Două aspecte m-au atras imediat la romanul lui Iulian Bocai: viața de student sărac nevoit să stea în gazdă, al cărei gust amar îl cunosc prea bine diDouă aspecte m-au atras imediat la romanul lui Iulian Bocai: viața de student sărac nevoit să stea în gazdă, al cărei gust amar îl cunosc prea bine din primii mei ani de facultate, și casa lui Constantin, care nu emană acel farmec vetust al spațiilor odinioară fastuoase, ci atracția oarecum morbidă exercitată de o sărăcie viciată, nelipsită de elemente grotești sau de-a dreptul scabroase. Regăsim aici o dimensiune olfactivă și vizuală care provoacă repulsie, dar este în același timp o componentă esențială a poveștii, căci adaugă acea doză necesară de realism tranșant, dur, necosmetizat.
Ce am remarcat de la primele pagini au fost frazele lungi, încărcate de figuri de stil care imprimă narațiunii o tușă poetică și cultă. Din fericire, Iulian Bocai nu saturează cartea cu metafore, ci lasă intervale de respiro, unde scriitura curge simplu și natural – iar omul chiar are mână bună, se simte în fragmentele atent construite, care au fluiditate, sonoritate, ritm.
Nu este însă o narațiune armonioasă și omogenă, căci am dat și peste pasaje mai stângace, unde mi-a sărit în ochi sau în auz câte o neconcordanță de stil sau de conținut. Tot la capitolul «puncte slabe» trec și acele observații de viață relativ banale, care nu mi-au spus nimic nou și n-au ridicat în vreun fel valoarea poveștii. În schimb, mi-au plăcut introspecțiile care pornesc de la chestiuni personale, fără a se erija în păreri universale despre lume – acestea au avut un aer de sinceritate și naturalețe care mi-a mers la inimă.
„Noaptea dintre lumi”, de Irina Georgescu Groza, va fi o experiență foarte interesantă pentru un cititor atras de lumi fantastice, care poate savura o„Noaptea dintre lumi”, de Irina Georgescu Groza, va fi o experiență foarte interesantă pentru un cititor atras de lumi fantastice, care poate savura o atmosferă stranie și plină de incertitudini, fără a căuta cu tot dinadinsul explicații.
☺ Ce mi-a plăcut:
♦ scriitura limpede, fluidă, pe alocuri cu o tușă poetică care mi s-a părut foarte naturală; ♦ dialogurile foarte reușite, faptul că unele lucruri sunt doar sugerate, fără explicații în exces; ♦ structura complexă, cu planuri care se întrepătrund și indicii presărate prin narațiune; ♦ granița foarte subțire dintre realitate și imaginar, starea de incertitudine trezită pe parcursul lecturii, dilemele cu care am rămas la final și dorința de a revizita anumite pasaje pentru a înțelege mai bine povestea; ♦ scenele fantastice, mai ales lumea subterană și imaginea celor patru femei înlănțuite (n-o să dau mai multe detalii de teama spoilerelor); ♦ temele atinse în roman: puterea imaginației, inadaptare, feminitate, curajul de a te întoarce într-o realitate ostilă pentru a o înfrunta, în ciuda dorinței de evadare; ♦ faptul că mă gândesc în continuare la cartea asta și la diferitele teme și mesaje care ies la suprafață mult mai târziu, fiindcă nu mi-au fost servite cu lingurița, ci a fost nevoie să-mi pun și eu mintea la contribuție.
Can a plotless book keep you interested, while passing from one stranger's confession to another, hearing imperfect thoughts with wh----------------EN
Can a plotless book keep you interested, while passing from one stranger's confession to another, hearing imperfect thoughts with which you might not always agree? After finishing 'Outline', I was rather puzzled: very few things happen in this book in terms of plot, and still an indefinite something kept pulling me towards Rachel Cusk's prose, although I couldn't put my finger on how to describe it. Maybe it had to do with the fact that 'Outline' doesn't reckon on events happening but on ideas and the progressive accumulation of certain themes which become the more apparent in the next two volumes; or the fact that it can suddenly disturb you with a story that very much resembles your own.
The novel's plot can be summed up in a single paragraph: a woman writer travels to Athens to teach a course at a summer camp, on the plane she stars a conversation with a man whom she will meet again later and, after two days, she flies back home to London. During this interval, we witness a series of encounters and conversations between the narrator and other people she meets, who parade before the reader with their disparate life stories. The characters' confessions and their deep foray into the fears and desires which shaped their lives resemble a prolonged therapy session, being loosely connected through the narrator's presence and, as we can understand as the narrative progresses, through an array of subjects revolving around family life, children, divorce, being a parent, losing one's identity, the longing to escape from one's life and the impossibility of leaving.
