Smaranda

Update Mihnea

Myths busted!

Nu știu alții cum sunt dar eu când auzeam cuvântul ”deltă” deja vedeam roiuri de țânțari, simțeam miros greu de baltă, damf de pește, ape invadate de mătasea broaștei, ouăle broaștei și orăcăitul broaștei.
Nimic nu mă îmbia, vreau să zic, nimic nu-mi făcea cu ochiul, nicio tentație nu mă chema pe baltă.

Dar iată-mă poposită săptămâna trecută în Delta Dunării. Cu bagaj minim: două cărți, doi pantaloni scurți, niște tricouri, ochelarii de soare și Canon-ul.

Soră-mea a plecat de-acasă cu vreo cinci valijoare: una cu pantaloni, una cu tricouri, una cu papuci, una cu cosmetice și una cu creme, loțiuni, brățări mirositoare, plase, pastile și emițătoare de ultrasunete. Când s-a urcat în șalupă arăta ca Rambo, înarmată și determinată să țină orice vietate departe de epiderma-i delicată.
De cum am acostat s-a împachetat, s-a emulsionat, s-a badijonat și-a așteptat atacul vietăților bălții ca în filmele lui Hitchcock. Nu s-a-ntâmplat. Țânțarii au plecat în Australia, cred. Li s-o fi acrit și lor de-atâta căldură.

Myth busted deci, delta nu cocăie de țânțari, cum se crede, poți pluti liniștit și romantic cu barca pe valuri.

Un alt mit este cel legat de pescuit: ca să prinzi pește, zice mitul, trebuie să fii profesionist, să deții uneltele și cunoștințele adecvate: undițe, lansete, năluci, mulinete, cârlige sofisticate, momeli specializate, tehnici complicate, zone selectate științific, momente precise.

Myth busted! N-ai nevoie decât de-un băț cu o ață de care să atârni o momeală. Și nu-i musai să fie râme contorsionându-se-n chinuri, poa' să fie și gogoloaie de pâine cât o alună. Dovada suntem noi, cei mai începători dintre pescuitori.

Pruncul a prins peștișorul de aur dacă mă-ntrebați pe mine, deși specialiștii au zis că era o Lepomis gibbosus. (Nicio legătură cu gibonul, cum ar putea părea la prima citire).

De Vasile nici nu mai vorbesc, deși a fost prima dată în viața lui când a pus mâna pe-o undiță, a prins pește de-a ofticat toți profesioniștii cinci kilometri în aval. Plus c-a făcut economie de râme, a prins și trei pești per râmă. (Ultimul biban a fost dobitoc de-a dreptul aruncându-se ca nesătulul pe-o ciosvârtă de râmă care mai fusese molfăită de doi nefericiți înaintea lui).

Soră-mea a fost însă, de departe, atracția evenimentului. Peștii stăteau parcă la coadă să se agațe în undița ei. Cum arunca undița, cum sărea peștele și înghițea. La orgoliul ei am suspectat-o inclusiv c-a plătit un scafandru care să-i înfigă peștii în cârlig. Dar cum fără dovezi nu putem emite acuzații, rămâne deocamdată regina neîncoronată a pescarilor amatori.

Numai eu, cu norocul meu legendar, am prins, după ore de trudă, un singur peștișor, de vreo 5 centimetri. Nu știu ce specie era, că nici pescarul profesionist care ne însoțea nu i-a dibuit rasa: era incolor, inodor și cam inert, adeptul eutanasiei, cred. Ori mai fusese pescuit de vreo paișpe ori în ziua aia și nu mai avea nici discernământ, nici vlagă. La sfârșit, umilită și hămesită, am aflat că undița mea avea cârligul ciung, îndoit excesiv și că chiar înghițit, cârligul îi aluneca peștelui pe gâtlej lin ca o bucată de slană. Luați-mi prestația drept excepția care confirmă regula și mai avem un mit spulberat.

Pădurea Letea. Mit între mituri. Am pornit cu șalupa. Când apa n-a mai avut adâncime suficientă ne-am transferat în bărci. Ultima parte a drumului am parcurs-o în căruțe. Norocul mi-a surâs din nou: vioaie cum sunt era să rămân de căruță. La propriu. În ultima clipă mi s-a indicat locul rămas liber: lângă vizitiu, în spatele calului cel bășinos. Tot drumul m-a parfumat și m-a îmbălsămat. Când am coborât, nările mi-erau anesteziate, picioarele bășicate de cât m-a plesnit cu coada, iar posteriorul mi-era lat ca scândura pe care am săltat tot drumul, precum mingea driblată de ”Magic” Johnson.

