Știre despre absolvire

La patru ani voia să se facă ”popă de tribulan”.  (Judecător la tribunal).

Pe urmă s-a visat polițist, ca să-i aresteze pe bandiți pentru  ”bandă, contrabandă, fals și contrafals”.  

 Mai apoi a vrut să devină doctor, ca să vindece copiii de ”vaccirelă” - care în limba normală înseamnă ”cădere de vânt”.

După vizita unchiului din America a vrut să se facă musai ”american”, ca să zboare cu avionul, să meargă la Mall și să-i vadă pe ”Tom Cud” (Tom Cruise) și ”Mai Dectân” (Michael Jackson).
(E drept că într-o după-amiază și-a dorit să fie ungur, ca să mănânce pe săturate ”Kiloș Kilogaș” (Kürtőskalács), dar asta a durat puțin, nu se pune.)

După ce-a mai crescut ”făcător de case” s-a vrut.

Și constructor s-a făcut!

Top 10

Astăzi, o leapşă de la Sfântul Bacterie. Câteva lucruri pe care speri să le găseşti în rai.
Plecând de la premisa că după toate ticăloşiile pe care le-am comis în viaţă sunt şanse minime să apuc raiul cel adevărat, n-am suport legal să visez decât la un rai utopic, terestru şi mai puţin veşnic.
Aşadar, raiul meu pe pământ ar trebui să îndeplinească nişte condiţii minime, după cum urmează:

1. Climă bine-temperată. De fapt, vreau să-mi fie calde picioarele în vecii vecilor. Încep cu asta pentru că tocmai m-am întors din oraş şi mă simt ca o sunătoare de-aia de atârnat la streaşină care se tânguie când bate vântul. Dacă din septembrie îmi zăngăne oasele în halul ăsta, vă imaginaţi de ce colinde duioase o să aibă parte Vasile, de Crăciun.
Aşadar, un rai fără clinchet de tibii şi falange îngheţate, dacă se poate.

2. Autorul lepşei vrea un robinet cu coca-cola. Eu vreau o câmpie cu rucola. Şi nişte inventatori de reţete pentru această plantă minunată, aromată, inegalabilă şi dezirabilă.

3. Calorii prietenoase, care nu se-nghesuie pe coapse. Nu mai vreau remuşcări după orice masă copioasă. Nu mai vreau cine dramatice, cu mustrări de cuget pentru fiecare îmbucătură de Bavaria Blue sau Roquefort, nu mai vreau să alerg ca Asafa Powell după fiecare felie de Doboş . Vreau să mă hârjonesc cu glucidele şi lipidele prin grădina raiului, să fim prietene la cataramă, iar cureaua să nu mai geamă.

4. Să existe în fiecare oraş un stol de porumbei voiajori care să ducă-n cioc anunţurile cetăţenilor în caz de botez, nuntă sau prăpădenie în familie. Fără convorbiri telefonice, fără apeluri pierdute, fără beep-uri şi fără sms-uri, amin!

5. Să se întâmple să mă aflu în acelaşi restaurant cu Loubutin, el să se înece cu cireaşa de pe Doboş, eu să-i aplic manevra Heimlich, să-i salvez viaţa şi talentul, iar el să-mi fie atât de recunoscător încât să-mi dea cheia de la depozitul de pantofi. Femeile ştiu de ce.

6. Ca să am pace şi să nu mă chinuie frustrările, ar trebui ca la inaugurarea raiului să-i pot trage un pumn în bot lui Steve Harvey şi să-l las pe dinafară. N-are ce căuta în raiul meu după toate minciunile pe care le-a spus despre bărbaţi. În realitate toţi bărbaţii sunt minunaţi, devotaţi, fideli, fără greşeli. Pentru orice eventualitate însă, vreau un rai fără Angelina Jolie, Scarlett Johansson şi asiatica aia care-i place lui Robert.
(Ştiu, la faza asta am riscat îngrozitor, s-ar putea să mi se depopuleze raiul, bărbaţii jertfindu-se de dragul sus-numitelor.)

7. Aş vrea un rai fără proşti. Aşa cum s-a inventat vacinul pentru difterie, să existe unul şi pentru prostie. La vreo doi-trei cetăţeni foarte speciali în viaţa mea aş vrea să le fac eu cu mâna mea imunizarea. Ţin mult la asta. Cum toată viaţa s-au ferit de citit şi de gândit, le-aş inocula periodic câte-un volum de poezie, câte-un roman, câte-un capitol din Infernul lui Dante. Pe urmă aş urmări cum li se înroşeşte locul, cum se umflă, cum îi doare îngrozitor şi cum li se încreţeşte încet-încet creierul.
În timp, raiul ar deveni un loc plăcut, cu prostia eradicată precum febra tifoidă, de care abia ne mai amintim.

8. Memorie de elefant. E un fel de-a spune că aş vrea să nu uit nimic din ce-am învăţat. Odată aflată, informaţia să fie stocată pentru vecie. Să pot cita pasaje din cărţile care mi-au plăcut, să jonglez cu catrene, cu teoreme, să port discuţii pe orice temă, să rezolv orice problemă.

9. Să mai fie în rai şi timp. Timp, frate, de să n-ai ce face cu el. S-o lălăi cât te ţin balamalele, să n-ai dead-line-uri, presiuni, termene. Să faci totul pe-ndelete, sănătos, temeinic, domol. Să fie permis orice ocol.

10. În rai aş vrea să cânt la acordeon. Aşa aş cânta de-aş rupe inima sfinţilor, nu alta. Adi Minune mi-ar căra lădoiul cu acordeonul de la un concert la altul, el fiind un sfânt complet lipsit de ureche muzicală. Eu aş avea auz absolut, bun înţeles, iar el m-ar admira sincer pentru talentul meu.
Bonus, aş vrea să am şi-o tubă să-i cânt lui Vasile pe la ora trei dimineaţa, o sonată de dor. În amintirea noptilor în care sforăia el în si bemol major şi mie-mi venea să mor.

Somn uşor!

Şi urăşte-ne pe noi...

...precum şi noi îi urâm pe ceilalţi!

Tre' să ai sânge-n vine ca să faci o asemenea rugăciune, e clar!
Varianta originală a rugăciunii, cu primirea iertării direct proporţional cu iertarea acordată greşiţilor,
e mult mai uşor de recitat pentru că, în vreme ce rosteşti cuvintele, îţi aduci aminte cu mândrie cum l-ai iertat tu pe Gigel, în clasa a doua, când ţi-a furat radiera parfumată. Şi ţi se pare absolut normal ca Dumnezeu să ţină seama de asta când tre' să te ierte acum, după 30 de ani, când i-ai furat şi tu lui Gigel, Opelul. Că şi-aşa el mai are două maşini, deci are cu ce merge şi la muncă, şi-n concediu de odihnă, iar dreptatea cerea să ai şi tu una.

Şi cum uneori Dumnezeu ni se pare foarte ocupat, iar dreptatea întârzie să fie împărţită, sărim noi să-L ajutăm, cu dragă inimă. Ne suflecăm mânecile şi ne pumen pe treabă. Luăm etichete, markere permanente, super glue şi lipim etichete pe semenii noştri.

Clasificarea după fapte: ticălos, periculos, nenorocit, zgârcit, trădător, cartofor, ucigaş, borfaş, etc.

Clasificarea după naţionalitate: jidan, bozgor, ţigan, armean, lipovean (cu subcategoriile: moldovean, oltean, bucureştean), ş.a.m.d.

Clasificarea după meserie/funcţie: parlamentar mincinos, primar odios, vameş ticălos, vânzătoare nesimţită, funcţionară nesuferită, etc.

Clasificarea după aspect: piticanie, pocitanie, cocoşat, crăcănat, uscat, umflat, etc.

