: Denzel Washington, Clive Owen, Jodie Foster, Willem Dafoe

Hârtia va fi albastră / The Paper will be Blue (2006)

Apropo de Libertate de Tudor Giurgiu, acum pe ecrane (cronica mea din ziarul de Brașov Culturama aici și în engleză aici), iată și cronica la celalat film despre ”Revolutie”, Hârtia va fi albastră de Radu Muntean, cu premiera pe 13 octombrie 2006 (i was there ;). Articolul a apărut atunci în revista Șapte Seri. Dacă vă interesează și Porumboiu, A fost sau n-a fost, cronica mea din epocă, tot Șapte Seri, e aici.

********************************************************************************

Hîrtia e foarte albastră - Hîrtia va fi albastră 

 de Alin Ludu Dumbravă

 Şapte Seri / octombrie 2006

"There's no time No time to remember these days No time to hold back in that size We don't have no time, no time, no time... No time for revolution!" 

                                                              Falco - No Time for Revolution

Atenţiune, atenţiune! Film nou românesc! Iară cu revoluţia? Da, dar nu iară şi nu din nou, ci pentru prima dată... despre cei ce au băgat în stradă în noaptea de 22-23 decembrie, în capitala acestei ţări numită pe atunci R.S.R. (Republica Socialistă România), cei ce au murit de-an pixul la acea circotecă datorită căreia azi poţi să-ţi iei maşină în leasing şi să culegi căpşuni în spaniolă. Aşa zisa "Revoluţie", minunata lovitură de stat bazată pe zvonistică, fum fără foc şi foc fără fum, scăpată de sub control datorită unor tineri entuziaşti. Mulţi dintre ei n-au mai apucat să se entuziasmeze de a doua zi încolo, nici măcar să se deprime. Pentru cei care au avut ghinion, în confuzia generală, prezentată realist de Radu Muntean (la al doilea film de cinema, după Furia), 22-23 a fost o noapte fatală, nu "Conu' Leonida faţă cu reacţiunea". Ţţţţţ, noroc că a fost cald. Că altfel, dacă erau minus 30 de grade, se ducea de râpă tot evenimentul. Aah, şi să nu uit, era mai cald afară ca înăuntru.

OK. Precizări. Hîrtia va fi albastră e un film Important. Dur. Minimalist. Docu-dramă. Lumina de atunci, străzile sumbre, camera tremurată, dar foarte puţin, culorile desaturate (bravo Tudor Lucaciu). Nu mă aştept să se bată lumea pe bilete, pentru că aud zvonuri cum că "iară cu revoluţia, dom'le, ne laşi, au trecut 16 ani". Da, au trecut şi iată, un copil de 16 ani, nenăscut în tomberonul lui Ceaşcă, poate să afle şi el câte ceva. Să vadă primul film cu adevărat despre "noaptea cea mai lungă". Într-un stil narativ alert, cu miez şi point. Să afle de unde vine ciunga şi coca cola aia, că nu scrie pe net şi messenger! Eu cam atât aş avea de spus. Să-i ducă la film, cu clasa, de la şcoală. Aşa cum erau duşi elevii să facă cu mâna Cârmaciului, cînd trecea pe drum, sau cum recoltau cartofi, ca să avem agricultură. Am şi o problemă, una singură în unghi subiectiv şi muzical, genericul final cu Nana Mouskouri şi corul sclavilor. Mă aşteptam de la Radu la ceva gen Scorsese în Goodfellas, unde cântă Sid Vicious My Way, adică ceva mai punk, gen Zob cu o variantă la Deşteaptă-te, Române, sau varianta mea (că se discută în film despre Amadeus-ul austriac, RIP), No Time for Revolution. OK. După film am intrat într-o tutungerie-alimentară, butic, chiar în spatele Ateneului Român pe care scrie Molière, Franklin etc, şi era ca pe vremuri, salam, cu menţiunea fără soia. În continuare la noi hîrtia e foarte albastră. Nu ca cea de turnesol, că nu-şi schimbă culoarea, asemeni cameleonului naţional.

Program Cinemateca Patria 4 - 8 iunie

Program Cinemateca Patria -Brasov 4 - 8 iunie 2014

Miercuri 4 iunie
20.00. Seara filmului european
Remușcare / Atonement (Anglia, 2007)
Premii: 7 nominalizari la Oscar, si premiul pentru cea mai buna muzica: Dario Marianelli, 4 premii Globul de Aur, 2 premii BAFTA
Regia: Joe Wright
Cu: Keira Knightley, James McAvoy
Gen: drama, ecranizare
Durata: 120 min.
Cronica mea din 2008 in Sapte Seri aici

Joi 5 iunie
20.00. Comedy Classics
Cum se fura un milion / How to Steal a Million (SUA, 1966)
Regia: William Wyler
Cu: Audrey Hepburn, Peter O'Toole, Eli Wallach
Comedie, romantic
Durata: 120 min.

Vineri 6 iunie
19.00. Doc and Roll:
God Bless Ozzy Osbourne (2011)
Regia: Mike Fleiss, Mike Piscitelli
Documentar, biografic
Durata: 95 min.
Un portret al celui mai iubit și țicnit scandalagiu, legendarul Ozzy, binecuvîntat de Dumnezeu și de toți sfinții rockului !

21.00: Seara Dracula Film Festival
Fălci / Jaws (SUA, 1975)
Regia: Steven Spielberg
Cu: Roy Scheider, Robert Shaw, Richard Dreyfuss
Aventuri, horror
Durata: 122 min.

Simbata 7 iunie
11.00: Matineu copii
Aladdin (SUA, 1992)
Animatie
Dublat in limba romana
Durata: 86 min.

17:00: Golden classics
Să ucizi o pasăre cîntătoare / To Kill a Mockingbird (SUA, 1962)
Regia: Robert Mulligan
Cu: Gregory Peck, John Megna
Dramă, ecranizare
Durata: 129 min.
3 premii Oscar

19.30: Mari regizori
Omul-elefant /The Elephant Man (1980)
Regia: David Lynch
Cu: Anthony Hopkins, John Hurt, Anne Bancroft
Drama, biografic
Durata: 124 min.

22.00: Film Cult
Taxi Driver (SUA, 1976)
Regia: Martin Scorsese
Cu: Robert De Niro, Jodie Foster, Harvey Keitel
Dramă, thriller
Durata: 113 min.
Interzis minorilor
Cronica mea la la Taxi Driver aici

Duminica 8 iunie
11.00: Matineu copii
Dumbo (SUA, 1941)
Dublat in limba romana
Animatie
Durata: 65 min.

17.00: Golden Classics
Funny Face (SUA, 1957)
Regia: Stanley Donen
Cu: Audrey Hepburn, Fred Astaire
Muzical, comedie
Durata: 103 min.
LMA (La Multi Ani) Stanley Donen - 90 de ani !


19.00: Seara de Oscar
Adevăratul curaj / True Grit (SUA, 1969)
sau cum a fost la noi la cinema: O suta de dolari pentru serif !
Regia: Henry Hathaway
Cu: John Wayne, Kim Darby
Western
Durata: 125 min.
Premiul Oscar pentru cel mai bun actor: John Wayne

The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford (2007)

Asasinarea lui Jesse James de către laşul Robert Ford
Sapte Seri, 2007.


"I don't know if you want to be like me or be me"

Îi spune Jesse James (Brad Pitt), fanului său Bob Ford (Cassey Affleck), în noul film demitizant asupra vestului nu atât de sălbatic. O versiune definitivă asupra unui mit esenţial american, ecranizat în repetate rînduri, de la Henry King (Jesse James, 1939, cu Tyrone Power), Fritz Lang (The Return of Frank James, 1940), Nicholas Ray (The True Story of Jesse James, 1957 cu Robert Wagner) la film TV (The Last Days of Frank and Jesse James, 1986 cu Kris Kristofferson) şi versiunea popcorn Colin Farrell (American Outlaws-2003). Dar povestea lui Robert Ford a fost spusă doar de Samuel Fuller, în primul lui film, din 1949 (I Shot Jesse James), şi atunci romanţată la nivelul cenzurii epocii. Acolo John Ireland este un Robert Ford îndrăgostit de o femeie, care din această cauză îşi explică gestul de laşitate, împuşcarea protectorului său în spate, în timp ce acesta aranja un tablou în sufragerie. Trădarea lui Ford capătă proporţii biblice în mitologia istoriei americane a formării vestului, el e văzut precum Iuda, deşi împuşcatul în spate era o practică curentă (v. cazul lui Wild Bill Hickok). Dar în filmul neo-zeelandezului Andrew Dominik (autorul fascinantului Chopper-2000, cu o poveste asemănătoare contemporană) dincolo de o anume fascinaţie homo-erotică, Robert Ford este un studiu de caz, modernizat, intrat în tabloidul infamilor asasini celebri ai lui Trotski sau John Lennon. Proiectul a fost dezvoltat de compania lui Ridley Scott, Scott Free şi co-produs de Brad Pitt care şi-a dorit să fie fără concesii (o hachiţă de star, la fel cum Warren Beatty şi-a dorit McCabe and Mrs. Miller), la o durată de 160 de minute, anti-climatic, static şi cu un titlu care abia încape pe afiş.

