EPHEMERIDES

2/2011
YEAR Volume 56 (LVI) 2011
MONTH DECEMBER
ISSUE 2

STUDIA
UNIVERSITATIS BABEŞ–BOLYAI

EPHEMERIDES
2
Desktop Editing Office: 51ST B.P. Hasdeu, Cluj-Napoca, Romania, Phone + 40 264-40.53.52

CUPRINS – CONTENT – SOMMAIRE – INHALT

CRISTINA NISTOR, European Journalism and Communication .........................3

NICOLAE URS, Comunicarea mediată de calculator, internetul şi schimbările

în peisajul mediatic * Computer Mediate Communication: the Internet
and the Changes in the Media Landscape..................................................... 11

ADRIAN CHIRCĂ, Europa ca actor global în reprezentarea postului de

televiziune Al Jazeera English * Al Jazeera English and the Depiction of
Europe as a Global Actor .............................................................................. 31

IOANA FLOREA, Sports in Specialized and General Information Press.

Historical Development and Patterns of Sports Coverage .................. 63

CRISTINA NISTOR, Journalism Education. Journalism Professional Practice

and Educational Programs .......................................................................89
ANDREEA MOGOŞ, România Liberă - profil, rubrici şi genuri reprezentative *
România Liberă National Daily Newspaper: Profile, Columns and
Representative Genres .................................................................................. 97

RAREŞ BEURAN, Aspecte ale presei rrome din România * Aspects of the
Roma Press in Romania .............................................................................113

ANDRA-MIHAELA CÎMPEAN, Audiences: active, passive or … reactive? ........125

HORIA LAZĂR, La presse, la démocratie, l’opinion * Press, Democracy,

Opinion ..................................................................................................... 153

ANDRA MOTREANU, OANA OMETA, The Artist as a Political Activist.

The Artistic Authentication of the Social Fact ..................................... 171

CAMELIA NISTOR, Proiecte de unificare europeană în secolul XIX *

European Unification Projects in the 19th Century .................................. 181

OANA POPIŢIU, The Social Projection of History in the Life Story. The
Biographical Narration - Nuşa Demian ................................................ 191

ELENA ABRUDAN, Visual Representations in Cultural Contexts .................. 207

STUDIA UBB EPHEMERIDES, LVI, 2, 2011 (p. 3 – 9)

EUROPEAN JOURNALISM AND COMMUNICATION

CRISTINA NISTOR*

ABSTRACT. The emerging media coverage of Europe and the European

Union, lately referred to as European Journalism, contributes to developing
the European public sphere. Which are the challenges of European media
content? Which are the main features of the European audience? Are
European institutions communicating Europe well enough so that both
media practitioners and media audiences could be constantly interested in?
Which is the typical European news framing? Are European journalism and
communication reflected in the educational programs from the European
states?
Both academics and media professionals do highlight the importance
of the European information in terms of creating knowledge of Europe and
Europeans, thus developing a better participation to the European democracy.
But instead of these shared opinions, European journalism is still in its
early stage.

Keywords: European communication, EU, news frame, Euranet, Euronews

More and more European citizens became interested in their union

neighbors – one good reason for this could be the financial crisis that
developed different questions about the other member states financial
prognosis or stability and so on. The entire world, not only the European
Union itself, focused attention on Greece, since significant problems for the
future of the European project could have their origins in the Greek crisis.
Therefore, Greece and other problematic European member states have
been frequently present in the newscasts around the continent.
Looking at the European media, there is a significant diversity of
media in terms of content, audiences, languages and so on. Since there are
many different audiences, different media contents, it means that there also
are many different media agendas.

*
PhD Lecturer, Journalism Department from Babeş-Bolyai University, Romania
 CRISTINA NISTOR

However, as indicated in a previous study (Nistor; Beuran, 2010),

there are relevant examples of European media contents – Euronews, Financial
Times or the European Voice, but these are highly elite-oriented. Therefore,
the preconditions for developing a European elite sphere have been functioning
for some years. Could these function as models for future, more “mass” media
contents? In the mean time, the European Union, through various programs,
announces the financial support for projects that gather European citizens and
focus on the development of the European democracy. Undoubtedly, there
are programs that encourage the formation of European media projects and
the study proposes a closer look upon some very relevant examples.
The European Commission, as one of the most visible actors of the
EU machinery, runs the Audio-Visual Services of the DG Communication -
http://ec.europa.eu/avservices/ Sharing the sights and sounds of Europe. The
AV system assures the main part of the media communication services for
the European Commission. The media services included have been developed
as projects financially (co)supported by the EC. Among these, there is Europe
by Satellite, EU Tube, the Online Press Room, Europe Direct, Eurobarometer etc.
Studies analyzing European journalism (Nistor; Beuran, 2010), mention
that “journalism over Europe is emerging as a common transnational
experience”, whereas “the EU news appears restricted to the elite readerships
of press” (Mapping the European public sphere: institutions, media and
civil society, by Cristiano Bee, Emanuela Bozzini). According to the same
source, the European news production could be described using the below
scheme:
 1st step: European institutions provide information to foreign
press correspondents in Brussels
 2nd step: the foreign press correspondents in Brussels select and
edit news and feed media at home
 3rd step: the national media inform the citizens of the European
countries
Since the old, traditional journalistic news frame do not function
any longer within the new framework, generic news frames have been
developed or at least proposed. Such an example is the one of a research
conducted at the Amsterdam School of Communications that developed
the following five news frames (the study “Communicating Europe”, by
Claes de Vreese):

4
 EUROPEAN JOURNALISM AND COMMUNICATION

1. The conflict frame emphasizes conflict between individuals, groups,

institutions or countries. Research has observed that political debate between elites
is often reduced to conflict in the news.
2. The human interest frame brings a human face, an individual’s story,
or an emotional angle to the presentation of an event, issue or problem. This frame
personalizes and “emotionalizes” news.
3. The responsibility frame presents an issue or problem in such a way
as to attribute responsibility for causing or solving the issue to either the government
or to an individual or group.
4. The morality frame interprets an event or issue in the context of
religious tenets or moral prescriptions. For example, such stories may contain
moral messages, judgments, and offer social prescriptions about majority behavior.
5. The economic consequences frame presents an event, problem or issue
in terms of the economic consequences it will have on an individual, group,
institution, region or country.
The key proposals for developing European journalism and raising
the audiences’ interest in European matters were also provided within the
mentioned research:
1. Redesign political communication to take account of journalistic frames.
2. Link European governance with national communication systems.
3. Give Europe a face.

European media projects

As mentioned above, several significant
and complex media projects have been developed
during the last decades, all emphasize the
necessity of a European media agenda for all
European citizens. From a chronological approach,
we start by briefly analyzing the TV channel
Euronews. Functioning as a pan-European and a
multilingual television, the project was launched
in 1993, Lyon, France, and has been developed with the financial support of
the European Commission. Euronews presents world news from a European
perspective (Euronews). The news-program structure includes sections like:
world news, interview, you, bulletin, Africa, Americas, Asia, Europe and Mideast
(www.euronews.net, 2011). According to the Annual statement of commitment
to viewers (www.euronews.net, 2011), Euronews wishes to show its viewers,
5
 CRISTINA NISTOR

on a daily basis, Europe as it is: richly diverse and complex. Euronews is

tracking the emergence, out in the field, of a genuine European public arena
and the broadcasting formats - reports, interviews and debates - are designed
to observe how the European Union’s actions, decisions and policies impact
on its citizens’ lives.
To fully play its role as a transnational media organization, Euronews
must fulfill four European Missions to Inform (www.euronews.net, 2011):
 The “News Brief” Mission aims to provide viewers, quickly and concisely,
with the day’s essential European news.
 The “News Perspective” Mission aims to give them the keys to
understanding European current events.
 The “In Depth” Mission aims to help them explore the perspectives
opened up by being a European citizen.
 The “Live” Mission aims to give them direct access, in real time, to the
public debate and to the events that set the tempo of Europe’s institutions (Euronews,
Annual statement of commitment to viewers)
Another complex European media project is
the EURANET - The European Radio Networks
that functions as a pan-European media consor-
tium. Euranet provides information about events
in Europe no longer just from a national per-
spective but rather from a transnational one; its
aim is to set up better communication between
European citizens and EU policy – makers
(www.euranet.eu, 2011).
The EURANET produces radio and online content, joint programs
and multi-lingual content, therefore participating to the development of the
European journalism and communication. The multimedia platform available
at www.euranet.eu includes dossiers and audio reports in nine European
languages: English, German, French, Spanish, Romanian, Slovenian, Polish,
Portuguese and Greek. According to the project official description, the radio
program - made by Europeans for Europeans - includes:
 news: important daily information about newsworthy events in Europe.
 current affairs: daily reports about politics, economics and society.
 magazines: daily in-depth background features from a pan-European
perspective on cultural, social, economic and political events across Europe.

6
 EUROPEAN JOURNALISM AND COMMUNICATION

 dossiers: devoted coverage appearing several times a year in all

languages focussing on topics ranging from immigration to energy and the
environment through to lifestyle.
 live: live coverage of special events in Europe 3 to 4 times a year (Euranet)
In 2011, EURANET launched the CONNECT EURANET project -
http://connect.euranet.eu/. As detailed at the official launch, students from
all over Europe will get the chance to go face-to-face with EU decision makers in
live debates about the pressing problems in Europe. Embedded into the University
Circle of Euranet, campus radios from all over Europe will hook up on the
dedicated website, produce their very own content related to their campus and
country, but discuss it at EU level in direct contact with European decision makers
and institutions (http://connect.euranet.eu/, 2011). The university radio stations
that participate in the project are UBB Radio from Babeş-Bolyai University
from Romania; Bonn Campus Radio from the University of Bonn, Germany;
Radio Campus from University of Orebro, Sweden; Academic Radio Kampus
from Warsaw University from Poland; University Radio from Salamanca,
Spain; UNED, the Spanish National University of Distance Education; and
Trinity FM, the Trinity College radio radio station, from Dublin, Ireland.

Some conclusions
As once being said – we do not have to necessarily love Europe and the
European Union, but as European citizens, we must understand them. Developing a
European media agenda could be one useful instrument in designing the idea
of togetherness – from common simple conversational topics up to important
large-scale debates. Therefore, the European journalism and communication
system could contribute to these targets, since among the most important media
functions we find the roles to inform and to educate.
For further in-depth studies on European matter, the following list of
resources on European Journalism and Communication may be useful:
 About the European Union: http: //europa.eu/about-eu/index_en.htm/
This site explains the purpose of the EU and how the various institutions work.
 Basic information about the European Union: http://europa.eu/
about-eu/basic-information/index_en.htm
 The EU blogs: http://europa.eu/take-part/blogs/index_en.htm/
Several EU Commissioners have their own blogs – as do some senior
Commission staff in individual EU member countries.

7
 CRISTINA NISTOR

 The European Union institutions and bodies: http://europa.eu/

about-eu/institutions-bodies/index_en.htm
 EU Media Center: http://europa.eu/media-centre/index_en.htm/ The
EU also produces a large range of free audiovisual material such as photos,
videos, audio files and RSS feeds.
 EU Press releases RAPID http://europa.eu/rapid/ Service that provides
quick access to the press releases archives; based on a search engine that uses
various criteria.
 EU Press room http://europa.eu/press_room/index_en.htm/
Communication tool that provides services like: photo, audio, video packages,
press releases, quick links, media libraries, details about the accreditation
process, top events and many others.
 Euranet http://www.euranet.eu/ The European Radio Network
Euranet - an amalgamation of international, national, regional and local European
broadcasters. Euranet covers events in Europe from a transnational point of
view and its aim is to set up better communication between European citizens
and EU policy-makers.
 Euronews http://www.euronews.net/ Euronews is a pan-European
multilingual news service which covers TV world news from a European angle.
 European Commision. http://ec.europa.eu
 European Commission DG Communication http://ec.europa.eu/dgs/
communication/about/contact_us/ec_spokespersons/index_en.htm/ The
Spokespersons working in the Press Service are the official voice of the
European Commission vis-à-vis the press
 European Digital Journalism http://www.europeandigital
journalism.com/A pan-European study into the evolving role of journalist
 Libraries and documentation centers: http://europa.eu/documentation/
libraries-documentation/index_en.htm/ Numerous libraries and documentation
centers offer fast and easy access to information, documents, publications and
audiovisual material.
 Mapping the European public sphere: institutions, media and civil society, by
Cristiano Bee, Emanuela Bozzini, Ashgate Publishing, 2010.
 Poynter Institute: http://www.poynter.org/
 Publications and documents on EU: http://europa.eu/documentation/
index_en.htm / Links to EU documents, from legal texts to historical records, the
latest EU-wide surveys and opinion polls and the libraries and documentation
centers that host them; explanations of EU terminology, glossaries and advice on
writing about the EU.

8
 EUROPEAN JOURNALISM AND COMMUNICATION

 Reuters Institute http://reutersinstitute.politics.ox.ac.uk

 The European Commission Audio-Visual Service http://ec.europa.eu/
avservices/index.cfm?sitelang=en
 The study Communicating Europe, by Claes de Vreese http://fpc.org.uk/
fsblob/89.pdf
 The UNESCO Model Curricula for Journalism Education, 2007
http://unesdoc.unesco.org/images/0015/001512/151209e.pdf
 The White Paper on a European Communication Policy, Brussels, 2006
http://europa.eu/documents/comm/white_papers/pdf/com2006_35_en.pdf
 Tools and manuals on EU: http://europa.eu/documentation/tools-
and-manuals/index_en.htm / Information on every aspect of publishing
information on the EU. The links give access to glossaries, publishing guides,
advice on how to structure texts, terminology for specific policy fields,
reproducing EU logos, developing EU websites and more.

9
 CRISTINA NISTOR

1
0
 NICOLAE URS

COMUNICAREA MEDIATĂ DE CALCULATOR,

INTERNETUL ŞI SCHIMBĂRILE ÎN PEISAJUL MEDIATIC

NICOLAE URS*

ABSTRACT. Computer Mediate Communication: the Internet and the

Changes in the Media Landscape. Computer mediated communication has
changed the way people find data. Connected 24/7 to the internet through
their mobile phones and tablet computers, this new form of communication is
influencing all those that earn their paycheck working with information. It
seems that no other area is as affected as journalism in general and, in
particular, the printed press. A combination of newspaper’s mistakes,
technological advances and shifting consumer habits push the once king of
the media to the brink of extinction. Media executives around the world
are trying to put together a new economic model for the venerable
newspaper. Even if they succeed, the media landscape is changed forever.

Keywords: computer mediated communication, online journalism, newspapers

Introducere
Odată cu apariţia comunicării mediate de calculator şi a internetului,
omenirea experimentează o nouă revoluţie informaţională. Abilităţile oamenilor
de a stoca şi a distribui informaţie au crescut la niveluri de neimaginat acum
două decenii. Acest lucru a adus schimbări în toate domeniile. Oamenii pot să
se informeze mult mai uşor, să compare costuri, caracteristici sau performanţe,
să ia parte în comunităţi virtuale construite în jurul unei idei, a unei pasiuni, a
unui interes comun. Comunicarea mediată de calculator contribuie substanţial
la alunecarea în irelevanţă a graniţelor între ţări şi poate apropia oameni în
pofida distanţelor sau a obstacolelor geografice.
Unul dintre domeniile care au simțit din plin această schimbare este
presa, în special presa tipărită. În această lucrare voi puncta cele mai importante
schimbări aparute în peisajul informaţional actual, creat şi extins zi de zi de
CMC şi internet. Obişnuite cu un cvasi-monopol al informaţiei de calitate,
ziarele trebuie să se adapteze la această situaţie, în care nu mai sunt sursa

* Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

 COMUNICAREA MEDIATĂ DE CALCULATOR, INTERNETUL ŞI SCHIMBĂRILE ÎN PEISAJUL MEDIATIC

principală de informaţie, ci doar una dintre multe altele. De această adaptare

depinde viitorul presei aşa cum o cunoaştem astăzi. Dezbaterea cu privire
la viitorul ziarelor tipărite este în plină desfăşurare. Opiniile variază, de la
autori care consideră că jurnalismul nu se va transforma fundamental, ci va
încorpora doar elementele multimedia pe care calculatoarele şi internetul
le facilitează (Liisa Rohumaa şi Paul Bradshaw oferă chiar un manual de
supravieţuire pe piaţa media actuală, care oferă sfaturi jurnaliştilor despre
folosirea noilor tehnologii)1, la cercetători care consideră că dezvoltările
tehnologice nu au fost încă înţelese şi integrate de instituţiile de presă
(Elliot King, în ultima sa carte, face o analiză a schimbărilor pe crae tehnologia
le aduce în redacţii şi argumentează reacţiile contradictorii ale jurnaliştilor)2
sau chiar la susţinători ai reconfigurării întregului peisaj media, odată cu
democratizarea producerii şi distribuţiei de informaţii (Dan Gillmor fiind
cel mai cunoscut promotor al acestei teorii)3.
De asemenea, voi prezenta principalele accepțiuni și modele de lucru
din domeniul comunicării mediate de calculator şi să arăt de ce ea nu se aplică
doar la calculatoarele personale, ci la o multitudine de dispozitive electronice
(telefoane mobile, tablete, mp3-playere, televizoare, console de jocuri) care
au pătruns în toate aspectele cotidiene ale vieţii noastre.