Şi după ce ne-am stabilit categoriile, foarte precis, ne punem pe urât. Şi urâm, pe rând, apăsat, cu tragere de inimă, meticulos, pe fiecare, atunci când îi vine rândul. Şi când i-am terminat, îi urâm iar, neobosiţi. Mulţumiţi că suntem oameni cu opinie, cu coloană vertebrală, corecţi, drepţi şi deştepţi, că doar de aia ne merge bine şi avem de toate, că suntem pe drumul cel bun.

Lui Ixulescu i-a murit un bou de la bicicletă? Păi da, pentru c-a înjurat-o în clasa a doua pe mă-sa, când l-a urecheat c-a spart geamul.
I s-a înecat bobocul de raţă coanei Paraschiva? Normal, doar ştie tot satul că şi-a cicălit bărbatul.
Le-a ars şura Popeştilor? Ar fi trebuit să le ardă şi coteţul găinilor, pentru c-au votat cu PDL-ul la alegerile trecute.

Seara, la culcare, facem o cruce mare şi ne închinăm, cerându-i lui Dumnezeu alte şi alte bunătăţi, deşi avem sânge pe mustăţi după ce tocmai ne-am terminat de mâncat aproapele, cu pene cu tot. Iar dacă se întâmplă, cumva, ca vreo umbră de conştiinţă să ne mustre, scoatem iute din buzunar lista cu cele două faptele minunate de peste zi: am miluit un cerşetor care ne-a căzut în pridvor şi i-am împrumutat o cană de orez unui emigrant chinez.

Deci, merităm să visăm frumos peste noapte, legănaţi de îngeraşi bucălaţi.

Esse quam videri malim

Cum prin preajma începuturilor de an sau a aniversărilor ne facem aşa, câte un bilanţ mai amănunţit, de la ultima-mi aniversare încoace tot cuget şi fac calcule, înmulţesc, scad, adun, extrag radicali, rădăcini pătrate, cu nădejdea c-o să pot scoate cândva şi eu capul în lume, printre atâtea surate laureate, cu o frunzuţă micuţă de dafin după ureche. Atâta numa' cât să pot muri împăcată, cu un dram de succes în palmares.

Ai sau n-ai succes în viaţă, aceasta-i întrebarea.
Oriunde te piteşti, oricum o dai cotită, până la urmă tot apari în faţa divanului şi dai samă.

Aşa că înainte să aştept sentinţa, am luat o coală A4, am împărţit-o-n două şi-am început să-mi sortez realizările şi eşecurile. Ştiţi voi, ca la Carte: oile la dreapta, caprele la stânga.

Prima mea faptă de succes a fost dispoziţia de-a-mi da viaţa pentru sora mea mai mică aflată în plin proces de împrietenire cu oliţa, dacă mama, în schimbul sacrificiului meu, avea s-o ierte că făcuse iarăşi pe ea. Faptul că astăzi sunt aici, înseamnă că viaţa mea valorează mai mult decât o pereche de chiloţei albi cu buburuze, cotaţi excepţional pe piaţa neagră a anilor '70.
Spiritul acesta de sacrificiu dovedit la o vârstă atât de fragedă a constituit un succes incontestabil în bugetul meu personal vreme îndelungată. Ulterior, a devenit uşor acrisor.

Nu pot să nu trec, cu majuscule, de-a dreapta paginii, povestea nucului. (Urăsc să mă citez ca şi când aş fi un înţelept care a scris pilde în vremuri străvechi, dar nici să povestesc de două ori acelaşi lucru nu mi-e mai drag.)
La vârsta aceea, standardul maxim de succes pe care mi-l puteam imagina era să poţi repara singur un nuc. Am putut. Şi-am fost îngrozitor de mândră de mine, până prin adolescenţă când succesul a început să aibă parfum discret de testosteron. La 44 de ani însă, îmi pun chezăşie viaţa că o colecţie de inimi drept pradă de război nu înseamnă nicidecum că ai avut succes.

Cu egală dreptate am notat, pe partea stângă a foii, ratarea premiului întâi în clasa a cincea, din pricina burţii mele nesătule. Ca să-mi rotunjească media cu 50 de sutimi în plus, profesoara mi-a pus o întrebare. Am tăcut cu ochii umezi ca o Joiană în poiană, deşi ştiam răspunsul, pentru că tocmai îmi îndesasem în gură juma' de covrig şi nu puteam să molfăi şi covrigul şi răspunsul, concomitent. Pofta nestăpânită nu face casă bună cu succesul, aveam să învăţ pe propria piele şi propria burtă.


Apoi mi-am pus o altă ţintă: s-o bat pe Silvia. La 3000 de metri plat, nu vă gândiţi la pumni în dinţi.
Am câştigat cursa şi am gustat succesul adevărat. (Da, ştiu, e de porc să te link-uieşti singur, de două ori într-o zi, trecem fapta tot de-a stânga, printre caprele negre.)
Am mai câştigat în anii recenţi şi nişte "liniuţe" la 300 de metri trafic, dar simt cumva, în adâncul inimii, că nici asta nu e o realizare prea mare.

Am ratat la mustaţă o carieră politică şi nici misionar în Senegal n-am mai ajuns, mi-au lipsit exact cele patru chestii esenţiale: dorinţa, determinarea, încrederea şi perspectiva.

Tot auzind de poveşti de succes cu cabane la poala munţilor, cu palate la firul gazonului şi vile la malul mărilor, m-am gândit să las şi eu moştenire nepoţilor o căsuţă la fir de pir şi măciulie de păpădie. La inaugurarea casei m-a sunat un prieten realizat şi m-a-ntreabat dacă am calorifere. Am, zic, cum să nu? Păcat! Dacă n-ai băgat încălzire în pardoseală, te-ai ratat. Adevărat.

De supărare, am plecat la Dubai. M-am întors îmbrobodită c-o burcă dar cu succes mai puţin ca o curcă. Zburătoarea între timp a căzut cloşcă şi a umplut ograda vecinilor cu 20 de pui de toată mândreţea. La ora la care o pomenim poate fi, la o adică, deja străbunică.

Am plămădit de-a lungul timpului tot felul de idealuri pe care urma să le ating, tot felul de succese pe care aveam să le repurtez. Pe unele le ratam, pe altele le-atingeam, pe urmă îmbătrâneam şi iar reaşezam ştacheta. Acum lucrez la un mit despre îngroşarea stratului de ozon şi al celui de plancton.
(Nu vă bateţi capul, nu există nicio legătură între cele două, în afară de rimă.)

Sunt o femeie mediocră, banală, recunosc cu un nod în gât cât dovleacul. Nu vă osteniţi să negaţi nici măcar din politeţe pentru că eu par, cum zicea George Moise, mai deşteaptă, mai înaltă şi mai frumoasă în scris. Asta sunt, atâta pot. Mereu m-am uitat cu jind, printre scândurile de la gard, la femeile luptătoare, la femeile scriitoare, la cele deschizătoare de drumuri (deşi am făcut şi eu, odată, o potecuţă îngustuţă prin nămeţi, pentru nişte drumeţi), femei remarcabile, care au avut cu adevărat succes, despre care au vorbit, pe care le-au citit, pe care le-au urmat şi de la care au învăţat generaţii întregi de oameni.

Dacă a repara un nuc, a alerga mai repede ca vecina de pe culoarul 2, a avea o casă cu păpădie grasă şi deasă, a căsca gura la opulenţa izvorâtă din concurenţa între nişte şeici care n-au alt merit decît acela că s-au născut călare pe câte-un zăcământ de petrol, dacă succesul nu stă în toate astea zic (şi nu stă!), atunci musai că trebuie căutat în altă parte, evaluat după alte criterii, privit cu alţi ochi, din alte perspective, cu alte obiective.

"M" de la mirror. Sau de la mirare.

