Teorii si practici pedagogice

Ce imi place mie foarte mult la facultatea pe care o fac, este ca alterneaza teoria cu practica. Tocmai am incheiat primul semestru de facultate si un curs ceva mai lung, care a inclus si primele doua saptamani de practica, despre cum se formeaza identitatea copiilor prin intermediul mai multor factori: mediu pedagogic (mobila, materiale, jucarii, program, activitati), gen (despre care voi scrie un text separat), posibilitatea copiilor de a participa si influenta, din perspectiva modernista (esentialista, constructivista, psihologia dezvoltarii) si din cea post-modernista (constructionista), despre care am mai vorbit un pic aici. Nu voi dezvolta perspectivele in ansamblu (mi-ar lua o viata), ci ma voi limita la bucatile care au legatura cu viziunea asupra copiilor si pedagogie. Punctul de plecare a fost intrebarea: cum percepem si descriem copiii si ce teorii si credinte ne dicteaza viziunile si actiunile?

O prescoala "traditionala" suedeza (si nu numai, gradinita romaneasca traditionala se incadreaza tot aici, la fel in cam toata Europa si SUA) are radacinile bine infipte in conceptul de kindergarten al lui Friedrich Fröbel, in teoriile si viziunile realismului si esentialismului si mai ales in psihologia dezvoltarii. Mediul pedagogic (gradinita) este vazuta ca o prelungire a casei, iar copiii sunt vazuti ca niste "seminte" pe care le plantam si ingrijim in "gradina" pentru a creste frumos si armonios - copiii ca "natura" - viziune esentialista, in care copilul se naste cu o identitate "autentica", un nucleu interior, o esenta ce caracterizeaza si este "tipica" acelui copil si care nu poate fi afectata sau schimbata de situatii si contextele de moment. Actiunile si reactiile copiilor sunt "tipic" masculine sau feminine, astfel incat si raspunsul adultilor (pedagogilor) la aceste reactii este diferit, in functie de sex. Scopul invatarii este de a ajunge la cunostintele "adevarate" si "bune", care exista deja (concept realist, exista o realitate "adevarata", lumea functioneaza cu regularitati si principii generale universale in care totul poate fi sistematizat, clasificat si categorizat). Dezvoltarea cunostintelor se petrece gradual si liniar, inainte, in sus, spre ceva mai bun si mai bine.

Aparitia psihologiei dezvoltarii - studii stiintifice despre schimbarile care se petrec asupra oamenilor de-a lungul vietii - a marcat o adevarata revolutie in ceea ce priveste viziunea asupra copilului. Pentru prima data in istorie copilul/copilaria aveau un loc stabil si clar in societate. Au existat si exista diferite abordari si controverse asupra diferitelor teorii propuse de Sigmund Freud, Erik Erikson, Jerome Kagan si multi altii, dar cele mai sonore nume din domeniu raman Jean Piaget si Lev Vygotsky. Copilul ca individ este punctul central al atentiei si exista norme predefinite in care sa se incadreze, iar dezvoltarea trebuie sa se petreaca intotdeauna spre mai bine. Stadiile lui Piaget si teoria influentei mediului social asupra dezvoltarii copiilor a lui Vygotsky, care au ajutat si ajuta cu succes la descoperirea cazurilor clinice, si-au pus amprenta nu doar asupra viziunilor stiintifice si abordarilor psihologice, ci si asupra practicilor pedagogice, cat si asupra modului in care gandesc asupra copiilor si vad copiii pedagogii si chiar parintii.

In toate perspectivele asupra dezvoltarii si socializarii copiilor, care formeaza azi baza teoretica a pedagogiei prescolare, exista un consens clar in ceea ce priveste interactiunea copiilor cu mediul. Dar esenta psihologiei dezvoltarii este de a gasi acel "ceva" caracteristic fiecarui copil in parte si de a concentra atentia pe ceea ce copilul este, poate fi si ar trebui sa fie. Copilul vine deja "incadrat", cu propriul "rucsac" specific: background (din ce fel de familie, divortati? mama singura? probleme financiare? multi frati sau deloc? copil de imigranti?), varsta (la varsta X trebuie sa poata asta, la varsta Y trebuie sa poata ailalta) si sex (dupa cum am mentionat mai sus, voi reveni cu un text pe aceasta tema).