Un anti-western sau "western revizionist", lung, poetic, existenţial, elegiac, venit direct din anii ‘70, mai aproape de Heaven's Gate al lui Cimino decât de Days of Heaven al lui Malick. Referinţele sau comparaţiile pot duce de la recentul There will be Blood al lui P.T. Anderson, la The Great Northfield Minnesota Raid de Philip Kaufman, The Hired Hand de Peter Fonda şi The Missouri Breaks al lui Arthur Penn. Iar o discuţie de început parcă e din Dead Man, anti-westernul poetic alb-negru de Jarmusch. Pitt joacă reţinut, detaşat, încadrat în peisaj, iar Affleck este tragic în zbuciumările lui. Sam Rockwell e simpatic în rolul lui Charles Ford, fratele lui Bob, Frank James apare doar într-o secvenţă, interpretat de Sam Shepard, pe urmele ilustre ale lui Henry Fonda, Stacy Keach şi Johnny Cash, dar cel mai cool actor din film este Paul Schneider (Dick Liddil, membru al bandei lui Jesse). Asasinarea lui Jesse James de către laşul Robert Ford mai are două atuuri, cea mai frumoasă imagine a anului (Roger Deakins, colaboratorul Coenilor ) şi muzica de excepţie a lui Nick Cave (care are şi un cameo) şi Warren Ellis, atmosferică, mai bună ca la colaborarea lor anterioară, The Proposition. Din păcate l-am văzut după ce am efectuat topul anului, care a apărut în ultimul număr Şapte Seri din anul trecut si, da intră in top ten, direct pe poziţia a doua, deci
l-am schimbat pe blog şi unde am mai dat topuri. Filmul lui Dominik ar fi plăcut lui John Ford şi lui Sam Peckinpah, dar nu lui Leone sau John Wayne. Asupra lui Leone mă mai gândesc, pentru că a avut o influenţă imensă asupra revizionismului în western. Iar Peckinpah de fapt l-a mai făcut, în Patt Garrett şi Billy the Kid…

4,5 din 5, 9 din 10

Atonement (2007)

re: Anna Karenina (2012), iata cronica mea din Sapte seri la Atonement de Joe Wright, aparuta in februarie 2008.

Iubire tragică, dramă de confuzie şi neputinţă - Atonement

Alin Ludu Dumbravă
Şapte Seri, februarie 2008
Atonement însemnă şi în engleză şi în franceză Ispăşire, cum s-a tradus cartea pe care se bazează (apărută în 2005 la Polirom şi reeditată acum), măcar atât puteau ştii distribuitorii care l-au numit Remuşcare. Este scrisă de Ian McEwan, unul din cei mai apreciaţi scriitori britanici contemporani. După el s-au ecranizat pînă acum The Comfort of Strangers (Paul Schrader, 1990), The Cement Garden (Andrew Birkin, 1993), The Inocent (John Schlesinger, 1993). McEwan a scris şi scenariul la The Good Son (Joseph Ruben, 1993), un thriller eşuat cu Macaulay Culkin şi Elijah Wood.

Atonement e un film care începe ca The English Patient şi se termină ca Titanic (Vanessa Redgrave pe post de Gloria Stuart). Are patru părţi distincte preluate din roman, fragmentări de timp şi trucuri de regie care arată aceiaşi secvenţă de mai multe ori sau din unghiuri diferite. Eu l-am văzut pornind de la o părere preconcepută... a vedea un film "de la regizorul lui Pride and Prejudice", bineînţeles ca nu e pentru mine, e pentru doamne şi domnişoare romantice, pentru mine romantic e Sweeney Todd, mai romantic de atât nu suport, chiar şi Rambo e un erou romantic pentru mine, şi asta poate spune tot. Hei, nu plecaţi, continuaţi să citiţi...

Povestea din romanul lui Ian McEwan (pe care nu l-am citit), mi-a amintit bucăţi din cel al lui Eric Knight, This Above All (Mai presus de orice, acesta, da, citit), povestea de dragoste dintre un dezertor şi o asistentă medicală pe fundalul celui de-al doilea război mondial. În Atonement mai există şi un al treilea personaj, o soră mai mică şi o greşeală care trebuie recunoscută şi ispăşită. Personajul scriitoarei e introdus în finalul poveştii, tehnică narativă post-modernă care arată diferenţa dintre roman şi povestea originală, dar în fapt toate sînt ficţiuni, compuse de McEwan şi reconstituite pe peliculă de Joe Wright. Filmat la superlativ de Seamus McGarvey, filmul e supercalofil, fiecare cadru din prima parte e cu soare sau reflecţii, la ora magică, parcă e filmat de Vittorio Storaro (sau Nestor Almendros la Days of Heaven). Dar forţa cinematografică este desăvârşită în secvenţa de la mijlocul filmului a retragerii de la Dunquerkue, un cadru-plan neîntrerupt de 5 minute, senzaţional filmat pe steadycam, care a costat cât tot restul filmului (în stilul lui Scorsese la mijlocul lui Gangs of New York, dar neînchipuit mai bine motivat dramatic). Aici într-o sală de cinema, pe pînză, se văd uriaşi, îmbrăţişaţi, Jean Gabin şi Michèle Morgan, din filmul lui Marcel Carné, Quai des brumes (1938), un motiv în sine şi un model mai romantic decît relaţia dintre Cecilia Tallis (Keira Knightley) şi Robbie Turner (James McAvoy).

Muzica lui Dario Marianelli (premiata cu Oscar) care foloseşte inspirat maşina de scris pentru beat şi tempo, aduce starea perfectă pentru a susţine imaginea, lîngă Clar de lună de Debussy şi Boema. Atonement a fost nominalizat la 7 categorii de Oscar, a luat o tonă de premii (Globul de Aur pentru cel mai bun film, premiile Academiei Britanice aşişderea). Părea a fi menit să cîştige Oscarul, dar ar fi fost o nedreptate concurând cu There Will Be Blood şi No Country for Old Men (aşa că nu
l-a cîştigat). Iar cotaţia mea subiectivă nu vrea să pună pe un piedestal un film cu poveşti de iubire tragice, drame de confuzie şi neputinţă, pînă la urmă tradiţional şi dincolo de tehnica sa de realizare, cu nimic mai original decât mai vechile modele ale genului.

(trei stele din cinci,) 6 din 10 !

Body of Lies (2008)

Spy Game - Body of Lies


Şapte Seri, noiembrie 2008




"Ridley Scott e cel mai eficient regizor cu care am lucrat." (Leonardo DiCaprio)

Nu ştiu alţii cum sunt dar pentru mine un nou film de Ridley Scott, e mereu un prilej de aşteptare şi bucurie. Cu regularitate a dat aproape un film pe an de la Gladiator încoace, un soi de comeback al său (2000). E unul din cei mai profesionişti regizori old school (pe 30 noiembrie 2008 a împlinit 71 de ani, deci La mulţi ani), maestru absolut al vizualului, creator de lumi diferite, spectaculoase, vii, rezonante.

Body of Lies / Un ghem de minciuni, noul său film, bazat pe romanul lui David Ignatius, este un joc de suspans printre aparenţe şi minciuni, în lumea spionajului contemporan şi a paranoiei lansate de posibilele atacuri teroriste. Roger Ferris (Leonardo DiCaprio) e un agent operativ CIA pe urmele unui grup terorist gen Al Queda care atacă vestul (filmul începe cu o explozie la Manchester), de undeva din Iordania. Legătura sa în Langley este Ed Hoffman (Russell Crowe), un individ cinic şi manipulator, care reprezintă motto-ul filmului, "Nu avea încredere în nimeni. Înşeală-i pe toţi". Conceptul se aplică la acest univers de intrigi şi trădare, la fel cu cel din filmul fratelui lui Ridley, Tony Scott, Spy Game, pe acelaşi subiect şi cu un panşant pentru relaţia dintre cei doi spioni, acolo gen tată-fiu, aici mult mai tranşantă, dar cu tematică fierbinte pentru că e ceea ce se întîmplă azi, la fel ca în Syriana.

E primul film a lui Scott cu DiCaprio şi al patrulea cu Russell Crowe. Acesta s-a îngrăşat pentru rol, cum a făcut-o şi pentru The Insider. Iar DiCaprio e din ce în ce mai bun, după şcoala Scorsese, aici într-un rol şi mai dur şi întunecat, complet cu lentile de contact maronii. Dar revelaţia este Mark Strong, în rolul lui Hani Salaam, şeful spionajului din Iordania, un actor englez în ascensiune pe care-l veţi vedea în Rocknrolla.

Piesa slabă a puzzle-ului este Aisha, sora medicală arabă de care se leagă Ferris. Dar şi ea e folosită în acelaşi body of lies. Pentru edificare, actriţa Golshifteh Farahani e prima iraniană care apare într-un film produs la Hollywood!