Tehnologia și schimbările pe care le determină

Putem considera istoria omenirii este ca istoria evoluției tehnologice
și a aplicațiilor acesteia. Oamenii au încercat dintotdeauna să își explice
inexplicabilul și să încerce să modeleze mediul înconjurător pentru confortul
propriu. Există o dorință irepresibilă de depășire a limitelor. Navigatorii
secolului XVI au riscat (potrivit cunoștințelor din acea vreme) și au realizat
că nu există o margine a pământului (spațiul geografic) de pe care corăbiile lor
să cadă; primii astronauți au demonstrat că spațiul cosmic nu este o barieră
de necucerit. După sute de ani de căutare și depășire a limitelor geografice,
următoarea barieră pare să fie nu în exterior, ci în interior: ciberspațiul. Acesta
poate fi definit ca un continuum spațiu-timp creat de milioane de oameni care
se informează și comunică cu ajutorul rețelelor interconectate de calculatoare.
1 Liisa Rohumaa, Paul Bradshaw, The Online Journalism Handbook: Skills to survive and thrive
in the digital age, Longman, 2011
2 Elliot King, Free for All: The Internet's Transformation of Journalism, Northwestern University

Press, 2010
3 Dan Gillmor, We the Media: Grassroots Journalism by the People, for the People, O'Reilly Media,

2006

21
 NICOLAE URS

Ceea ce a început ca un mijloc de comunicare între cercetători și militari,

conceput să reziste unui atac nuclear, a devenit un serviciu utilitar, ceva de
la sine înțeles într-o societate normală. Super-autostrada informațională ne
aruncă într-un vârtej de date în care problema este găsirea informației, nu
din cauza penuriei ci din cauza supra-abundenței. A fi online, conectat, este
considerat la fel de normal pentru un profesor universitar, un minister, un
elev de școală generală sau un ziar local.
Termenul de ciberspațiu a fost inventat de scriitorul science-fiction
Wiliam Gibson, într-o povestire din 1982, Burning Chrome, dar a fost
popularizat odată cu apariţia aclamatului roman Neuromancer, al aceluiaşi
autor, în 1984.
Deşi termenul a apărut înainte de apariţia internetului, cele două
concepte au început să se întrepătrundă, odată cu dezvoltarea şi adoptarea
pe scară largă a rețelei globale. Au existat şi încercări de a defini ciberspaţiul şi
de a pune capăt cvasi-sinonimiei între cei doi termeni. Chip Morningstar şi
Randall Farmer consideră că ciberspaţiul e definit mai degrabă de interacţiunile
între oameni decât de instrumentele tehnologice care le fac posibile. Aşadar,
ciberspaţiul e o îmbunătăţire a canalului comunicaţional; caracteristica lui
principală fiind aceea că oferă un mediu în care o mulţime de participanţi,
fiecare cu posibilitatea de a-i influenţa pe ceilalţi, se întâlnesc4.
În această direcţie, ciberspaţiul trebuie văzut ca legat mai mult de
conceptul abstract, matematic, de spaţiu, decât de cel de loc fizic. În cuvintele
lui Bruce Sterling, un alt scriitor science-fiction, ciberspaţiul este locul unde
o convorbire telefonică pare că are loc. Nu în interiorul telefonului, obiectul
de plastic de pe birou. Nu în telefonul interlocutorului, într-un alt oraş. E
spaţiul dintre telefoane5. E spaţiul în care comunicarea mediată de calculator
are loc. Influenţele lui asupra relaţiilor umane, a psihologiei oamenilor abia
încep să fie analizate.
Revoluţia informaţională adusă de introducerea calculatoarelor şi a
internetului în toate aspectele vieţii moderne poate fi pusă în context
amintindu-ne de alte asemenea transformări de-a lungul istoriei. Deşi pare
imposibilă realizarea de paralele între ce se întâmplă astăzi şi ce au trăit
strămoșii noştri, Douglas S. Robertson găseşte cel puţin trei invenţii din istoria
omenirii care pot fi comparate cu ceea ce trăim acum: apariţia limbajului, a

4 Morningstar, Chip and F. Randall Farmer. The Lessons of Lucasfilm's Habitat. The New Media
Reader. Ed. Wardrip-Fruin and Nick Montfort: The MIT Press, 2003, pp. 664-667
5 Bruce Sterling, The hacker crackdown: law and disorder on the electronic frontier, Bantam Books,

1992, p. XII
12
 COMUNICAREA MEDIATĂ DE CALCULATOR, INTERNETUL ŞI SCHIMBĂRILE ÎN PEISAJUL MEDIATIC

scrisului şi a tiparului6. Fiecare dintre aceste invenţii a avut efecte asemănătoare

asupra evoluţiei omenirii: a redus substanţial efortul şi costul producerii,
stocării şi distribuţiei informaţiei, aceleaşi efecte pe care le putem vedea şi
astăzi odată cu dezvoltarea ameţitoare a internetului.
Robertson argumentează de asemenea că fiecare dintre aceste invenţii
a dus la o schimbare esenţială în societate: limbajul articulat este văzut ca
marcând începutul umanităţii, cel al scrisului ca începutul civilizaţiei iar al
răspândirii tiparului ca începutul civilizaţiei moderne. Aceste puncte de
cotitură în dezvoltarea umanităţii, fiecare însoţită de o revoluţie informaţională,
sugerează faptul că introducerea pe scară largă a calculatoarelor şi accesul
din ce în ce mai facil la internet prevesteşte o cotitură esenţială în evoluţia
civilizaţiei.
Douglas Robertson aduce în discuţie o posibilă relaţie cauză-efect
între explozia informaţională pe care o asemenea invenţie o determină şi o
nouă etapă în istoria civilizației. Cei mai mulţi factori care caracterizează o
civilizaţie (legile, regulile etice, tehnologia, filosofia, religia, literatura şi arta)
sunt forme de informaţie. Dacă informaţia este limitată (atât calitativ cât şi
cantitativ), civilizaţia nu evoluează atât de rapid pe cât ar fi posibil.
Există acum atât de multă informație încât, pentru prima dată în
istorie, dezvoltarea tehnologică nu mai este îngrădită de lipsa de date. După
cum spunea președintele executiv al Google, Eric Schmidt, aceeași cantitate
de informație creată de la începutul civilizației până în 2003 este generată
acum în două zile7.
Foarte multe din aceste date sunt irelevante pentru majoritatea
internăuţilor. Suntem martorii unei revărsări a informaţiilor private în spaţiul
public. În fiecare minut, 35 de ore de material video sunt adăugate pe YouTube,
119 milioane de mesaje pe twitter sunt trimise zilnic, 30 de miliarde de
mesaje sunt schimbate pe Facebook lunar8, iar uriaşa majoritate a acestor
date îi interesează doar pe cei care le fac publice şi eventual pe prietenii lor
apropiaţi. Cu toate acestea, pentru că vorbim de o cantitate uriaşă de date,
o parte semnificativă poate fi folositoare unui număr mai mare de oameni.
Bariera de intrare în lumea diseminatorilor de informaţie a fost coborâtă

6 Douglas R. Robertson, The New Renaissance. Computers and the next level of civilization, Oxford
University Press, New York, 1998, pp. 8-9
7 MG Siegler, Eric Schmidt: Every 2 Days We Create As Much Information As We Did Up To 2003,

http://techcrunch.com/2010/08/04/schmidt-data/, pagină vizitată în 8 august 2011

8 State of the internet 2011, http://www.onlineschools.org/state-of-the-internet/soti.html,

pagină vizitată în 16 august 2011

15
 NICOLAE URS

atât de jos, încât ea practic nu mai există. Oricine poate să îşi creeze un blog
şi să spună lumii ce are de spus. Inevitabil, din această mare de mediocritate
se vor ridica vârfuri, oameni care pot să se plieze pe ce vrea publicul sau
care scriu constant bine sau foarte bine.
De asemenea, agregarea şi analiza unor date aparent disparate şi fără
mare valoare sau intersectarea unor date din domenii diferite (de exemplu,
date statistice aride cu coordonate geografice) poate releva informaţii folositoare
şi neaşteptate. Un astfel de exemplu este site-ul crimemapping.com9, care
preia datele despre infracțiuni din orașele americane și le situează geografic,
astfel încât locuitorii din acele orașe au acces la informații actualizate despre
criminalitatea din zonă și pot cere autorităților să acționeze.
Majoritatea acestei cantități imense de date este creată de utilizatorii
de internet, în special prin intermediul rețelelor de socializare, iar Schmidt
considera că oamenii nu sunt încă pregătiți pentru revoluția informațională
pe care o aduce analiza tuturor acestor date, mai ales problemele legate de
viața personală. Cum este posibilă crearea unei asemenea cantități imense
de informație? Rolurile principale revin rețelelor de comunicație și în special
internetului. Prin intermediul calculatoarelor, fiecare utilizator de internet
poate, potențial, interacționa cu oricare dintre cei peste 2 miliarde de oameni10
care, asemenea lui, utilizează internetul sau cu unul dintre miliardele de oameni
care au acces la un telefon mobil (există la ora actuală, la nivel global, mai
mult de 5 miliarde de contracte pentru telefonia mobilă)11.
Nu este nici o îndoială că CMC şi internetul schimbă peisajul media.
Noile tehnologii de comunicaţie permit conectarea permanentă la reţeaua
globală, cu ajutorul telefoanelor mobile inteligente sau a tabletelor. Ca
întotdeauna în cazul unei revoluţii tehnologice, se fac simţite atât efecte
pozitive, cât şi efecte negative.
Părerile sunt în acest moment împărţite între optimişti, ca Jay Rosen,
bloger şi profesor de jurnalism la New York University (puteţi afla mai
multe despre el şi activitatea lui de pe blogul propriu, pressthink.org)12 şi
pesimişti ca Nicholas Carr, la rândul lui bloger şi profesor la University of
California, Berkeley (pagina de unde puteţi afla mai multe despre el este
nicholasgcarr.com)13.

9 http://www.crimemapping.com/, pagină vizitată în 15 august 2011

10 http://www.internetworldstats.com/stats.htm, pagină vizitată în 9 august 2011
11 Lance Whitney, Cell phone subscriptions to hit 5 billion globally, http://reviews.cnet.com/8301-

13970_7-10454065-78.html, pagina vizitată în 9 august 2011

12 http://pressthink.org/bio/, pagină vizitată în 17 august 2011
13 http://www.nicholasgcarr.com/info.shtml, pagină vizitată în 17 august 2011

14
 COMUNICAREA MEDIATĂ DE CALCULATOR, INTERNETUL ŞI SCHIMBĂRILE ÎN PEISAJUL MEDIATIC

Sunt CMC şi internetul benefice pentru jurnalism? Înainte de a încerca

un răspuns la această întrebare, propun să pornim de la o definire mai clară
a conceptelor.

Comunicarea mediată de calculator

Studiul comunicării mediate de calculator în general și a celei realizate
prin internet în particular este un domeniu de frontieră ca linie de studiu
recunoscută în domeniul comunicării. Inițial, comunicarea mediată de
calculator (CMC) a fost văzută ca simplă comunicare interpersonală14, fără
a lua în considerare idiosincraziile noului mediu. Aceasta s-a întâmplat și
pentru că, inițial, rețelele de calculatoare nu erau considerate un nou mediu,
iar cercetările au fost încadrate fie la educație, fie la managementul informației.
Percepția generală s-a schimbat treptat, odată cu dezvoltarea internetului, care
a propulsat comunicarea mediată de calculator în atenția publicului larg și a
convins cercetătorii de validitatea domeniului de cercetare. La sfarșitul anului
200915, mai mult de un sfert din populația globului avea acces la internet,
iar ritmul de creștere al conexiunilor este, în unele regiuni ale lumii, cum ar
fi Asia, fulminant. Există încă diferențe uriașe de acces la internet (în America
de Nord 76% dintre locuitori au acces la internet iar în Africa doar în jur de
9%), dar aceste disparități înseamnă și un uriaș potențial de creștere. Vom
intra curând într-o eră în care, cel puțin pentru țările dezvoltate, noile generații
vor fi la fel de obișnuite cu calculatorul și internetul cum au fost generațile
noastre cu radioul și televizorul; vor fi văzute ca lucruri normale, utilități de
bază, la fel ca apa, încălzirea sau curentul electric. Studiile care tratează acest
domeniu se diversifică și ele exploziv, tratând subiecte ca studiul impactului
asupra democrației a unui mediu de comunicare atât de libertarian și libertin
sau consecințele pe care controlul unui asemenea mediu insidios le poate
avea asupra unor populații ignorante sau captive.
Vom continua printr-o definire mai riguroasă a termenilor. Încă de la
intrarea acestui domeniu al comunicării mediate de calculator între curentele
de studiu acceptate, cercetătorii și-au pus problema acurateței și specificității
termenilor și unităților de măsură pentru studiul CMC16. În contextul temei

14 MerrillMorris, Christine Ogan, The Internet as Mass Medium, Journal of Computer-Mediated

Communication, Volume 1, Issue 4, 1996
15 http://www.internetworldstats.com/stats.htm, pagină vizitată în 9 august 2011
16 John December, Units of Analysis for Internet Communication, Journal of Computer-Mediated

Communication, Volume 1, Issue 4, 1996

16
 NICOLAE URS

lucrării mele (jurnalismul online), voi lua în considerare comunicarea mediată

de calculator desfășurată cu ajutorul internetului.
În acest context, termenul calculator are puțin de-a face cu definiția
acceptată, aceea de computer personal, ci reprezintă dispozitivul electronic
care oferă o platformă sistemului de operare și aplicațiilor software necesare
pentru realizarea transmisiilor în rețea. Pe baza unei relații client-server
standardizată, calculatorul cere informații de la un server (un calculator
special conceput care oferă servicii și informații în rețea) care le transmite
într-un format de asemenea standardizat. Această standardizare înseamnă
că este irelevant către ce server este realizată cererea de date, pentru că
oricare dintre ele o va oferi într-un format inteligibil. Calculatorul de care
vorbeam devine doar un termen generic în această sintagmă, deoarece
informațiile sunt oferite și pot fi afișate de o multitudine de alte dispozitive,
cum ar fi televizoarele sau telefoanele mobile.
Medierea este procesul de conectare sau de intermediere între două
persoane. Această conectare este realizată quasi-instantaneu (în cele mai
multe cazuri) și fără vreo intervenție din partea utilizatorilor, de instrumente
tehnologice și de programe care se află dincolo de accesul persoanelor care
intră în legătură și, de cele mai multe ori, chiar dincolo de înțelegerea lor.
Această comunicare, ce poate fi uni, bi sau multidirecțională, poate conține
text, sunet, imagini, secvențe video sau o combinație dintre aceste elemente.
Comunicarea este definită de obicei ca un proces de schimb de simboluri,
potrivit dicționarului Merriam-Webster17. O caracteristică a comunicării
mediate de calculator este că ea lasă, de obicei, urme care pot fi studiate (de
pildă, o discuție pe un forum de internet va lăsa acea discuție disponibilă
potențial pentru totdeauna, replicile fiind salvate pe respectivul forum).
CMC afectează într-un fel sau altul toate domeniile vieţii noastre.
Putem lucra de acasă sau de pe o pajişte în vârful unui munte atât timp cât
avem legătură la internet . Un studiu din 2005 ne arată că 40% dintre americani
ar putea să lucreze, cel puţin o parte din timp, de acasă18.
Telefonia mobilă permite celorlalţi să ne găsească oricând şi în orice
loc (cu părţile bune şi cele rele ale acestei realităţi). Zeci de de oameni, mai
ales din Africa sau din Asia, fac saltul direct la telefonia mobilă, fără a fi
avut vreodată un telefon fix (gapminder).

17 http://mw3.merriam-webster.com/dictionary/communication, pagină vizitată în 2 august 2011

18 H. Scott Matthews, Eric Williams, Telework Adoption and Energy Use in Building and
Transport Sectors in the United States and Japan, Journal of Infrastructure Systems, Volume
11, Issue 1, pp. 21-30, March 2005
17
 COMUNICAREA MEDIATĂ DE CALCULATOR, INTERNETUL ŞI SCHIMBĂRILE ÎN PEISAJUL MEDIATIC

Conversaţiile cu prietenii sau membrii familiei aflaţi la distanţă, în

alte ţări sau pe alte continente, nu mai sunt limitate de costuri exorbitante.
Avem acces la o cantitate de date uriaşă prin intermediul unui calculator
legat la internet. Putem citi opiniile unor experţi în diferite domenii, putem
fi mai informaţi sau mai culţi fără a părăsi confortul propriei locuinţe, la fel
cum putem să folosim internetul doar ca pe un furnizor de distracţie. CMC
şi internetul sunt instrumente. Ce facem cu ele ţine deja de alte domenii, ca
sociologia sau psihologia.
În ceea ce priveşte presa, ea nu avea cum să nu fie transformată de
adoptarea internetului. Să pornim, optimist, cu influenţele bune pe care
internetul le are asupra presei.
Utilizatorii de internet au acces la mult mai multe surse de informaţie
acum decât în urmă cu 20 de ani. Putem citi în România The Economist sau
Huffington Post, iar cei din SUA pot urmări în direct Al Jazeera. Oamenii
nu mai sunt limitaţi doar la presa din oraşul sau ţara în care trăiesc.
În acelaşi timp, internetul a făcut mult mai uşoară publicarea, oferind
instrumente simple tuturor. De la bloguri la organizaţii ca WikiLeaks sau
ProPublica, ecosistemul media este acum mai bogat ca oricând. Iar odată cu
răspândirea telefoanelor mobile inteligente, şansele ca un eveniment important
să fie fotografiat, filmat sau relatat de la faţa locului sunt mult mai mari.
În ceea ce priveşte efectele negative, două mari probleme se detaşează.
Prima dintre ele este că internetul dinamitează modelul economic al presei
scrise, iar ziarele angajează cei mai mulţi jurnalişti, urmăresc cele mai multe
subiecte şi sunt antrenaţi în marea majoritate a investigaţiilor jurnalistice de
profunzime. Scăderea numărului de cititori şi a veniturilor din publicitate
duce la reduceri de costuri. Ziarele sunt nevoite să taie din costurile asociate
producerii de conţinut, acest lucru însemnând concedierea de reporteri sau
închiderea birourilor din străinătate (pentru o explicaţie mai amănunţită,
am publicat un articol pe această temă pe cogitus.ro)19.
Cea de-a doua ameninţare este legată de modelul editorial al ziarelor,
încetăţenit în ultimul secol. Secţiunile cu audienţa mare (mondenul, sportul),
plăteau pentru investigaţii, urmărirea şi analiza acţiunilor guvernului sau
corespondenţi în Orientul Mijlociu. Motivul pentru care acest model funcţiona
era simplu: nu puteai cumpăra doar secţiunea de sport a ziarului. Serviciul
public, rolul social al ziarului era astfel îndeplinit. Această organizare a luat
sfârşit odată cu mutarea publicaţiilor online. Aici cititorii pot merge direct la
19 NicuUrs, Moartea presei scrise. De ce nu vom mai avea în ce să învelim morcovii,
http://www.cogitus.ro/media/moartea-presei-scrise, pagină vizitată în 16 august 2011

18
 NICOLAE URS

secţiunea care îi interesează, iar presiunile comerciale ar putea să îi determine

pe jurnalişti să se concentreze pe subiectele populare, în detrimentul celor
„serioase”, rolul de câine de pază al democraţiei erodându-se constant.

Internetul – doar un nou mediu de comunicare?