Vorbeam ieri cu o mamă de fată. Mare. De ani. 22 de ani.
- Ce-ţi face fata?
- E în Bangladesh. (Am schimbat ţara din raţiuni de protecţie a identităţii victimei.)
- Daaa? Cu ce ocazie?
- A chemat-o Fernando de la Gilău, prietenul ei. (Am schimbat şi numele oraşului ca să nu se opărească Fernando de la Caransebeş.)
- Văd că relaţia lor e serioasă, o să aveţi nepoţei mai repede ca mine, vă invidiez! Ha-ha!
- Vaaaaaai, cum poţi gândi aşa ceva despre Virginica mea? Ea se păstrează, dragă! Am întrebat-o chiar ieri, la telefon. Şi ştii că ea nu mă minte niciodată.
- .... Ă...ăăă...frumos! Înseamnă că eu o să am prima nepoţei. Ha!



Altă zi, altă mamă, alt prunc. Mic. 3 ani. Revoltată că educatoarea a chemat-o să-i spună că pruncul ei îşi terorizează camarazii de grupă.
- E copil, dragă, ce vrea de la el? Ok, a rupt chitara în capul lui Georgel, dar aşa face el când e nedreptăţit. Dacă ăla nu i-ar fi făcut nimic, nu-i turtea nici al meu capul, cu chitara.
Iar cuvintele urâte cu care tot îmi scoate ochii vaca asta de educatoare, Georgel le-a învăţat de la dobitoaca şi handicapata de soacră-mea, lua-o-ar Lucifer! (Am schimbat numele invocatului, de frică.) E a patra oară când îmi terorizează copilul. Şi doar i-am spus şi la boul ăsta de bărbată-miu că tre' să-l mutăm la altă grădiniţă că aici nu are parte de o educaţie ca lumea!



Să-i zicem Marc. A făcut pe el. Iar. S-a ascuns sub masă, privind printre picioarele ei efectul parfumului şi reacţia musafirilor. Cineva îi face poză, cum stă el aşa, uşor ruşinat şi panicat. Bunica îl ia, îi spală popoul şi ruşinea. Curat şi reabilitat, cere să vadă şi el pozele. Un căpşor răsărind de sub o faţă de masă îl face să exclame dispreţuitor:
- Uite la ăsta! A făcut caca pe el!



O oarecare doamnă din Arcadia. Antică. Doamna. În faţa oglinzii, de dimineaţă, înainte de-a se crăpa de ziuă:
- Ogindă, oglinjoară, ce bine că-s mai frumoasă ca odinioară!

Clarobscur

Nu sunt o făptură timidă dar nu pot spune nici că-s Tarzan şi mă dă curajul afară din colibă în mijlocul nopţii. Nu intru pe geam dacă cineva mă dă afară pe uşă, dar dacă m-a prins o noapte furtunoasă prin pădure, nu mă ascund de ploaie sub prispa castelului lui Verde Împărat ci bat la poartă, dau bineţe şi cer adăpost.

Aceleaşi obiceiuri mă însoţesc şi-n blogosferă. Uneori mai sfioasă, alteori mai curajoasă, mi-am împărtăşit gândurile sau mi-am spus părerile pe ici pe colo, pe unde m-am simţit îndemnată să bat la poartă.

Se cuvine să menţionez că eu nu înghit nemestecată gogoaşa că scrii pe blog pentru tine, de amorul artei, că ţi se fâlfâie dacă cineva bagă ochiul prin articol sau nu, dacă cineva te bagă în seamă sau îţi zice de mamă. E clar, scrii cu nădejdea (oricât de palidă) că cineva o să citească şi, cu puţin noroc, o să-şi dea şi cu părerea despre scrisorile tale deschise. Pentru că dacă nu te interesează absolut deloc să afle şi alţii ceea ce debitezi tu la umbra blogului, poţi sta liniştit pe burtă, ca peştele de sticlă pe mileu, să cugeţi în gând.

(Cui se încăpăţânează totuşi să mă convingă că scrie exclusiv pentru el, singur singurel, îi recomand să nu se mai ostenească, dacă e adevărat ce pretinde, pentru că se ştie, computerul strică ochii. Aşadar, poate începe să facă plimbări prin codrul verde iar cugetările care-l străfulgeră să le scrie pe frunze de stejar, precum sibila din Cumae. Şi-n loc de-o dioptrie-n plus pe sezon, se-alege cu nişte băi de ozon.)

Îmi amintesc că odată am dat peste blogul unui tânăr care vorbea în ultimul său articol despre zădărnicia vieţii, despre dezamăgiri, despre lipsa de sens şi singurătatea cu care se luptă. Părea atât de distrus că, simţitoare cum sunt, am intrat în alertă. Să nu carecumva să-şi facă felul de-atâta durere şi disperare, mi-am zis! Aşa că mi-am lăsat trebile deoparte, am frunzărit blogul să mă lămuresc cam ce fel de om este şi cum poate fi abordat, dacă starea lui e acută sau cronică şi m-am strofocat să-i schimb dezamăgitului perspectiva, să-l provoc la dialog, într-un comentariu cât am putut eu de terapeutic. Şi pe urmă i-am aşteptat reacţia. După două ore, comentariul fusese moderat. Acum cugetă, mi-am zis,
şi făceam cruci cu limba-n gură să-i dea Dumnezeu gândul cel bun. Dar răspunsul zăbovea. Peste câteva zile omul a băgat un iutub cu valuri şi muzici albastre şi mai apoi nişte poze pe care le-a comentat cu amicii. Îşi revenise miraculos din distrugere iar eu voi muri cu dilema: l-am salvat sau l-am deranjat de la sinucidere?

Pe un alt blog, un alt om. Erudit, am conchis după CV-ul stufos şi cele câteva postări citite. Mi-am aşezat taiorul, mi-am lustruit umorul, am salutat şi-am comentat. Stăpânul m-a ignorat. Dar eu nu m-am întristat, am perseverat (recunosc, am o slăbiciune pentru dialogurile fine). După ceva vreme, mi-am încercat iar norocul şi-am comentat, documentat. Spre deosebire de antecomentatorul meu care bătea, elegant, câmpii, dar care fusese remarcat. Pe mine iar m-a ignorat. Aproape că m-am supărat.
Domnu' patron, răspundeţi-i şi lui Ion, că şi el e om!

Altă dată, am citit o jumate de noapte nişte eseuri (uşor SF) cu oarece substanţă literară. Autorul n-avea niciun comentariu, la nicio postare, după mai bine de un an de blogging. Aproape că mi-a fost milă de singurătatea lui virtuală, aşa că m-am căznit să intru-n atmosferă şi-am scris câte ceva, pe ici pe colo. Ultimei poveşti, care era neterminată, i-am scris aşa, ca exerciţiu neprofesional, un final. Scriitorului i s-a părut, pesemne, mult prea obscur şi la durut în.

V-aţi prins, dilema mea e dacă datorăm oricui ne calcă pragul blogului, o minimă curtoazie.
Chiar şi-atunci când comentariile n-au miros de poezie.

Blog-notes

Dacă acest articol ar fi fost o carte iar comentariul meu, pe blogul lui Eugen, o adnotare pe paginile ei, se cheamă că deja ţin cont de părerea celor care consideră notiţele o impietate adusă cărţilor când folosesc, iată, "blog-notes-ul" pentru observaţii. :D

Prietenul nostru povesteşte despre prietenul lui şi prietena prietenului lui, ambii nemulţumiţi. El pentru că ea nu participă financiar la uniunea consensuală, ea pentru că ar vrea ca el s-o sprijine mai mult.

Nimic nou până aici, eu am aflat de mai bine de două decenii că aşteptările nu-s niciodată direct proporţionale cu realităţile din teren, încă de pe vremea când, visătoare, aşteptam ca Vasile să-mi cânte, îndrăgostit, serenade în miez de noapte iar el îmi citea, neliniştit, Comedia umană ziua-n amiaza mare. Contemporane cu aşteptările mele erau şi-ale lui, care noaptea visa raţe cu portocale iar la lumina zilei servea budinci catastrofale.

Deşi dragostea trece prin stomac, secretul fericirii nu este masa îmbelşugată ci masa negocierilor, cu dicţionarul ♀- ♂ la îndemână. Pentru că chiar dacă locuiesc în aceeaşi ţară, se poate lesne să nu vorbească aceeaşi limbă.