Al treilea film al lui Scott cu compozitorul Marc Straitenfeld are pe genericul final, If the World , noua piesă Guns'n'Roses de pe Chinese Democracy (prima piesă GnR într-un film de la End of Days, 1999). Scott are şi un nou director de imagine; Alexander Witt (regizorul şi directorul de imagine al echipei secunde la American Gangster), a filmat pe ecran lat imagini copleşitoare, secvenţe amintesc de Black Hawk Down (filmat de Ridley tot în Maroc, în Rabat şi Ouarzazate, pentru Somalia, la fel ca în Kingdom of Heaven pentru Ierusalim sau Spy Game pentru Beirut).

Body of Lies are acelaşi subtext şi mesaj ca Kingdom of Heaven, Sir Ridley are poziţie, critică faţă de politica americană, e un suporter al Orientului mijlociu, al păcii dintre Occident şi Orient, al absurdului acestui conflict, care datează de la începuturile istoriei. De aceea personajul lui Ferris este un occidental dezrădăcinat, silit să înveţe manierele duşmanului, dar care între timp îi devin mai familiare decît cele ale lumii pe care o apără şi o reprezintă. Hoffman zice, "Ain't nobody likes the Middle East, buddy. There's nothing here to like." Din păcate, acest tip de gîndire face parte din ghemul de minciuni global.


(3 stele 1/2 din cinci/ 7 din 10)

Quantum of Solace (2008)

Another Way to Bond - Quantum of Solace

În Casino Royale, dincolo de renaşterea unei francize, aveam de-a face cu formarea unui personaj, mai bine zis anihilarea totală a unei fiinţe umane. Bond begins acolo unde se termină filmul, odată cu tema muzicală familiară care e absentă total până atunci, şi odată cu replica legendară, "the name is Bond, James Bond".

Quantum of Solace / Partea lui de consolare, începe direct unde ce se termina Casino Royale, cu un Bond extrem de furios, supărat şi frustrat. Urmează un revenge movie, sumbru, rapid (dacă CR era cel mai lung Bond, acesta e cel mai scurt), şi primul sequel direct din istoria de 22 de filme 007 începută în 1962. Revista Empire l-a descris cel mai bine, "The Dark Knight of James Bond movies". Este cel mai scump film din serie, cu locaţii spectaculoase (Italia, Anglia, Spania, Austria, Panama, Chile, Mexic). Şi unul din cele mai bune, peste toate cele cu Brosnan şi anteriorul CR.


Titlul, alambicat, vine de la o povestire de Ian Fleming, dar scenariştii au preluat doar atît. Noua organizaţie Quantum a fost inventată special (producătorii nu au drepturile pentru SPECTRE, vechii inamici ai lui Bond), dar ideea de solace (mîngîiere, consolare, closure), apărea în scriitura lui Fleming. Subiectul (co-scris din nou de Paul Haggis) are mai multe în comun cu Chinatown decît cu celelalte 007. Este primul Bond care are regizor cu personalitate (egal auteur) şi nu e simplu executant. Germano-elveţianul Marc Forster a făcut pînă acum filme intimiste, de artă (Monster's Ball, Finding Neverland, The Kite Runner) şi se simte mîna lui mai artsy, el adaugă detalii care nu sunt neapărat exotice sau culoare locală, ci de fineţe şi atmosferă (o secvenţă virtuoasă la operă - Tosca - în Austria la Berganz). El şi-a adus şi propriul director de imagine (Roberto Schaefer). Reproş, apropierea prea tare de seria Bourne, cu angajarea regizorului second, responsabil de coregrafiile acestuia şi tăieturi spasmodice în primele două secvenţe de acţiune (cele italiene).


Daniel Craig e un actor mai bun ca toţi predecesorii lui, aşa că îi crezi furia şi determinarea. Dincolo de datele fizice controversate, pare a fi cel mai potrivit Bond pentru vremurile pe care le trăim, un asasin singur, rece, psihotic. Filmul are una din cele mai bune scene de psihologie ale personajului, discuţia din avion între el şi Mathis (Giancarlo Giannini).

Olga Kurylenko e cea mai realizată Bond girl de la Maryam D'Abo în The Living Daylights, şi cea mai motivată de la For Your Eyes Only încoace. Iar Mathieu Amalric (din Le scaphandre et le papillon) e unul din cei mai complecşi negativi, total dus în aparenta lui normalitate. Muzica excelentă (David Arnold, compozitor ataşat, acum la al cincilea 007), e reminiscentă de cele mai bune partituri John Barry, iar piesa titlu, Another Way to Die, de Jack White cu Alicia Keys, e primul duet din istoria Bond. Noul designer Dennis Gassner îl omagiază pe Ken Adam (decorul hotelului din deşert Perla de las dunas), dar sunt şi rapeluri la precedentele filme din serie, de la Goldfinger la Licence to Kill. Secvenţa trademark cu ţeava armei apare la sfîrşit, unde genericul ne anunţă ceea ce de-abia aştept, James Bond will return!

(3 stele jumătate din cinci)

Alin Ludu Dumbravă

Şapte Seri, noiembrie 2008

Desprea vanpremiear ratata, aici

Once upon a Time in Ljutomer...(Grossmann 4)

din Sapte Seri, august 2008

Ljutomer e un orăşel idilic din Slovenia, printre podgorii de vin şi dealuri care şerpuiesc. Aici am fost la Ierusalim, pentru că acesta e un sat lîngă, unde se face vinul Jeruzalem, şi unde se spune că au poposit cavaleri în prima cruciadă şi le-a plăcut atît de mult locul încît aici au şi rămas. Poate şi vinul a avut o legătură, femeile locului sigur da.

Tot aici acum patru ani, entuziaşti locali (Tomasz, Borut, Peter, Marko, Miha), cu pasiune pentru filmul horror şi fantastic au pus la cale un festival unic, cu un gimmick irezistibil, Film şi Vin. Cu numele Grossmann, de la cineastul sloven, care în 1905, adevărat pionier, filma deja pe acestea meleaguri. I-am întâlnit pe băieţi la Cannes, unde pavilionul lor (laolaltă cu cel croat) era lipit de pavilionul românesc şi unde au venit să prezinte şi promoveze festivalul de anul acesta. Ne-am împrietenit imediat - nu pot nega că vinul lor excelent a contribuit la asta-şi m-au invitat la Grossmann-ul de anul acesta. Finalmente mi-am luat bilet de avion şi concediu şi m-am dus. Şi am descoperit un loc fabulos, cu oameni aşişderea. Şi cu filme şi cu vin.


Cu gimmickul lor l-au adus pe Roger Corman la Ljutomer. Legendarul "rege al filmului de serie B", responsabil pentru conceptul de film independent, acum în vîrstă de 82 de ani, dar încă extrem de activ (remake-ul la filmul său, Death Race 2000 iese acum în America), căruia i-au organizat o retrospectivă, X-Omul cu ochii de raze X, The Intruder, dramă anti-rasistă extrem de controversată în 1962 şi filmele sale după E.A Poe (Masca morţii roşii şi Corbul). Corman a primit premiul Old Vicious Cat (Toate premiile sunt Cats, un fel de tovarăşi în degustarea vinurilor), Brian Yuzna, regizor de horror de origine slovenă, a venit şi el şi a donat două copii ale filmelor sale pe peliculă, Re-Animator şi Society; el a devenit recipientul noi categorii de "Re-animator Cat".


Competiţie mică, cu 5 filme, din care unul de animaţie, Free Jimmy, norvegian, altul finlandezo-chinez, îmbinare de fantastic şi artele marţiale, Jade Warrior, primul film cu vampiri făcut în Scandinavia, suedezul Frostbiten, un slasher austriac (Auf Bosen Boden) şi un film de război cu tentă de fantastic din Croaţia, Zivi in mrtvi / Vii şi morţii de Kristijan Milic, care a şi cîştigat. Şeful juriului a fost legendarul regizor sîrb Slobodan Sijan, al cărui film Davitelj proti davitelju / Strangulator vs strangulator (1984) e un clasic care trebuie redescoperit. Plus competiţia de scurt-metraje şi documentare rock, concerte, degustări de vin şi Little Shop of Horrors, workshopul de make up horror şi de film făcut, după tiparul originalului lui Corman în 2 zile şi o noapte. Pentru mai multe detalii www.grossmann.si şi blogul meu.



Festivalul e foarte mic, dar e minunat, organizatorii lui fac voluntariat şi deocamdată nu e o antrepriză comercială ci un fandom şi o promovare a valorilor locale, combinată cu un omagiu eroilor care i-au / ne-au inspirat. Un Little Shop of Wonders din Slovenia. Pe care vreau să-l vizitez din nou. Hvla & nazdarovie.

The Dark Knight-cronica

Batman, Batman! - The Dark Knight

Şapte Seri, iulie 2008




Un film care face încasări de 155 de milioane în primul weekend nu are nevoie de o cronică (cu un titlu-glumiţă referitor la reclama cult TV!). Dar se face că acest film este peste orice s-a făcut în domeniul filmelor cu supereroi şi nu numai.