Cu mult înainte ca instituțiile media să ia în considerare internetul
ca un mediu de distribuție, diferitele comunități care începeau să folosească
pe scară largă internetul (cercetătorii, oamenii implicați în mediul academic,
cei cu diferite hobby-uri, pasionații de tehnologie) au început să schimbe
între ei informații care s-ar putea încadra în categoria știrilor prin intermediul
așa-numitelor newsgroups. În perioada lor de glorie, existau zeci de mii de
astfel de grupuri discuții. Acum, potrivit Wikipedia, există în jur de 20.000
de newsgroup-uri active20. Le putem considera precursoarele forumurilor și
ale rețelelor sociale de astăzi. Ele au dat primele semne de schimbare a
modului în care oamenii consumă știri21. Comunitățile virtuale create în jurul
acestor grupuri de discuții au construit un model de acces la informație
fundamental diferit de cel oferit de media tradițională. Criteriile după care
o informație era considerată potrivită pentru difuzarea publică se suprapuneau
doar parțial cu cele ale instituțiilor de presă. Comunicarea era de tip orizontal,
între egali, spre deosebire de cea jurnalistică, care este una verticală, în care
informația e oferită de surse autorizate, prin intermediul ziarelor, radiourilor
și posturilor de televiziune.
Dacă internetul ar fi rămas o rețea de comunicații accesibilă doar
cercetătorilor, mediului academic, militarilor sau pasionaților de tehnologie,
aceste noi tipuri de schimb de informații ar fi avut un impact minor asupra
presei. Două evoluții fundamentale în modul în care oamenii pot să se
conecteze la internet au permis CMC să își exercite influența asupra majorității
domeniilor vieții cotidiene.
Prima schimbare importantă a fost liberalizarea accesului la rețea
pentru oamenii obișnuiți și coagularea rețelelor comerciale disparate într-o
singură rețea globală (acest lucru a avut loc între anii 1990-1995). A doua
schimbare este reprezentată de dezvoltarea accesului la internet a dispozitivelor

20 http://en.wikipedia.org/wiki/Usenet_newsgroup
21 Folosesctermenul de știre ca cel mai adecvat substitut pentru englezescul news, cu ambele
lui sensuri: ceea ce i se întâmplă unui individ sau informație despre evenimente importante
sau semnificative pe scena publică (cuprinzând marea majoritate a materialelor jurnalistice,
nu doar știrile ca gen jurnalistic)

19
 COMUNICAREA MEDIATĂ DE CALCULATOR, INTERNETUL ŞI SCHIMBĂRILE ÎN PEISAJUL MEDIATIC

mobile (telefoane mobile, tablete, media-playere). Oamenii nu mai sunt legați

de un calculator personal, de un loc fix pentru a accesa rețeaua. Pot citi sau
pot contribui la schimbul de informații indiferent de locul în care se află.
Atunci când încercăm să conceptualizăm internetul ca un nou mediu
de comunicare în masă constatăm că în definirea acestuia întâmpinăm
probleme create de complexitatea internetului și de faptul că îndeplinește
multe roluri, poate intermedia multe configurații de comunicare și face evidentă
legătura între comunicarea interpersonală și comunicarea de masă22.
Astfel, definiția dată de John December în 199623, în opinia căruia
comunicarea pe internet mediată de calculator implică schimbul de informații
care are loc în cadrul unei rețele globale (internetul) folosind protocoale de
comunicație standardizate și un model client-server de transmitere a acestor
informații, care pot fi text, imagini, sunet sau secvențe video rămâne valabilă,
dar poate fi considerată prea tehnică și limitativă. Internetul pare că se
transformă dintr-un mediu de comunicare în masă în Mediul de comunicare în
masă, care le va îngloba pe toate celelalte, transformându-se cu această ocazie
în rețeaua cu adevărat globală imaginată de autorii de literatură științifico-
fantastică (vezi operele lui Wiliam Gibson, Bruce Sterling sau Charless Stross,
reprezentanți ai curentului cyberpunk).
Oamenii folosesc comunicarea pe internet în scopuri diverse
(comunicare, interacțiune, informare), iar aceste scopuri nu se exclud – o
persoană poate accesa internetul din mai multe motive. Inițial, odată cu
apariția presei online, motivul predominant era cel de informare deoarece
interactivitatea site-urilor era foarte scăzută. Pe măsură ce acestea au fost
îmbunătățite iar instrumentele interactive au fost rafinate, au intervenit și
alte motive pentru accesarea acestor jurnale online: comentariile la articole
și încurajarea contribuției utilizatorilor a dus la crearea unor comunități
care satisfăceau și nevoia de comunicare sau de interacțiune, iar aceste linii
de demarcare între motivații au devenit din ce în ce mai difuze.
Internetul trebuie tratat diferit de celelalte medii de comunicare în
masă. Pe lângă idiosincraziile tehnice, internetul a dat naștere unei culturi
care e diferită de cea a generațiilor crescute cu ziarul matinal, iar această
cultură respinge în general atitudinile și paradigmele paternaliste pe care se

22 Merrill
Morris, Christine Ogan, The Internet as Mass Medium, Journal of Computer-Mediated
Communication, Volume 1, Issue 4, 1996
23 John December, Units of Analysis for Internet Communication, Journal of Computer-Mediated

Communication, Volume 1, Issue 4, 1996

20
 NICOLAE URS

bazează încă jurnalismul tradițional (de pildă obișnuința jurnaliștilor de a

se considera, conștient sau nu, singurii îndreptățiți să filtreze uriașul flux de
informații și știri care ajunge în redacții și să decidă ce este și ce nu este
demn de a fi adus la cunoștință publicului).
Peisajul informațional s-a modificat odată cu intrarea internetului în
viaţa de zi cu zi. O mare parte din sursele autorizate de care vorbeam mai sus,
pe care se bazează jurnalismul tradițional, au devenit ele însele diseminatori
de informație. Un raport al unei instituții guvernamentale nu mai este
oferit doar presei, ci este și publicat direct pe pagina de web, uneori înainte
de a fi livrat jurnaliștilor. Din ce în ce mai multe persoane au la îndemână
instrumentele și cunoștințele necesare pentru a verifica informațiile, pentru
a investiga mai în profunzime anumite teme sau pentru a corobora și compara
date. Această difuzare a combinației expertiză/ instrumente (accesibilă înainte
doar jurnaliștilor și cercetătorilor) împreună cu ușurința publicării online,
pe un site sau un blog (crearea unui blog simplu durează câteva minute) duce
la schimbarea întregului ecosistem informațional. Sursele din care utilizatorii
internetului își aleg informația necesară se multiplică continuu.

Rolul reţelele sociale

Ar fi greșit să considerăm internetul ca un singur mediu de informare
în masă, echivalent cu ziarul sau televiziunea. Există ziare online, la fel cum
există televiziuni online. Dar mixul informațional personal se compune din
ce în ce mai mult din ceea ce alți utilizatori fac disponibil pe Facebook,
Twitter, blogurile din RSS reader-ul fiecăruia, informații generale de pe
Wikipedia, discuții pe forumuri sau conversații pe messenger. Furnizorii
tradiționali de știri (ziarele, televiziunile, radiourile) trebuie sa se lupte cu
toți acești nou-veniți pentru timpul și atenția consumatorului de informație.
Acest lucru va duce inevitabil la schimbări esențiale în modul în care definim
jurnalismul și în felul în care profesioniștii informației își vor face meseria.
O cercetare, din 2011, a Pew Center, demonstrează că, pentru prima
dată, internetul a devenit principala sursă de ştiri, în cazul tinerilor între 18
şi 29 de ani24. O altă cercetare din 2010 a aceluiaşi centru relevă faptul că,
datorită acestui mix informaţional, şi în pofida declinului audienţei ziarelor

24 Pew Research Center for People & the Press, Internet Gains on Television as Public’s Main News
Source. More Young People Cite Internet than TV, http://people-press.org/2011/01/ 04/internet-
gains-on-television-as-publics-main-news-source/, pagină vizitată în 14 august 2011.

21
 COMUNICAREA MEDIATĂ DE CALCULATOR, INTERNETUL ŞI SCHIMBĂRILE ÎN PEISAJUL MEDIATIC

şi a radiourilor, timpul pe care îl petrec americanii urmărind ştirile a crescut

uşor în ultimii ani25. 35% dintre utilizatorii de internet citesc bloguri des sau
destul de des pentru a se informa cu privire la evenimentele curente iar 42%
primesc informaţii despre aceste evenimente prin reţelele de socializare ca
Twitter sau Facebook.

Presa online
Presa online nu mai poate fi tratată ca doar o altă parte a presei, un
alt mediu de comunicare ce va îmbogăți peisajul mediatic (la fel ca radioul
și televiziunea înaintea ei) dar nu va schimba fundamental modul în care
jurnaliștii își fac meseria și publicul receptează știrile.
Jurnalismul online a bulversat întreaga industrie media, dar în special
presa scrisă. Mă voi baza în explicații pe datele oferite de Asociația Americană
a Ziarelor (Newspaper Association of America), deoarece oferă date începând
cu perioada celui de-al doilea război mondial. În cele două grafice de mai jos
se poate observa scăderea abruptă a încasărilor din publicitate și a numărului
de ziare vândute, scădere care a început înainte de criza economică din
2008 și coincide cu perioada exploziei numărului de conexiuni de bandă
largă la internet ca și cu dezvoltarea accelerată a așa-numitelor tehnologii
web 2.0, care pun accentul pe colaborare și interacțiune și contribuie substanțial
la schimbarea modului în care oamenii se informează.
După cum se poate observa, apariția și dezvoltarea televiziunii în
anii 50-60 ai secolului trecut nu a întrerupt creșterea constantă atât a
numărului de ziare vândute cât și a veniturilor din publicitate. Paradigma
după care se ghidau jurnaliștii de televiziune era aceeași: informația circula
într-un singur sens, de la surse autorizate (ziariștii) către un public pasiv.
Acest lucru s-a schimbat fundamental odată cu dezvoltarea internetului, iar
the people formerly known as the audience, în cuvintele lui Jay Rosen26, au
colectiv puterea să modeleze peisajul mass-media.

25 Pew Research Center for People & the Press, Americans Spending More Time Following the News
Ideological News Sources: Who Watches and Why, http://pewresearch.org/pubs/1725/where-
people-get-news-print-online-readership-cable-news-viewers, pagină vizitată în 14 august 2011.
26 Jay Rosen, The People Formerly Know as the Audience, http://archive.pressthink.org/2006/

06/27/ppl_frmr.html, pagină vizitată în 8 august 2011

22
 NICOLAE URS

Fig. 1: Numărul de ziare vândute în SUA

(sursa: Newspaper Association of America)

Fig. 2: Veniturile din publicitate ale ziarelor în SUA

(sursa: Newspaper Association of America)
23
 COMUNICAREA MEDIATĂ DE CALCULATOR, INTERNETUL ŞI SCHIMBĂRILE ÎN PEISAJUL MEDIATIC

Caracteristici ale comunicării mediate de calculator care influențează

jurnalismul online
Comunicarea mediată de calculator aduce în discuţia diseminării
de informaţii, domeniu aflat până la explozia internetului, sub monopolul
instituţiilor de presă, o serie de provocări, la care încă nu a fost găsit un răspuns
final. Pablo Boczkowski identifică patru asemena probleme: consecinţele sociale
ale anonimităţii pe internet, reconfigurarea teritorialităţii şi comunităţile virtuale
transfrontaliere, adaptările reciproce pe care le suferă atât noile tehnologii
cât şi utilizatorii lor şi procesul care mediază introducerea de noi artefacte şi
rezultatele lor sociale27.
Ne vom opri, dintre aceste patru efecte, la primele două dintre ele,
care au o influenţă substanţială asupra modului în care jurnalele online îşi
cosntruiesc prezenţa pe internet şi a felului în care utilizatorii se implică în
schimbul informaţional.

Anonimitatea – caracteristică a comunicării pe internet

Aşa cum se întâmplă adesea pe internet, ne confruntăm acum atât
cu problemele legate de anonimitate cât şi cu opusul ei, dezvăluirea de prea
multe date personale, în special prin intermediul reţelelor sociale (Facebook,
Twitter) şi a aplicaţiilor care înregistrează şi popularizează poziţia utilizatorilor
(Forsquare, Gowala).
Revenind la jurnalismul online, comunicarea mediată de calculator
facilitează două tipuri de anonimitate care influenţează actul jurnalistic:
anonimitatea surselor şi cea a comentatorilor.
Nimeni nu poate contesta importantul lor pe care îl îndeplinesc
cei care înregistrează, filmează sau relatează evenimente de la faţa locului.
Revoluţiile din lumea arabă, ca să luăm un exemplu recent, ar fi fost infinit
mai greu de organizat înainte de apariţia internetului şi a calculatoarelor. Întâi
pentru că protestatarilor le-ar fi lipsit cel mai important instrument de promovare
şi de coagulare, iar apoi pentru că cei din afara ţării ar fi aflat mult mai greu
şi mai imprecis ce se petrece. Comparaţi revolta de la Hama, în Siria, din
1982 cu cea de acum: Hafez al-Assad, tatăl preşedintelui de acum al Siriei,
Bashar al-Assad, a înnăbuşit atunci în sânge revolta anti-guvernamentală,
folosind armamentul greu şi aviaţia, numărul victimelor ridicându-se, potrivit
27 Pablo Boczkowski, Understanding the Development of Online Newspapers. Using Computer-Mediated
Communication Theorizing to Study Internet Publishing, New Media & Society, April 1999, vol. 1,
no. 1, pp. 101-126

24
 NICOLAE URS

celor mai multe estimări, la 20.000, majoritatea civili28. Opinia internaţională a

aflat foarte puţine informaţii despre evenimente, corespondenţii străini fiind
excluşi din Siria iar presa naţională fiind sub controlul guvernului.
Noua revoltă, începută în iunie 2011, este relatată acum de toate
instituţiile de presă importante, acestea bazându-se pe informaţii, imagini
şi secvenţe video de la faţa locului, transmise de cei implicaţi în evenimente
cu ajutorul internetului şi a reţelelor de socializare. Această expunere mediatică
a contribuit probabil la o mai mare reţinere din partea forţelor armate şi de
securitate trimise la faţa locului, deşi numărul victimelor creşte alarmant, în
momentul în care scriu acesta ajungând la câteva sute de persoane.
În multe cazuri, dorinţa acestor reporteri ad-hoc de a rămâne anonimi
este de înţeles, ei riscând prea mult pentru a face cunoscut lumii ce se întâmplă.
Acest lucru face însă foarte greu sau imposibil de verificat şi de cumparat
materialele cu alte surse. Instituţiile de presă tradiţionale fac eforturi pentru
verificarea autenticităţii (de pildă, în cazul materialelor filmate, jurnaliştii
verifică dacă umbrele pot spune momentul zilei în care s-a făcut filmarea
sau dacă, după diferitele clădiri din fundal, poate fi stabilit locul filmării),
dar de multe ori acest lucru e imposibil.
Această imposibilitate de a verifica întotdeauna informaţiile din mai
multe surse independente răstoarnă bazele de obiectivitate pe care s-a clădit
jurnalismul modern. Pe lângă faptul că există o singură sursă, materialele
de acest fel, trimise de oameni obişnuiţi, spun de obicei povestea dintr-o
singură perspectivă. Există numeroase exemple în care o informaţie aparent
veridică, preluată de la o singură sursă, şi-a croit drum în paginile ziarelor
sau pe ecranele televizoarelor şi ale calculatoarelor, doar pentru a se dovedi
mai apoi falsă. Un exemplu recent este presupusa imagine cu cadavrul lui
Osama ben Laden.
Mai multe motive duc la relaxarea standardelor în ceea ce priveşte
verificarea informaţiilor, mai ales în cazul publicaţiilor online: rapiditatea noului
mediu de informare, dispariţia deadline-ului şi războiul perpetuu cu ceilalţi
concurenţi de pe piaţă, uşurinţa publicării dar şi a retractării. Adaptându-se
noului mediu, articolele devin din ce în ce mai puţin fixe şi seamănă din
ce în ce mai mult cu conversaţii în derulare, dezvoltându-se pe măsură ce
evenimentele se desfăşoară. Instrumente ca Twitter, Storify sau Storyful
ajută sau au fost create tocmai în acest scop.

28 Robert Fisk, Pity the Nation: Lebanon at War, Andre Deutsch Ltd, 1990

25
 COMUNICAREA MEDIATĂ DE CALCULATOR, INTERNETUL ŞI SCHIMBĂRILE ÎN PEISAJUL MEDIATIC

O altă faţetă a anonimităţii este cea a comentatorilor articolelor din

paginile publicaţiilor online. Aşa cum a fost demonstrat şi în alte domenii29,
comunicarea mediată de tehnologie în general şi de calculator în special
modifică substanţial comportamentul celor implicaţi. Cu cât gradul de
anonimitate este mai ridicat, cu atât cei care participă la conversaţie sunt
mai dezinhibaţi. Această dezinhibare trebuie pusă în context. Discuţia în
contradictoriu poate degenera exztem de uşor, părerile violente, rasiste sau
xenofobe ieşind foarte uşor la iveală din spatele anonimităţii oferite de un
pseudonim. O serie de studii demonstrează că interlocutorii sunt mult mai
reticenţi în a ajunge la un compromis în discuţiile mediate de calculator
decât în cazul discuţiilor faţă în faţă30.
Forumurile publicaţiilor care aleg să nu modereze în nici un fel
discuţiile sunt pline de atacuri la persoană, îndemnuri la violenţă sau limbaj
suburban. Paradoxal, în acest caz, libertatea de a-ţi spune părerea şi de a
purta o discuţie coerentă, chiar dacă de pe poziţii diferite, este îngrădită tocmai
de această cacofonie de păreri, cele mai multe fără legătură cu subiectul
iniţial,în care nimeni nu ascultă ce are celălalt de spus.
În încercarea de a limita asemenea probleme, multe publicaţii au
introdus obligativitatea înregistrării pe site pentru a putea comenta articolele.
Deşi această înregistrare poate fi făcută uşor cu date false, s-a observat o
creştere substanţială a calităţii comentariilor31. Percepţia faptului că eşti
înregistrat şi poţi fi găsit modifică semnificativ comportamentele, diferite
experimente arătând că oamenii se simt mai bine și sunt mai interesați să
participe într-o discuție pe un forum dacă respectivul forum este moderat
(mesajele apărute trec printr-un filtru, care poate fi tehnologic, uman sau o
combinație între cele două)32.

29 Susan Jeanne Douglas, Inventing American broadcasting, 1899-1922, Johns Hopkins University
Press, 1987, p. 210
30 Lipinskil-Harten, Maciek, and Romin W. Tafarodi. Comparing face-to-face and online communications,

Journal of CyberTherapy and Rehabilitation 4.2 (2011): 240+. Academic OneFile. Web.
8 Aug. 2011
31 Pablo Boczkowski, Understanding the Development of Online Newspapers. Using Computer-

Mediated Communication Theorizing to Study Internet Publishing, New Media & Society,
April 1999, vol. 1, no. 1, pp. 101-126
32 Wise, K., Hamman, B., and Thorson, K., Moderation, response rate, and message interactivity:

Features of online communities and their effects on intent to participate. Journal of Computer-
Mediated Communication, 12(1), 2006

26
 NICOLAE URS

Reconfigurarea comunităților
Richard B. Kielbowicz (citat de Pablo Boczkowski)33 a definit foarte
clar această relație: Comunitatea depinde de comunicare. Rădăcina etimologică
a celor doi termeni ne arată clar acest lucru. Comunicarea mediată de
calculator permite, pentru prima dată în istorie, crearea unor comunități în
afara unui areal geografic. Comunitățile pot fi unite doar de interese comune,
iar aceste interese pot fi de lungă durată (susținătorii unui partid politic sau
vecinii de pe stradă, care încearcă să aducă în atenția autorităților problemele
de care se lovesc) sau de scurtă durată (grupurile de oameni care se organizează
cu ajutorul blogurilor și forumurilor pentru anumite scopuri, cum ar fi curățarea
gunoaielor în România34 sau corectarea greșelilor unei emisiuni de televiziune,
ca în cazul faimosului scandal Rathergate35).
Această reconfigurare a teritorialității și schimbările pe care comunicarea
mediată de calculator le aduce în crearea și organizarea comunităților ridică,
în ceea ce privește jurnalele online și comunitățile create în jurul lor, două
provocări importante.
Prima dintre ele este necesitatea regândirii publicației, mai ales
paginilor de web ale ziarelor tradiționale, din perspectiva circulației mondiale
pe care fiecare pagina de web o are din start. Jurnalele tipărite au fost mult
timp obișnuite să funcționeze într-un areal geografic bine stabilit, limitat de
posibilitățile de distribuție. Această limitare este dinamitată de internet.
Publicul potențial este acum global.
Acest lucru este mult mai pregnant în cazul publicațiilor online
scrise într-o limbă de circulație internațională, dar, odată cu perfecționarea
programelor automate de traducere, problema va fi din ce în ce mai relevantă
pentru orice pagină de internet. Bineînțeles, nu orice jurnal online trebuie
să se adreseze întregii lumi (există foarte multe jurnale care au un public local
și nu au ambiții mai mari), dar întreaga lume le poate găsi și citi, mai ales
atunci când un eveniment important se petrece în zona lor de acoperire.
A doua provocare este legată de păstrarea sau reînnodarea legăturilor
cu comunitatea de origine a zecilor de milioane de emigranți. Cu ajutorul
internetului ei pot să citească zilnic ziarul local, cu ajutorul forumurilor se
pot implica în dezbaterile din țara, orașul sau chiar cartierul din care au plecat.