"Io vreau un bărbat care să mă sprijine mai mult", zicea prietena prietenului lui Eugen în poveste.
Ei bine, propoziţia asta trebuie tradusă. Adică femeia trebuie să explice clar, în termeni exacţi, ce aşteptări are. Vrea sprijinită de braţ când pe trotuar e polei? Vrea un grup-suport când e deprimată că s-a îngrăşat? Vrea sprijin material? Vrea glezne pupate şi picioare încălţate? Să se exprime, clar, aşadar: Guban? Louboutin?
Da, e foarte greu să formulezi în termeni precişi şi concişi dorinţele tale bombastico-fantastice, să le dai o faţă mai omenoasă, să cauţi prin hăţişul de bălării care-ţi populează aşteptările şi visările, câteva fraze de bun simţ care să nu-i bulbuce ochii şi să nu-i strepezească auzul iubitului, dar altă cale nu-i. Ori îi spui, ori îţi pui aşteptările-n cui.

Cu egală dreptate şi domnia lui trebuie să-şi prezinte aşteptările. Iar dacă ei i se cere efortul de-a renunţa la broderii, epitete şi aluzii discrete pentru ca el să priceapă limpede mesajul, de la el se aşteaptă o exprimare care să ţintească nu cortexul cerebral cu gândirea lui abstractă, ci sistemul limbic, responsabil cu emoţiile şi memoria.
Ce doreşte el? (În afară de sex, pentru că asta subînţelege ea şi fără cortex). Dacă aşteaptă curăţenie, trebuie să precizeze de care: zilnică, săptămânală, lunară sau anuală? Dacă vrea mâncare trebuie să-i spună cam de care, cam câtă şi cam la ce ore. Dacă vrea şi hainele spălate şi călcate înseamnă că vrea cam de toate şi deci tre să aducă la masa negocierii lista lui cu participaţiuni la uniunea consensuală.

Şi uite-aşa, doi oameni mari şi responsabili, adaugă sau taie de pe listă, de comun acord, aşteptări. Le ajustează, le printează şi le semnează dacă-i aranjează.

Ştiind astfel fiecare ce are de făcut şi de aşteptat, vor constata că fericirea există.
Şi coafura rezistă.

Sol lucet omnibus

Vremurile în care femeile stăteau galeşe în pridvor şi aşteptau să vină vreun fecior să le peţească au trecut, slavă Domnului! Era noastră a deschis drumeagul egalităţii şi al libertăţii, femeia poate ajunge pe Lună, poate vorbi de la tribună, poate pilota un MIG, la fel cum poate bate la uşa alesului, cu verigheta în traistă, să-l ceară de bărbat.
Cu egală dreptate, bărbatul poate schimba fierăria cu bucătăria, poate să-şi ia concediu postnatal sau poate deveni un gigolo fatal. (Egalitatea s-a înfăptuit în ambele sensuri, iacătă, bărbatul are acum acces la meserii la fel de străvechi ca ale femeii).

Ce facem însă cu inegalităţile care stau încolăcite ca smârdarul pe ADN-ul nostru , cu diferenţele de bagaj din valiza cu care ne plimbăm pe planetă în căutarea jumătăţii care să ne întregească?
'Geaba hălăduim de-a lungul şi de-a latul lumii cu traista burduşită de calităţi, se prea poate să nu ne întâlnim alesul în primul ocol al Pământului. E nedrept, dar unii, cu traista fluturând în vânt, de-ndată ce-au coborât în prima haltă terestră i-a şi întâmpinat norocul şi i-a poftit la masă, casă şi aleasă. Aşa s-au născut ei, sub o stea norocoasă, în vreme ce alţii s-au născut pe sub câte-un nor, vai de steaua lor!

Te uiţi la câte un dandi care de îndată ce-a deschis uşa vagonului de dormit şi-a slobozit un gângurit e mintenaş încercuit de-o hoardă de femei care-i fac ochi şi supe dulci la minut.

La clasa a doua, un licenţiat premiat e la al patrulea ocol al Pământului, la a opta invenţie şi nici o duduie nu i-a dat vreodată atenţie.

Unuia i se ofileşte păpădia-ntre deşte şi nu-ndrăzneşte să-i spună fetei c-o iubeşte de când a zărit-o prima dată-n curtea şcolii în clasa a şaptea, în vreme ce altul cade-n genunchi în faţa primei jumătăţi blonde menită altcui şi din două vorbe o face a lui: divino, sunt ciobit, făptura ta m-a întregit!

Timidul a citit toată biblioteca din Alexandria ca să ticluiască cea mai tare cerere de măritare şi vine Gigi Duru şi-i "umflă şunca din fasole" (vorba amicului nostru edy.b) pentru că deşi el n-a citit decât Ursul păcălit de vulpe şi Albă ca Zăpada, a sortat şi memorat verbele după scop şi adjectivele după efect.

Nici femeile nu-s la fel înzestrate. Unele-s mai talentate, altele mai împiedicate iar altele-s de-a dreptul disperate.

Femeie fiind, ghinionul te poate lovi în moalele balului taman când prinţul te priveşte. De emoţie elasticul plesneşte. Prinţul se uită la tine, te vede cu chiloţii-n vine şi nu mai intervine în soarta-ţi neomenoasă, luându-te acasă. O ia pe nasoală, că e mai morală.

Alta, ca să-şi găsească jumătatea, face vocalize jumătate de viaţă şi repetă, allegro ma non troppo, Habanera, deşi nu crede că "L'amour est un oiseau rebelle." Nu crede până n-o vede pe surata ei afonă care n-a priceput indicaţia de pe partitură şi năvăleşte troppo, atacă o acută cu care-l dă gata pe meloman şi până termină solista aria ea e deja forte măritată.

Aşa se nasc unele, norocoase şi sănătoase ca Ileana Cosânzeana. Nu le doare nici inima nici coloana, alesul apare la momentul potrivit, ele nu s-au spetit . Altele, bietele, se nasc cu părul şi norocul pleoştit, trăiesc o viaţă cu săgeţi în inimă şi le trec năduşeli maligne la fiecare nuntă din cartier.

Ne naştem şi hălăduim prin lume cu traista-n spinare aşteptând mila Celui de Sus.
Sol lucet omnibus.

Visuri prea mari sau oameni prea mici?

De cum deschizi ochii, ziarul ori televizorul, de cum ai păşit în supermarket sau ai oprit la semafor, eşti asaltat de cereri: un bănuţ pentru cel micuţ, o donaţie pentru biserică, un ajutor pentru orfani, pentru bătrâni sau pentru bolnavi, o carte poştală a cărei contravaloare merge către o fundaţie umanitară, o picătură de sânge care salvează o viaţă.
Sunt atât de mari şi de multe nevoile şi atât de mici posibilităţile de împlinire a lor încât, confruntat cu cererea, nechezi şi scuturi capul a negaţie înainte să asculţi nevoia. Am devenit sceptici, imuni, surzi, orbi. Ni s-au tăbăcit nu numai palmele ci şi sufletele.

Într-un asemenea context, a solicita ajutor pentru a împlini un vis cu acorduri de chitară mi se pare un act de curaj de care nu oricine e în stare. Demersul acestui părinte m-a câştigat prin justificarea sa frustă:

"Vă rog să mă trataţi cu înţelegere. Demersul este unul demn, chiar dacă îmi doresc enorm să îi ofer şi această experienţă! Vreau să crească în deplină convingere că orice este posibil, că trebuie doar să vrei şi să fii tenace".

"Am căutat să vedem oameni şi locuri care înseamnă ceva, să cunoaştem, să înţelegem că orice poate fi atins, egalat şi depăşit. Nu este o trufie să îţi doreşti să fii primul dacă inveţi şi lecţia acceptării înfrângerii".

Le doresc să-şi împlinească visul acesta şi pe urmă să viseze iar, pentru că nimeni nu poate zbura mai sus decât visurile sale.