În 2005 Christopher Nolan (Memento, Insomnia, The Prestige) a reinventat franciza distrusă de Joel Schumacher, cu un film de origini, Batman Begins, care la mine a intrat pe locul 5 în topul anului şi am scris: "De început a început, dar mai e mult până continuă?". Veni, vidi, vici! The Dark Knight cometh! Unul din cele mai bune filme ale anului şi nu are nici o legătură cu vreun Batman anterior. E mai mult o dramă psihologică, cu elemente de film noir. În Gotham City chiar şi cînd e lumină e întuneric... Modelul lui Nolan este Heat, cu Batman si Joker în loc de Pacino si De Niro şi cu adăugarea lui Harvey Dent în triptic (Aaron Eckhart se achită excelent de rol). Chiar şi muzica şi-a luat pe alocuri cue-urile de la Heat (v. piesa 1,"why so serious", cu spargerea de la bancă), din nou Hans Zimmer şi James Newton Howard colaborează pentru o sonoritate mult mai tenebroasă, un soundtrack lipsit de orice urmă de piese pop sau comercialism.

E un film de ansamblu, în care fiecare rotiţă stă la locul ei. Christian Bale e şi mai tenebros ca data trecută şi Bruce Wayne-ul său e şi mai sarcastic. Vocea lui Batman, fuzată, vine direct din cel mai aprig coşmar. Alfred, fidelul său servitor, este din nou Michael Caine, bătrînul gentleman care desluşeşte şi miezul poveştii cu pilda din Birmania. Gary Oldman se dovedeşte a fi un actor mai versatil decît îl credeam, după o galerie întreagă de psihopaţi, este bun şi generos ca locotenentul Jim Gordon, cu un rol mai întins de această dată. Iar Morgan Freeman e bun şi înţelept ca Lucius Fox. Maggie Gyllenhaal ia locul Katiei Holmes în rolul Rachel Dawes (singura shimbare de cast) şi Eric Roberts apare ca mafiot infatuat. Dar vedeta filmului e Heath Ledger, care e extraordinar, ar trebui să ia un Oscar postum! E cel puţin morbid să-l vezi pe ecran acum, într-un rol atît de sinistru. Dar dacă Ledger e mort, Jokerul lui e nemuritor ("I believe whatever doesn't kill you simply makes you stranger", e prima lui replică în prim-plan). Modelul lui e Alex din A Clockwork Orange, dar eu parcă-l văd mereu pe Marlon Brando în Ultimul tango la Paris, cu părul vraişte şi năclăit şi un surîs trist. Îmi pare rău pentru Jack Nicholson, dar Jokerul lui nu ţine pasul cu vremurile noi, în care terorismul înseamnă cu totul altceva, o nebunie mai mult decît posibilă, pusă pe ecran într-un mod eficace de Nolan şi Ledger. Filmul poate să-ţi dea senzaţia de rău fizic, atît e de tensionat (nu prea înţeleg cum de la ei e PG 13, pentru că la noi e 15), are durată epică, 2 ore jumate, deşi putea să fie liniştit de 2 ore, e chiar prea mult şi asta ar fi singura mea obiecţie, mai ales că devine repetitiv în ultimele douăzeci de minute.

Deja pe IMDB, votanţii l-au adus pe locul unu all time (in decembrie 08 pe locul 4!), se vorbeşte de Oscaruri, dar cel mai important, Cavalerul întunecat e aici şi lumea lui nu va mai fi niciodată la fel. Mi-e teamă să cer ca franciza să mai continue, pentru că este destul de imposibil să depăşească The Dark Knight.

(5 stele din cinci)

Iron Man: I Am Iron Man (2008)

Şapte Seri, mai 2008


"Heavy boots of lead/Fills his victims full of dread
Running as fast as they can/Iron man lives again!"
(Black Sabbath - Iron Man, 1970)

Primul film Marvel finanţat integral de compania de benzi desenate şi primul blockbuster al verii 2008, e totodată un succes uriaş de public şi critică (se vede că era şi o foame de aşa ceva, anul trecut filmele cu super-eroi tot de la Marvel au fost Ghost Rider, Spider-man 3 şi Fantastic Four: Rise of the Silver Surfer, adică mai mult decît nesatisfăcătoare).

Iron Man / Omul de fier (tradus Omul de oţel, de ce, n-au vrut să-l confunde cu filmul lui Wajda Czlowiek z zelaza din 1981?), e ca un "martini extra dry şi cu multe măsline" (cum vrea Gwyneth Paltrow adică Pepper Potts în film), o treime Robocop, alta Batman Begins (poveste despre originea eroului, la fel ca Spider-man), şi una din Transformers. Tony Stark, eroul Marvel creat în 1963 cu aluzii la războiul rece şi Vietnam a fost inspirat de Howard Hughes, el este un miliardar excentric şi technofreak care nu are nici o superputere în afara costumului de metal. Iar Robert Downey, chapeau, şi-a găsit bine registrul, pe cît de arogant ar fi fost Tom Cruise (alegerea iniţială) şi bine că şi-a luat Nicolas Cage (opţiunea doi) Ghost Rider (stai pe moto!!!), Downey aduce credibilitate şi stil personajului, un soi de auto-ironie şi exaltare nebunească. Jeff Bridges, chel şi cu barba albă, ca un soi de Moise nebun, este un nou venit în galeria de bad guys cabotini, e amuzant să-l vezi pe Dudele Lebowski duelîndu-se cu cel mai faimos ex-junkie, dă o nuanţă suprarealistă conceptului Iron Man.



Regizorul Jon Favreau e şi el o opţiune excentrică, de formaţie actor (apare şi aici ca şofer şi bodyguard al lui Stark), şi-a început cariera cu film independent (Swingers, ca scenarist şi producător, Made, ca scenarist, producător şi regizor), apoi a făcut Elf şi Zathura (!) Filmul e permis la ei de la 13 ani, dacă ar fi fost R ar fi fost şi mai bine, actualizarea cu Afganistanul şi racheta Jericho dă o nuanţă de imediat.

Punct forte la propriu, score-ul lui Ramin Djawadi. Sound power rock pe tiparul Mission: Impossible 2, şi 300, seamănă cel mai mult cu muzica la Ghosts of Mars al lui Carpenter. La chitară solo Tom Morello de la Rage Against the Machine (apare şi ca unul din arabii răi).

În fine, nici un film care începe cu AC/DC (Back in Black) şi se termină cu Black Sabbath (Iron Man), nu poate fi prost. Şi cred că Iron Man 2, anunţat deja pentru 2010, va fi mai bun ca primul!!!

(trei stele din cinci/ 6 din 10)

P.S.: Staţi în sală pentru a vedea scena de după generic! Asta dacă cinematograful nu-l opreşte imediat, după cum au prostul obicei (mesaj către CinemaPro)!

Höt Stuff

Höt Stuff

"It's hot tonight, too hot for talking"
(Alice Cooper)


For writing too. Nu ştiu de ce, sunt sigur că şi pentru reading. În fiecare vară scriu câte un articol aleatoriu şi exhaustiv despre schpritzuri de vară, mojitouri, călduri, mamaia vice, adică cronică de film mai impresionistă şi mai gonzo decât o fac de obicei (pentru că unii au impresia că scriu doar cronică impresionistă şi gonzo şi trebuie să-l menţionez pe Brian de Palma în fiecare articol, nah, c-am făcut-o iară).

În mod normal ar trebui să scriu despre Rolling Stones, aşa cum plănuiam data trecută, dar am predat articolul înainte de înfăptuirea concertului, pentru că altfel m-aş fi jeluit cu proasta organizare, lipsa de apă, coada la bere şi filtrele bush-iste, aşa cum nu am mai văzut. Şi cu menţiunea că am fost şi la Budapesta la următorul lor concert, unde era şi mai cald şi mai aspru, dar se intra în 2 timpi şi trei mişcări, se distribuia apă minerală, gratis şi în pungi, şi te lăsau să intri cu sticluţele tale de apă sau suc, doar că le scoteau dopul. Mai erau şi nişte tunuri de apă care funcţionau în faţa scenei. Iar la chioşcuri se vindeau Finlandia, Jägermeister, Unicum şi alte mărci neinterzise de firma Rolling Stones, chiar şi bere Gösser la cutie de 33 ml. Şi nimeni nu i-a aruncat lui Mick Jagger în cap cu nimic. Egészségedre! OK. Back to the movies.

N-am văzut încă Simpsons The Movie, Lord of the Rings meets Beowulf rusesc (Wolfhound / Volkodav), 1408 (nu anul, ci camera horror a lui Stephen King), şi nici partea a treia a aventurilor lui Jason Bourne, premiere de august când oraşul va fi şi mai pustiu şi sălile mai răcoroase, dar probabil degeaba. Despre Harry Potter şi ordinul Nicu Covaci, pardon Phoenix, nu pot să scriu, că nu l-am văzut, explicaţia e simplă, Keith Richards m-a împiedicat (who made who, Potter or Richards, Keith rulez), poate n-aţi înţeles că motivul pentru care am văzut Pirates of the Caribbean a fost Keith şi numai Keith, adică modelul lui Johnny Depp, fiul adoptiv al lui Keith pe care îl numeşte afectuos, "asshole". Ce ar mai fi? Despre Transformers am bâiguit în scris pentru că aşa ceva nu vezi cu una cu două, mai exagerat şi mai deşănţat, la Spider-man 3 poate am fost cam generos, la fel ca la X-men 3 anul trecut, dar au fost singurele dăţi când am scris despre respectivele francize.