33 Pablo Boczkowski, Understanding the Development of Online Newspapers. Using Computer-

Mediated Communication Theorizing to Study Internet Publishing, New Media & Society,
April 1999, vol. 1, no. 1, pp. 101-126
34 Ziua de curățenie națională în Romania, http://www.letsdoitromania.ro/, pagină vizitată

la 11 august 2011
35 Aaron Barlow, The rise of the blogosphere, Greenwood Publishing Group, 2007, pp. 165-167

27
 COMUNICAREA MEDIATĂ DE CALCULATOR, INTERNETUL ŞI SCHIMBĂRILE ÎN PEISAJUL MEDIATIC

Pentru prima dată, pot exercita o influență vizibilă asupra evenimentelor din
țările de origine, iar uneori acțiunea lor poate avea rezultate spectaculoase –
vezi cursa pentru președinția României în 2009.

Concluzii
Comunicarea mediată de calculator a determinat schimbări într-o
mulțime de domenii. Proiecte industriale de anvergură, cum ar fi construirea
avioanelor Airbus au devenit fezabile din punct de vedere economic,odată
ce echipele care produceau diferitele componente au putut să comunice
constant în timp real și să lucreze simultan cu aceleași baze de date. Cei
plecați în străinătate sau aflați departe de familii au descoperit un nou mod
de a comunica, rapid, simplu și ieftin prin intermediul internetului, așa
încât relațiile din cadrul unei familii sau a unei comunități se pot păstra
indiferent de locul fizic în care se află oamenii. Colaborarea academică, unul
dintre scopurile originale ale creării primei rețele de calculatoare, ARPANET,
precursoarea internetului, a devenit astăzi mult mai facilă, comunicarea între
cercetători și publicarea ulterioară a rezultatelor cercetării fiind mult ușurată de
rețelele de comunicații moderne și în special de internet (vezi numărul mare
de baze de date online, care reunesc articole din reviste științifice și academice,
mare parte dintre ele publicate doar pe internet).
Jurnalismul a resimțit din plin schimbările pe care acest nou tip de
comunicare le-a adus, mai ales în cazul presei scrise. Ziarele, colonizând
internetul, au descoperit un public potențial imens, dar și faptul că nu mai
aveau monopolul informației cu care au fost obișnuite zeci de ani. Au
realizat că, pe internet, pot face mai mult cu imagini și text decât pe hârtie,
dar și că internetul le distruge modelul economic vechi de sute de ani. Au
înțeles că pot folosi noua putere a maselor, cu fiecare om care are la el un telefon
cu o cameră foto un potențial reporter, dar au realizat și că internetul oferă
cititorilor posibilitatea să aleagă ce articole vor să citească, în felul acesta
distrugând tiparul încetățenit în care secțiunile de ziar cele mai citite (sport,
monden) plăteau pentru investigații prelungite sau reporteri în străinătate.
Presa este într-un moment de cumpănă. Dacă ziariștii vor putea
pune concepe noi modele economice și vor putea determina publicul să
consume materiale de calitate, analize aprofundate sau investigații serioase,
iar problemele legate de anonimitate și de pierderea monopolului dintr-o
anume zonă geografică vor fi depășite, jurnalismul va supraviețui și va prospera.
Dacă aceste probleme se vor demonstra prea complicate, jurnalismul așa cum
îl cunoaștem astăzi va dispărea treptat, iar oamenii vor fi siliți să caute și să
inventeze alte instrumente pentru a acoperi rolurile lăsate libere în societate.
28
 NICOLAE URS

Comunicarea mediată de calculator și internetul pe care l-a determinat

pot să salveze jurnalismul sau să îi scrie epitaful. Jurații nu s-au decis încă.

BIBLIOGRAFIE

Barlow, Aaron, The rise of the blogosphere, Greenwood Publishing Group, 2007, pp.
165-167
Boczkowski, Pablo, Understanding the Development of Online Newspapers. Using
Computer-Mediated Communication Theorizing to Study Internet Publishing, New
Media & Society, vol. 1, no. 1, April 1999
December, John, Units of Analysis for Internet Communication, Journal of Computer-
Mediated Communication, Volume 1, Issue 4, 1996
Douglas, Susan Jeanne, Inventing American broadcasting, 1899-1922, Johns Hopkins
University Press, 1987
Fisk, Robert, Pity the Nation: Lebanon at War, Andre Deutsch Ltd, 1990
Gillmor, Dan, We the Media: Grassroots Journalism by the People, for the People,
O'Reilly Media, 2006
King, Elliot, Free for All: The Internet's Transformation of Journalism, Northwestern
University Press, 2010
Lipinskil-Harten, Maciek, Romin W. Tafarodi, Comparing face-to-face and online
communications, Journal of CyberTherapy and Rehabilitation 4.2 (2011): 240+.
Academic OneFile. Web. 8 Aug. 2011
Matthews, H. Scott, Eric Williams, Telework Adoption and Energy Use in Building and
Transport Sectors in the United States and Japan, Journal of Infrastructure
Systems, Volume 11, Issue 1, March 2005
Morningstar, Chip, F. Randall Farmer, The Lessons of Lucasfilm's Habitat. The New
Media Reader. Ed. Wardrip-Fruin and Nick Montfort: The MIT Press, 2003
Morris, Merrill, Christine Ogan, The Internet as Mass Medium, Journal of Computer-
Mediated Communication, Volume 1, Issue 4, 1996
Rohumaa, Liisa, Paul Bradshaw, The Online Journalism Handbook: Skills to survive
and thrive in the digital age, Longman, 2011
Robertson, Douglas R., The New Renaissance. Computers and the next level of civilization,
Oxford University Press, New York, 1998
Sterling, Bruce, The hacker crackdown: law and disorder on the electronic frontier, Bantam
Books, 1992
Wise, K., B. Hamman, and K. Thorson, Moderation, response rate, and message interactivity:
Features of online communities and their effects on intent to participate. Journal of
Computer-Mediated Communication, 12(1), 2006

29
 COMUNICAREA MEDIATĂ DE CALCULATOR, INTERNETUL ŞI SCHIMBĂRILE ÎN PEISAJUL MEDIATIC

Resurse internet

MG Siegler, Eric Schmidt: Every 2 Days We Create As Much Information As We

Did Up To 2003, http://techcrunch.com/2010/08/ 04/schmidt-data/, pagină
vizitată în 8 august 2011
State of the internet 2011, http://www.onlineschools.org/state-of-the-internet/soti.html,
pagină vizitată în 16 august 2011
Lance Whitney, Cell phone subscriptions to hit 5 billion globally, http://reviews.cnet.com/
8301-13970_7-10454065-78.html, pagina vizitată în 9 august 2011
Nicu Urs, Moartea presei scrise. De ce nu vom mai avea în ce să învelim morcovii,
http://www.cogitus.ro/media/moartea-presei-scrise, pagină vizitată în 16 august
2011
Pew Research Center for People & the Press, Internet Gains on Television as
Public’s Main News Source. More Young People Cite Internet than TV,
http://people-press.org/2011/01/04/internet-gains-on-television-as-publics-main-
news-source/, pagină vizitată în 14 august 2011
Pew Research Center for People & the Press, Americans Spending More Time
Following the News Ideological News Sources: Who Watches and Why,
http://pewresearch.org/pubs/1725/where-people-get-news-print-online-
readership-cable-news-viewers, pagină vizitată în 14 august 2011
Jay Rosen, The People Formerly Know as the Audience, http://archive.pressthink.org/
2006/06/27/ppl_frmr.html, pagină vizitată în 8 august 2011
Ziua de curățenie națională în Romania, http://www.letsdoitromania.ro/, pagină
vizitată la 11 august 2011
http://www.crimemapping.com/, pagină vizitată în 15 august 2011
http://www.internetworldstats.com/stats.htm, pagină vizitată în 9 august 2011
http://pressthink.org/bio/, pagină vizitată în 17 august 2011
http://www.nicholasgcarr.com/info.shtml, pagină vizitată în 17 august 2011.
http://www.internetworldstats.com/stats.htm, pagină vizitată în 9 august 2011
http://mw3.merriam-webster.com/dictionary/communication, pagină vizitată în
2 august 2011
http://en.wikipedia.org/wiki/Usenet_newsgroup, pagină vizitată în 4 august 2011

30
 ADRIAN CHIRCĂ

EUROPA CA ACTOR GLOBAL

ÎN REPREZENTAREA POSTULUI DE TELEVIZIUNE
AL JAZEERA ENGLISH

ADRIAN CHIRCĂ*

ABSTRACT. Al Jazeera English and the Depiction of Europe as a Global

Actor. The Al Jazeera English broadcast presents a nuanced image of the
European Union, but not without accents of criticism. Still, the European
Union is seen as a significant global actor, not only in the economic area,
but also as a cultural and civilization model, and as an international,
geopolitical player, especially in the Mediteranean area. The European
Union and/or its member states are presented as having a multi-level
involvement in the events related to the Arabian Spring (Egypt, Libia,
Syria). The EU and its members are shown as actors whose actions are
based on law, on the legitimacy offered by UN resolutions, that promote
the spread of ideas related to democratic political structures, freedom of
expression and gathering, and human rights.

Keywords: Mass media, news, European Union, Al Jazeera English

1. Precizări introductive
Întrucât construcţia europeană s-a înfăptuit în deceniile de început
ale procesului la modul decisiv pe dimensiunea economică şi de liberă
circulaţie a persoanelor şi bunurilor, conturarea UE ca actor distinct pe scena
internaţională s-a petrecut mult mai lent. În fapt, manifestarea UE ca actor
global pe scena internaţională este şi în momentul de faţă una discutabilă,
cel puţin o manifestare cu o pregnanţă limitată. Până recent, vocea UE în
plan internaţional era estompată de vocea statelor naţionale din Europa,
precum şi de vocea NATO, ca organizaţie militară care reunea cea mai mare
parte dintre ţările europene. Cu deosebire în ultimul deceniu se poate vorbi
însă de conturarea tot mai evidentă a unui profil al UE ca actor global în
arena internaţională.

*
Doctorand, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, adrianchirca@yahoo.com
31
 ADRIAN CHIRCĂ

Scopul cercetării de faţă constă în explorarea felului în care se

conturează şi este reliefat rolul de actor global al UE prin intermediul
emisiunilor informative ale postului TV Al Jazeera English. Am urmărit
obţinerea unei înţelegeri nuanţate cu privire la felul în care mass media
difuzează reprezentări referitoare la interesele şi viziunile prezente în spaţiul
european, la valorile promovate de Uniune.
Problematica ştiinţifică abordată se referă la felul în care Europa/
Uniunea Europeană se conturează ca actor global, considerând că această
evoluţie poate fi surprinsă cu deosebire prin raportare la evenimente majore
în plan internaţional extraeuropean, iar evenimentele petrecute în cadrul
„Primăverii arabe” - care au schimbat semnificativ peisajul politic al lumii
arabe - reprezintă un bun prilej pentru a verifica pregnanţa Uniunii ca actor
global. De asemenea, pe fond, am urmărit ce înseamnă astăzi Europa/
Uniunea Europeană în lumea globalizată privind şi înspre statutul ei de model
socio-cultural, model de civilizaţie. Pentru a răspunde la aceste întrebări, am
realizat un demers de cercetare care include o cercetare teoretico-bibliografică
urmărind să traseze succint coordonatele fundamentale pe care se conturează
Europa/Uniunea Europeană ca actor pe scena internaţională, în particular
în relaţia cu zona Mediteranei, segment care se constituie într-o fundamentare
pentru o cercetare aplicată legată de modalităţile în care Europa / Uniunea
Europeană se manifestă ca actor global în reprezentarea postului de televiziune
Al Jazeera English.
Postul de televiziune Al Jazeera English este unul dedicat „ştirilor”,
emisiunilor informative, fiind ales pentru modul detaliat în care a acoperit
evenimentele şi pentru interesul pe care l-au stârnit la nivel mondial relatările
detaliate pe care le-a difuzat în legătură cu „Primăvara arabă”.

2. UE ca actor global în contextul „Primăverii arabe”

2.1. Profilul UE ca actor global în arena internaţională
Este uşor de argumentat în perspectivă istorică felul în care Europa
a influenţat evoluţia civilizatorică şi culturală a altor spaţii socio-culturale
dintre care cel mai influent astăzi este în fapt un produs al Europei, iar celelalte
care sunt cu adevărat influente astăzi poartă ireductibil marca influenţei
europene. În perioada contemporană însă, Europa înseamnă ca influenţă
mai puţin decât a fost odată şi, în particular, mai puţin decât reclamă
marele ei orgoliu întemeietor de civilizaţie la nivel global. Europa apare ca
o putere civilă, culturală şi economică edificată pe reguli de drept, pe negociere,

32
EUROPA CA ACTOR GLOBAL ÎN REPREZENTAREA POSTULUI DE TELEVIZIUNE AL JAZEERA ENGLISH

care o fac un actor ale cărui acţiuni se bazează pe norme. Ea a dezvoltat o

reţea de relaţii externe care se întinde la nivel global, prin care o viziune
asupra lumii bazată pe drepturile omului şi democraţie este difuzată prin
asumarea de valori şi prin instituţii multilaterale.
Uniunea Europeană ca entitate, dar şi actorii europeni acţionând
individual, au avut tendinţa să considere că pot obţine rezultatele dorite în
relaţiile internaţionale pe baza admiraţiei pe care ceilalţi o au pentru valorile
lor, pentru că aspiră la prosperitatea lor, pentru că oferă un model cu mare
putere de atracţie, (auto)definindu-se cu un mare potenţial de „soft power”1.
Uniunea Europeană s-a conturat drept putere „civilizatoare”, având abilitatea
de a asigura stabilitate mai degrabă prin mijloace economice, culturale şi
politice, decât prin cele militare, chiar dacă ea rămâne percepută ca un jucător
marginal în materie de securitate globală2. Pentru a susţine această abordare,
Uniunea Europeană a iniţiat, a susţinut financiar şi a dezvoltat numeroase
programe economice şi culturale. În context, aduc în discuţie două concepte
relevante care pot descrie coerent felul în care Uniunea Europeană s-a conturat
pe sine ca actor global, anume cel de „putere civilă” şi cel de „stat postmodern”.
Conceptul de „putere civilă” asociat Europei a fost lansat de François
Duchêne la sfârşitul anilor ’60, începutul anilor ’70, în contextul în care acesta
propunea o viziune a creşterii importanţei factorilor economici şi culturali
la nivel global, văzând pacea, democraţia şi respectul pentru drepturile omului
drept liniile de forţă care fac din Europa o „putere normativă”3. Plecând de
la aceleaşi rădăcini ale gândirii politice, având însă o altă perspectivă4,
Mario Telò dezvoltă conceptul de „putere civilă” cu semnificaţia aplecării
spre valori şi obiective civile la nivel internaţional, spre pace şi cooperare, mai
degrabă decât spre putere şi dominare, arătând temeliile acestei abordări în
sistemul instituţional, socio-economic şi de acţiune externă european. Tocmai

1 Nye, Joseph S. (2004). The Benefits of Soft Power. Harvard Business School, http://hbswk.hbs.edu/
archive/4290.html.
2 Cantalapiedra, David Garcia şi Gonzalez, Javier Garcia. (2010). The changing nature of

NATO: Towards a regional security organization?, UNISCI Discussion Papers, nr. 22, January
2010, pp. 130-141. http://www.faqs.org/periodicals/201001/1978236221.html, p. 134.
3 Ferreira-Pereira, Laura C. (2010). Human Rights, Peace, and Democracy: Is a Model Power

Europe a Contradiction in Terms? În F. Bindi (ed.). The Foreign Policy of the European Union
Assessing Europe’s Role in the World (pp. 290-302). Washington, D.C.: Brookings Institution Press,
p. 290.
4 Mario Telò propune conceptul de „putere civilă” („civilian power”) dintr-o perspectivă

realistă, care nu se suprapune cu perspectiva idealistă propusă de François Duchêne prin „civil
power”, dar, pe fond, în gândirea politică, cele două abordări au rădăcini comune.

33
 ADRIAN CHIRCĂ

pentru că Europa are un trecut colonialist, naţionalist, dictatorial, ea s-a

construit, s-a reinventat şi se proiectează astăzi pe sine ca o „putere civilă”.
Ea este o „putere normativă” care promovează norme de guvernanţă la nivel
global, norme legate de democraţie şi drepturile omului, opoziţia faţă de
pedeapsa capitală, schimbările climatice şi sărăcia. Dimensiunea normativă
este esenţială pentru identitatea europeană astăzi. Sistemul descentralizat şi
adesea complicat de luare a deciziilor şi complexul multilateralism intern
îndepărtează Europa de modelul clasic al unei mari puteri. Forţa Europei vine
din modelul socio-economic, iar rolul ei politico-militar, fără a-l marginaliza,
este unul secundar în lumea contemporană. Ea se impune prin acorduri
de cooperare multiple care urmăresc scopuri pe termen lung, influenţarea
partenerilor (a condiţiilor economice, sociale şi politice interne ale acestora) prin
metode civile, nu militare, care nu pot acţiona decât treptat. Dimensiunea
coercitivă este dată de absenţa beneficiilor pe care cooperarea cu Europa le
oferă pe multiple planuri, nu pe ameninţarea cu forţa5. UE este nu doar o
„putere civilă” care are la dispoziţie instrumente economice, dar ea este şi o
„putere normativă” care are posibilitatea de a trasa concepţiile asupra a ceea ce
este „normal” în relaţiile internaţionale. Forţa ideilor şi principiile normative
sunt baza influenţei europene în politica mondială6.
Astăzi, consideră Telò, bazele socio-economice ale Europei ca putere
civilă trebuie să facă faţă unor noi provocări. În primul rând, relaţia dintre
globalizare şi Europa occidentală în ultimele două secole trebuie văzute
atât în (auto)definirea puterilor europene drept „centru” (în viziunea lui
Wallerstein), cu toate beneficiile economice care au decurs de aici, dar şi în
afirmarea valorilor legate de justiţie socială, solidaritate socială, democraţie, care
sunt înrădăcinate în marile curente ale gândirii politice europene (democraţia
creştină, liberalismul social, social-democraţia). Cu accente diferite de la ţară
la ţară, diferitele instituţii ale statului bunăstării s-au construit în toată Europa
occidentală, formând un model socio-economic care (fără a fi uniform) este
evident distinct faţă de oricare alt model societal, fiind însă supus acum
presiunilor globalizării. În context, există un proces de convergenţă între
modelele economice şi sociale europene ca urmare a procesului integrării, iar
ca urmare a presiunii globalizării, Uniunea încearcă să-şi coordoneze politicile

5 Telò,
Mario. (2009a). International relations: a European perspective. Farnham: Ashgate Publishing,
pp. 164-165.
6 Michalski, Anna. (2005). The EU as a Soft Power: the Force of Persuasion. În J. Melissen (ed.).

The New Public Diplomacy. Soft Power in International Relations (pp. 124-146). New York: Palgrave
Macmillan, p. 126.