Dimineaţa, păsărilor le cresc aripi şi cântă

În lumea lui subţire ca aburul nu e loc pentru nimeni. Încape doar el şi muzica lui. Ar vrea să cânte un vals dar sub degetele amorţite notele-şi fac de cap , se amestecă, se înşiră, se tânguie, într-o jelanie care-ţi muşcă din suflet.
Două monede. Atât valorează tristeţea lui amestecată cu note întregi, cu optimi, cu şaisprezecimi de inimă.
Frigul îi cucereşte oasele unul câte unul, hainele nu mai au niciun rost, îmbracă o umbră. Ghetele tropăie goale în vreme ce picioarele lui se plimbă desculţe prin alte lumi.

O fi trăit în tinereţe vreo fericire necugetată şi plăteşte de-atunci pentru ea, gândesc. Pleoapele i se ridică brusc, dezgolind nişte ochi de un cenuşiu încremenit, fără viaţă. Ai fi zis că ochii i-au murit înaintea inimii dacă n-ar fi vorbit desluşit:
"Dimineaţa, păsărilor le cresc aripi şi cântă".

Golden Delight vs John Doe

Postarea de astăzi a lui Costea mi-a dat ghes să fotografiez trandafiri.

N-au nicio vină şi cu egală dreptate niciun merit că există.
Dar privindu-i, nu poţi să conteşti diferenţa de clasă. De rasă. Şi de miros.

Pe după plopi, fără soţ

Tuturor ni s-a-ntâmplat să greşim în viaţă. Toţi am făcut măgării. Mai mari sau mai mici, în funcţie de vârstă şi calificare. Apoi, în funcţie de noroc, am fost fie iertaţi, fie arestaţi.

De asemeni, toţi am fost nedreptăţiţi, înşelaţi, trădaţi, judecaţi sau măcar traşi de urechi pe nedrept. Şi toţi ne-am ofuscat. Şi-am făcut tărăboi şi-am plănuit răzbunări. Dar după o vreme ne-am deşteptat singuri sau pentru că am citit nişte înţelepţi care ne-au dat mură-n gură din geniul lor fără să ne ceară nimic în schimb, decât să nu mai fim proşti.

Eu n-am reuşit să mă deştept de una singură şi văzând că îmbătrânesc periculos de vertiginos l-am citit, de ruşine, pe Constantin Noica. Şi l-am crezut pe cuvânt, din prima, când spunea că "Răzbunarea reprezintă doar setea de justiţie rămasă în stadiul de sălbăticie". (L-am citit târziu, cum spuneam, deja am transaminazele hepatice cam bulbucate şi tre' să iau vitamine).

Ca să faci din răzbunare supremul ţel în viaţă, tre' să ai ficatul beton, sufletul mic şi creierul fără vlagă.

De pildă, dacă o nenorocită i-a făcut cu ochiul arendaşului tău şi el în loc să scuipe-n sân şi să fugă rupându-şi pingelele să se ascundă de ispită în poala ta şi-a rupt gâtul uitându-se după genele nenorocitei, dai fuga la doctor şi-ţi faci un set complet de analize. Dacă rezultatele ies prost, uiţi de răzbunare, pentru că rişti să dai colţul înainte să apuci să culegi vreo roadă. Aşa că te duci la Techirghiol îţi nămoleşti timp de trei săptămâni amintirile dureroase, te întorci acasă şi-ţi vezi liniştită de viaţă. Dacă ai una care să merite efortul, evident.

Dacă rezultatele ies perfecte şi ai ficatul tare, te pui pe răzbunare. Una adevărată, cu dobândă mare, ca un credit bancar cu rambursare în 30 de ani.
De câte ori rana din inima ta înşelată dă să se închidă, dai fuga şi te uiţi peste gard ce mai face ticăloasa cu gene zburdalnice. Şi când vezi că n-a lovit-o trăsnetul în timpul furtunii, că nu şi-a rupt gâtul la bungee jumping, că n-au mâncat-o leii în safari şi n-a căzut de pe Burj Dubai anul trecut, iei iataganul (pregătit pentru nemernică) şi ţi-l înfigi în inimă, de ciudă. Dacă n-ai îndemânare destulă, poţi să ţi-l înfigi din greşeală şi prin alte organe limitrofe şi te alegi pe lângă inima paradită şi cu ficatul înjunghiat sau cu vreun rinichi despicat. Setea de răzbunare îţi dă însă aripi ca Red Bull-ul şi după o convalescenţă de 5 ani eşti refăcută căt să mai pui de-o excursie de documentare, să vezi ce mai face "obiectul muncii" tale. Îţi pui costumul de comando, te paraşutezi în livada vrăjitoarei, te piteşti după plop şi stenografiezi (între timp te-ai căznit şi cu 45 de cursuri de stenografie pentru o răzbunare eficientă):

1. Hip-hip-ura! se pot observa cu microscopul optic primele riduri laba-gâştei!
2. Sânii i-au migrat spre sud cu 3 centimetri. Aleluia!
3. Părul i s-a rărit nesemnificativ dar detectez 45 de fire albe în plus în zona
temporo-parietală stângă (nemernica doarme neîntoarsă în hamac de 3 ore). Să fie primit!
4. Terminat.

Bilanţ pozitiv. Poţi lua o pauză de Tenerife. Dar antrenamentele nu încetează. Cât stai cu burta tolănită la soare iei laptopul şi mai bagi nişte comentarii anonimo-veninoase la pozele de pe Sunphoto ale scorpiei, mai arunci, tot anonim, cu nişte vitriol la cateva postări de pe blog, că doar tu nu dormi pe-o ureche, ca ea.

Şi uite-aşa te trezeşti într-o bună dimineaţă cu cârcei la buletin şi constaţi că ţi-a trecut viaţa şi tu n-ai dat prin ea pentru că te ascundeai pe după plopi. Fără soţ, că el era rămas acasă să tundă gazonul în vreme ce tu erai plecată în misiuni de răzbunare prin Afganistanul vieţii tale, fir-ar!

Lecturi urbane

Braşovul citeşte. Azi a citit, demonstrativ, în Piaţa Sfatului.

Liberté, égalité, fraternité! (II)

Egalitatea între sexe este, din punctul meu de vedere, cea mai controversata dintre egalităţi.
Poţi trece, cu un pic de efort, peste faptul că n-ai fost angajată secretară la primărie pentru că ai văzut şi tu, cu ochiul liber, că PSD-ista era mai frumoasă, mai deşteaptă şi mai bronzată ca tine, chiar dacă tu ai fost aleasă de două ori miss România Mare.
După o săptămână jumate de năduşeli poţi admite, consternată, că iubitul te-a părăsit pentru una mai slabă şi mai snoabă, dar la fel de ortodoxă ca şi el şi că astfel scapă mai ieftin la nuntă, doar cu o singură blagoslovire.
Te poţi împăca chiar şi cu gândul că barza te-a scăpat din cioc tocmai când zbura pe deasupra ogrăzii Floricăi şi-a lui Marcel Coategoale deşi la adresa ta de livrare scria, citeţ, Hilda und Klaus von Stauffenberg.
Dar e foarte greu să admiţi că deşi eşti, pe dovedite, la fel de deşteaptă, la fel de sănătoasă, la fel de devreme-acasă, ba chiar mai arătoasă şi mai duioasă decât iubitul, colegul, bărbatul, în fine, masculul de lângă tine, nu poţi fi egală cu el.
Şi asta pentru că un filosof ca acela citat de Al. Paleologu în interviul de aici vine şi-ţi înfige între emisferele cerebrale fraza: "Femeia nu este inferioară bărbatului, nu este nici superioară, şi cu atât mai puţin nu-i este egală". Citeşti, te minunezi şi pe urmă te apucă, pe bună dreptate, amocul.
Iei dictonul, îl diseci ca pe broască, sortezi bucăţile după criterii ştiinţifice, îl analizezi la microscop, îl lipeşti pe uşa de la baie, îi faci poze cu obiectivul macro din toate unghiurile şi după cazne nesfârşite constaţi că nu-l poţi nici pricepe, nici înghiţi întreg. Iar de mestecat nici pomeneală, deşi te-ai chinuit îndelung. E amar, indigest, îţi strepezeşte dinţii, ţi se lipeşte de măsele şi de cerul gurii.