Se pare că Bruce Willis şi computerele greu de ucis nu impresionează spectatorul român topit de căldură, mă aşteptam să-l vadă mai mulţi daiharzi. Ocean's Thirteen e de treisprezece ori degeaba, 28 Weeks Later mi s-a părut total inutil şi gratuit şi ultra-violent, iar Host / Gwoemul/ Monstrul, Inland Empire şi Zwartboek / Lista neagră a lui Verhoeven rulează în cîte o copie fiecare, deci sunt pentru cinefilii împătimiţi, care însă fac pariu că le-au văzut. Mi-a mai rămas Alpha Dog, al cărui DVD stă pe raft, dar aştept să se mai răcorească.

Notă: Hot Stuff e o piesă Rolling Stones de pe albumul Black and Blue din 1976, dar şi un film din 1979 care a rulat la noi cam tot pe atunci, sub titlul Marfă furată (cu şi de Dom DeLuise), acolo piesa titlu era cântată de Jerry Reed. Şi acum, după voie, un schpritz (anul ăsta Chateau Cotnari a fost o vreme cool), sau un mojito, sau un ceai fierbinte!!!

Şapte Seri, iulie 2007

Mr. Brooks

21 iunie 2007
mi-a placut. Intra pe 29 in 2 copii, odata cu Die Harder, I'm no fortunate son/daughter.


So, Mr. Brooks....film puzzle facut de Bruce A. Evans, care nu e, cum am crezut, baiatul lui Bob Evans, ci regizorul lui Kuffs si scenarist la mai multe cioace. Si are momente Brian De Palma, deci e kul. Plus, Kevin Costner e si el kul. Si schimbarea de registru e facuta bine, cu convingere. Dar nota bene, a mai avut una, in 3000 Miles to Graceland era bad mo-fo. Si alter egoul rau, Marshall (Hurt) e funny, malitios e un cuvint bun mai sus. Mai e si Demi Moore pe post de Clarise Sterling fata de Hannibal Lecter al lui Costner, dar si alte itze, fire, red herringi si tipare Hitchcock , fie ca e vorba doar de un pahar cu lapte. Relatia dintre Earl Brooks si alter-egoul lui Marshall e cel mai kul. Apare si un eventual discipol, mr. Smith (Dane Cook), care vrea sa participe, gen Apt Pupil. Are poveste suficienta pt un serial, cred ca a fost megabibilit un anume timp...

referintele de baza insa sunt Raising Cain si un final gen Dressed to Kill. Si inca un point, e extrem de violent si cinic, si deci funny in a noir sense of things.

Afisul e si el inteligent, si filmul e smart. Not a big crowd pleaser, though. But we don't care about that. Costner a adunat bile albe si puncte la mine, nu l-am mai vazut de mult in ceva nou, ca ala cu salvamarii sucked ass si n-am participat, iar Postman ramine pt mine, guilty pleasure or not, fun. Si o observatie, Alter-egoul negativ e mai chel, oare din cauza ca e mai rau ?



si iata si cronica:

Sympathy for Mr. Brooks

Alin Ludu Dumbravă

Şapte Seri, iulie 2007




În timp ce Bruce Willis se bate la box office cu Autoboţi şi Decepticoni (citeşte: Transformers), un film mai interesant şi mai reţinut, deşi poate fi considerat ca o minge dată afară din teren, un OZN cinematografic "preposterous", este Mr. Brooks. A fost rezumat de Entertainment Weekly, drept "the first feel-good serial-killer movie". Film-puzzle, co-scris şi regizat de Bruce A. Evans, care nu e, cum am crezut, băiatul lui Bob Evans, ci regizorul lui Kuffs (1992) şi scenarist la Stand By Me. Are momente Brian De Palma (referinţele de bază sunt Raising Cain şi la final Dressed to Kill), deci e kul pentru kinosseuri şi nu numai. Plus, Kevin Costner e şi el kul.

Earl Brooks, om de afaceri, filantrop, tată de familie şi criminal în serie. O schimbare de registru pentru Costner, făcută bine, cu convingere şi reţinere non-cabotină. Orice rol negativ are mai multă sare şi piper, iar Costner a mai fost bad guy, în 3000 Miles to Graceland (2002). Acum însă a intrat pe teritoriul lui Bundy (nu Al, ci Ted), Manson (nu Marilyn, ci Charles) şi Hannibal (nu Anteportas, ci Lecter). Dar nu el, ci alter-egoul rău, Marshall, interpretat de William Hurt, maliţios, sarcastic, un doppelganger mai perfect decât cum era în postura de frate al lui Viggo Mortensen în A History of Violence. Relaţia dintre Earl şi alter-egoul lui Marshall este cel mai interesant aspect al filmului, demonstrat de încadraturi şi iluminare specifice. Faptul că personalitatea dublă a lui Brooks e spartă în două, şi împărţită între doi actori putea fi marele risc al poveştii, dar aici devine punctul forte. Jeremy Irons şi-a asumat rolul gemenilor din Dead Ringers, Mr. Brooks merge mai mult spre Fight Club, Identity şi The Number 23.

În film mai apare şi Demi Moore pe post de poliţistă, într-o relaţie Clarice Starling faţă de Hannibal Lecter al lui Costner, dar şi alte iţe, fire, red herringi şi tipare Hitchcock, fie că e vorba de un pahar cu lapte. Bonus, un subplot gen Apt Pupil, cu un eventual discipol, mr. Smith (Dane Cook), care sub semnul şantajului, vrea să participe la crime. Smith este cel mai antipatic personaj de pe ecran, mai sordid ca Brooks.

Mr. Brooks are poveste suficientă pentru un roman, cred că scenariul a fost structurat timp mai îndelungat. Am auzit că s-ar vrea o trilogie dar mă îndoiesc, recepţia destul de rece din America poate să exprime faptul că filmul e prea sofisticat şi incorect politic pentru ei, sau că îl preferă pe Kevin când joacă baseball, golf sau orice sport, sau cu pălărie de cowboy sau ca star romantic. Afişul e şi el inteligent, ca şi filmul, care e violent şi cinic, spre comedie neagră şi satiră. Costner a adunat bile şi puncte albe la mine (el a şi produs proiectul). Nu l-am mai văzut de la excelentul, dar prea obscurul Open Range (2003). La ceva mai nou, ca duelul cu domnul Demi Moore, Asthon Kutcher, pe post de salvamari în The Guardian (2006), n-am participat, iar Postman rămâne pentru mine, de câte ori se dă la Teve, jumătate din el, cât intră pe ecran, plăcere vinovată, sau nu. Şi o ultimă observaţie, alter-egoul negativ e mai chel, oare din cauză că e mai rău?

3 din 5 !

Gwoemul / The Host / Monstrul -cronica

Ia mîna de pe Coreea - Gwoemul / The Host / Monstrul



Pe căldurile astea ce ar fi de văzut... în afară de multă gheaţă, mojito-uri şi aere condiţionate... Numai în America lumea se înghesuie la cinema, deşi ar trebui şi aici, nu de alta, dar e mai răcoare în săli. Şi iată că am găsit ceva bun. Gwoemul / The Host / Monstrul, mega-hitul sud-coreean de anul trecut, atacă şi la noi (aşa cum poate şi el, că e într-o singură copie, săracul, dar "size doesen't matter", dixit Godzilla promotion). Aşa vin monştrii coreeni, cîte unul, dar bun. Altfel nu s-ar povesti de succesul imens internaţional, criticile la superlativ, succesul absolut în Coreea şi distribuţia în SUA.

Eu l-am văzut anul trecut la Cannes, unde a fost hitul surpriză al ediţiei şi cel mai căutat film din market. E un film interesant, cu un monstru (făcut de Orphanage Inc., care s-a ocupat de efectele la Hellboy şi Pirates of the Caribbean), cu o familie disfuncţională şi cu aere de comedie. De fapt e o combinaţie post-modernă de genuri, mă uit la cum e descris pe internet şi văd aşa, Action / Adventure / Comedy / Drama / Fantasy / Horror / Sci-Fi / Thriller. În prezent e în pre-producţie remake-ul american care însă nu ştim cum va fi, clar, mai politically correct şi mai pro-american (totul porneşte aici de la poluarea cu deşeuri radioactive într-o bază militară americană, v. Piranha, aruncate în râul Han, care creează monstrul din titlu).