34
EUROPA CA ACTOR GLOBAL ÎN REPREZENTAREA POSTULUI DE TELEVIZIUNE AL JAZEERA ENGLISH

economice şi sociale, să promoveze competitivitatea, fără a renunţa la coeziunea

socială, să construiască o „societate a cunoaşterii”. Europa poate fi în continuare
o „putere civilă” doar dacă reuşeşte să-şi păstreze performanţele economice
împreună cu coeziunea socială, nu împotriva acesteia, nu separat de aceasta,
nu cu orice preţ. Europa contemporană s-a definit astfel şi doar astfel poate să
rămână o forţă şi un model la nivel global7.
Pentru Robert Cooper8, Uniunea Europeană este un stat „postmodern”.
Sistemul „postmodern” în care se află astăzi Europa nu se bazează pe
balanţa de putere, iar graniţele dintre problemele interne şi cele externe
tinde să se şteargă, existând un sistem de interferenţă mutuală extrem de
complex în care importanţa graniţelor şi a limitelor spaţiale, fără a dispărea
cu totul, tinde să se reducă. Disputele nu se mai rezolvă prin forţă, ideea de
a ameninţa militar o altă ţară membră a Uniunii este astăzi exclusă, iar
securitatea se bazează pe transparenţă, deschidere reciprocă şi interdependenţă
complexă. Existenţa unui Tribunal Internaţional şi în particular a Curţii
Europene de Justiţie sunt dovezi ale unei lumi post-moderne în care distincţia
dintre afacerile interne şi cele externe dispare. Integrările regionale ASEAN,
NAFTA şi MERCOSUR sugerează tendinţa globală spre o lume postmodernă,
dar în acestea nu există acceptarea deschiderii şi supravegherii reciproce, a
interferenţei la modul asumat la care statele europene au ajuns. Cooper
atrage însă atenţia asupra faptului că UE trebuie să fie pregătită pentru
duble standarde, unul în interior şi altul în exterior. La nivel global, balanţa
de putere continuă să funcţioneze. Mai mult, statele aflate într-o relaţie mai
dificilă cu modernitatea pot avea dificultăţi în a-şi asigura securitatea proprie,
dar se pot constitui în baze pentru grupări non-statale care pot ameninţa
securitatea lumii postmoderne9. Europa trebuie să-şi asume rolul la nivel
global şi să fie capabilă de acţiune concretă pe multiple planuri, inclusiv
militar. Intervenţia UE în gestionarea sistemului mondial are nevoie de o voinţă
politică susţinută, deoarece poate fi costisitoare financiar, dar indiferenţa se va
dovedi a fi mai costisitoare, pentru că nu te poţi închide într-un „turn de fildeş”.

7 Telò, Mario. (2006). Europe: a Civilian Power? European Union, Global Governance, World Order.
New York: Palgrave Macmillan, pp. 153-154.
8 Cooper, Robert. (2003). The Breaking of Nations: Order and Chaos in the Twenty-First Century. New

York: Grove Press şi Coo şi Cooper, Robert. (2002). The post-modern state. http://www.esiweb.org/
pdf/esi_europeanraj_debate_id_2.pdf.
9 Premodernul ameninţă zona modernă şi cea postmodernă a unei lumi în care tehnologiile

sofisticate au ajuns uşor disponibile pentru toţi (Maior, Cristian George. (2009). Noul aliat.
Regândirea politicii de apărare a României la începutul secolului XXI. Bucureşti: RAO International
Publishing, pp. 36-37).
35
 ADRIAN CHIRCĂ

Prin Tratatul de la Lisabona, Europa şi-a propus explicit să-şi crească

rolul de actor global. Astfel, Uniunea Europeană dobândeşte personalitate
juridică, având astfel capacitatea de a deveni membru al organizaţiilor
internaţionale, putând să acţioneze mai coerent. În aceeaşi direcţie a coerenţei
şi eficacităţii merge şi crearea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe şi politică de securitate. Înaltul Reprezentant este numit
de Consiliul European, cu acordul Comisiei Europene. Mandatul acestuia
cuprinde atât responsabilităţile fostului Înalt Reprezentant pentru PESC
(Politica Externă şi de Securitate Comună, unul din cei trei piloni ai construcţiei
europene), cât şi atribuţiile în materie de relaţii externe ce aparţin Comisiei
Europene, fiind şi vicepreşedinte al Comisiei Europene. Înaltul Reprezentant
este asistat în activitatea sa de un Serviciu European de Acţiune Externă (SEAE).
Acesta este alcătuit din funcţionarii Secretariatului General al Consiliului şi ai
Comisiei, precum şi din diplomaţi detaşaţi de către statele membre, componenţa
SEAE fiind astfel constituită încât să poată realiza convergenţa politicilor externe
ale statelor membre10, să gestioneze negocierile şi să armonizeze interesele
pentru a putea prezenta lumii o voce unitară.
Deocamdată, Catherine Ashton (actualul Înalt Reprezentant) apare
ca fiind apropiată de Comisie11, iar presa europeană a criticat-o în repetate
rânduri12, pentru că nu a reuşit să joace un rol important în crizele politice
internaţionale. Desigur, se poate lesne observa că lady Ashton nu este tocmai
o figură carismatică, dar, în cele din urmă, problema nu ţine decât în mică
măsură de capacitatea ei de a juca un rol, ci de faptul că ea se află mereu în
căutarea „celui mai mic numitor comun”, că fiecare ţară europeană importantă
înţelege să joace propriul ei rol ca actor global, iar Ashton apare doar ca o
mediatoare între acestea.
Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA), parte componentă
intrinsecă a PESC, a marcat o extindere a prezenţei militare a Uniunii în
misiuni de menţinere a păcii, misiuni umanitare, de gestionare a crizelor,
precum şi misiuni ce pot contribui la lupta împotriva terorismului. Astăzi,
Europa este prezentă în Balcani, Afganistan şi Africa. În decembrie 2008,
Uniunea a înregistrat o premieră, prima sa operaţiune navală, împotriva
piraţilor din Golful Aden, sub numele Atalanta (eroină în mitologia greacă)13.

10 Vanhoonacker, Sophie. (2010). The European External Action Service: Living Forwards by
Understanding Backwards. European Foreign Affairs Review, Feb. 2010, Vol. 15 Issue 1, pp. 1-18.
11 d'Argenson, Pierre-Henri. (2010). Les enjeux de Ia création du service diplomatique

européen. Politique Étrangère, Printemps 2010, Vol. 75 Issue 1, pp. 125-134.

12 http://www.presseurop.eu/ro/content/article/481961-catherine-ashton-femeia-invizibila
13 d'Argenson, Pierre-Henri. (2009). The Future of European Defence Policy. Survival: Global

Politics and Strategy, Vol. 51, No. 5, October-November 2009, pp. 143-154.

36
EUROPA CA ACTOR GLOBAL ÎN REPREZENTAREA POSTULUI DE TELEVIZIUNE AL JAZEERA ENGLISH

Consiliul European are în subordine o forţă de reacţie rapidă care acţionează

distinct de NATO, dar care poate colabora cu forţele NATO şi se bazează
de facto pe sprijinul Alianţei. Este compusă din două grupuri tactice
multinaţionale, fiecare de aproximativ 1.500 de soldaţi, care se rotesc la
fiecare şase luni, capabile să răspundă rapid la eventuale situaţii de criză14,
putând îndeplini misiuni umanitare şi de salvare, operaţiuni de menţinere
a păcii acolo unde este cazul.
Unanimitatea rămâne principiul după care se iau deciziile cu implicaţii
în domeniul militar sau al apărării, dar noul tratat15 aduce o prevedere
specială (articolul 42, paragraful 7), care prevede că „în cazul în care un stat
membru ar face obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte
state membre sunt obligate să îi acorde ajutor şi asistenţă prin toate mijloacele
de care dispun”.
În ceea ce priveşte lupta împotriva terorismului, Uniunea pune
accentul pe restricţionarea accesului potenţialilor terorişti la informaţiile şi
resursele (financiare, logistice, comunicaţionale) de care au nevoie16, mai
degrabă decât pe folosirea forţei militare. Bătălia împotriva terorismului
este şi o bătălie pentru minţile oamenilor, o bătălie cu periculoasa derivă a
fundamentalismului, însă lucrurile nu sunt deloc simple şi, din păcate,
lupta antiteroristă nu e o operaţiune de deratizare. Problema imigraţiei este
una deseori legată de pericolul terorismului. În fapt, nu este atât o ameninţare
la adresa securităţii, de vreme ce responsabilii de marile atacuri teroriste nu
erau oameni veniţi să muncească în Occident, ci persoane din middle class,
oameni aşezaţi din punct de vedere economic şi social, care oricum pot
umbla liber sau pot primi viză (aproape) oriunde în lume. Însă emigranţii
ameninţă ceea ce tindem să percepem ca fiind „ordinea naţională”17. Şi atunci
ei sunt un pretext pentru măsuri care să reducă drepturile cetăţenilor, sunt
calul de bătaie al politicienilor în alegeri (în mod tradiţional al celor de extremă
dreaptă, dar, tot mai des în ultima vreme, şi al altor formaţiuni politice, care în
mod normal erau mai rezervate). În esenţă însă, UE a înţeles că nu lupta
împotriva terorismului o să-i facă pe aceştia mai europeni, ci educaţia şi
şansele date tinerei generaţii de a visa la o viaţă mai bună.

14 Lindstrom, Gustav. (2007). Enter the EU Battlegroups. Chaillot Paper, nr. 97, February 2007,
pp. 7-90.
15 Consiliul Uniunii Europene. (2010). Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană

şi a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene şi Carta drepturilor fundamentale a Uniunii

Europene. http://www.consilium. europa.eu/showPage.aspx?id=1296&lang=en.
16 Cantalapiedra şi Gonzalez, 2010, p. 134-135.
17 Meinhof, Ulrike Hanna şi Triandafyllidou, Anna. (2006). Transcultural Europe Cultural policy in

a Changing Europe. New York: Palgrave Macmillan, p. 8.

37
 ADRIAN CHIRCĂ

Poliţia şi serviciile de informaţii europene au o vastă experienţă

în domeniul luptei împotriva terorismului. Britanicii au experienţa luptei
împotriva IRA, francezii cea a luptei împotriva mişcărilor fundamentaliste
algeriene şi marocane active pe teritoriul Hexagonului, spaniolii pe cea a
luptei împotriva ETA, germanii şi italienii având şi ei o istorie a luptei împotriva
terorismului. Fără să reuşească să stăpânească în întregime fenomenul, se poate
spune că europenii au găsit în decursul timpului răspunsuri la ameninţările
teroriste şi au reuşit să obţină succese importante în lupta împotriva lor.
Atentatele de la Madrid, din martie 2004, au arătat că o coordonare a poliţiilor
şi a serviciilor de informaţii din ţările europene e necesară pentru a răspunde
provocărilor. În acest sens, şefii de state europeni au stabilit că un atac terorist
împotriva unui membru al Uniunii va fi considerat un atac împotriva întregii
Europe, iar miniştrii de externe au anunţat un pachet de măsuri antiteroriste,
incluzând o cooperare mai strânsă între serviciile de informaţii, plus o serie de
măsuri pentru localizarea teroriştilor care folosesc telefonia mobilă şi internetul,
iar Tratatul de la Lisabona conţine o „clauză de solidaritate”, precizând că
ţările europene acţionează solidar, iar Uniunea Europeană mobilizează toate
instrumentele de care dispune, atunci când unul dintre membrii Comunităţii
este victima unui atac terorist sau a unei calamităţi.
Însă pentru Uniune, ameninţarea nu vine doar din partea terorismului,
a proliferării armelor de distrugere în masă, ci şi din stabilitatea zonelor din
vecinătatea sa, din existenţa unor conflicte „îngheţate” în proximitate, din
migraţia necontrolată, crima organizată, dar şi din schimbările climatice18.
Uniunea organizează periodic reuniuni la nivel înalt şi menţine un
contact permanent atât cu Statele Unite, aliatul său tradiţional sau cu ţări cu care
are o lungă tradiţie a cooperării, precum Japonia şi Canada, cât şi cu parteneri
cu care a stabilit mai recent o cooperare mai strânsă, cum este Rusia, cum sunt
puterile emergente, China, India şi Brazilia. La acestea se adaugă summiturile
pe care Europa le are cu grupările regionale, cu America Latină, cu Uniunea
Africană, cu ţările membre ASEAN, ca metode de consultare şi de dezvoltare
de relaţii parteneriale economice, culturale şi de securitate. Prin intermediul
dialogului politic, al schimburilor economice, culturale şi educaţionale, Uniunea
îşi promovează valorile şi viziunea bazată pe responsabilitate socială şi
democraţie.

18 Cantalapiedra şi Gonzalez, 2010, p. 138.

38
EUROPA CA ACTOR GLOBAL ÎN REPREZENTAREA POSTULUI DE TELEVIZIUNE AL JAZEERA ENGLISH

2.2. Provocările Uniunii pentru Mediterana

Politicile europene de vecinătate au în vedere şi flancul sudic al
Europei. În fapt, Europa nu are de ales: ea este legată de zona mediteraneană
prin situarea sa geografică (prin partea ei sudică face parte din acest spaţiu),
prin istorie, prin ceea ce Prodi numeşte „patrimoniul de civilizaţie”19. Adevărat
leagăn al civilizaţiei europene, de mii de ani loc privilegiat al schimburilor
diverse (de mărfuri, de populaţie, de cunoaştere), „toate problemele pe care
le pune Mediterana sunt de o bogăţie omenească excepţională”20. Astăzi, în
condiţiile sfârşitului Războiului Rece şi începerii „luptei împotriva terorismului”,
a creşterii comerţului euro-asiatic, Mediterana şi-a recuperat „centralitatea”
economică, politică, socială şi culturală.
Încercările de dezvoltare a unui cadru de cooperare care să cuprindă
întregul spaţiu mediteraneean datează de la începtul anilor ’70 şi au avut
două ţinte principale: găsirea unei rezolvări a conflictului arabo-israelian şi
construcţia unui cadru favorabil europenilor pentru a gestiona situaţia
rezultată în urma primei crize globale a petrolului21. De atunci începând,
Uniunea are o politică de cooperare cu ţările din această zonă şi le-a acordat
atenţie, semnând mai multe acorduri în anii ’80, dar în ultimul deceniu al
secolului trecut a devenit evident că Mediterana nu mai putea fi în nici un
fel o frontieră şi de aici nevoia de a construi solidarităţi, de a furniza soluţii
de dezvoltare, de a construi o comunitate de interese şi în acest spaţiu.
Astfel, în 1995, la Barcelona, s-a lansat Parteneriatul Euro-Mediteranean.
Procesul Barcelona implică mai multe coordonate. El are o dimensiune
economică şi financiară, propunându-şi realizarea unei zone de liber
schimb care să aducă prosperitate, Europa oferind şi importante ajutoare
economice. Totuşi, deocamdată, multe dintre aceste ţări duc politici declarat
protecţioniste, iar Europa nu pare nici ea dispusă să se lase concurată în
domeniul produselor agro-alimentare22. Procesul are o dimensiune socială
şi (într-un sens larg) culturală, ţinând cont de legăturile milenare din acest
areal, de dezvoltarea societăţii civile în ţările din zonă. Procesul are şi o apăsată
dimensiune politică şi de securitate, pentru că nu se poate separa securitatea
Europei de stabilitatea şi securitatea ansamblului zonei mediteraneene.

19 Prodi, Romano. [1999] (2001). O viziune asupra Europei. Iaşi: Editura Polirom, p. 63.
20 Braudel, Fernand. [1979] (1985). Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea
(ediţia a patra), vol. 1. Bucureşti: Editura Meridiane, p. 38.
21 Emara, Khalid. (2010). Is Sarkozy’s Union for the Mediterranean Going to Work? În F. Bindi

(ed.). The Foreign Policy of the European Union Assessing Europe’s Role in the World (pp. 197-102).
Washington, D.C.: Brookings Institution Press, p. 197.
22 Malterre, Jean-Francois şi Pradeau, Christian. (2004). L'Union européenne en fiches. Rosny:

Bréal, p. 199.
40
 ADRIAN CHIRCĂ

Dacă Politica Europeană de Vecinătate cuprinde Algeria, Egipt, Iordania,

Israel, Liban, Libia, Maroc, Siria, Teritoriile Palestiniene şi Tunisia (urmărind
cooperarea politică, economică şi culturală pentru a asigura stabilitatea
zonelor din proximitatea UE), procesul Barcelona le-a inclus pe acestea încă
de la început, cu excepţia Libiei, adăugându-se Ciprul şi Malta (cele două
intrând mai apoi în UE), Croaţia şi Turcia (candidate), dar şi Mauritania în
postura de observator. Mai apoi, Libia a devenit şi ea observator. Această
ţară a început un dialog în 2008 cu Uniunea23. În 2010, Libia a convenit cu
Comisia să fie cuprinsă în cadrul Politicii de Vecinătate, între cele două
părţi au avut loc zece runde de negocieri, dar evenimentele din „Primăvara
arabă” au dus la întreruperea (temporară) a legăturilor şi la impunerea de
sancţiuni24, iar mai apoi, membrii UE au jucat un rol important în schimbarea
regimului colonelului Gaddafi.
Procesul Barcelona25 şi-a propus să acţioneze ca un forum de dialog
pe trei mari direcţii: politic şi securitate (pentru a crea o zonă în care să se
instaureze pacea, democraţia şi drepturile omului); parteneriat economic şi
financiar (facilitarea liberului schimb şi sprijin pentru dezvoltarea socio-
economică) şi parteneriat social şi cultural pentru dezvoltarea societăţii
civile şi încurajarea dialogului intercultural.
Într-o zonă în care coexistă ţări cu probleme foarte diferite, sărăcia şi
importanta creştere demografică fiind printre cele mai vizibile elemente comune,
care generează şi un important aflux de emigranţi spre UE, Europa şi-a dorit
să fie un exportator de stabilitate şi pace, încercând să împingă statele de aici
pe drumul reformelor democratice, al respectului pentru drepturile omului.
Prin legăturile economice, istorice şi culturale pe care le are, Uniunea a
jucat şi joacă un rol de neînlocuit în restituirea încrederii în zonele măcinate
de conflicte. Continuarea şi adâncirea dialogului mediteranean se constituie
într-o asumare a responsabilităţilor şi într-o apreciere corectă a propriilor
interese pe termen mediu şi lung.
Acesta este motivul pentru care Europa a continuat procesul
Barcelona lansând, în iulie 2008, Uniunea pentru Mediterana (sau Uniunea
Mediteraneană)26, reunind cele 27 de state membre cu alte 16 ţări, Albania,

23 http://eeas.europa.eu/libya/index_en.htm
24 Comisia Europeană. (2011b). Restrictive measures (sanctions) in force. http://eeas.europa.eu/
cfsp/sanctions/ docs/measures_en.pdf, pp. 35-39.
25 Barcelona declaration adopted at the Euro-Mediterranean Conference - 27-28/11/95. http://trade.ec.

europa.eu/doclib/docs/2005/july/tradoc_124236.pdf.
26 http://eeas.europa.eu/euromed/index_en.htm

39
EUROPA CA ACTOR GLOBAL ÎN REPREZENTAREA POSTULUI DE TELEVIZIUNE AL JAZEERA ENGLISH

Algeria, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Mauritania,

Monaco, Muntenegru, Maroc, Siria, Teritoriile Palestiniene27, Tunisia şi Turcia,
într-un for cuprinzând aproape 800 de milioane de persoane. Europa se
constituie astfel în promotorul mişcării pentru pace, securitate şi prosperitate
într-o regiune afectată de conflicte de durată, de probleme sociale şi economice,
aducând regimuri autoritare şi duşmani de cursă lungă într-un cadru dedicat
dialogului şi dezvoltării comune. În plus, Uniunea pentru Mediterana a adus
pe agendă problema dezvoltării infrastructurii şi a protejării Mediteranei,
inclusiv prin dezvoltarea surselor de energie alternativă în regiune.
În ceea ce priveşte evoluţiile din cadrul „Primăverii arabe”, o serie
de mişcări de protest care au zguduit întreaga lume arabă şi ale căror
ecouri nu s-au încheiat încă, Uniunea Europeană şi-a arătat cu acest prilej şi
vocaţia de actor global, respectiv şi limitele între care se poate manifesta ca
o voce unică şi coerentă.
Astfel, în ceea ce priveşte mişcările de contestare a regimurilor autoritare
şi pentru reforme democratice începută în Tunisia, unde a primit numele de
„Revoluţia iasomiei”28, după floarea simbol naţional, Uniunea Europeană a
fost surprinsă şi tăcută până la plecarea de la putere a preşedintelui tunisian
Ben Ali. Mai apoi însă, Uniunea29, inclusiv prin vocea Înaltului Reprezentant
pentru afaceri externe şi politică de securitate, Catherine Ashton, a anunţat că
va susţine prin programe concrete democraţia tunisiană, alocând un ajutor de
258 de milioane de euro până în anul 2013.
Şi în ceea ce priveşte episodul egiptean al „Primăverii arabe”, UE a
avut o reacţie întârziată, comparativ cu desfăşurarea evenimentelor şi cu
luările de poziţie americane, însă aici, mai întâi la nivelul statelor membre,
începând cu Franţa, Marea Britanie şi Germania, şi continuând apoi la
nivelul ansamblului, poziţiile europene s-au făcut mai bine auzite, afirmând
importanţa respectării drepturilor omului, a libertăţii de exprimare şi de
adunare, necesitatea unei tranziţii spre democraţie şi a dialogului.
Luările de poziţie întârziate au atras virulente critici în mass media
europeană la adresa Înaltului Reprezentant, Catherine Ashton. Este însă de
dorit să evaluăm performanţele ei şi ale Serviciului pe care-l conduce la
rece şi doar în contextul deficitului de reacţie rapidă la provocările globale

27 La 3 mai 2011, la Cairo, Fatah şi Hamas au semnat un acord de reconciliere, care poate fi
văzut şi ca un rezultat al „Primăverii arabe”.
28 Mai apoi, revoltele extinzându-se, unii comentatori au folosit aceeaşi metaforă, alţii au

preferat termenul de „Primăvara arabă”.