Morala tradiţională geme de legi şi interdicţii când vine vorba de femei. Bunăoară, femeia nu poate invita un bărbat la dans şi nu poate iniţia o relaţie. Ea trebuie să stea sfioasă pe canapea, picior peste picior, gătită, apretată şi disponibilă aşteptând mila vreunui domn sau mila Domnului.
Trebuie să aştepte, va să zică, un mascul în toane bune care s-o bage în seamă. S-o cântărească (grasele nu mai au căutare în zilele noastre), s-o măsoare de la gât în jos (capul nu prezintă interes decât după momentul alegerii, în vremurile de criză de după, când femeii i se cere să-şi folosească raţional şi logic capul de pe umeri, pentru a-i ierta lui vreo infidelitate ori vreo măgărie) şi eventual s-o angajeze de probă. Odată băgată în seamă ea trebuie să mimeze fericirea, să meargă pe sârmă, să fie cochetă, să ţină dietă, dar să facă plăcinte, ciorbă, şi curăţenie ca la mama lui acasă, plus nişte mişcări extreme la ora de gimnastică, pe care mama lui nu le stăpâneşte.

(Mă cocoşez de râs oridecâteori îmi amintesc cum am călcat eu cu bocancii exigenţele moralei sociale şi i-am spus omului, după ce l-am îndopat cu o budincă ratată, fără zahăr, că-l iubesc. Nu prea ştiam eu cum e cu iubirea, eram mult prea tânără, dar aveam instinctul răzvrătirii. Făceam doar ce era de nefăcut. Aşa că mi-am slobozit declaraţia amoroasă ca pe-un obuz, care l-a lovit pe om drept în moalele capului. I s-au bulbucat ochii, am putut observa limpede, dar lipsa de experienţă m-a făcut să cred că fericirea provocată de declaraţia mea neaşteptată e gata să-i ţâşnească prin toate orificiile şi de aia îi ies ochii din cap şi i se învineţesc buzele).

Să zicem că ţi-ai echilibrat oarecum balanţa egalităţii pentru o vreme. Dar într-o zi dai peste altă zicătoare care te informează axiomatic: "Femeile iartă un bărbat dacă forţează o ocazie, dar nu-l iartă dacă o ratează". Şi iar busola ta începe să arate sudul când tu ştii precis că geamul de la dormitor dă spre nord.
Nu ştiu cine inventează astfel de zicători şi de ce tipii care le scot din guşă ajung să fie socotiţi filosofi după ce-au ouat o cugetare de asta ambiguă în ce priveşte logica feminină, despre care, de fapt, nu ştiu nimic concret.
Cum firea mea sucită nu traversează niciodată bulevardul călare pe zebră cum fac cetăţenii cuminţi, m-am gândit să forţez şi eu o ocazie, aşa, ca să-mi demonstrez egalitatea de drepturi cu bărbaţii planetei. Am înhăţat ocazia, dar când s-o forţez mi-am imaginat cum aş arăta eu ca un gândac de colorado răsturnat de vânt cu cracii în sus în dormitorul masculului care, rânjind ofilit, mi-ar spune că nu se poate. Pentru că anatomia şi fiziologia lui nu e egală cu a mea, şi gravitaţia i-a învins anatomia fix în momentul surprinzătoarei mele răsturnări. Aşa că ascuţitul meu simţ al penibilului m-a silit, încă odată, să renunţ la pretenţiile de egalitate.


Nu e nici un secret că bărbaţii nu se jenează să admire, cu aleasa personală atărnată de grumaz, alte femele purtătoare de calităţi fizice remarcabile. Dacă detectează vreun zvâcnet de revoltă în falangele nevestei înfipte în antebraţul său musculos, dă vina pe Dumnezeu. Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place.
Evident că am purces să mă egalizez şi cu această teoremă.
Şi cum pe micul ecran se zdruncinau, apetisante şi rubensiene, fesele lui Jennifer Lopez, mă apucai să glăsuiesc, pătrunsă de importanţă şi sigură pe mine că uite, fesele astea le admir şi eu cu toată sinceritatea şi din toată inima. Intenţia mea era să transmit subliminal un mesaj celor prezenţi că nu trebuie să ai musai 50 de kile şi măsuri de 90-60-90 ca să fii frumoasă. Numai că Vasile s-a uitat dintr-o dată la mine ca Balaam la măgăriţa vorbitoare , iar prietena mea, care era de faţă, nu mă mai vizitează de-atunci decât dimineaţa, la o cafea sorbită pe fugă şi cu urechile ciulite ca iepurele de stepă. Tremură de frică la gândul c-ar putea-o prinde noaptea cu mine prin preajmă. He he he!

Dar nu sunt vindecată, recunosc. Sunt căpoasă şi cornută ca un taur de coridă, mă trezesc iar şi iar încercând să-mi lungesc gâtul şi să-mi depăşesc condiţia, spre disperarea duhovnicului meu, părintele Attila, care se străduieşte de ani de zile să mă aducă pe calea cea dreaptă. Despre egalitate între sexe nici nu se pune problema în opinia Sfinţiei Sale , care mă acuză că stau cocoţată cu impertinenţă pe grămada de gunoi, cu pretenţii de cocoş, neînstare să-mi asum, cu smerenie, inegalitatea şi să-mi aflu, în sârşit, pacea interioară şi implicit mântuirea sufletului tenebros.

Copleşită de vină şi dezamăgită m-am hotărât odată să-mi înec amarul în vin. Mă aflam iar pe un teren unde puteam să-mi dovedesc egalitatea cu barbaţii. Numai că după două gâtlejuri de licoare m-am făcut muci şi-am început să plâng de sălta cămaşa pe mine. Iar împrejurarea aceea a intrat în istorie ca fiind momentul în care am fost eu cea mai inegala cu bărbaţii în toată existenţa mea zbuciumată.

După atâtea eşecuri, recunosc că încep să am şi eu oareşce îndoieli în privinţa egalitaţii dintre femei şi bărbaţi. Sensibilizată însă de venirea primăverii, de razele soarelui, declar că începând de azi îmi schimb strategia cu una mai blândă. Voi aplica principiul vaselor comunicante:

Două sau mai multe incinte, care au câte o deschidere de aerisire în partea superioară, dacă sunt legate între ele cu o conductă prin care poate circula un lichid între incinte, atunci un lichid turnat într-una din incinte va curge prin conductă şi în cealaltă(celelalte) până ce în fiecare incintă nivelul lichidului va fi acelaşi (faţă de un reper exterior).

Dacă în zilele ce urmează, bărbaţii vor simţi cumva că li se scurge înexplicabil vigoarea, că li se fleşcăiesc suspect deltoizii, că le scade supremaţia, să nu dea vina pe Valentine's day, pe 1 sau 8 Martie, pe Dragobete sau alte legende şi obiceiuri populare. Va însemna că am reuşit sa restabilesc egalitatea între bărbaţi şi femei.
Apoi va domni pacea!

Liberté, égalité, fraternité! (I)

Cu libertatea m-am lămurit, nu mi-o pot permite.
Să vedem cum e cu egalitatea.

Trăim vremuri în care egalitatea e proclamată de la orice tribună, în orice domeniu, în orice context. Oamenii sunt egali între ei indiferent de naţie, religie, vârstă, însuşiri fizice, convingeri politice, sex, etc.

În teorie, român = rus = american = rrom = japonez = congolez. Dar, aşa cum observa Căprescu aici, în practică, egalitatea nu mai arată ca două linii drepte, paralele. Practica e complicată, strâmbă, contorsionată. În viaţa reală egalitatea arată ca o coadă de porc. Şi miroase la fel.