Bong Joon-ho e un regizor serios, nu schlock, care a făcut Memories of Murder, un Se7en totalitarist coreean sau un fel de Examen şi Citizen X, dacă preferaţi. Iar actorul principal, Kang-ho Song, este o vedetă locală, din filmele lui Park Chan-wook, Sympathy for Mr. Vengeance, Sympathy for Lady Vengeance şi JSA. Apar şi actori americani, în roluri episodice, Scott Wilson şi Paul Lazar. Gwoemul depăşeşte şi transcede genul, pentru că filmul nu este despre un monstru mutant-mutagen, anti-american, ci despre o familie sărmană şi cum se uneşte ea şi porneşte într-un comando stângaci, gen Predator, dar de la şcoala ajutătoare. Dar simpatia pentru personaje, underdogs, neîndemânatici, paria, creşte progresiv şi devine tensiune dramatică. Este exact opusul filmului cu monştrii american, care se axează pe efecte speciale şi nu pe personaje. E un Jaws / Fălci coreean, cu elemente de Godzilla (care apare de la mutaţiile atomice), dar şi de Alien sau mai recent, The Relic al lui Peter Hyams, care a fost un mega-eşec când a ieşit. O grămadă de situaţii sunt inedite, monstrul e hiper-kinetic, şi toată lumea s-a excitat la maxim nu degeaba, pentru că aşa un film nu s-a mai văzut de ani de zile.

Dacă nu vă amuză genul şi vreţi aventuri juvenile, Cei patru fantastici sunt din nou în oraş, cam peste 12 ani nu m-aş risca, deşi Silver Surfer-ul arată excelent. Singura asemănare cu Gwoemul e faptul că o parte din efecte sunt făcute tot de The Orphanage.

Alin Ludu Dumbravă

Şapte Seri, iunie 2007

Smokin' Aces (2006) -cronica-

"If you like to gamble, I tell you I'm your man,
You win some, lose some, all the same to me"
(Motörhead -The Ace of Spades)

Orice film care are ca fundal auditiv pe teaser-trailer piesa Motörhead, The Ace of Spades, trebuie să fie cel puţin cool. Dacă piesa apare şi în film, e deja clasic. Mai ales că are legătură şi cu titlul, e omonimul la Smokin' Aces (Aşii din mânecă? din nou o traducere "excepţională" de titlu!)

Să fie clar, nu vă povestesc subiectul. N-are rost. Dar, de nu ştiu când nu m-am mai distrat atât de bine la un film. Adică ştiu, de la Crank, dar acolo era pur guilty pleasure şi mi-l asum. Smokin' Aces seamănă, stilistic şi nihilistic cu Domino! Şi dintr-un anume punct de vedere, cu Lock, Stock & Two Smoking Barrels / Jocuri, poturi şi focuri de armă, dar acela e delicvent juvenil, ăsta e matur-recidivist şi voit decadent! E şi suma a ceea ce Lucky Number Slevin, Snatch şi Revolver au încercat să fie dar n-au putut, o combinaţie de film noir, comedie, action, explozie şi nebunie, extravaganţă, un fel de post-punkism. Am şi partipris-uri, pentru că am văzut filmele anterioare ale lui Joe Carnahan, sunt fan Narc şi Ticker, episodul său din filmele BMW, şi am văzut şi debutul lui, Blood Bullets Guts and Octane (1997), experienţă indie / studenţească à la Rodriguez şi El Mariachi. Carnahan este cel care trebuia să facă Mission: Impossible 3, versiunea 2004, dar s-a retras în ultimul moment, pe motiv de diferenţe creative cu Tom Cruise, producător, vedetă, lider scientolog. Şi a preferat să facă un film scris de el, nihilist şi anarhist, anume Smokin' Aces.

Adversarii filmului au zis ca e varză, eu cred că ei sunt, decorticaţi chiar, atunci când îl iau în braţe pe Tarantino ca Autor, iar restul sunt pastişe. Sau chestii gratuite (ce anume e gratuit odată ce ai plătit bilet?). Dar filonul lui Carnahan trage mai mult spre fraţii Coen, duşi la extreme. De acolo poate origina trio-ul de red necks punkişti, fraţii Tremors, veri mai ciumeci ai "nihiliştilor" din The Big Lebowski (conotaţie la fel de teutonică, atunci când urcă cu liftul seamănă cu Rammstein în concert). La alt nivel filmul aduce a Peckinpah în stadiul Bring Me the Head of Alfredo Garcia. Combinat cu Lonney Tunes. Mai e şi un omagiu ireverenţios Morricone, într-o scenă fabuloasă, cu un Ben Affleck ventriloc, pe care n-am s-o stric povestind-o aici.

Începutul e îmbârligat, mai plin de expoziţiune decât Casino, apoi ca într-un Matrix bullet time, se face o buclă de relanti /slow motion, în care se prăbuşeşte acest castel exploziv de cărţi de joc, dinamitat de un simţ morbid al umorului. Carnahan şi-a asigurat un casting excelent, alături de "greii" Ray Liotta şi Andy Garcia, apar o serie de character actors (adică din seria "nu ştim niciodată cum îi cheamă), Chris Pine (preferatul meu din ansamblu, pe care chiar nu l-am mai văzut nicăieri), Ryan Reynolds (Van Wilder), Tommy Flanagan (Laszlo Soot, personaj cu parfum Usual Suspects), cântăreaţa sexy Alicia Keys, rapperul Common, Alex Rocco (Moe Green în The Godfather), David Proval (via Sopranos), Peter Berg (în timpul liber regizor),Curtis Armstrong (din serialul Maddie şi David), Jason Bateman (din serialul Arrested Development), Jeremy Piven, (din serialul Entourage), Vladimir Kulick (The 13th Warrior).

Menţiune specială, muzica lui Clint Mansell, plus o selecţie eclectică de trupe, din care reţin Prodigy, o piesă Iggy and the Stooges (Down On The Street), Trivium, John Cale (Big White Cloud). Şi bineînţeles, Motörhead. Dacă anul trecut entertainment-ul subversiv era domino-ul psihotic, acum e rîndul careelor de aşi (plus un joker!).

Alin Ludu Dumbravă

Şapte Seri, martie 2007

The Departed -cronica

Departe(d)

Aud că s-a întors Scorsese, de ce a fost plecat undeva? Aşa se pare, cel puţin referitor la filmele preferate de fanii lui: Mean Streets, Taxi Driver, Raging Bull, Good Fellas, Casino. Da.


În 2006, Scorsese revine la genul său predilect, o întoarcere la formă şi pe străzile crimei (I mean Mean Streets)! Cu al doilea remake din filmografie (după Cape Fear din 1991), The Departed, adaptarea apreciatului thriller hongkong-ez Infernal Affairs de Andy Lau (prima parte a trilogiei). S-a mai zis că omul dă înapoi ce au luat Asian New Wave de la el, de la John Woo, până la Park Chan Wook şi Kim Ji-Woon. Dar cei care
n-au văzut Afaceri interne (cu un scurt periplu pe ecranele noastre), nu au de ce a se teme. Scenaristul William Monahan (Kingdom of Heaven), a mutat acţiunea în Boston (filmat în New York!), unde se devorează între ele cîrtiţe şi şobolani, trădători şi infiltraţi, în poliţie, cât şi în mafia irlandeză locală. Este al treilea film al lui Scorsese cu Leonardo DiCaprio (după Gangs of New York şi The Aviator), care s-a maturizat şi a absolvit şcoala Scorsese (cu tot cu diploma în cinefilie şi un proiect de viitor despre Theodore Roosevelt).

Tema dublului este miza jocului în Departed, iar Matt Damon este oponentul lui Leo. Temele filmului m-au dus cu gândul la ce ar fi făcut Brian De Palma cu acest subiect cu care e foarte familiar. Aş fi vrut să fiu hiper-entuziast, dar mă încăpăţânez să vreau mai mult de la Scorsese, stilul de filmare e diferit aici, cadre scurte, montate rapid în defavoarea planurilor lungi, atmosferice, cu toate că finalul din film e întunecat şi nihilist, iar cinismul lui Scorsese e la apogeu.



Dacă Black Dahlia e un film despre corbi (necrofagi), şobolanii lui Scorsese sunt mai răi, pentru că se hrănesc cu orice, distrug dar şi părăsesc corabia. În epoca actuală politică, aş zice că vrea să spună ceva despre America, paradisul pierdut al unei generaţii romantice. Cât despre titlu, el zice mult prea multe, "dearly departed", pe limba lui James Joyce (şi a ultimului film al lui John Huston, The Dead). Doar sunt irlandezi şi beau Guinness şi Jameson. Act accordingly !

Oy! Acuma, dacă asta va fi intrarea lui Marty la Oscar (unde iar se bate cu Clint şi mega-filmul său de război Flags of Our Fathers), problematic. Dar va fi cel mai mare succes comercial din cariera lui, şi asta în primul rând datorită cast-ului. Mr. Devil himself, Jack Nicholson, joacă pentru prima oară într-un film de Scorsese, rol care îi va aduce cu siguranţă a enşpea nominalizare la Oscar (i was wrong here!).

Mark Wahlberg, Alec Baldwin, Ray Winstone, Martin Sheen şi Vera Farmiga, invenţia feminină din poveste a lui Monahan, contribuie la povestea dramatică, epică şi violentă care putea fi tradusă mai util decât titlul de inspiraţie Animal Planet Cârtiţa (El Topo, anyone?), ceva mai comercial, gen Trădare şi moarte la Boston. Care e şi un sinopsis succint al filmului.