29 http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/FR/foraff/119448.pdf

41
 ADRIAN CHIRCĂ

de care suferă construcţia europeană. Până la urmă, nu Ashton, ci ministrul

francez de externe, Michèle Alliot-Marie, susţinea acordarea de ajutor pentru
forţele de represiune ale lui Ben Ali, cu puţin timp înainte ca acesta să fugă
în Arabia Saudită, şi premierul François Fillon a fost în vacanţă în Egipt (cel
puţin parţial pe cheltuiala guvernului aflat la putere) cu o lună şi jumătate
înainte de căderea regimului Mubarak. Ashton este un personaj politic
activ, care s-a dus să discute cu autorităţile locale în Tunisia, în Egipt, în
Israel, în Teritoriile Palestiniene, în Liban şi Iordania30, dar a făcut-o doar
după ce statele membre au ajuns la un numitor comun. Franţa, Germania şi
Marea Britanie au propriile lor programe de asistenţă pentru nordul Africii,
propriile legături economice şi interese şi nu doresc să le abandoneze în
favoarea Bruxelles-ului. Abia după ce statele membre şi-au stabilit orizontul
de acţiune, UE a început să-şi facă simţită prezenţa.
Pe 23 februarie, preşedintele Comisiei, José Manuel Barroso, declara31:
„nu ne permitem să fim spectatori pasivi [...] până la urmă este vorba despre
nevoia profundă a oamenilor de libertate, justiţie, demnitate, oportunităţi
sociale şi economice, şi democraţie”, reafirmând locul central ocupat de
problematica drepturilor omului atât în construcţia europeană ca atare, cât
şi în acţiunile externe ale Uniunii. „Este o oportunitate pe care o ai poate o dată
în viaţă să-i ajuţi pe cei aflaţi în căutarea libertăţii, a justiţiei, a democraţiei
şi a drepturilor omului”, spunea el, exprimând apoi hotărârea Uniunii de a
întreprinde acţiuni pentru a transpune aceste angajamente în planul factual.
Într-o reuniune extraordinară, la 11 martie 2011, Consiliul European
arăta că „revoltele democratice aduc schimbări fundamentale în vecinătatea
sudică, oferind noi speranţe şi oportunitatea de a construi un viitor bazat pe
democraţie, pluralism, statul de drept, drepturile omului şi justiţie socială”32.
În documentul final este salutată poziţia Marocului de a face reforme
constituţionale, este reafirmat sprijinul acordat Tunisiei pentru dezvoltarea
economică şi socială şi angajamentul pe termen lung faţă de această ţară,
precum şi disponibilitatea de a sprijini Egiptul şi începerea dialogului cu
noul guvern. De precizat că armata este cea care a preluat practic puterea
în Egipt după căderea lui Hosni Mubarak (care provenea tot din rândul
armatei).

30 http://www.presseurop.eu/ro/content/article/506951-lady-ashton-barca-intarziatilor
31 http://europa.eu/rapid/pressReleasesAction.do?reference=SPEECH/11/121
32 European Council. (2011). Extraordinary European Council, 11 march 2011, Declaration.
http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/en/ec/119780.pdf.

42
EUROPA CA ACTOR GLOBAL ÎN REPREZENTAREA POSTULUI DE TELEVIZIUNE AL JAZEERA ENGLISH

Problema libiană a fost tratată atât în termeni de sprijin umanitar şi

de condamnare a violenţei împotriva civililor, cât şi în termeni de condiţii
politice explicite legate de viitorul acestei ţări, cerându-se plecarea colonelului
Gaddafi de la putere şi angajarea într-o „tranziţie ordonată către democraţie”.
De asemenea, a fost ridicată problema operaţiunilor agenţiei Frontex33, în
contextul în care graniţele UE sunt asaltate de un aflux de emigranţi din
pricina evenimentelor din zona Mediteranei34. Nu în ultimul rând, s-a arătat
că Uniunea va trebui să-şi revizuiască acţiunile pentru Mediterana, pentru
a promova democraţia şi a consolida stabilitatea în regiune prin proiecte
concrete care să sigure atât libertatea de exprimare, cât şi creşterea economică,
pentru a reduce sărăcia şi, implicit, imensele probleme sociale existente.
La doar o săptămână de la acest Consiliu European, Consiliul de
Securitate al Naţiunilor Unite a aprobat cu 10 voturi pentru şi 5 abţineri
(Brazilia, China, Germania, India, Rusia) Rezoluţia 197335 autorizând intervenţia
în Libia pentru protecţia civililor, propusă de Franţa prin ministrul de
externe Alain Juppé. La doar două zile, Franţa (sprijinită în principal de Marea
Britanie, dar şi de SUA şi de o parte dintre ţările membre NATO) a lansat
intervenţia militară aeriană în Libia, o dovadă că europenii sunt capabili să
acţioneze în vecinătatea lor imediată. Probabil că sprijinul militar oferit de
Franţa şi Marea Britanie a oferit şansa de a se organiza forţelor libiene anti-
Gaddafi în aşa-numitul Consiliu Naţional de Tranziţie (National Transitional
Council - NTC), care a fost apoi recunoscut ca reprezentant legitim al Libiei
de către comunitatea internaţională.
Pe lângă sprijinul militar acordat rebelilor de către state membre UE, la
nivelul Uniunii ca entitate a fost asumat angajamentul pentru a sprijini o
tranziţie spre democraţie şi pentru reconstrucţia economică a ţării, angajament
care se regăseşte atât în hotărârile Consiliului de Miniştri36, cât şi în luările
de poziţie oficiale ale Înaltului Reprezentant Catherine Ashton37.

33 http://www.frontex.europa.eu
34 Criza libiană a pus o presiune suplimentară asupra Italiei şi Spaniei în problema emigraţiei
clandestine. A fost o nouă problemă de solidaritate europeană asupra căreia presa din cele
două ţări vizate de valurile de refugiaţi a atras atenţia în mod repetat.
35 United Nations Security Council. (2011). Security Council approves ‘no-fly zone’ over Libya,

authorizing ‘all necessary measures’ to protect civilians, by vote of 10 in favour with 5 abstentions.
http://www.un.org/News/Press/docs//2011/sc10200.doc.htm#Resolution
36 http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_Data/docs/pressdata/EN/foraff/124700.pdf şi

http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_Data/docs/pressdata/EN/foraff/125012.pdf
37 http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/EN/foraff/125501.pdf

43
 ADRIAN CHIRCĂ

La Consiliul European din 24-25 martie 2011, s-a discutat din nou
problema vecinătăţii sudice a Europei38, inclusiv cazul Libiei, arătându-se
că adoptarea rezoluţiei 1973 a Consiliului de Securitate al ONU „exprimă
principiul responsabilităţii de a proteja” şi afirmându-se hotărârea de a
contribui la punerea în aplicare a acesteia. De asemenea, a fost subliniat
rolul-cheie al ţărilor arabe, în particular al Ligii Arabe, precum şi al Uniunii
Africane, pentru aplicarea rezoluţiei şi pentru găsirea unei soluţii politice la
criza libiană. Uniunea a impus sancţiuni Libiei pentru a se asigura că veniturile
din exporturile petroliere nu ajung în mâinile lui Gaddafi şi a stabilit că
va continua să furnizeze asistenţă umanitară. În ceea ce priveşte Egiptul,
referendumul din 19 martie 2011 a fost văzut de Consiliul European ca fiind o
„etapă semnificativă către un sistem politic mai deschis şi democratic”.
De asemenea, a fost condamnată escaladarea violenţei în Siria,
Yemen şi Bahrain. De precizat însă că Rusia a anunţat că se opune oricărei
rezoluţii ONU în privinţa Siriei, pentru care ţările membre UE s-au pronunţat
în repetate rânduri, blocând astfel orice intervenţie în această ţară. Probabil
că Rusia nu poate accepta schimbarea regimului în Siria deoarece ar fi prea
mult pentru interesele sale în Orientul Apropiat. Rămâne astfel de văzut
cum vor evolua evenimentele. Deocamdată, la nivelul lunii septembrie 2011,
Uniunea a impus un embargo împotriva exportului de arme şi a petrolului
sirian, a sistat dialogul pentru programele de cooperare bilaterală, l-a adăugat
pe preşedintele Assad şi pe alţi membri ai guvernului pe lista oficialilor cu
interdicţii de călătorie şi a îngheţat activele pe care aceştia le posedă39.

38 http://europa.eu/rapid/pressReleasesAction.do?reference=DOC/11/3&format=HTML&aged=0&
language=RO&guiLanguage=en. Semnificativ este că liderii europeni şi-au exprimat
dorinţa de a institui un nou parteneriat cu ţările din sudul UE şi au definit patru direcţii
de acţiune pentru progres în acest sens: „UE şi statele sale membre îşi vor intensifica
asistenţa umanitară; programele de ajutor în curs în ţările din sudul Mediteranei vor fi
examinate şi reorientate, acolo unde este posibil prin dialoguri cu ţările vizate; plafonul
pentru operaţiunile BEI (Banca Europeană de Investiţii) în ţările din zona Mediteranei care
întreprind reforme politice ar trebui majorat cu 1 miliard de euro fără a reduce operaţiunile
din vecinătatea estică a UE; acţionarii BERD (Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare) ar trebui să ia în considerare posibilitatea extinderii activităţilor băncii la ţările din
vecinătatea sudică; propunerile referitoare la regulile de origine paneuro-mediteraneene
ar trebui adoptate neîntârziat şi Comisia este invitată să prezinte propuneri privind noi
mijloace de stimulare a comerţului şi a investiţiilor străine directe în regiune pe termen
scurt, mediu şi lung”.
39 http://www.europarl.europa.eu/ro/headlines/content/20110526STO20294/html/Revolta-

siriana-situatia-nu-a-atins-inca-apogeul

44
EUROPA CA ACTOR GLOBAL ÎN REPREZENTAREA POSTULUI DE TELEVIZIUNE AL JAZEERA ENGLISH

În ciuda faptului că s-au făcut paşi în direcţia dezvoltării liberului

schimb40 şi al conservării patrimoniului şi dialogului intercultural (spre
exemplu, programul Euromed Heritage41), procesul Barcelona a avut dificultăţi
în a obţine rezultate directe şi imediate în privinţa reformelor democratice
în zonă. În general, suveranitatea naţională este extrem de importantă la
nivel simbolic pentru regimurile autoritare (sau cu accente autoritare marcante),
aşa cum sunt ţările din sudul Mediteranei. Astfel, acestea nu privesc cu ochi
buni intervenţia publică a Uniunii în afacerile interne, deşi doresc asistenţa
financiară europeană în domenii diverse şi doresc accesul la pieţele europene42.
De aceea tentativele de cooperare regională au avut un succes limitat. Sigur
că Uniunea a reprezentat şi reprezintă un factor important în regiune, dar
efectele politicilor sale au fost limitate dacă le privim prin rezultatele lor directe.
Dacă însă ne gândim la modelul pe care Uniunea îl reprezintă pentru oamenii
care trăiesc în zonă, dacă ne gândim la faptul că proiectele culturale şi de
dezvoltare a societăţii civile au jucat un rol în răspândirea ideilor legate de
libertatea de exprimare şi de adunare, de universalitatea drepturilor omului,
atunci procesul Barcelona poate fi văzut ca un element de fond a cărui
desfăşurare a creat cadrul pentru izbucnirea „Primăverii arabe”.

3. Designul metodologic al cercetării aplicate

Problematica ştiinţifică abordată în cadrul cercetării aplicate se referă
la felul în care Europa/Uniunea Europeană se conturează ca actor global în
reprezentările difuzate prin mass media. Am considerat că un bun prilej
pentru a verifica pregnanţa Uniunii ca actor global îl constituie evenimentele
petrecute în cadrul „Primăverii arabe”. Postul TV Al Jazeera English,
versiunea în limba engleză a postului arab de ştiri Al Jazeera, este dedicat
programelor informative 24 de ore din 24, fiind ales pentru relatările sale
complexe legate de mişcările de contestare a ordinii politice desfăşurate în
lumea arabă pe parcursul anului 2011 şi pentru interesul pe care l-au stârnit
la nivel mondial emisiunile pe care le-a difuzat.

40 http://europa.eu/legislation_summaries/external_relations/relations_with_third_countries/
mediterranean_ partner_countries/r14104_en.htm
41 http://www.euromedheritage.net/
42 Telò, Mario. (2007b). The European Union and the Challenges of the Near Abroad. În M.

Telò (ed.). European Union and new regionalism: regional actors and global governance in a post-
hegemonic era (pp. 224-233). Aldershot: Ashgate Publishing, pp. 229-231.

45
 ADRIAN CHIRCĂ

Scopul cercetării constă în explorarea felului în care se conturează şi

este reliefat rolul de actor global al UE prin intermediul emisiunilor
informative ale postului TV Al Jazeera English.
Interogaţiile de cercetare sunt legate de modalităţile în care Uniunea
Europeană se manifestă ca actor global aşa cum apar acestea în producţiile
emisiunilor de ştiri, respectiv de modalităţile în care sunt percepute de către
UE şi/sau de către state membre UE evenimentele din cadrul „Primăverii
arabe”, care este viziunea promovată de UE şi de statele membre în legătură
cu aspecte particulare din cadrul „Primăverii arabe”, aşa cum apar acestea
în mass media.
Obiectivele operaţionale sunt legate de elementele care contribuie la
configurarea UE ca actor global, atât cele legate de afirmarea UE ca actor
economic global, cât şi cele care susţin poziţionarea Europei ca model de
cultură şi civilizaţie, precum şi cele care conturează Europa drept actor
militar şi de securitate în plan internaţional, aşa cum apar ele în emisiunile
de ştiri difuzate de postul Al Jazeera English.
Populaţia cercetării aplicate a fost constituită din ansamblul emisiunilor
de ştiri difuzate pe parcursul a şapte zile în anul 2011, anume 30 ianuarie,
31 ianuarie şi 1 februarie (surprinzând segmentul egiptean al „Primăverii
arabe”, inclusiv „Marşul de 1 milion”43), 22, 23 şi 24 august (surprinzând un
segment important al bătăliei pentru capitala libiană Tripoli) şi respectiv
11 iulie (ziua asaltului susţinătorilor preşedintelui sirian asupra ambasadelor
Statelor Unite şi Franţei de la Damasc). Eşantionul de conţinuturi de informare
publică extras pentru analiză include câte un grupaj informativ cu durata
de o oră din fiecare zi, difuzat între orele 19-22 (ora Europei Centrale). Postul
de televiziune Al Jazeera English a avut emisiuni speciale în patru dintre
cele şapte zile cuprinse în analiză, făcând relativă identificarea precisă a
unui anumit număr de ştiri distincte, astfel că în cele ce urmează fac referire
la numărul de „ştiri” (grupaje informative) conţinând aspecte legate de
problematica conturării Europei ca actor global difuzate în cadrul eşantionului,
de multe ori fiind vorba despre acelaşi informaţii de bază reluate şi puse în
scenă din unghiuri puţin schimbate. În total, după ce am eliminat segmentele
de reclame, sport şi meteo, a rămas un total de 6 ore şi 30 de minute care a
fost analizat.
În ceea ce priveşte colectarea datelor, am înregistrat în format digital
audio-video conţinuturile de comunicare publică ce au constituit eşantionul,
apoi le-am transpus narativ în text analitic-descriptiv. Am procedat în primă
43 AlJazeera şi alte posturi de televiziune de ştiri au transmis sub aceste nume relatări referitoare
la protestele egiptene din data de 1 februarie.

46
EUROPA CA ACTOR GLOBAL ÎN REPREZENTAREA POSTULUI DE TELEVIZIUNE AL JAZEERA ENGLISH

instanţă la transcrierea ştirilor difuzate, lăsând doar menţiuni telegrafice

asupra ştirilor care, în mod evident, priveau în totalitate o problematică
noneuropeană. În pasul următor am procedat la o restrângere a materialului
ce urma a fi supus prelucrării şi analizei, funcţie de criteriul relevanţei
ştirilor pentru problematica abordată. Astfel am construit un eşantion de
conţinuturi de informare publică alcătuit din materiale informative conţinând
referinţe cu relevanţă semnificativă şi directă. De precizat că am considerat
de interes pentru cercetare atât ştirile ce privesc Uniunea Europeană ca
entitate în sine, cât şi ştirile care privesc statele membre.
Metoda utilizată în cercetare a fost analiza tematică a materialelor
informative selectate. Am utilizat trei grile tematice: grila tematică de
inventariere a conţinuturilor în primă instanţă; grila tematică conceptual-
teoretică în a doua instanţă; şi respectiv grila tematică compozită obţinută
prin coroborarea primelor două, care este şi cea utilizată în final pentru
interpretarea rezultatelor.
Unităţile grilei tematice conceptual-teoretice surprinde elementele
definitorii ale afirmării Europei ca actor global: anume dimensiunea Europei
ca actor economic global şi respectiv dimensiunea politicii externe şi de
securitate europeană, având aici în vedere atât Europa ca reper, ca model de
cultură şi civilizaţie (incluzând promovarea democraţiei, apărarea drepturilor
omului, apărarea libertăţii de exprimare), cât şi conturarea Europei ca actor
militar şi de securitate în plan internaţional. Pentru ca această grilă să fie în
fond completă şi necesară din punct de vedere conceptual-teoretic şi din punct
de vedere pragmatic-procesual în analiza Europei ca actor global, în particular
în cadrul evenimentelor din cadrul „Primăverii arabe”, analiza trebuie să ţină
cont de existenţa a două subplanuri. În primul subplan, dimensiunile sunt cu
raportare la poziţionarea Europei ca entitate în sine (Uniunea Europeană), iar
cel cel de-al doilea, dimensiunile sunt cu raportare la poziţionarea statelor
membre, analiza reprezentărilor difuzate prin mass media urmând să fie
făcută atât cu referire la grup (UE), cât şi la statele membre.