Studiile au aratat ca, din cauza influentei atat de puternice a  psihologiei dezvoltarii, practica pedagogica nu se concentreaza pe interactiunea dintre copil si mediu, ci tot asupra copilului ca individ, in ciuda existentei in teorie a importantei de netagaduit a relatiei dintre copil, mediu si context. In acest fel, in practica, atentia se concentreaza pe caracteristicile si experientele copilului, si nu pe medoda si abordarea pedagogica.  Cand trebuie explicat comportamentul, abilitatile si eventualele dificultati ale unui copil,  atentia este distrasa de la mediul, procedurile, rutina, sarcina, si contextul respectivului moment/aranjament pedagogic, copilul ca individ este cel care trebuie sa se schimbe si sa se adapteze. Popularitatea teoriilor si perspectivelor care tin de psihologia dezvoltarii a dus la imprastierea lor in masa, in medii care sunt familiare cu disciplina psihologiei doar pana la un anumit nivel sau deloc, respectiv in mediul pedagogic si la parinti. In ultimele doua decenii, acest lucru a dus la o crestere alarmanta a evaluarii radicale a fiecarui copil in parte si la aparitia unei adevarate "societati de diagnostice" (ADHD, tulburari de comportament, deficit de atentie, probleme de concentrare, etc) care include toti copiii. Conceptul de "dezvoltare" este constituit din noutiuni asupra "normalitatii", iar diferentele si deosebirile sunt intelese ca deviatii/abateri. Problemele si discrepantele de comportament ale unui copil ii apartin copilului, sunt in el. Prin concentrarea asupra prezumtiilor stiintifice pe care se bazeaza aceste teorii, nu mai sunt interesante si acceptabile diferentele, ci asemanarile dintre copii.

Ce inseamna toate cele de mai sus in practica? In primul rand, mediul pedagogic ca o prelungire a casei. Mai multe camere mai mici,

destinate anumitor activitati. Camera unde se mananca este folosita si pentru activitati de tip pictat, modelat, puzzle, se folosesc aceleasi masute. Camera de odihna, cu saltele si fiecare copil are locul lui, in camera respectiva nu se mai petrec alte activitati.

Camera de joaca, unde majoritatea jucariilor sunt asemanatoare cu cele de acasa: papusi, mini-bucatarie, casa de papusi, masinute, trenulet. In toate camerele exista cate o canapea si carti langa, pentru cat mai multe momente de "liniste", in care copiii se aduna in jurul pedagogilor si stau cuminti. Materialele "curate" (lego, puzzle, figurine de plastic, cuburi) sunt la nivelul copiilor, materialele "murdare" si mult mai interesante pentru copii sunt oferite copiilor rar (apa, nisip) sau sunt plasate pe rafturi inalte, la care nu ajung copiii si pe care copiii trebuie sa le ceara sau li se pun la dispozitie cand decid pedagogii  (plastilina, lut, culori si vopseluri, lipici, hartie colorata, foarfeci pentru copii). Copiii au acces redus la activitati de explorare si creatie, doar in momente si

spatii decise de pedagogi (de exemplu, cand am inceput practica in decembrie, am gasit intr-una din camere un lighean mare de plastic gol la care copiii se duceau, nu gaseau nimic si plecau mai departe. In toamna copiii avusesera acolo nisip, timp de doua saptamani. Un alt exemplu, copiii invatau culoarea verde. Erau pusi la masute, li se dadea hartie si un borcan cu vopsea verde. Am intrebat de ce doar un borcan si de ce nu si galben si albastru, care amestecate dau verde, mi s-a raspuns ca se evita murdaria).

Dupa cum povesteam in textul anterior, pedagogia traditionala se bazeaza pe teme prestabilite (de ex., toamna facem planse cu frunze, adunam conuri de brad, iarna desenam pe pietricele mici mosi craciuni, primavara plantam cateva

seminte) si documentarea retroactiva (ce s-a intamplat), care presupune expunerea lucrarilor facute de copii, de cele mai multe ori la un nivel la care copiii nu ajung. 

