Întîlnirea Trump-Putin

de la Helsinki a creat un uragan de reacții isterice, de tînguieli lugubre din partea presei occidentale și a stîngii americane. “Trădare”, au țipat democrații, “cel mai rușinos moment al istoriei americane”, a susținut într-un comunicat de presă John McCain (care în treacăt fie spus, nu a mai călcat în Congres de aproape un an și despre care nu știe nimeni dacă mai este în viață sau nu), “nu ne mai putem baza pe SUA,” s-a tînguit lugubru ministrul de externe al Germaniei, țara care deși zbiară împotriva agresiunilor Rusești și cere sancțiuni ferme împotriva Moscovei, se repede să semneze contracte de miliarde de euro cu aceeași țară.

În această cacofonie a ultragiului, nu a înțeles nimeni ce s-a discutat la Helsinki și dacă cei doi lideri au ajuns la vreun accord. Din puținele informații apărute, și din presa care nu s-a inflamat pe marginea subiectului “amestecului Rusiei în alegerile din 2016” a reieșit că Trump și Putin nu au căzut de acord asupra nici-unui subiect de importanță strategică. SUA nu a dat Rusiei mînă liberă în Europa de Est, așa cum se vehiculează în România, și nici nu a decis să se retragă din NATO, așa cum vor diverși comentatori să lase oamenii să înțeleagă. În spețele delicate Ucraina, Georgia și Siria, cele doua state au rămas pe aceleași poziții ca și înaintea summitului. Asta nu înseamnă că statele europene nu trebuie să-și mărească contribuția la bugetul NATO și să lase în continuare SUA să achite nota de plată în timp ce oficialii europeni care astăzi zbiară ca arși, cereau nu de mult înființarea unei armate europene care să rivalizeze NATO. Armata pentru care probabil tot SUA ar trebui să asigure fondurile pentru că este datoria SUA să apere democrația europeană.

Subiectul care a inflamat presa și stînga internațională a fost remarca lui Donald Trump privind amestecul și influența Rusiei în alegerile din 2016, spargerea serverelor DNC (Democrat National Committee) de către presupuși agenți ruși și publicarea emailurilor interne de către Wikileaks. Donald Trump are tot dreptul să fie sceptic în privința interferenței Moscovei în această afacere. În primul rînd, așa cum a spus președintele American, ca principal evident atacului informatic, serverul DNC, nu a fost nici-o dată examinat de către divizia specializată a FBI. Acesta este un adevăr care nu poate fi tăgăduit. A declarant acest lucru sub jurămînt James Comey, fostul director al FBI, în timpul audierilor din Congres din vara anului trecut. Întrebat în 20 iulie 2017 dacă FBI-ul a avut acces la respectivul server, James Comey a răspuns că nu, și a explicat că doar au primit informațiile venite din partea unei firme particulare angajate de către DNC, Crowdstrike. Aceasta este “dovada” intervenției rusești, a atacului cybernetic care a ‘săpat la temelia democrației” americane. Nici o altă agenție de informații americane nu a avut acces la această probă esențială, în primul rînd pentru că legea le interzice acest fapt. Vorbim apoi despre o organizatie, FBI, care are propriile probleme interne. Se știe că oamenii din subordinea lui James Comey, Andrew McCabe, Peter Strozock, și Linda Page iși trimiteau mesaje în care aranjau întîlniri în care să analizeze metode prin care să-l impiedice pe candidatul Trump să cîștige alegerile, cum urmau să discute în privat cu un judecator care a aprobat urmărirea informatică a aceluiași candidat. Se mai știe, dar asta nu s-a publicat niciodată în România, că Andrew McCabe, directorul adjunct al FBI, a mințit sub jurămînt atunci cînd nu a recunoscut în fața judecătorului că dosarul Moscovit (cel al prostituatelor și a urinei care s-a dovedit între timp a fi un fals) era opera unei firme de PR angajată de candidatul Hillary Clinton.

Aș putea continua pe această linie. Dar nu o voi face. Voi pune în schimb o întrebare celor care astăzi vorbesc despre “trădarea Americană”. Cum ar trebui să răspundă SUA acestor acuzații de interferență ale Moscovei? Vreau un răspuns concret, și le amintesc celor dornici să-și încerce talentul strategic, că administrația Trump a aprobat cele mai aspre sancțiuni economice împotriva aliaților lui Putin. Deci, ce ar trebui să facă Donald Trump?