4. Importanţa şi particularităţile postului TV de ştiri Al Jazeera

Al Jazeera44, cel mai cunoscut post de ştiri din lumea arabă (în traducere
„insula” sau „peninsula”), s-a lansat în noiembrie 1996, cu o investiţie de 147 de
milioane de dolari45, furnizată de către Hamad bin Khalifa Al Thani, emirul

44 http://english.aljazeera.net
45 http://www.dailyfinance.com/2011/02/02/will-al-jazeera-capitalize-on-its-newfound-popularity

47
 ADRIAN CHIRCĂ

statului Qatar. Canalul Al Jazeera merită o atenţie specială pentru că este

cel mai urmărit canal arab de ştiri, atât în zonă cât şi la nivel internaţional46,
iar pentru mulţi emigranţi din Europa este principala sursă de informare47.
Din noiembrie 2006, are şi o versiune în engleză, care este cea din care s-au
înregistrat materialele audiovizuale analizate. În 2007, versiunea în engleză
era deja prezentă în peste 100 de milioane de locuinţe la nivel global48.
Versiunile Al Jazeera sunt astăzi disponibile pe tot globul prin satelit, cablu
şi Internet, chiar dacă în unele ţări are încă dificultăţi în a fi acceptat în
reţelele prin cablu sau în pachetele DTH emise prin satelit. În ultimii ani,
conţinutul furnizat pe Internet s-a diversificat în mod constant, iar audienţa
a crescut, doar pentru versiunea în engleză depăşind un milion de accesări
zilnice49. Evenimentele „Primăverii arabe” au stârnit un interes la nivel
global, audienţa Al Jazeera crescând semnificativ în acest context50.
Plecând de la postul de ştiri, compania Al Jazeera s-a dezvoltat
puternic în anii 2000, devenind un adevărat trust. Astfel, în anul 2003 a
lansat un program de sport, care s-a extins astăzi la un întreg pachet, cu un
segment accesibil gratuit celor care-l recepţionează, respectiv cu un pachet
codat (plătit), care este distribuit şi în Europa prin satelit. În anul 2005, a
fost lansat Al Jazeera Mubasher, un post de ştiri care este specializat pe
transmisia de conferinţe de presă şi evenimente în direct, fără comentarii,
ţintind în principal zona politică, dar fără a pierde din vedere aspecte sociale
şi culturale. În 2011, în urma interesului stârnit de acoperirea mediatică a
segmentului egiptean al „Primăverii arabe”, a apărut o versiune a postului
Al Jazeera Mubasher dedicată Egiptului (practic aflată încă în teste). În anul
2005, a fost lansat canalul pentru copii Al Jazeera Children, care are un
management comun cu Baraem, prima televiziune arabă dedicată copiilor între
3 şi 6 ani (şi celor care au grijă de ei), apărută în 2009, ca urmare a iniţiativei
unei fundaţii din Qatar. De asemenea, trustul are în componenţă şi un canal
de documentare - Al Jazeera Documentary Channel (în limba arabă), care emite
din anul 2007, iar alte programe sunt deja anunţate. Astfel, până la sfârşitul

46 Miles, Hugh. (2006). Think Again: Al Jazeera. Foreign Policy, July/August 2006.
http://ics.leeds.ac.uk/papers/vp01.cfm?outfit=pmt&folder=129&paper=2680.
47 În iulie 2009, potrivit European Media and Marketing Survey, care analizează pieţele

audiovizuale din 20 de ţări europene, Al Jazeera avea o cotă de piaţă de 2,4%.

48 http://english.aljazeera.net/aboutus/2007/10/2008525184830438575.html
49 Stelter, Brian. (2011). Al Jazeera English Finds an Audience. The New York Times, January

31, 2011, http://www.nytimes.com/2011/02/01/world/middleeast/01jazeera.html

50 http://mediame.com/news/media_business/al_jazeera_and_al_arabiya_witness_remarkable_

audience_growth

48
EUROPA CA ACTOR GLOBAL ÎN REPREZENTAREA POSTULUI DE TELEVIZIUNE AL JAZEERA ENGLISH

anului 2011 este aşteptat să îşi înceapă emisia Al Jazeera Balkans51, cu sediul la
Sarajevo, televiziune de ştiri care va fi focalizată pe spaţiul fostei Jugoslavii.
Trustul a cumpărat în februarie 2011 un post de televiziune în Turcia (Cine 5)
şi a anunţat că intenţionează să lanseze un post de ştiri şi în această ţară52.
De-a lungul timpului, Al Jazeera a fost acuzată că reprezintă interese
diverse, deseori contradictorii, însă prin temele „fierbinţi” abordate, prin
opiniile găzduite, Al Jazeera a sprijinit deschiderea democratică53 în Orientul
Mijlociu. Are o structură de programe complexă, la nivelul oricărui post de
ştiri consacrat la nivel internaţional.

5. Prezentarea rezultatelor obţinute: Europa/UE ca actor global în

reprezentările difuzate de postul TV de ştiri Al Jazeera English
5.1. Încadrarea emisiunilor informative în grila tematică propusă
Utilizând tehnica numărării iteraţiilor a rezultat următoarea situaţie
cantitativă a încadrării emisiunilor informative difuzate de Al Jazeera English,
identificate iniţial în grila de inventariere, în grila compozită:
Dimensiunea Europei ca actor economic global: - Economia Europei
este în criză, o criză care însă nu este doar una economico-financiară, ci şi
una politică (două referinţe în 11 iulie şi una în 24 august); - Evoluţii ale
monedei europene pe pieţele internaţionale (câte o referinţă în 11 iulie, 22 şi
24 august); - Statele „vestice” participă la reconstrucţia economică a Libiei
(trei referinţe în 24 august); - Europa este o destinaţie pentru investiţiile
liderilor regimurilor autoritare (o referinţă în 30 ianuarie); - Statele europene
sunt depozitarele activelor libiene (o referinţă în 24 august).
Dimensiunea politicii externe şi de securitate europene: - Luări de
poziţie semnificative ale guvernelor ţărilor membre UE şi ale liderilor europeni
legate de segmentul egiptean al „Primăverii arabe” (şapte astfel de referinţe
directe în eşantionul analizat, distribuite în zilele de 30 ianuarie - două; 31
ianuarie - cinci); - UE este pregătită să sprijine concret ţările care doresc să
facă o tranziţie paşnică la democraţie - afirmaţie făcută prin vocea Înaltului
Reprezentant pentru afaceri externe şi politică de securitate Catherine Ashton

51 http://balkans.aljazeera.net
52 http://www.b92.net/eng/news/world-article.php?yyyy=2011&mm=02&dd=11&nav_id

=72661
53 Brian McNair aprecia că mass media de limbă arabă au jucat un rol mai important pentru
crearea unor condiţii ale democratizării în Orientul Mijlociu decât partidele politice (McNair,
Brian. (2006). Cultural Chaos. Journalism, news and power in a globalised world. New York: Routledge,
pp. 149-150).

49
 ADRIAN CHIRCĂ

(o referinţă în 31 ianuarie); - Tony Blair, negociator pentru pace (inclusiv din

partea UE) în Orientul Mijlociu, îşi exprimă îngrijorarea asupra evenimentelor
din Egipt (o referinţă în 31 ianuarie); - Susţinătorii preşedintelui sirian au
atacat ambasada Franţei la Damasc (împreună cu cea a Statelor Unite, trei
referinţe în 11 iulie); - Ambadadorul Franţei a vizitat oraşul sirian Hama în
care s-au desfăşurat ample mişcări de protest împotriva regimului (o referinţă
în 11 iulie); - UE a impus sancţiuni Siriei în urma represiunii împotriva
demonstranţilor (o referinţă în 24 august); - Unele ţări europene (împreună cu
Statele Unite) au cerut ONU impunerea de sancţiuni împotriva preşedintelui
sirian Bashar al-Assad (o referinţă în 24 august); - Luări de poziţie semnificative
ale liderilor ţărilor membre UE legate de segmentul libian al „Primăverii
arabe” (David Cameron - trei referinţe în 22 august, Nicolas Sarkozy - patru
referinţe în 24 august); - Întâlniri ale reprezentanţilor Consiliul Naţional de
Tranziţie libian cu premieri ai ţărilor membre UE (Mahmoud Jibril cu Nicolas
Sarkozy - trei referinţe în 24 august, Mahmoud Jibril cu Silvio Berlusconi -
două referinţe în 24 august); - State membre al Uniunii Europene susţin
militar opoziţia libiană în luptele împotriva colonelului Gaddafi (o referinţă
în 11 iulie, o referinţă în 22 august, patru referinţe în 24 august); - NATO
sprijină poporul libian (o referinţă în 22 august); - Europa este un partener
al Statelor Unite în cadrul NATO, alianţă care a jucat un rol esenţial în Libia
(o referinţă în 22 august); - NATO a efectuat atacuri aeriene de sprijinire a
rebelilor în bătălia pentru Tripoli (o referinţă în 23 august); - State europene
participă la reconstrucţia Libiei (o referinţă în 22 august şi două referinţe în
24 august); - Franţa a recunoscut Consiliul Naţional de Tranziţie libian (NTC)
ca fiind singurul reprezentant legitim al Libiei (câte o referinţă în 11 iulie,
22 şi 24 august); - Franţa încurajează negocieri pentru rezolvarea conflictului
din Libia (o referinţă în 11 iulie); - Europa este un loc de manifestare a
bucuriei libienilor din exil după ocuparea capitalei Tripoli de către rebeli (o
referinţă în 22 august).

5.2. Analiză şi interpretare a rezultatelor obţinute

În ceea ce priveşte unitatea tematică „Dimensiunea Europei ca actor
economic global”, postul are un segment dedicat evoluţiei principalelor
monede şi cotaţiilor bursiere în care moneda unică este prezentă de fiecare
dată (desigur, cu excepţia acelor zile din eşantionul analizat când postul şi-
a schimbat programul având transmisiuni speciale dedicate „Primăverii
arabe”). Euro este astăzi o monedă folosită într-o proporţie semnificativă în
comerţul internaţional, fiind şi o expresie clară a voinţei politice de a adânci
Uniunea, de a construi o identitate europeană.

50
EUROPA CA ACTOR GLOBAL ÎN REPREZENTAREA POSTULUI DE TELEVIZIUNE AL JAZEERA ENGLISH

Chiar dacă porneşte de la o problematică specifică, cazul Franţei (în

24 august) şi problemele Greciei (în principal, 11 iulie) şi Italiei (în plan
secundar), grupajele informative dedicate manifestărilor crizei economico-
financiare nu o abordează doar sub aspect strict economic, legat de datorii
şi austeritate, ci merge mai departe, înspre problema de fond a construcţiei
europene, arătând că soluţia este una politică, una legată de asumarea unei
uniuni şi solidarităţi în fapt. Experţii prezenţi în eşantionul analizat vorbesc
deschis despre necesitatea unui nou regim de guvernanţă necesar pentru a
depăşi problemele economico-financiare la nivel european (în fapt, adâncirea
integrării). Al Jazeera English atinge aici unul dintre cele mai sensibile
puncte ale edificării arhitecturii europene contemporane. Idealul păcii care-i
anima pe „părinţii fondatori” este astăzi considerat de la sine înţeles, este
un bun câştigat şi oamenii tind să-l considere ca existând din totdeauna, iar
viitorul este ceva incert, oscilând între o bunăstare care ar trebui să se
perpetueze (sau să apară) şi eventual să crească de la sine, o lipsă de speranţă
combinată cu o lipsă de încredere pe care unii o numesc „euroscepticism”,
dar care este mai degrabă o lipsă de încredere în forţele proprii54 pe care o
suplinim dând vina pe „suspecţi de serviciu”. Prea mulţi cetăţeni europeni
nu percep Uniunea ca fiind o prezenţă pozitivă în viaţa lor de zi cu zi,
primind în schimb, prin intermediul discursurilor publice, indecizia celor
chemaţi să-şi asume răspunderea sau/şi imaginea unui cal de bătaie al
politicienilor aflaţi în campanie electorală.
La nivelul statelor membre ale Uniunii, se conturează imaginea
voinţei de a participa la reconstrucţia economică a Libiei (24 august), fie
prin împrumuturi directe (Germania şi Olanda) acordate rebelilor libieni
pentru acoperirea unor cheltuieli curente, fie prin participarea la summituri
precum cel din Qatar (Franţa, Marea Britanie, Italia) destinate finanţării
reconstrucţiei ţării pe termen lung, şi în particular atragerii de fonduri
pentru nevoile sistemului medical pe termen scurt. Statele europene sunt şi
o destinaţie a investiţiilor liderilor regimurilor autoritare (familia Mubarak, 30
ianuarie), precum şi depozitare ale activelor libiene (îngheţate prin decizia
ONU, 24 august), în Marea Britanie, Germania, Olanda, Spania, Portugalia
şi Austria fiind depozitate active libiene de zeci de miliarde de dolari55.

54 Robyn, Richard. (2005). National versus supranational identity in Europe. În R. Robyn

(ed.). The Changing Face of European Identity (pp. 1-17). New York: Routledge, pp. 14-15.
55 Aici se poate face observaţia că estimarea activelor libiene este făcută în dolari, ceea ce dă

seama despre structurile de putere din lumea contemporană.

51
 ADRIAN CHIRCĂ

În ceea ce priveşte unitatea tematică „Dimensiunea politicii externe

şi de securitate europene”, se cuvine remarcat că accentul mediatizării cade
asupra statelor membre, cu toate că postul analizat se dovedeşte sensibil la
poziţiile Uniunii Europene ca entitate. Se observă astfel reflectarea mediatică a
faptului că marile state europene au propriilor lor interese, legături economice,
culturale şi politice cu ţările arabe şi prezenţa UE urmează numitorul comun
stabilit între membrii săi. În eşantionul analizat au fost surprinse poziţiile
europene faţă de segmentele egiptean, libian şi sirian, într-un context in care
postul Al Jazeera English a acordat şi acordă încă o atenţie deosebită acestor
evenimente56, surprinzându-le în detalii originale şi minuţioase, folosindu-se
de corespondenţi şi surse de la faţa locului, de reporteri aflaţi în centre de
putere diferite din toată lumea, de analişti provenind şi din Occident şi din
Orientul Mijlociu, oferind interviuri cu personalităţi sau cu oameni obişnuiţi,
reportaje din mijlocul demonstranţilor sau al luptelor, relatând problemele
vieţii de zi cu zi din zonele mai puţin turbulente, dar influenţate de mişcările
sociale şi de confruntările armate. Perspectiva Al Jazeera pe segmentul analizat
este una complexă, actorii europeni fiind doar unii dintre actorii internaţionali
care apar în buletinele de ştiri analizate, alături de SUA, Israel, Iran, Turcia,
Rusia şi alte state, la care se adaugă organizaţii precum ONU şi Liga Arabă.
Pentru segmentul egiptean, majoritatea referinţelor legate de Europa
sunt bazate pe luările de poziţie ale guvernelor şi ale liderilor europeni şi
au în centrul lor patternul socio-axiologic al modelului european, abordările
vizând în principal promovarea democraţiei, libertatea de exprimare şi
apărarea drepturilor omului: cererea adresată de cancelarul german Angela
Merkel lui Hosni Mubarak de a preveni acţiunile violente (30 ianuarie);
cererea adresată de Franţa şi Germania (identificate explicit drept ţări membre
ale Uniunii) de a nu se folosi violenţa (30 ianuarie); declaraţia lui Dominic
Asquith, ambasadorul britanic, potrivit căreia şi-ar dori ca guvernul egiptean
să meargă în direcţia „aspiraţiilor şi nevoilor poporului” (31 ianuarie); cererea
guvernelor Marii Britanii, Franţei şi Germaniei adresată lui Mubarak pentru
crearea unui „guvern de reprezentare extinsă” (31 ianuarie); declaraţia
ministrului de externe spaniol Trinidad Jiménez: „Sprijinim oamenii care
au ieşit în stradă, sprijinim cererile lor pentru mai multe reforme şi mai
multe drepturi” (31 ianuarie); reuniunea celor 27 de miniştri de externe ai
Uniunii Europene care a transmis un mesaj de îngrijorare şi reţinere (31 ianuarie);
cererea adresată de Catherine Ashton ca Mubarak să înceapă discuţii imediate
cu opoziţia (31 ianuarie). Totuşi, în context, este prezentă ideea că Europa
56 Probabilcea mai detaliată transmisie a evenimentelor dintre toate posturile TV de ştiri
internaţionale existente la nivel global.

52
EUROPA CA ACTOR GLOBAL ÎN REPREZENTAREA POSTULUI DE TELEVIZIUNE AL JAZEERA ENGLISH

şi-a găsit greu „limbajul potrivit pentru această criză”. Am remarcat interviul
acordat de către Tony Blair, negociator pentru pace în Orientul Mijlociu (inclusiv
din partea UE), care şi-a exprimat îngrijorarea asupra evenimentelor din Egipt
şi speranţa că procesul de pace din Orientul Mijlociu va continua.
Pe de altă parte, Al Jazeera English o arată pe Catherine Ashton, Înalt
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate, în
postura de a prezenta Europa ca un actor dispus să se implice activ în construcţia
noilor democraţii din nordul Africii, ea declarând: „[...] lucrăm strâns cu
Egiptul pentru ca să oferim sprijin. Vom fi acolo pe termen scurt, mediu şi
lung, pentru ca să ajutăm să se construiască şi să sprijinim democraţia, domnia
legii şi drepturile omului, toate aceste valori devenind acţiune, aşa cum vom
face şi cu Tunisia, aşa cum vom face în oricare parte a lumii şi în special în
vecinătatea noastră”. Catherine Ashton este filmată în holul unei instituţii
europene, cu steaguri (simboluri) europene care apar în mod evident în
imaginile difuzate.
Legat de segmentul sirian al „Primăverii arabe”, eşantionul a cuprins
ziua de 11 iulie, în care susţinătorii preşedintelui sirian au atacat ambasadele
Franţei şi SUA la Damasc, la o zi după ce ambasadorii celor două state au
fost în vizită la Hama, unul dintre centrele revoltei împotriva regimului, care a
fost dur reprimată de autorităţi. De altfel, se cuvine amintit că oraşul Hama,
locuit în majoritate de musulmani sunniţi, are o istorie contemporană marcată
de confruntările sângeroase între comunitatea locală şi regimul al-Assad.
Această ştire legată de asaltul asupra ambasadelor deschide buletinul de ştiri,
fiind apoi reluată de încă două ori într-o oră, cu detalii suplimentare. Cercetarea
a suprins şi relatarea Al Jazeera English despre embargoul impus petrolului
sirian de către Uniunea Europeană, precum şi încercarea unor ţări europene
(alături de Statele Unite) de a cere ONU impunerea de sancţiuni regimului
sirian din pricina represiunii împotriva demonstranţilor (postul precizând însă
că Rusia şi China sunt reticente cu privire la adoptarea în cadrul Naţiunilor
Unite a unor astfel de măsuri). Uniunea Europeană ca entitate, pe de o parte,
respectiv Franţa, pe de altă parte, apar astfel ca apărătoare ale libertăţii de
exprimare şi libertăţii de adunare, precum şi ca susţinătoare ale unei abordări
bazate pe legitimitatea dată de Naţiunile Unite. Aşa cum - în epoca modernă -
legitimitatea în fiecare stat vine din partea poporului (democraţia modernă
presupune ca exercitarea puterii să reiasă din decizia colectivă a cetăţenilor
asupra cărora se exercită), pe plan internaţional, legitimitatea vine de la ONU,
care, simbolic vorbind, este considerată adunarea popoarelor57; dacă ONU este
în fapt aşa sau nu, aceasta este o altă problemă.
57 Montbrial, Thierry de. [2002] (2003). Acţiunea şi sistemul lumii. Bucureşti: Editura Expert, p. 378.