Ca român, dacă ţi-ai făcut paşaport şi vrei să nu se umple de praf sau pânze de păianjen în pod, trebuie să-ţi alegi cu mare grijă punctul de trecere al frontierei şi să-ţi calculezi bine paşii depărtare de satul natal.
Dacă eşti un cetăţean echilibrat, nici prea mândru nici excesiv de modest, poţi părăsi ţărişoara pe la punctul vamal Orşova sau Porţile de Fier şi să te plimbi cale de o zi. Suntem oarecum egali cu sârbii.
Dacă eşti vanitos şi vrei să te spargi în figuri, trebuie s-o apuci spre nord-est, către ucraineni şi fraţii noştri istorici, moldoveni. (Mulţi nu mai cred nici în egalitatea asta fraternă cu moldovenii pentru că odată deveniti fraţi de cruce, cu pecete de sânge, cu-n cetăţean de peste Prut, s-au trezit că a doua zi dimineaţa şi-au salutat nevasta cu доброе утро în loc de obişnuitul 'neaţa, mormăit). Îţi poţi lua cu tine şi-un coltuc de pâine cu o bucată de slană şi te poţi îndepărta cale de două-trei zile.
Dacă eşti un om tolerant, umil, care laşi traista deschisă ca să-ţi fure din ea cine şi ce vrea, poţi să te îndrepţi spre vest, ieşind pe la Nădlac, Curtici ori Borş. Dar cu cât înaintezi în inima vestului, tre' să-ţi cocoşezi tot mai tare spinarea şi să-ţi ştergi tot mai des scuipaţii de pe obraz, pentru că în unele zone ale europei diferenţa dintre român si rrom nu se cunoaşte, iar reputaţia conaţionalilor noştri ţi-a luat-o cu mult înainte.

Nici egalitatea religioasă nu e tocmai egală pe la noi. Cine nu crede, să-şi ia Coranul sub braţ şi să purceadă în vreun sat din nord-estul ţarii, să se oprească vis a vis de biserica majoritară locală şi să înceapă să propovăduiască despre minunile profetului Mahomed. Garantat va pleca mai puţin egal cu el însuşi fie şi numai constatând că, în urma sprintului spre halta din sat, suma: galoşi + căciulă + traistă nu mai dă 4, ca la venire.

Egalitatea oamenilor în funcţie de vârstă e, şi ea, inegală. Încercaţi să trimiteţi mama, îmbrăcată în deux-pieces Chanel, la un interviu pentru postul de secretara la o multinaţională, job pentru care are competenţe certe, fiind vorbitoare de germană (bunică nemţoaică), maghiară (mamă unguroaică) spaniolă (telenovele din 1990 încoace) şi pe urmă trimiteţi-o pe fiica ei, cu bluză Simona Sensual şi blugi turceşti cu buricul şi tatuajul pubian la vedere, vorbind doar româna de Ferentari. Ghici cine va obţine jobul de secretară?
Sau, puneţi tatăl, şofer profesionist de 30 de ani, la volanul unui taxi, iar la 30 de metri în spate, la volanul aceluiaşi model de maşină, pe fiul lui, cu permis de 30 de ore, cu ochelari de soare la umbră, cu părul sculat pe creştet ca un cocoş de munte şi vedeţi care are şanse mai mari la o cursă. Pe urmă mai vorbim despre egalitate.

Şi discriminarea datorată unui handicap fizic este blamabilă şi penalizabilă, teoretic. Practic, dacă ai fie şi cicatrice pe faţă de la acneea juvenilă, ori dacă ai un picior cu 2 centimetri mai scurt pentru că emoţia interviului te-a năucit şi-ai încălţat un pantof cu toc de 4 şi unul cu toc de 6, n-ai nici o şansă să devii agent PR decât, eventual, la vreo firmă de ambalat ouă de prepeliţă la Blegeştii de Vale, dacă-ai cotcodăcit frumos la interviu.

Despre egalitatea dintre sexe vorbim maine, pe îndelete.

Liberul arbitru (II)

Îmi iau libertatea să pedalez în continuare pe tema liberului arbitru ca stare de fapt, nu doar ca posibilitate teoretică.

Dintre toate libertăţile, cea de care ne bucurăm toţi este libertatea de a gândi. Nimeni nu-ţi poate îngrădi acest drept. Poţi da gândurilor proprii orice conţinut.
Dar dacă ţii la subţirimea obrazul tău şi cunoşti zicala "spune-mi ce gândeşti ca să-ţi spun cine eşti" uzezi de liberul arbitru şi-ţi îngrădeşti cu bună ştiinţă acest drept, pentru că pe lângă o sumedenie de alte lucruri care ne formează ca oameni, gândurile şi zăbovirea conştientă asupra lor ne formează şi ele în măsură semnificativă.
Mă încearcă bănuiala că Isaac Newton ca să ajungă să formuleze legea gravitaţiei universale nu se trezea dimineaţa şi se tolănea în fotoliu cu cafeaua în mână lăsând să-i zburde cât e ziua de lungă prin minte gânduri şi imagini cu sânii dolofani şi fesele ferme ale menajerei. Nu contest însă că geniul său presupunea şi astfel de aplecări ludice.
Ca să-ţi răcoreşti vreo frustrare şi pe urmă, revigorat, să te apuci de treabă, îţi poţi permite, bun înţeles, să zăboveşti, cât îţi bei ceaiul, imaginându-ţi cum şefa ta cea nouă pătrunsă de propria-i demnitate se împiedică de cablul de la laptopul tău lăsat strategic pe traiectoria pe care orbitează ea cu soarele luminându-i întunericul din nări. Şi cum, în căderea imaginată de tine în slow motion, îşi varsă cafeaua neagră pe costumul cel alb cumpărat de la Milano, iar tu, sărind s-o ajuţi îi torni în freza apretată şi ceaiul de mentă pe care-l serveai ca să combaţi crampele abdominale produse de ascensiunea ei nemeritată în ierarhia firmei. Câtă vreme taci chitic şi nu răspunzi când te intreabă colegul de birou ce gânduri îţi infloresc zâmbetul de pe buze la ora aceea matinală, totul e ok.
Dar dacă vrei să uzezi de libertatea de exprimare fix în momentul acela trebuie să ai şi curajul să înfrunţi eventualele urmări.

Libertatea cuvântului are frontiere fixe. Etice, politice, diplomatice, etc. Ai, deci, libertate de exprimare dar trebuie să ai şi temeinice cunoştinţe de geografie ca să poţi localiza exact pe hartă graniţele ei.
Nimeni nu se ia de tine dacă umfli ca un balon factura de telefon bârfindu-ţi vecinele, şeful, primarul, cizmarul. Dar dacă vorbeşti de trei ori într-o lună la telefon despre Bush, Bin Laden şi Băsescu (alăturarea se datorează strict literei "B" din debutul numelor) şi pomeneşti ceva despre avioane, TNT şi Afganistan, libertatea ta durează căt să ajungă duba SRI la adresa ta din buletin.

Liberul arbitru presupune şi libertatea de a face ce vrei, însă această libertatea e aproape utopică. Ea nu e accesibilă decât parţial, temporar şi selectiv.
Ca să poţi face, totuşi, ce vrei, ar trebui să procedezi mai întâi la o aliniere morală la ideal. Să nu doreşti instinctiv decât binele, frumosul, armonia. Să ai în vedere ansamblul, adică pe toţi semenii tăi plus mediul înconjurător şi efectele acţiunilor tale asupra lor.

În concluzie, aş spune că eşti liber doar dacă eşti sfânt.

Liberul arbitru (I)

Nimeni nu te întreabă dacă vrei să te naşti, dacă-ţi plac părinţii în ograda cărora va ateriza barza cu tine în cioc, dacă vrei ochi albaştri sau negri, dacă vrei părul creţ, dacă-ţi place mamelonul matern ori gustul de lapte care izvorăşte din el. Ţi se îndeasă pe gât toate, fără sa fii consultat, fără să poţi protesta, fără să ai alternative. Ignoranţa e salvatoare în acest caz. Habar n-ai cine eşti, unde te afli, ce rost ai, ce-o să se întâmple cu tine. N-ai grija zilei de mâine, nu te încovoaie gândurile. Te mai îndoaie câte-o colică abdominală dar înveţi repede că urletele tale mobilizează trupa de alinători şi durerea dispare. Ca exerciţiu de imaginaţie, puteţi citi Copilul divin - Pascal Bruckner şi vedeţi ce s-ar putea întâmpla dacă în faza aceasta am avea dreptul să decidem.