Clemy Bebb

Șocul Ierusalim

Mutarea ambasadei SUA la Ierusalim și faptul ca guvernul României s-a opus condamnării acestui gest politic de către UE nu face decît să accentueze faptul că dpdv politic SUA și UE se îndepărtează una de cealaltă cu fiecare zi ce trece. Dar ptr a întelege cauzele acestui schism trebuie să înțelegem rațiunile ptr care a fost fondată Uniunea Europeană.

Uniunea Europeană este rodul ideilor politice post 1989, cînd odată cu prăbușirea URSS, în vestul Europei au început să devină evidente ideile care urmăreau crearea unor State Unite Europene, o entitate economică și politică care să poată concura de la egal la egal cu SUA. Firește, aceste idei nu au fost niciodată dezbătute în România. Și asta ptr că anii 90 puneau românii față în față cu alte probleme ca mineriadele, tranziția de la un sistem economic la altul, corupția, etc. România a avut de recuperat un decalaj de cel puțin 25 de ani în termen de gîndire politică, și astfel, România a aderat la UE nu ptr că înțelegea pe deplin proiectul UE ci ptr că oamenii au văzut în acest demers un pas înainte către normalitate economică, politică și judiciară.

Această schismă politică între UE și SUA s-a accentuat în ultimii 10-15 ani. Alegerea lui Donald Trump ca președinte al SUA nu a făcut decît să exacerbeze aceste tensiuni déjà vizibile. Firește, în România la fel ca acum 20 de ani, nimeni nu a observat schimbările politice din America și Europa, și aproape nimeni nu vrea să înțeleagă că trăim o schimbare de paradigmă. Naționalismul reînvie iar instituțiile surpra-statale de genul UE și-au atins maximul de competență și de importanță.

Așa se face că mutarea ambasadei americane la Ierusalim a fost un șoc ptr toată lumea. Faptul că un președinte American a avut curajul să respecte promisiunea electorală făcută de cel puțin trei predecesori ai săi (Obama, Bush 43 și Clinton) a consternat aproape întreaga clasă politică europeană. În spatele acestei mișcări se ascunde însă o schimbare radicală a politicii americane în Orientul Mijlociu, care are ca bază coaliția dintre Arabia Saudita-Israel-Egipt. Și în timp ce liderii europeni iși arătau consternarea față de această mutare, în Orientul Mijlociu această mutare a fost privită cu relativă bunăvoință. Firește, în România, unde informația ajunge filtrată cu grijă, acest lucru nu a fost observat.

În concluzie, nu vorbim de o izolare a SUA ci de o schimbare de priorități în politica externă. Președenția Trump este prea puțin interesată de consensul politic cu aliații din UE și urmărește în primul rînd interesele politice americane chiar dacă aceasta îi supără pe liderii de la Berlin, Paris și Bruxelles. Iar această schismă se va adînci și România va avea la un moment dat de făcut o alegere grea: alături de cine iși va alinia politica externă: de SUA sau de UE.

Mulțumesc doamnei Clemy Bebb ptr acest articol lămuritor.