The narrator's name is Faye and it becomes known only later in the narrative, when the morsels about her life, scattered here and there, start to form an image of her, albeit incomplete: a divorced woman who for the last ten years had lived in the countryside and has recently moved to London with her two boys. Her presence seems somehow weightless, leaving the reader with a feeling of suspension and numbness. She seems intent upon leaving as few marks upon the narrative as she can. Yet she has a talent for the right questions: 'Asking questions is a lesson not many people learn during their lives', Faye remarks at one point and, indeed, her questions remove the barrier of platitudes and the veils that obscure a person's painful core, leading to accounts that speak of ordinary lives governed by the unwritten rules of society and family life.
----------------RO
Îți poate menține interesul o carte lipsită de intrigă, în care urmărești confesiunile unor străini și părerile lor imperfecte, cu care nu ești întotdeauna de acord? După ce am terminat „Schiță”, am rămas destul de nedumerită: în cartea asta nu se întâmplă mai nimic, și cu toate astea ceva nedeslușit m-a atras la proza lui Rachel Cusk, deși n-aș fi putut spune cu exactitate ce anume. Poate faptul că „Schiță” nu mizează pe acțiune, ci pe idei și pe acumularea progresivă a unor teme care devin tot mai evidente în următoarele volume; sau faptul că te poate răscoli profund când te aștepți mai puțin, printr-o poveste care seamănă izbitor cu a ta.
Acțiunea romanului încape într-un singur paragraf: Faye, o scriitoare din Londra, călătorește la Atena pentru a preda un curs la o școală de vară, în avion intră în vorbă cu un bărbat pe care-l va reîntâlni ulterior, ca peste două zile să se întoarcă acasă. În acest interval, asistăm la interacțiunile dintre naratoare și o întreagă distribuție de personaje secundare, care defilează prin fața cititorului cu propriile povești de viață disparate.
„Să pui celorlalți întrebări e o lecție pe care mulți oameni n-o deprind niciodată”, observă Faye la un moment dat, iar pe parcurs mi-am dat seama că naratoarea are abilitatea de a pune întrebările potrivite, care înlătură bariera platitudinilor și vălurile mistificatoare ce ascund punctul nevralgic al fiecărei persoane. Singurul personaj ale cărui contururi rămân multă vreme neclare este chiar naratoarea, a cărei prezență în narațiune lasă o senzație de amorțire, de suspensie - căci, după cum aflăm în una din rarele dăți când vorbește despre sine, Faye se găsește într-o etapă în care nu mai vrea absolut nimic și a ajuns să creadă în virtuțile pasivității.
Sunt destul de puțin familiarizată cu seriile fantasy românești, însă am impresia că „O istorie secretă a Țării Vampirilor” ocupă un loc aparte în peiSunt destul de puțin familiarizată cu seriile fantasy românești, însă am impresia că „O istorie secretă a Țării Vampirilor” ocupă un loc aparte în peisajul literar de la noi, alături de volumul lui Florin Bican, „Și v-am spus povestea așa”, cu care are câteva puncte în comun. Adina Popescu preia elementele unei lumi arhaice pentru a le distribui într-o poveste cu totul nouă, adaptată vremurilor moderne, în care le redă strălucirea și le face din nou cool. Ducând aceste povești mai departe, autoarea le salvează de acel Sfârșit care amenință tot ce nu mai prezintă vreun interes pentru cititorii de astăzi: Sfârșitul Basmului e atunci când poveștile se opresc în loc sau se repetă aidoma la nesfârșit, până când miezul lor se pierde.
În „Cartea fetiței-vampir” avem parte nu doar de o scriitură de calitate, capabilă să emoționeze și să stârnească râsul, ci și de o narațiune întinsă pe mai multe planuri, care ne poartă într-o minunată călătorie prin istoria basmului și ne prilejuiește întâlnirea cu personaje binecunoscute din legendele românești – însă nu așa cum le știam din copilărie, ci în ipostaze inedite și pline de umor. Sunt și numeroase referințe la diferite aspecte politice și sociale din România contemporană, căci autoarea păstrează acea trăsătură a basmelor de a oglindi lupta dintre bine și rău, defectele omenești și (dez)echilibrul de forțe din lumea reală.
Dacă aveți alergie la noțiunea de „vampir” și vă gândiți că seria Adinei Popescu este doar o altă poveste comercială despre aceste personaje care de regulă nu fac casă bună cu literatura de calitate, de data asta puteți lăsa reținerile deoparte. Subiectul este tratat cu umor și ironie, iar vampirii sunt priviți dintr-o perspectivă mai realistă, dacă putem spune așa – drept personaje create în mod artificial de Călători care „au ținut cont mai mult de închipuirile lor decât de autenticitatea poveștilor”. Și, cum vampirii autentici sunt scoși în afara legii și deocamdată ocupă doar un plan secundar al narațiunii, putem vedea termenul și dintr-un unghi metaforic: poate că adevărații „vampiri” sunt cei care profită de vechile structuri și mentalități pentru a-și urmări propriile interese și ambiții, iar cu astfel de personaje ne vom întâlni pe tot parcursul cărții.