Ca de obicei soundtrack-ul are pe el prietenii lui Marty, prieteni vechi, The Rolling Stones (despre care Scorsese face acum un documentar), cu Gimme Shelter şi Let it Loose, şi noi, Roger Waters, a cărui piesă, Comfortably Numb e cântată tot de prieteni vechi, Van Morrison şi The Band (de pe The Wall live in Berlin). Piesa lui Waters e cel mai aproape de ceea ce se întîmplă în film, "When I was a child I caught a fleeting glimpse / Out of the corner of my eye. / I turned to look but it was gone / I cannot put my finger on it now. / The child is grown, the dream is gone /I have become comfortably numb." - Mai e mult până departe? / - Nu, am ajuns.

Alin Ludu Dumbravă

Şapte Seri, noiembrie 2006

Volver (2006) cronica

Re: volver

Şapte Seri, noiembrie 2006

Volver înseamnă a-ţi aminti. Aşa că îmi amintesc şi eu de filmele lui Almodóvar, care nu-mi plac, dar pe care însă le-am văzut aproape pe toate. Mi se pare prea răsfăţat, colorat, voit excentric, supraestimat. Mie, din spaniolii actuali îmi place de la Iglesia (Almodóvar şi compania lui, El Deseo S.A. i-a produs primul film, Accion Mutante). Dar mi-a plăcut muzica lui Morricone şi Victoria Abril (care era hiper sexy) în Atame! (Leagă-mă, dezleagă-mă!). Mi-a plăcut anteriorul Almodóvar, La mala educacion, pentru că era îmbârligat şi construit ca un puzzle Hitchcock vs. Brian De Palma (yep). Şi apropo de De Palma, aşa l-am văzut şi pe Pedro, cu părul vâlvoi, venit
să-l sprijine pe prietenul său Banderas la Cannes, la premiera la Femme fatale. Cu freza în competiţie cu David Lynch, cu care în mod paradoxal, filmele lui seamănă. Scena audiţiei din Mulholland Drive şi pasiunea feminină din film, very Almodóvar. Cât despre freză, oricum Tim Burton şi Crispin Glover pun la zid toţi transexualii şi travestiţii lui Pedro, oricât de cu părul în flăcări ar fi. Ok.

Mi-au mai plăcut turnurile gemene madrilene din Carne Tremula, dar plot-ul de noir melo cu elemente de Boxing Helena, pardon Mar adentro, nu m-a impresionat. Iar Francesca Neri mi-a plăcut mai mult pe post de Allegra, soţia lui commendatore Pazzi din episodul florentin din Hannibal.

Acum să mă întorc la Volver. L-am ratat la Cannes în festival, dar am plătit 8 euro ca să-l văd la cinema, într-un spectacol obişnuit, deci cam trei bilete aici... I s-a dat premiu de interpretare de ansamblu feminin, plus scenariu, decizii inepte ale juriului condus de Wong Kar Wai, pentru că pentru Almodóvar scenariul e doar o schemă. El improvizează pe platou, adaptează scenariul la cerinţele filmării.

Volver e o întoarcere la comedie, una amăruie, cu violenţa de rigoare, cu multă culoare, caldă, roşu cald, fierbinte. Un sos de paste minunat. Melo. Muzical. Almodóvar iubeşte femeile, le închină cânturi, poeme, o iubeşte şi pe mama sa, omniprezentă în filmele sale, care şi aici e ritmul poveştii. Poveste despre patru femei, mamă, fiice, nepoată, trei generaţii. Carmen Maura revine, ea fiind actriţa prezentă în toate filmele timpurii ale regizorului. Iar Penelope Cruz, la al treilea film cu Almodóvar, e mai minunată ca oricând şi mai Femeie, pe linia estetică clasică neo-realistă a femeii frumoase, dar puternice, cu personalitate: Sophia Loren, Anna Magnani, Silvana Mangano. Nu ştie Tom Cruise ce-a pierdut...



Nu e nici o îndoială că acest film e mai special decât altele şi se simte pasiunea lui Almodóvar, exuberanţa, sinceritatea. Este şi intrarea Spaniei la Oscar şi deşi ţin cu Mexicul (El Laberinto del Fauno / Labirintul faunului al lui Guillermo Del Toro), Volver ar trebui să fie un Oscar măcar pentru Penelope Cruz, roşu ca macii sălbatici în bătaia vântului şăgalnic. Dar să nu devenim prea poetici, back to Almeria şi spaghetti, nu cele gătite de Penelope echipei de filmare, ci de Sergio Leone oamenilor lui cu revolvere.

A fost sau n-a fost (2006)

A fost şi va fi - A fost sau n-a fost?

Şapte Seri, octombrie 2006



A fost sau n-a fost. E pe ecrane acum. Du-te să-l vezi. Sau te păstrezi pentru Lacrimi de iubire, filmul?

Tocmai a luat premiul cel mare şi cel de scenariu la festivalul de la Copenhaga. Al enşpelea premiu pentru Corneliu Porumboiu, care şi-a finanţat filmul independent, cu sprijinul unor firme locale şi al Cinefondation. Odiseea a pornit la Cannes, unde a luat Camera d'Or, cea mai mare distincţie pe care a primit-o aici vreun film românesc până acum.

Deci, a fost sau n-a fost? Ce să fie, ce să fie? Revoluţie la Vaslui, dom'le. Cui îi mai pasă după atâţia ani? Celor trei crai din film, Jderescu (Teodor Corban), patron de televiziune locală, care trebuie să-şi facă emisiunea, Pişcoci (Mircea Andreescu de la Braşov, nevăzut în filme, decât pe la Daneliuc, poate de-acum înainte), pensionar care face pe Moş Crăciun şi Mănescu, profesorul de istorie alcoolic (Ion Sapdaru, actorul lui Porumboiu din scurtmetrajele anterioare, Pe aripile vinului şi Călătorie la oraş, plus un rol mic, dar excelent, în Hîrtia va fi albastră, celălalt regal al sezonului 2006). Un fel de tripletă The good, the bad and the ugly, sau, dacă vreţi, Take, Ianke şi Cadâr, într-un duel verbal spumos, irezistibil, dulce-amar, secondată de chinezul Chen, patron de magazin local cu înţelepciune şi răbdare budistă. Plus un cameraman cu şapcă care nu vrea trepied şi face şarful în direct pe peliculă şi o fanfară care o dă pe latino. Şi pocnitori care pocnesc în holurile blocurilor întunecate şi mohorâte.

Nu e o comedie, ci un film foarte trist, care se petrece dintr-o bucată, în ajun de Crăciun. Cu o şarjă la marota talk-show-urilor despre revoluţie, care ne-au măcinat nervii ani de zile. Dar se râde non-stop, datorită actorilor care dau un adevărat recital şi atmosfera aminteşte de filmele ceheşti de pe vremuri (cum ar fi Balul pompierilor). Şi filmul translează, s-a râs peste tot unde s-a văzut, se pricep personajele şi dramele lor mărunte, minimaliste, de oameni obişnuiţi.

Anomalia, e nominalizat la Hollywood World Awards, are şi distribuitor american, dar nu-l trimite ţara la Oscar. De, n-a fost să fie. Cum zicea Heraclit, nu putem să ne scăldăm în apa aceluiaşi râu a doua oară. Ba da, Corneliu, putem. Adică putem să vedem filmul a doua oară. Şi se poate şi a treia oară. Români, treceţi Prutul, Carpaţii, strada pe la semafor, şi hop la cinema cu voi! În această ţară care face Margo-uri, Azucene şi femei ale visurilor, adică coşmaruri, nu filme, iată a apărut un caz şi nu e izolat, face parte dintr-o epidemie. Care sperăm să erupă odată ca lumea, ca Vezuviul şi nu ca vulcanii noroioşi! A fost şi va fi. Urmăriţi spaţiul.

X-Men 3/ X-3/X-Men: The Last Stand (2006)

X-3 (x 3) - X-Men 3

Lumea se poate împărţi în două, cei cărora le pasă de X-Men şi cei cărora nu. Nu ai ce să le faci, nici unora nici altora. Pentru că X-Men: The Last Stand nu cred că o să fie chiar ultimul stand, cine o să stea în sală până la capăt (dacă nu o să întrerupă genericul) o să vadă de ce.

X-Men e singura franciză care nu şi-a schimbat distribuţia în trei episoade pe parcurs a şase ani. Hugh Jackman e Wolverine, Ian McKellen - Magneto, Halle Berry - Storm, Patrick Stewart - profesorul Xavier, Shawn Ashmore -Iceman, James Marsden - Cyclops, Anna Paquin - Rogue, Rebecca Romijn (fostă Stamos) e Mystique. Lor li se alătură Vinnie Jones (Juggernaut), Kelsey Grammer (Beast), Ben Foster (Angel), Daniel Cudmore (Colossus) şi Famke Janssen (dr. Jean Grey) se întoarce ca Dark Phoenix.