Pădurea Letea în ziua în care-am vizitat-o noi n-avea nimic de-a face cu pozele de pe net, cu vegetația luxuriantă, cu lianele grecești. Cât despre hergheliile de cai sălbatici, n-am văzut nici măcar un exemplar. Dar am vizitat locul unde șed ei la umbră în zilele caniculare. Am vizitat, mai exact, un morman de bălegar care mie, cu toată hiperosmia mea, mi s-a părut a avea fix același parfum ca al calului domestic în spatele căruia am călătorit și-am nădușit.
Nu tu liane, nu tu cai, nu tu vulturi codalbi, nu tu șoimi. Doar copaci rari, un stejar secular, iarbă uscată și nisip în ochi și-ntre dinți.
Myth busted, again!

Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost excursia pe lacurile  Bodaproste, La Amiază, Cazanele, Dunărea Veche și Trei Iezere, unde am văzut pelicani. Mulți, frumoși, spectaculoși.

Și mi-a mai plăcut mâncarea. Pești de toate mărimile, gătiți în toate felurile, pentru toate gusturile.

Vrei o siluetă zveltă?
Mănânci peștișor de Deltă.   :))

Smaranda

Nu are decât doi ani jumate, dar vorbește ca și când și-ar fi dat și doctoratul:

- Arcadia, te rog să intri în curte!
- De ce?
- Ca să pot eu pleca la vale pe drum.

- Arcadia, când o să merg eu la facultate?
- Peste mulți-mulți-mulți ani!
- Nu pot să cred!

- Smaranda, uite ce te iubește Carol!
- Nu mă iubește, mă linge!

- Vrea să se joace cu tine, vezi?
- Nu. Eu văd că se întinde.

Văzând-o cât e de firavă mă gândeam că n-o să poată clinti mingea de fotbal și mă pregăteam să-i aduc una mică, de apă, și să-i explic cum o să jucăm noi două volei, ca fetele de pension.
N-a fost cazul, fata a înhățat mingea cea mare și mi-a arătat că știe exact ce are de făcut cu ea.

Înainte de plecare am rugat-o să se uite la mine, să-i fac o poză în care să i se vadă minunații ochi albaștri.

- Vrei să mi-i arăți, te rog?
- Da.

Boje moi!

Vecinilor mei de la răsărit le-au sosit nepoții în vacanță. Prunci cosmopoliți, născuți la Viena, locuind la Belgrad și petrecând vacanțele în România. Cel mare (9 ani) e romantic, intelectual, citește cărți mai groase decât cartea mea de bucate și e preocupat exclusiv de chestiuni serioase, științifice, artistice. N-are o părere prea bună despre inteligența mea, o văd deslușit în ochii lui mari când mă privește cu nedisimulată mirare în timp ce eu aberez despre binefacerile spanacului care evadează din stomac, galopează  și se aciuează în bicepși, despre roșiile care-și fac siesta în obraji, sau despre crema solară care scoate sabia și se duelează cu soarele ziua-n amiaza mare.
Ieri, în timp ce le povesteam niște SF-uri de-astea mă trezesc cu bunicul pruncilor taman la epilogul snoavei, în timp ce hlizeala era în toi: ”de ce râdeți, măi, ce vă povestește Arcadia?”  Ăl mare a glăsuit primul:  ”she tells stupid story, eu nu râd!” Când l-am auzit mi-a pierit și mie râsul.

Cu mezinul e altă poveste. Între noi a fost dragoste la prima vedere. Trăim pe perioada verii într-o simbioză  perfectă: eu îi fac castele la groapa de nisip, el mă bate la fotbal cu paișpe-trei; eu îi laud mușchii, el îmi spune că n-am detentă pentru că-s bătrână și bătrânii au genunchii stricați; eu îi coc plăcinte la aproximativ 38 de grade la umbră transpirând precum Cotabiță în exercițiul funcțiunii și el mă întreabă candid de ce nu mi-am făcut piscină dacă tot mi-e așa de cald. 

Azi dimineață a apărut la ușă cu o sacoșă cât el de mare, plină cu lapte, ouă, ulei, zahăr, ciocolată și alte cele:  am venit să facem muffins, mi-a spus, cu un zâmbet larg cât orizontul. De data asta era și el cam asudat de la cărat trăistoiul cu materii prime și m-am mirat c-a venit, pe căldura aia, cu șosete în crocși. M-a lămurit bunică-sa: se jucase în nisip și nu putea risca să-l văd cu unghiile de la picioare murdare și să-l pun să facă baie.

I-am propus să ne apucăm de treabă, să nu pierdem vremea, să ne apuce miezul caniculei pe lângă cuptorul încins. Dar el n-avea șorț pe măsura lui, așa c-a fost nevoie să confecționăm și să personalizăm unul, că unde s-a mai pomenit master chef fără șorț?