Activitatile sunt foarte strict reglate in timp si spatiu si stabilite de pedagogi (dimineata se mananca micul dejun, apoi afara 2 ore, inapoi inautru unde are loc o "adunare", intotdeauna in acelasi loc, se canta cateva cantecele, apoi copiii iau pranzul, se schimba (cei foarte mici) si se spala pe maini, cei foarte mici se culca 1 ora-1 ora jumate, cei mai mari se aduna pe canapea in jurul unei profesoare care le citeste, dupa odihna sunt impartiti in grupuri mai mici si li se dau anumite activitati (desen, pictat, modelat, facut margele, construit cu lego), apoi cam o ora in camera de joaca, dupa care iar afara, pana ii iau parintii.

Bazata pe teoriile psihologiei dezvoltarii, acest tip de pedagogie vede toate aceste elemente, proceduri, rutina, activitati planificate, mediu si program zilnic ca pe materializari ale cunostintelor despre copii. Fiecare detaliu din planificare poate fi motivat ca este in interesul copiilor, o pedagogie adaptata dezvoltarii copiilor. Organizarea timpului si a spatiului devine un sistem normativ, pe de-o parte pentru ce au nevoie copiii ca sa se dezvolte si sa invete, de pe alta parte pentru ce ar trebui sa poata faca la anumite varste. Acest tip de pedagogie indeplineste in mare parte prevederile Planului de invatamant prescolar. Copiii au acces la activitati diverse, atat afara cat si inauntru, joc, invatare, primesc ingrijire, invata si se joaca. In cea mai mare parte, in termenii trasati de pedagogi.

Noua abordare si practica pedagogica se bazeaza pe perspectiva si teoriile postmoderniste (constructioniste). Conform acestora, nu exista o realitate si o lume pre-clasificate si general si universal valabile, ci noi oamenii percepem si "punem in cuvinte" ceea ce vedem, auzim si simtim. Construim realitatea prin intermediul diferitelor discursuri (Michel Foucault), adica practici si viziuni care sistematic formeaza/creaza acele subiecte/obiecte despre care discutam in diferite momente, locuri si culturi. A cunoaste ceva inseamna mai mult a oferi si crea intelesuri. Postmodernismul pune sub semnul intrebarii teoria modernista a copilului universal cu o identitate "autentica", o esenta ce caracterizeaza si este "tipica" acelui copil si care nu poate fi afectata sau schimbata de situatii si contexte. Din punct de vedere constructionist, identitatea este creata social si cultural, pornind de la norme existente in acel moment si diferite contexte. Este o identitate mereu in desfasurare. Ce este "normal" si "dezvoltare normala" variaza in timp, loc si cultura. Nu exista o "normalitate autentica", esentiala si independenta. Nomalitatea si problemele unui copil sunt asociate diferitelor contexte.

Copilul nu "este" intr-un anumit fel, ci "devine" intr-un anumit fel in relatie cu oportunitatile si normele pe care diferitele activitati si medii le ofera. Copiii sunt "creati" si de ceilalti, in functie de perceptiile si viziunile (discursurile) dominante asupra copiilor din perioade, culturi si contexte anume. Sunt pozitionati, dar se pozitioneaza si ei singuri. Identitatea unui copil si modul de a fi pot fi vazute ca o multitudine de identitati diferite, iar construirea identitatii este un proces care se petrece tot timpul. Cand spui ceva despre un copil, spui intotdeauna ceva si despre mediul si contextul in care se afla in acel moment. Astfel devine posibil sa vedem insemnatatea mediului pedagogic in crearea identitatii care se petrece aici si acum.

Din perspectiva postmodernista, materialele, jucariile sau uneltele nu au un inteles in sine. Ceea ce le face

vizibile si le da inteles depinde de ce norme si discursuri folosim ca unelte de analiza si intelegere. Astfel putem vedea cum mediul si materialele creaza identitati. La intalnirea cu anumite materiale si oportunitati de activitati copiii apar ca plini de resurse, competenti, activi, interesati si cu o identitate pozitiva. In alte medii si activitati copiii sunt pozitionati si se pozitioneaza ca dezinteresati, pasivi, neajutorati sau incompetenti. Copiii sunt perceputi si se percep in functie de contextul si mediul in care activeaza si sunt observati. Cand unul sau mai multi copii devin dezinteresati si nu se pot concentra la "adunarea" cu cantecele dinaintea pranzului, de exemplu,

dar devin activi si creativi cand construiesc cu cuburi sau exploreaza apa, nu se analizeaza copilul care are "o problema de concentrare", ci mediul si contextul care nu stimuleaza de ajuns copilul.