Se sacrifică personaje importante şi mult mai multe decât în primele două filme, se începe cu nu unul, ci două flashbackuri, apoi o simulare. Plotul avansează, dar exact ca în banda desenată, personajele care mor se reîntorc, situaţiile se repetă şi se repetă şi se repetă. Ceea ce funcţionează la seriale, dar la filme-franciză care costă 200 de milioane de dolari e riscant.

Ce am învăţat din trei X-Men? Că există mutanţi buni (gaşca lui Xavier) şi mutanţi răi (gaşca lui Magneto), că asupra lor acţionează politicieni buni (Josepeh Sommers, preşedintele din trei) şi politicieni răi (Bruce Davidson, senatorul din Unu), generali malefici (Brian Cox în Doi). Oamenii sunt Ceilalţi (în speţă figuranţi, masă amorfă), mutanţii sunt Noi, şi chiar noi am vrea să fim, să putem face lucruri extraordinare pe care, datorită unor efecte speciale cu adevărat fantastice, le-am văzut că le fac. X-Men este cea mai lungă bandă desenată din istorie. Material de întregi seriale, cu o tonă de personaje şi potenţial uriaş. Primele două filme le-a regizat Bryan Singer, acum a venit Brett Ratner, diferenţa între ei nu se vede, chiar nu se vede, deşi cu toţii ne-am speriat că regizorul seriei Rush Hour şi al dudelor The Red Dragon şi After the Sunset va imploda franciza. Studiourile au anunţat că vor să încheie bucla pentru moment, să facă o trilogie. Dar au lăsat poarta deschisă mutanţior şi mutaţiilor. Obişnuinţa e formată deja, odată la trei ani un X-Men, primul în 2000, apoi din trei în trei, 2003, 2006, la ce să ne aşteptăm în 2009, deja Magneto şi Wolverine au filmele lor proprii care sunt pe drum...
2 din 5 / 4 din 10
Alin Ludu Dumbravă
Şapte Seri, iunie 2006

Crimen Perfecto (2004)-cronica !

FERPECT


Pentru unii cel mai interesant cineast iberic este Pedro Almodovar, pentru alţii Alex de la Iglesia. Pentru ceilalţi există Julio Iglesias. Otros cohones sau sans de. Iglesia face filme mai funny, mai puţin melo şi mai mult hetero decât Almodovar, deşi este aproape de un cinema trash (John Waters, Russ Meyer, Jess Franco, Troma?), trage cu coada ochiului la Alfred Hitchcock şi Brian De Palma, Luis Bunuel şi Salvador Dali, asta în timp ce împroşcă gore şi dirt.

Iglesia (nume care înseamnă biserică, culmea paradoxului sau nu), e aproape inclasabil. Violent, hiper-kinetic, sexual, vulgar, zgomotos, alert, extrem de loco, ca şi cum ai scrâşni în dinţi cocaină. Al optulea film al lui de la Iglesia este primul lui film care rulează pe ecranele româneşti (la festivaluri s-au putut vedea 800 Balas, sau El Dia de la Bestia, la pay tv, 800 balas şi La Comunidad, şi pe vremuri, adică prin 1996, la Antena Unu, Accion Mutante, primul său lung metraj... mutant, film care a şocat şi turned off pe mulţi. A mai făcut Perdita Durango şi Muertos de risa şi acum, Crimen ferpecto, un succes absolut, din Spania, în Franţa, chiar şi în America. Titlul parodiază Dial M for Murder, filmul lui Hitchcock din 1954, intitulat în Spania Crimen Perfecto / O crimă perfectă.

Dar cum e crima ferpectă? Este o satiră care se întâmplă într-un mall care perpetuează Dawn of the dead, o cinică parodie a visului spaniol, adaptare după varianta americană cu siesta, tapas, sex after hours, şi incorectitudine politică, care politică?

Rafael (Guillermo Toledo), un gigolo arivist, responsabil de etaj, îşi omoară accidental nemesisul, pe Don Antonio (Luis Varela) şi dă de o belea mult mai groasă. Anume, există un martor, o ciumă de femeie, urâţenia pământului (să nu spunem a iadului), pe nume Lourdes (Monica Cervera), al cărei preţ al tăcerii, este chiar el. Pentru că ea îl vrea. Şi dacă el nu se consemnează... Personajele şi situaţiile sunt groteşti, dar pentru universul lui de la Iglesia cel mai aproape de realitate, la fel ca în La Comunidad. Muzica lui Roque Banos, este o combinaţie de Bernard Herrmann cu John Ottman (la Suspecţi de serviciu). Numele magazinului, YeYo, este un nume de cod pentru cocaină. Personajul lui Don Antonio aminteşte de la jumătate de prietenul lui David, Griffin Dunne în American Werewolf in London.

Filmul e o comedie demenţială, mai aproape de Santiago Segura, actorul, prietenul lui senor Alex şi eroul naţional spaniol, Torrente, un personaj vulgar pe lângă care Iglesia este model de comportament social model. Duceţi-vă la Crima ferpectă să vedeţi un Iglesia, pe lângă El Greco, Goya, Picasso sau corrida, cerveza şi chorizo, spaniolii mai au şi Iglesia. În lumea lui ferpectă, totul e, cum altfel decât ferpect.

Alin Ludu Dumbravă
Şapte Seri, octombrie 2005

The machinist/El Maquinista (2004)

Welcome to the Machine (El Maquinista)

"Welcome my son, welcome to the machine", spun Pink Floyd pe Wish you Were Here. Dar Trevor Reznik (nume kafkesc, v.Gregor Smasa sau poate Trent Reznor) nu mai e bine primit nici măcar în hala industrială unde lucrează. Trevor (Christian Bale) nu a mai dormit de un an de zile şi nu face diferenţa între coşmaruri şi realitate . Mă opresc aici cu sinopsisul Maşinistului, cu menţiunea că el aparţine unui tip de film devenit gen în sine. Acesta include recentele Memento, Fight Club, Spider, Secret Window, Lost Highway, temele-fetiş ale lui Brian de Palma (Rising Cain, Body Double) sau Polanski (Locatarul, Repulsie), apriorice Hitchcock-iene, provenite din mama şi tata (mai mult mama) filmelor de acest gen, anume Psycho. Omagiat aici de muzica lui Roque Banos a la Bernard Herrmann (plus instrumentul numit teremin, care spune de obicei că te afli la Nord de Nord-vest!). Literar, filmul e inspirat din Kafka şi Dostoievski (v. Ivan, nemesisul lui Reznik, un redneck cu tuşe de Marlon Brando). Mi-a amintit şi de Marabito de Takeshi Shimizu văzut la TIFF, un soi de Eraserhead japonez. Maşinistul, spaniol ca finanţare, a fost şi filmat acolo, deşi se întâmplă în SUA. Câteva cadre sunt ireale (mai ales secvenţa de la bâlci), culoarea e desaturată la maxim şi aminteşte de experimentele lui Darius Khondji la Seven. Regizorul Brad Anderson (care a mai făcut un film aproape la fel de coşmaresc, Session 9), zice că s-a inspirat din austeritatea decorurilor expresioniste (Cabinetul doctorului Caligari, Nosferatu, Vampyr), şi producţiile lui Val Lewton (I Walked with a Zombie, The Seventh Victim).

Maşinistul e scris de Scott Kosar, care, în rest, a retuşat horror-uri mai mult sau mai puţin seminale (remake-urile la Texas Chainsaw Massacre, Amityville Horror, The Crazies). Tema centrală este cea a vinovăţiei privită ca un cancer care roade tot, carnea şi conştiinţa, marea problemă a scenaristului în a considera proiectul nefilmabil fiind protagonistul, care era descris ca un schelet umblător. Iar Christian Bale, (care acum a devenit legendarul Batman), a slăbit de ar fi putut da examen de intrare la Auschwitz, aproape 30 de kilograme, urmând o dietă stoică (pentu a folosi cuvinte uşoare) despre care s-a scris mai mult decât despre film în sine. Este considerată cea mai bravă şi nebunească manevră de actor de Metodă pe care a întreprins-o cineva vreodată, cu mult peste limita impusă de Robert De Niro în Taurul furios. De ce a făcut actorul acest pas aproape sinucigaş, poate pentru a se identifica cu personajul său Reznik, pentru a-l înţelege mai bine. Nici nu prea contează de ce, el devine astfel cel mai bun efect special al filmului şi nu poţi decât să priveşti, hipnotizat această călătorie a sa pe Route 666/Highway to Hell, un coşmar industrial ca un sound subliminal Nine Inch Nails, (Kafka audio), un freak show cu maşinişti dereglaţi care sunt parte integrantă din maşinăria propriei lor distrugeri.

-------------------------------------------------------------------------------------------
Notă: Al doilea film adus de Transilvania Film (după Noi Albinoi, bravo!), văzut la Studio, cinematograful unde niciodată nu se lasă genericul de film să curgă până la sfârşit…doar e cinematograful UCIN. Poate le-ar trebui un maşinist ca Reznik.

Alin Ludu Dumbravă
Sapte Seri, iunie 2005
5 din 5, 10 din 10