Am măsurat ingredientele, le-am amestecat, le-am combinat și la un moment dat l-am întrebat:
- Praf de copt ai adus?
Întâi s-a blocat, a deliberat și mi-a spus apăsat și încruntat:
- Nu me place copt. La mine la Belgrad  eu am copt la mână când am fost three. It hurts when it's copt.

După ce ne-am lămurit cum e cu praful de copt și-am băgat brioșele la cuptor speram să-mi trag sufletul lângă o limonadă rece cu ghimbir (cine n-a gustat nu știe ce pierde! :D),  dar prietenul meu a hotărât că a sosit momentul să jucăm repriza a doua din meciul de fotbal întrerupt brutal de bunică-sa cu o seară înainte. Porneam de la scorul de 9-2 pentru el. În cinci minute (scăzând pauzele în care mă instruia cum să mă arunc pe-o parte, după minge, când văd că el șutează lateral), mi-a mai administrat cinci goluri. Lamentându-mă eu și întrebându-mă  retoric cum de nu reușesc cu niciun chip să-l bat la fotbal, mi-a mai dat un gol, de data asta în stomac: 
-Because ești fată!

Unul din prerogativele feminității este distributivitatea așa că am cerut time out ca să verificăm tonusul brioșelor. Erau gata. Le-am scos din cuptor și când le-a văzut a exclamat alarmat:
- Boje moi! Muffins asta e too fat! Too much praf de copt, Arcadia!

Too much, indeed. Viața e perfid.

Bacovia reloaded

În orașu-n care plouă de opt ori pe săptămână

Ploaia s-a făcut stăpână.

Până când o pune frână

Nici un om n-o să rămână.

Vom cădea, uzi, într-o rână,

Ne vom arunca-n fântână

Lanț, ținându-ne de mână.

Turmă fără servofrână,

Oi rămase fără stână,

Fără lapte și smântână,

Fără verde  iarbă până

Ploaia rece și hapsână

Ce-a rupt norii din țâțână

În sfârșit, va pune frână.

(Cică, peste-o săptămână!)

Întoarcerea la inocență

"A fost odată ca niciodată o fată"... Așa debutează episodul întâi. Ca-n povești, cu zâne la ferești.
Pe la episodul douăzeci întră în scenă Făt-Frumos. Și viața e duioasă, frumoasă, voluptoasă.

În următoarele episoade eroina începe să simtă  în ceafă o briză răcoroasă. Deretică prin casă, pune de-ale gurii pe masă, plătește factura la casă și leagănă progenitura plângăcioasă.

Telenovela continuă, grandioasă: eroina e un pic mai osoasă, dulceața cam înecăcioasă, vara cam ploioasă, dar fata norocoasă.

Pe la episodul patrușpatru, pentru puțin suspans, regizorul umblă la avans: mărește ralantiul, mărește stresul, pornește GPS-ul, zdruncină universul. Coafura rezistă, dar eroina-i cam tristă.
Gata cu elegia, schimbăm poezia!, strigă regia.Vedetei nu-i priește regimul cazon, o trimitem la o cură de ozon și la plimbări pe gazon!

În sezonul următor, pribeaga se va-ntoarce voioasă acasă, cu o nouă competență și-o nouă experiență.

În ultima secvență se va fi-ntors deja la inocență...

Să ieșim cu toții-afară!

Da, da, da, e primăvară! O dovadă de dimineață și-o dovadă de seară. (La amiază, o barcă solitară, dovadă că s-a terminat cu era glaciară). Ghioceii să răsară! :D

Soarele și cheful de dimineață

Cică în diminețile în care nu-ți vine să te dai jos din pat tre' să- ți amintești că încă nu ești printre cei bogați și brusc te apucă un chef nebun de muncă.

Oi fi bogată, mă gândesc, dacă nu mi-a venit să mă dau jos din pat decât la rasaritul soarelui, deși eram trează de la răsăritul lunii :D

Da, musai că-s bogată, dacă am o bancă și-un soare deasupra!

Jurnal de București (IV)

Dragii mei, va imbratisez pe toti,



a sosit vacanta de iarna, plec acasa. Yupiii...





Ne auzim dupa ce ajung la Brasov, v-am pupat si-am decolat!

Jurnal de București (III)

Dimineața plec la muncă.



Muncesc ce muncesc...



Seara plonjez în pat:




...Și mă uit la voi, cum scrieți, scrieți, scrieți....

Bucureştiul de vis...

...al dragei Lady Io e acum şi-al meu. Cu împrumut.
Pozele se dedică tuturor cârcotaşilor care m-au compătimit pentru mutare :P