Să ne relaxăm

În definitiv, ce mare problemă ar fi dacă VVP ar ieşi - pardon, ar fi ales - preşedinte? Mai nici una: odată ce presa liberă tocmai a fost  - parţial - debăsificată prin eliminarea din peisaj a unor jurnalişti ca Moise Guran şi Robert Turcescu, nu va dura prea mult şi, alţi oameni din / de presă infectaţi de băsism (ştiţi voi ce înseamnă băsismul = stat de drept, ANI, DNA, alte fleacuri gen dar, să nu insistăm), vor fi reeducaţi sau vor fi eliminaţi şi ei. Ei şi? Debăsificarea va continua neabătut: mai întîi, debăsificarea va continua cu decapitarea tuturor instituţiilor care în MCV, sunt trecute la capitolul progrese în justiţie. Apoi, fireşte, vor fi decoraţi şefii partidelor de opoziţie constructivă (Blaga, Udrea, etc) pentru nepreţuitele lor servicii aduse pe altarul stabilităţii politice favorabile PSD şi tagmelor de bandiţi conduse de Dragnea şi de baronii locali. Îi ştiţi, nu insist. Probabil că va urmA UN ACT DE CLEMENŢĂ strict necesar pentru îndreptarea nedreptăţilor regimului Băsescu: toţi deţinuţii politici gen  Fenechiu, Voiculescu, etc, vor fi eliberaţi şi evident, vor fi recompensaţi substanţial pentru suferinţele îndurate. Nu mi-e clar dacă hoţii din fotbal merită atenţia noului preşedinte. Probabil că, DA! Apoi, ce-ar mai putea să urmeze? Nu-mi mai imaginez. Sînt sigur că echipa de consilieri ai preşedintelui va şti să născocească tot ce ar putea fi pe placul lui Ponta. Exemple avem cu duiumul. Dacă ne gîndim numai la măreaţa lansare de pe Stadionul Naţional – care a fost mai degrabă un fiasco triumfalist – ne putem aştepta la orice. Am deplină încredere în diabolicia dumnealor.  Aşa că: de ce ne-am frămînta? Cu puţină şansă, preşedintele Ponta va reuşi să scoată România de sub tirania normelor UE şi mai ales să (ceva mai greu dar...) scoată România ŞI de sub influenţa NATO. Chiar aşa! Ce treabă avem noi românii, să fim cît de cît într-o companie politică normală? Niet tavarişki, niet! Kakaia vise de europenism sau de atlantism? Putin şi / sau China nu vor prididi să umple cu valorile lor, întreaga aşteptare de pomeni pentru asistaţii sociali care-l votează pe VVP. Aşa că, relax! Vă imaginaţi ceva mai bun? Greşiţi fundamental pentru că, ASTA doreşte MĂRIA SA, boborul antenizat. Deşteaptă-te române? Nici vorbă: scoal’ române de votează şi culcă-te la loc: PSD veghează pentru tine. 

Mergeţi la vot

Nu mă mai sperie de multă vreme baubaul vehiculat de unii propagandişti de partid care ne îndeamnă să votăm răul cel mai mic. Am mai spus: răul este rău pur şi simplu.

De fapt, n-am fost niciodată speriat de perspectiva răului cel mai mic.

Am fost etichetat cu mulţi ani urmă ca fiind parte din „corul îngerilor” care nu pricep/e că politica este făcută de oameni reali, oameni cu bune şi cu rele, oameni cu defecte şi cu calităţi. Aşa este: politicienii sunt emanaţia votului dat de oamenii care au aşteptări de la aleşii lor. Oameni care-şi aleg  oamenii care să-i conducă.

Îndemnul meu către voi, cititorii modestului meu blog, este: mergeţi la vot!

Hai să vă spun pe scurt de ce cred eu că trebuie să mergem cu toţii, la vot.

-         mă enervează statisticile mincinoase

-         mă enervează şi mai mult decît statisticile, sondajele şi mai mincinoase

-         mă enervează faptul că-s tratat ca o simplă cifră statistică în calculele partidelor.

Acum.  Mi se pare limpede că dacă nu mai vrem să fim trataţi ca simple cifre statistice de indiferent ce partid face această mişelie, este imperios necesar să ieşim la vot şi să ne exprimăm preferinţa politică. Nu contează cu cine votaţi? Cum să nu conteze? Contează enorm! Dar şi mai important este să mergeţi la vot.

Numai dacă mergeţi la vot putem să aflăm pe viu, cu cifre mult mai apropiate de real, care şi ce vrea de la viaţa pe care o avem în prezent şi mai ales, pentru viaţa copiilor noştri.

Numai dacă mergeţi la vot putem spulbera calculele partidelor.

Repet: votaţi orice doriţi daaaar, mergeţi la vot!

Ps. N-am de gînd să insist prea mult pe această temă dar, alegerile pentru Parlamentul European sunt mult mai importante decît par; fie şi numai pentru că legislaţia europeană are precădere asupra legislaţiei fiecărui stat membru al UE.

Aşadar, mergeţi la vot! 

Păreri?

