Când plouă ca-n poeziile lui Bacovia și oamenii se scurg pe străzi ca ploaia pe geam, cu gândurile și picioarele ude, e timp potrivit pentru ceai și povești.
Sunt fel de fel de povești. Cel mai greu e să citești printre rânduri povestea unui om, să completezi, corect, ca la un chestionar, spațiul dintre cuvinte, să umpli tăcerile, să continui gesturile frânte, să construiești un întreg din bucăți pline de taine. Dar ca să-i prinzi tâlcul, trebuie să fi învățat să asculți, nu doar să auzi, să vezi, nu doar să privești, trebuie să știi când să fii ploaie și când să fii soare, pentru ca sufletului din fața ta să-i vină să încolțească, să crească, să înflorească. Altminteri, omul din fața ta rămâne ferecat ca un miez de nucă în coaja lui tare.
Am citit ieri frânturi dintr-o poveste și-acum nu știu ce să fac: să tac ar fi prea puțin, să vorbesc ar fi prea mult. Va rămâne așa, o poveste de visat cu ochii deschiși în zilele când cerul coboară aproape de pământ și plouă mărunt.
Eu o să mă iau din când în când după urma ei udă și-o să mă întorc cu drag înapoi la o duminică de mai cu gust de ceai...