Planificarile de timp, spatiu si activitati sunt discutate in termeni de putere si control in practica pedagogica. O rutina puternica si o planificare stricta decid cat de mari sunt exigentele ca fiecare copil sa se adapteze cerintelor si disciplinei impuse si duc la situatii in care copiii insisi au foarte si putin sau deloc control asupra timpului, spatiului si activitatilor, in care isi pot influenta putin sau deloc activitatea de zi cu zi.

In cadrul mai multor studii au fost intrebati copiii ce inseamna pentru ei regulile de la prescoala. Raspunsurile au aratat ca pentru copii regulile inseamna intotdeauna ceva ce nu au voie sa faca si o limitare a cazurilor cand copiii vor sa preia initiativa. Intrebati la randul lor de ce fac asta, pedagogii au raspuns ca nu au motive anume ci doar sentimentul ca a-i lasa pe copii sa preia initiativa asupra anumitor activitati ar putea duce la murdarie, dezordine si haos. Viziunea postmodernista subliniaza faptul ca o mai mare libertate de control si influenta asupra diferitelor activitati le ofera copiilor posibilitatea de a fi constructori ai propriei realitati de zi cu zi. Pentru ca aceasta sa se intample este nevoie ca pedagogii sa vada situatiile din perspectiva copiilor si sa se vada pe ei insisi si copiii ca parteneri egali. Noua abordare pedagogica (listening pedagogy) se bazeaza pe ascultarea copiilor "cu toate simturile". Activitatea pedagogica se bazeaza pe experientele, nevoile, opiniile si interesele copiilor, dar nu ce considera pedagogii ca ar avea nevoie si i-ar interesa pe copii, ci pe ce exprima copiii verbal si non verbal ca fiind de interes, atractiv, de dezvoltat, pe intrebarile, reflectiile si discutiile copiilor si cu copiii. 

Cum arata in practica o prescoala in care activitatea pedagogica se bazeaza pe principiile postmoderniste? In primul rand, spatiul este mult mai generos, fara pereti si usi, fara camere pentru diferite activitati in care copiii sa se afle in anumite momente stabilite de pedagogi, ci cu diferite "statii" (zone de activitati) despartite de rafturi pe care se afla diverse materiale, la inaltimea copiilor. In acelasi spatiu/camera copiii pot alege intre diferite activitati: sa picteze, sa modeleze, sa construiasca (cu mai multe tipuri de materiale, cuburi, lego, magneti, scanduri de mici dimensiuni, rotite, cutii, tevi, etc), sa experimenteze cu nisip sau apa, sa experimenteze cu lumina, umbre si culori (cu ajutorul overhead/mesei luminoase). Jocul nu se limiteaza la anumite jucarii, ci copiii pot veni cu propriile idei si isi pot construi un magazin, o cazemata, cort "in padure", un salon de frizerie, etc. Pentru odihna nu se amenajeaza o camera speciala, ci colturi mai retrase cu perne mari unde copiii se pot relaxa, pot citi sau pot dormi cand simt nevoia. Sala de mese este destinata doar mesei, iar copiii isi pot lua singuri mancare. 

Se foloseste documentarea pedagogica (se pleaca de la subiecte de interes alese de copii, ce vor ei sa explore si aprofundeze, de la intrebarile ridicate de copii asupra subiectului de interes si se continua proiectul in functie de directiile pe care copiii le aleg sa le aprofundeze. Totul se noteaza si inregistreaza - filmeaza, fotografiaza - pentru a oferi posibilitatea de "revisit" - cum am facut de am ajuns la asta? de la ce am plecat? ce am experimentat?) si sunt expuse, la nivelul copiilor, atat rezultatele activitatilor (desene, modele de clei sau plastilina, avioane de carton, etc) cat si imaginile cu copiii "in actiune". 