Pe măsură ce creşti şi începi să desluşeşti câte ceva din lumea înconjurătoare, lucrurile se complică. Zbieri, dar e posibil să nu mai fii băgat în seamă, vrei să te joci cu focul dar nu ţi se dă voie, vrei în braţe dar eşti lăsat să mergi pe jos. Şi nu pricepi de ce acelaşi comportament trezeşte acum alte reacţii în cei din jur. Eşti nemulţumit, dar nu-ţi poţi contextualiza frustrarea. O iei ca atare şi de îndată ce stimulul a dispărut ai uitat de nefericire.

În faza următoare, când deja pricepi câte ceva din mecanismele lucrurilor şi te poţi raporta la lume conştient de propria-ţi fiinţă, frustrările capătă înţelesuri şi reacţii noi. Nu te mai dai cu fundul de pământ, nu mai urli decât în cazuri excepţionale, dar dibuieşti deja noţinile de nedreptăţire, încorsetare, îngrădire. Şi-ţi canalizezi toată energia în speranţa şi râvna de-a te face tu mare şi-a decide singur ce şi cum.

Etapa critică vine când peste noapte te trezeşti major, cu drepturi de adult, dar fără nici un mijloc de-aţi exprima libertatea pentru că de fapt eşti dependent de casa, masa, banii şi aprobarea părinţilor ca şi până atunci. Statutul şi libertatea ţi s-au schimbat doar teoretic, practic eşti la fel de liber şi de fioros ca leul de la gradina zoologică.

Dacă eşti fată, te aşezi cu bărbia în palme la fereastră şi scrutezi zarea în care o să apară Făt Frumos pe cal alb şi-ţi va oferi grumazul vânjos să te atârni de el şi să zburzi apoi în libertate, cu buricul la vedere, cu inel în nas şi tatuaj în zona sacrală.
Dar dacă stai tu aşa visătoare şi vezi că timpul trece şi el nu mai vine şi nu mai vine, trebuie să te desprinzi de fereastra şi să-ncepi să scrutezi puţin şi orizontul personal. Şi dacă uitându-te atentă în oglindă constaţi, doamne fereşte, că nu aduci deloc cu Ileana Cosânzeana nici din profil în semiumbră, e bai. Mare. Trebuie să te reorientezi, pentru că e posibil ca adresa ta să nu fi fost trecută în agenda lui Făt Frumos şi dacă rămâi pironită pe pervaz rişti să devii o fată foarte bătrână. Însă nu e totul pierdut. Îţi mai rămâne şansa carierei ca să-ţi împlineşti visul de libertate. Atăta doar că, dacă ai apucat pe drumul ăsta, nu mai e cale de întoarcere. Trebuie să faci minim două facultăţi, master şi doctorat, ceea ce te împinge vertiginos spre mijlocul vieţii şi-ţi rămâne foarte puţin timp pentru Harapi albi, Feţi Frmoşi şi alte basme. Ai de citit Infernul lui Dante, Critica raţiunii pure şi Metafizica moravurilor de Immanuel Kant plus ceva psihologie aplicată ca să te tratezi singură de depresii, angoase, fobii, dezvoltate pe parcursul instruirii tale profesionale.

Dacă eşti băiat e niţel mai simplu. Te orientezi spre o carieră pe care ţi-o clădeşti în paralel cu celelalte activităţi socio-culturale. Cum nu trebuie să-ţi epilezi bi-lunar axilele, lunar mustaţa, săptămânal sprâncenele şi nici nu te invadează celulita, ai timp să te bucuri şi de viaţă. Libertatea ţi-e îngrădită doar de portofelul slăbănog sau de greşeala de-a fi ridicat sprânceana spre fereastra de unde fătuca cea visătoare te-a zărit şi te-a-nhăţat. E posibil să nu-ţi mai recapeţi libertatea niciodată . Dar o s-o preţuieşti, cu siguranţă!

Etapa următoare îi găseşte pe toţi la fel, fie ca sunt singuri sau afiliaţi la familii, uniuni consensuale sau alte forme de organizare socială, înrobiţi de proiecte, deadline-uri, copii, rate, soacre, crize, surprize, analize....


Las lista deschisă pentru completari proprii.

Părerea ta nu contează!

Am auzit de mii de ori sloganul "Părerea ta contează!". Uneori mi s-au înfoiat reflex penele , alte ori am dat din mână a lehamite, alte ori am rămas inertă, ca broasca în guşa pelicanului.

Ţara noastră geme de cetăţeni care au păreri despre orice, ale căror competenţe sunt mai vaste ca oceanul planetar. Începând de la fotbal unde domniile lor ar juca, dacă te-ai lua după siguranţa cu care comentează, mai bine ca legendarul Pelé, trecând prin politică unde, dacă le-ar fi luată în seamă viziunea, Românica noastră ar ţâşni spre progres ca o rachetă Tomahawk şi sfârşind cu poezia unde, se ştie, fiorul poetic se încolăceşte ca vrejul de fasole pe ADN-ul naţiei încă din faza de morulă. Toţi cred, cu tărie, că părerea lor contează!

Printre atâţia specialişti, părerea mea contează cât negrul de sub unghia neamului. Atât ca importanţă cât şi ca răspândire. M-am resemnat cu realitatea că opinia mea despre cultivarea pătrunjelului contează strict în aria geografică a propriei ogrăzi. Pentru că dacă scot capul pe uliţă, sfaturile vecinei sunt literă de lege, ea cultivă pătrunjel de 50 de ani. Eu doar de 5.

În acest context, asist de cateva zile la păţania unui amic împreună cu care moderăm un forum de plante. Omul s-a trezit acuzat de înşelătorie, de rea credinţă, de promisiuni încălcate, în urma unor trocuri cu plante de tip na laleaua - dă-mi panseaua!
Acuzaţiile sunt cel puţin subiective, pentru că nu poţi cântări clorofila din frunze când primeşti o plantă. Apreciezi buruiana comparând-o cu aşteptările tale, care nu sunt normative adoptate prin lege.
Nemulţumitul, în loc să pună mâna pe cazma şi s-o îndrepte ameninţător spre ţeasta "înşelătorului", face campanie subterană printre forumişti. O campanie ştiinţifică, nu aşa oricum: cu aprecieri după urechea lui muzicală, cu păreri proprii susţinute de aduceri aminte mirosind a naftalină şi cu dovada zdrobitoare că planta a sucombat la nici trei săptămâni de la primire. (Eu am reuşit să ucid plante în mult mai scurt timp, părerea mea ar putea conta, la o adică).

Am aşteptat oarecum neliniştită reacţia colegului meu şi am tot făcut presupuneri despre cum va acţiona. Va demasca făptaşul? Se va apăra cu argumente irefutabile? Va posta un comentariu ironic şi usturător la adresa celui implicat în execrabila campanie de denigrare? Ori, cavalereşte, îl va provoca la duel?
Nici o reacţie! Aşa că am sunat să-l întreb ce gânduri are, cu intenţia să-l ponderez, de voi putea, dacă şi-a plănuit o baie în sânge. Ce ai de gând să faci cu trădătorul, l-am întrebat? Răspunsul m-a uluit: Nimic. Părerea lui nu contează!

Aferim!

Am obiceiul ca atunci când cineva îmi pune în cârcă intenţii şi fapte care nu-mi aparţin şi-mi umple traista cu adjective, să iau de-acolo fix cât mi se cuvine. Tot ce întrece, îi las expeditorului. De mâine însă, lângă rest am să las şi dedicaţia:

"Părerea ta nu contează!
Cu drag, Arcadia"