Nu ştiu alţii cum gîndesc sau cum sunt dar eu sper că este posibilă o renaştere a României. Presupun că mare parte dintre copiii noştri, cei care au plecat către zări mai normale în ultimii ani de zile, vor reveni o dată şi o dată în ţară cu tot bagajul lor de cunoaştere şi de competenţă şi-i vor spulbera pe urmaşii politrucilor care au acaparat acum, ţara. Premizele sunt favorabile. În definitiv, cînd a mai avut România în toată istoria sa, o poziţie atît de favorabilă din toate punctele de vedere (politic şi chiar economic) ca acum? Desigur, va mai dura un timp pînă să vedem acest deziderat, împlinit. Chiar dacă acest lucru nu se va întîmpla în timpul vieţii mele, cred cu tărie că acest lucru se va întîmpla cumva, cîndva. CRED!

Ultima zi la Praga,

şi prima zi de revenire în România anului 2013.

Scurtă paranteză.

N-am să pricep niciodată de ce indiferent de ora la care te cazezi într-un hotel, trebuie să eliberezi camera invariabil, pînă la ora 12 am. Mi se pare o nesimţire şi o furăciune: în definitiv, plăteşti camera respectivă pe intervale de timp de cîte 24 de ore; pur şi simplu, mă simt frustrat că mi se spune că pot lăsa bagajele într-o cameră anume destinată, dar nu mă mai pot folosi de facilităţile unui tratament civilizat (baie de exemplu), în intervalul de timp pentru care am plătit. Concret: mi se pare o barbarie să plec din camera de hotel la ora 12 dimineaţa, deşi am fost cazat la ora 19 seara, de exemplu. De ce-mi fură hotelierii acest interval de timp? Închei paranteza.

La subiect. După ultimul mic dejun, revenim în cameră şi ne facem bagajele pe care le predăm la recepţia hotelului unui om cumsecade care ne înmînează un tichet pe baza căruia le vom putea recupera. Pînă la ora 19 fără un sfert, cînd va veni autobuzul care ne va transfera la aeroport, vom profita de ultimele ore petrecute la Praga. Facem iar, agale, o plimbare prin centrul vechi al oraşului. Ne uităm iar, la minunatele sale clădiri. Remarcăm că totuşi, forfoteala din ajun nu mai este ce-a fost. Revelionul a trecut, lumea pare să se fi calmat. N-o să intru în prea mari detalii dar, am hotărît să mai facem o incursiune către Castel. Am fost norocoşi pentru că am ajuns acolo exact la timp să vedem cum se schimbă garda. Nu pot să spun altceva decît că, schimbarea gărzii este un spectacol în sine. Am încercat să filmez  dar, mulţimea de oameni prezentă acolo m-a împiedicat să filmez acest spectacol în mod cumsecade.

Am refăcut drumul dinspre Castel către Podul Carol, am revăzut Piaţa de Crăciun cu Primăria lîngă care este Turnul cu ceas, am ajuns iar în Piaţa Republicii în care este Castelul Republicii, am rătăcit iar pe străduţele laterale pînă am ajuns iar, la Piaţa Venceslas. Ajunşi aici, după cîteva tentative de a găsi un restaurant care să-i tolereze şi pe păcătoşii de fumători, am avut noroc: am descoperit un local care care ne-a primit cu ospitalitate şi pe noi; aici am păpat cea mai bună variantă de „knee pork”. Banalul ciolan de pork (romînesc), a căpătat aici noi valenţe; şi nu mă mai obosesc să descriu cum a fost acel ciolan de 1300 de grame copt în pielea sa (şorici) la proţap, asezonat cu boluri în care diverse soiuri de sosuri bazate pe hrean şi cu maioneze dibace, l-au întregit. Vă spun numai că, acest restaurant a fost vizitat şi încă mai e, de foarte multe personalităţi ale culturii ceheşti; plus de foarte mulţi sportivi de maximă performanţă din Cehia. Am poze dar, nu cred că trebuie să le arăt. Ştiu .-sau sper-  că mă credeţi pe cuvînt. J

Ce-ar mai fi de spus? Aproape nimic. Am mers la hotel, am fost ambarcaţi într-un autobuz, am mers la aeroport. Unde am avut surpriza să vedem pe pielea noastră că cehii, nu ne deosebesc pe noi românii, de ruşi; am fost nevoiţi să stăm la o coadă interminabilă la un ghişeu care în afară de România, afişa cu nonşalaţă destinaţii către Rusia. UE?  Da! dar nu şi în mintea cehilor, pentru români.

Iar la aeroportul Otopeni, funcţionează aceeaşi mafie care a ucis-o pe acea tînără japoneză.