La ora actuala tot mai multe prescoli traditionale incep sa preia din noile metode si abordari pedagogice. Deocamdata mai mult la nivel de acces la material decat in comportament pedagogic, dar e un pas inainte si un proces in plina desfasurare. Pentru pedagogii care au studiat acum 20-30 de ani si care lucreaza intr-un anumit fel si gandesc si vad copiii intr-un anumit fel, nu e usoara schimbarea. Pentru unii rutina si-a pus atat de puternic amprenta, incat nici nu realizeaza ca fac aceleasi lucruri de ani de zile, ca s-au obisnuit sa spuna "nu e voie" inainte sa analizeze situatia, pentru altii ideea de documentare pedagogica (discutii cu copiii si cu colegii, filmat/fotografiat, notat ce si cum se intampla) inseamna timp care trebuie luat din alte parti (situatiile de rutina, strict planificate - X minute afara, x minute somn, x minute relaxat obligatoriu in canapea) si le e greu sa se adapteze unei alte "rutine". Altii pur si simplu nu stiu de unde sa inceapa. Cel mai greu si de durata nu este lucrul cu alte materiale si activitati, cat schimbarea modului de a gandi si a privi copiii. 

Eu sunt extrem de bucuroasa ca fac practica intr-o prescoala in mare parte traditionala, cu personal care a studiat acum 15-20 de ani, dar care este foarte deschis la idei noi si mai ales la cum se pot pune in practica ideile despre care doar au citit in carti. In decembrie am gasit un colt de camera ocupat cu un lighean de plastic gol, dar care nu oferea nimic. Intr-o zi cu viscol, in care copiii nu au putut iesi afara, am sugerat sa aducem in acel lighean zapada. Unii dintre copii atingeau si explorau zapada pentru prima data in viata. Cum se simte zapada? E rece, e calda? Ce se intampla cand o tinem in mana calda? Se face apa! (copil de 1 an si 7 luni) Ce gust are zapada? E o inghetata fara zahar, a spus unul dintre copii (2 ani). Dupa cateva ore copiii au putut merge mai departe cu explorarea: zapada se transformase in "fleasca", apa si gheata. La revenirea la practica, acum in ianuarie, am sugerat sa mergem mai departe si am pus apa intr-un balon, apoi la congelator si am dat nastere oului de gheata. Cum se simte gheata? E tare. E rece. Doare! (a spus o fetita de 2 ani care a tinut mai mult timp manuta pe gheata). Ce se intampla daca turnam sare si vopsea? Face zgomot, se fac santuri si gauri, intra culoarea in ou, se topeste! 

Din tot felul cu discutii cu indrumatoarea mea si celelalte "colege", au scos din magazie overhead-ul (pe care nu il pusesera pana atunci la dispozitia copiilor pentru ca au considerat ca sunt prea mici), plastilina este pe un raft la indemana copiilor care se pot pune pe modelat cand doresc, cariocile (pe baza de apa, culoarea iese la spalat si de pe piele si de pe haine sau mobila) colorate sunt pe masa tot timpul (in afara orelor de masa), ligheanul de plastic este plin cu nisip si copiii pot construi si scormoni cand doresc (si se matura in jur cand isi termina treaba, dureaza 2 minute), iar pe pereti am inceput sa lipesc, la nivelul copiilor, pozele cu ei "in actiune". Am fost socata si incantata sa vad 3 copii de mai putin de 2 ani care s-au dus direct la poze, au inceput sa tipe si sa se bucure, au aratat parintilor. Am discutat cu cativa copii mai mari (3 ani) despre construirea intr-un colt "mort" a unui "ceva" de joaca. Sa fie un magazin? O frizerie? un spital? Au ales magazinul. Impreuna cu ei am pus inca un raft, o masa mare, "marfa" pe rafturi, oferta zilei pe pereti, imagini cu fructe, legume si carnuri pe pereti, ca sa si invatam ceva, nu? De o saptamana de cand am "deschis" magazinul, este mare agitatie si activitate. Copiii au invatat singuri sa puna la loc "marfa" pentru a avea unde si cu ce sa se joaca si data viitoare. 

Iar eu sunt incantata de ce fac, ce invat, de copii si colegi, de oportunitati si idei, de lectii invatate in fiecare zi.  

 Before and after

To be continued ...