53
 ADRIAN CHIRCĂ

Implicarea europeană a segmentul libian al „Primăverii arabe” aduce

în prim plan state membre ale UE (Franţa şi Marea Britanie în principal,
Italia într-un plan secund, abia amintit) atât ca apărătoare ale valorilor legate
de drepturile omului şi de dialogul între părţile aflate în conflict, cât şi ca
actori militari şi de securitate în plan internaţional.
Este semnificativ că şefii de stat şi de guvern din ţările membre UE
care apar cu luări de poziţie relativ la evenimentele din Libia sunt premierul
britanic David Cameron şi preşedintele francez Nicolas Sarkozy (cu trei şi
respectiv patru referinţe în 22 şi respectiv 24 august). Este vorba practic despre
declaraţii publice ale acestora, care au fost reluate de Al Jazeera de mai multe
ori pe parcursul orei de emisie analizate în zilele respective. David Cameron
a afirmat susţinerea Marii Britanii pentru o tranziţie spre o Libie „liberă,
democratică şi incluzivă”, nuanţând însă că „nu a fost o revoluţie europeană,
ci o revoluţie purtată de libieni”, într-una dintre apariţiile sale amintind şi de
mandatul ONU. Întâlnirea lui Nicolas Sarkozy cu liderul libian Mahmoud
Jibril a reprezentat practic ştirea zilei în 24 august, fiind reluată şi comentată
de mai multe ori, preşedintele francez afirmând cu acest prilej că „Franţa va
continua operaţiunile militare în Libia sub mandat ONU atât timp cât va fi
nevoie” (3 referinţe doar pentru această declaraţie, ceea ce arată, din nou,
importanţa legitimităţii acordată de Organizaţia Naţiunilor Unite). Pe lângă
întâlnirea cu Nicolas Sarkozy, Mahmoud Jibril este amintit ca urmând să-i
facă o vizită lui Silvio Berlusconi.
Franţa şi Marea Britanie sunt ţările despre care în mod repetat se
afirmă că susţin în plan militar opoziţia libiană în luptele împotriva forţelor
colonelului Gaddafi, Franţa beneficiind de o referinţă împreună cu Marea
Britanie în 22 august (cele două state „au furnizat majoritatea puterii de
foc” şi de alte cinci referinţe individuale (una în 11 iulie şi alte patru în 24
august). Şi alianţa Nord-Atlantică apare ca jucând un rol important în
problema libiană, iar „Europa” este prezentată ca fiind legată clar de această
alianţă. În 22 august, Anders Fogh Rassmusen (secretar general NATO) a
declarat că NATO este gata să lucreze cu poporul libian şi cu Consiliul
Naţional de Tranziţie, subliniind că este nevoie de o „tranziţie incluzivă”, de
„reconciliere şi respect pentru drepturile omului”, iar preşedintele american
Barack Obama a vorbit despre „aliaţii noştri europeni”, afirmând că „NATO a
arătat că este cea mai puternică coaliţie din lume şi a jucat un rol esenţial în
Libia”. În contextul relatărilor privind bătălia pentru Tripoli, NATO este
amintită ca efectuând raiduri aeriene de sprijinire a rebelilor, deşi a recunoscut
public doar zboruri deasupra oraşului (23 august).
54
EUROPA CA ACTOR GLOBAL ÎN REPREZENTAREA POSTULUI DE TELEVIZIUNE AL JAZEERA ENGLISH

Statele europene sunt însă, în reprezentările difuzate, nu doar sprijin al

rebelilor în acţiunile militare, ci şi participante la reconstrucţia ţării. Astfel,
Marwan Bishara (analist politic) consideră că „europenii” sunt chemaţi „să joace
un rol un în viitorul Libiei”, care are nevoie de reconstrucţie. Mai specific,
Franţa apare ca viitoare gazdă a unei conferinţe internaţionale la care urmează
să se pună la punct un plan comun de către „naţiunile care ajută Libia” (24
august), iar Marea Britanie sprijină activ Consiliul Naţional de Tranziţie
libian (NTC) în problemele legate de „stabilizarea” ţării (22 august).
De un accent particular beneficiază Franţa, care a fost prima ţară care a
recunoscut Consiliul Naţional de Tranziţie libian (NTC) drept singurul
reprezentant legitim al Libiei, iar această decizie a recunoaşterii - având o
semnificaţie politică de anvergură la nivel regional şi chiar global - beneficiază
de câte o referinţă în 11 iulie, 22 august şi 24 august. Tot Franţa apare ca
încurajând negocieri pentru rezolvarea conflictului din Libia (o referinţă în
11 iulie), însă aici abordarea Al Jazeera pune Franţa într-o postură delicată,
fiul lui Gaddafi (Saif al Silam) fiind prezentat ca declarând că au început
negocierile cu Franţa, nu cu rebelii, în timp ce declaraţiile oficialilor francezi
au negat negocierile directe şi s-au referit la încurajarea discuţiilor între părţile
aflate în conflict. De asemenea, este citat un ziar algerian (El Khabar), potrivit
căruia preşedintele Sarkozy ar fi spus „noi am creat Consiliul rebelilor, şi fără
sprijinul nostru, al banilor şi al armelor noastre, Consiliul n-ar fi existat”.
Este aici şi o evoluţie în abordările Al Jazeera English între luna iulie, când
situaţia era incertă, conflictul părând să se prelungească pentru o perioadă
greu de stabilit şi sfârşitul lunii august, când Tripoli cădea în mâinile rebelilor.
Nu în ultimul rând, „Europa” apare ca un loc de manifestare a bucuriei
libienilor din exil după căderea capitalei Tripoli, pe 22 august fiind difuzate
imagini cu oameni bucurându-se şi ridicând pe un catarg noul steag libian
(cel adoptat de Consiliul Naţional de Tranziţie în februarie 2011, de fapt, cel
vechi, datând de după cel de-al doilea război mondial şi ulterior înlocuit după
lovitura de stat a lui Gaddafi). De altfel, steagul libian, alături de cel francez şi
de cel al Uniunii Europene este prezent în toate imaginile care ilustrează
întâlnirea lui Mahmoud Jibril cu Nicolas Sarkozy.
Separat de segmentele legate de „Primăvara arabă”, trebuie amintită
relatarea (11 iulie) de la reînhumarea a sute de victime ale masacrului de la
Srebrenica, prilej pentru a aminti că rudele celor ucişi blamează batalionul
ONU olandez şi întreaga comunitate internaţională pentru că nu au împiedecat
tragedia şi că, în luna iunie, un tribunal olandez a stabilit că statul olandez
a eşuat în a-şi îndeplini datoria legată de grija pe care trebuia să o arate şi a
acordat compensaţii pentru familiile a trei bosniaci asasinaţi la Srebrenica.
55
 ADRIAN CHIRCĂ

De amintit atenţia pe care Al Jazeera English o acordă libertăţii presei,

fie că e vorba despre limitările puse în calea reporterilor săi (Egipt - 30 ianuarie
şi Siria - 24 august), fie că e vorba despre alţi jurnalişti (un grup de jurnalişti
italieni luaţi ostatici în Libia - 24 august). Pe 11 iulie, postul acordă un spaţiu
larg scandalului pornit de la publicaţia „News of the World”. Descoperirea
interceptării ilegale a unor telefoane a dus la interpelări în parlamentul
britanic şi la punerea în discuţie a achiziţiei integrale a trustului media BSkyB
de către News Corporation aparţinând lui Rupert Murdoch (o tranzacţie de mai
multe miliarde de dolari). Pe 11 iulie, ministrul britanic al culturii, Jeremy
Hunt, apare în Parlament, declarând că a trimis cazul achiziţiei către Comisia
Concurenţei pentru o investigaţie completă şi că Marea Britanie „intenţionează
să întărească libertatea presei şi nu s-o diminueze”.

6. Concluzii şi analiză contextuală de ansamblu

În reprezentările difuzate de televiziunea Al Jazeera English, imaginea
Uniunii Europene este una nuanţată, nu lipsită de accente critice, dar
conturând-o drept un actor global de relief, atât ca actor economic, cât şi ca
model, ca reper de cultură şi civilizaţie, precum şi ca actor militar şi de
securitate în plan internaţional, în particular în zona Mediteranei, atât la
nivel de entitate, cât şi la nivelul statelor membre. Europa apare ca având o
implicare pe multiple planuri în ceea ce priveşte evenimentele legate de
segmentele egiptean, libian şi sirian ale „Primăverii arabe”. De remarcat
importanţa pe care postul o arată faţă de Catherine Ashton, Înalt Reprezentant
pentru afaceri externe, ale cărei declaraţii arată Uniunea ca un jucător activ,
dispus să se implice imediat în construcţia noilor democraţii din lumea
arabă. Al Jazeera English nu se concentrează doar asupra abordărilor
statelor membre, care deseori au prevalat în planul factual, ci acordă atenţie
entităţii numite Uniunea Europeană, desigur, în limita în care entitatea se
manifestă ca atare. Uniunea şi membrii săi apar ca actori ale căror acţiuni se
bazează pe norme, pe legitimitatea oferită de rezoluţiile ONU, care promovează
răspândirea ideilor legate de construcţia politică democratică, de libertatea
de exprimare şi de adunare, de universalitatea drepturilor omului.
Semnificativ este şi felul în care postul arab se raportează la „Europa”,
incluzând între „ştiri europene” relatări asupra unor evenimente petrecute
şi în spaţiul fostei Jugoslavii şi în cel al fostei URSS. Ceea ce ne reaminteşte
că Europa este, la modul cel mai empiric reprezentabil, o realitate geografică,
fiind, în acelaşi timp, o lungă istorie care începe acum mii de ani, dar şi un
56
EUROPA CA ACTOR GLOBAL ÎN REPREZENTAREA POSTULUI DE TELEVIZIUNE AL JAZEERA ENGLISH

pattern axiologic, un model socio-cultural. Este o înfăptuire, dar şi o dinamică.

O dinamică este în mod special dacă ne referim la procesul contemporan al
construcţiei europene, care înseamnă nu doar o conturare şi o consolidare a
ceea ce s-a făcut şi a ceea ce este, ci şi o redefinire, rearhitecturizare în raport
cu oportunităţile şi presiunile prezentului, cu voinţa (inegală) a actorilor
implicaţi, dar şi cu diferenţele de reprezentare a viitorului, a posibilităţilor
de înfăptuire.
Lumea întreagă este astăzi în cea mai mare măsură configurată
istoric funcţie de modelul civilizator european. Europa are încă reprezentarea
valorii ei de model în această perspectivă, iar celelalte continente, celelalte
civilizaţii au încă reprezentarea respectului datorat civilizaţiei europene,
culturii europene. În perspectiva dinamicii de ansamblu a lumii contemporane,
în perspectiva relaţiilor internaţionale şi a rezultatelor ciocnirii de interese
pe scena internaţională, Europa înseamnă însă mai puţin decât orgoliul şi
conştiinţa istorică de sine. Prin ce anume Europa se poate manifesta astăzi
la nivelul importanţei ei istorice, civilizatoare? Desigur, în primul rând prin
reuşita construcţiei europene ca atare, a edificării unui spaţiu unitar şi
coerent al civilizaţiei şi valorilor europene, atât în planul extinderii, cât şi în
planul adâncirii Uniunii. Iar în context, înţelegând că ceea ce se cheamă
construcţie europeană este într-o parte semnificativă a ei şi construcţie
comunicaţională, mediatică, nu doar economică, socială, politică şi legislativ-
reglementativă, prin o mai coerentă şi o mai profundă articulare a politicilor şi
practicilor comunicaţional-mediatice. Conţinuturile transmise prin intermediul
televiziunilor specializate pe „ştiri” prezintă o importanţă particulară deoarece
atunci când mesajele sunt transmise în formatul de „ştiri”, de „emisiuni
informative”, receptorii tind să creadă că sunt relevante, că sunt adevărate
(în sensul de corespondenţă dintre discursul mediatic şi stările de fapt)58,
iar o construcţie de imagine pe termen lung înseamnă impunerea simbolurilor
europene, a valorilor europene59, impunerea ideii de model european, atât în
ochii propriilor cetăţeni, cât şi pe plan internaţional. Pentru acţiunea politică
europeană, viteza de circulaţie a informaţiei încurajează focalizarea asupra
problemelor pe termen scurt, iar pentru a nu pierde din vedere şi cealaltă
perspectivă, pe termen mediu şi lung, comunicarea publică presupune un
efort suplimentar.

58 Luhmann, Niklas. [1996] (2000). The Reality of the Mass Media. Stanford: Stanford University
Press, pp. 25-27.
59 Vreese, Claes de. (2003). Communicating Europe. Brussels: “Next Generation Democracy:

Legitimacy in Network Europe” Project, p. 8.

57
 ADRIAN CHIRCĂ

Pentru a fi cu adevărat o putere care modelează lumea şi pe ea

însăşi, Uniunea Europeană este nevoită să comunice coerent şi sistematic,
este nevoită să susţină mediatic ipostaza sa de actor global, atât la nivel de
conţinuturi, cât şi la nivel de coerenţă acţională şi de forţă, în mijloacele de
comunicare în masă internaţionale.

BIBLIOGRAFIE

Barcelona declaration adopted at the Euro-Mediterranean Conference - 27-28/11/95.

http://trade.ec.europa.eu/doclib/docs/2005/july/tradoc_124236.pdf.
Braudel, Fernand. [1979] (1985). Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui Filip al
II-lea (ediţia a patra), vol. 1. Bucureşti: Editura Meridiane.
Cantalapiedra, David Garcia şi Gonzalez, Javier Garcia. (2010). The changing nature
of NATO: Towards a regional security organization?, UNISCI Discussion Papers,
nr. 22, January 2010, pp. 130-141.
Checkel, Jeffrey şi Katzenstein, Peter (eds.). (2009). European Identity. Cambridge şi
New York: Cambridge University Press.
Comisia Europeană. (2011a). Consiliul European 24-25 martie 2011. Concluzii.
http://europa.eu/rapid/pressReleasesAction.do?reference=DOC/11/3&format=
HTML&aged=0&language=RO&guiLanguage=en.
Comisia Europeană. (2011b). Restrictive measures (sanctions) in force. http://eeas.europa.eu/
cfsp/sanctions/docs/measures_en.pdf.
Consiliul Uniunii Europene. (2010). Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea
Europeană şi a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene şi Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene. http://www.consilium.europa.eu/show
Page.aspx?id=1296&lang=en.
Cooper, Robert. (2000). The Post-Modern State and the World Order. The Foreign
Policy Center: Demos.
Cooper, Robert. (2003). The Breaking of Nations: Order and Chaos in the Twenty-First
Century. New York: Grove Press.
d'Argenson, Pierre-Henri. (2009). The Future of European Defence Policy. Survival:
Global Politics and Strategy, Vol. 51, No. 5, October-November 2009, pp. 143-154.
d'Argenson, Pierre-Henri. (2010). Les enjeux de Ia création du service diplomatique
européen. Politique Étrangère, Printemps 2010, Vol. 75 Issue 1, pp. 125-134.
Emara, Khalid. (2010). Is Sarkozy’s Union for the Mediterranean Going to Work? În
F. Bindi (ed.). The Foreign Policy of the European Union Assessing Europe’s Role
in the World (pp. 197-102). Washington, D.C.: Brookings Institution Press.

58
EUROPA CA ACTOR GLOBAL ÎN REPREZENTAREA POSTULUI DE TELEVIZIUNE AL JAZEERA ENGLISH

European Council. (2011). Extraordinary European Council, 11 march 2011, Declaration.

http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/en/
ec/119780.pdf.
Ferreira-Pereira, Laura C. (2010). Human Rights, Peace, and Democracy: Is a Model
Power Europe a Contradiction in Terms? În F. Bindi (ed.). The Foreign Policy of the
European Union Assessing Europe’s Role in the World (pp. 290-302). Washington,
D.C.: Brookings Institution Press.
Flusser, Vilém. [1983] (2005). Towards a philosophy of photography. Londra: Reaktion Books.
Georgiu, Grigore. (2004). Filosofia culturii. Cultură şi comunicare. Bucureşti: Editura
Comunicare.ro.
Habermas, Jürgen şi Derrida, Jacques. (2003). February 15, or What Binds Europeans
Together: A Plea for a Common Foreign Policy, Beginning in the Core of Europe.
În Constellations, Volume 10, No 3, 2003, pp. 291-297. Oxford: Blackwell
Publishing.
Keohane, Robert O. şi Nye, Joseph S. [1977] (2009). Putere şi interdependenţă. Iaşi:
Editura Polirom.
Lindstrom, Gustav. (2007). Enter the EU Battlegroups. Chaillot Paper, nr. 97, February
2007, pp. 7-90.
Luhmann, Niklas. [1996] (2000). The Reality of the Mass Media. Stanford: Stanford
University Press.
Maior, Cristian George. (2009). Noul aliat. Regândirea politicii de apărare a României la
începutul secolului XXI. Bucureşti: RAO International Publishing.
Malterre, Jean-Francois şi Pradeau, Christian. (2004). L'Union européenne en fiches.
Rosny: Bréal.
Marga, Andrei. (1997). Filosofia unificării europene. Cluj-Napoca: Editura Apostrof.
McNair, Brian. (2006). Cultural Chaos. Journalism, news and power in a globalised world.
New York: Routledge.
Michalski, Anna. (2005). The EU as a Soft Power: the Force of Persuasion. În J.
Melissen (ed.). The New Public Diplomacy. Soft Power in International Relations
(pp. 124-146). New York: Palgrave Macmillan.
Miles, Hugh. (2006). Think Again: Al Jazeera. Foreign Policy, July/August 2006.
http://ics.leeds.ac.uk/papers/vp01.cfm?outfit=pmt&folder=129&paper=2680.
Montbrial, Thierry de. [2002] (2003). Acţiunea şi sistemul lumii. Bucureşti: Editura Expert.
Nye, Joseph S. (2004). The Benefits of Soft Power. Harvard Business School.
http://hbswk.hbs.edu/archive/4290.html.
Prodi, Romano. [1999] (2001). O viziune asupra Europei. Iaşi: Editura Polirom.
Robyn, Richard. (2005). National versus supranational identity in Europe. În R. Robyn
(ed.). The Changing Face of European Identity (pp. 1-17). New York: Routledge.
Rourke, John T. (2005). International Politics on the World Stage (ediţia a zecea). New
York: McGraw-Hill.

59
 ADRIAN CHIRCĂ

Sarikakis, Katharine. (ed.). (2007a). Media and cultural policy in the European Union.
Amsterdam şi New York: Editions Rodopi B.V.
Stelter, Brian. (2011). Al Jazeera English Finds an Audience. The New York Times, January 31,
2011, http://www.nytimes.com/2011/02/01/world/middleeast/01jazeera.html.
Telò, Mario. (2006). Europe: a Civilian Power? European Union, Global Governance,
World Order. New York: Palgrave Macmillan.
Telò, Mario (ed.). (2007a). European Union and new regionalism: regional actors and
global governance in a post-hegemonic era. Aldershot: Ashgate Publishing.
Telò, Mario. (2007b). The European Union and the Challenges of the Near Abroad.
În M. Telò (ed.). European Union and new regionalism: regional actors and global
governance in a post-hegemonic era (pp. 224-233). Aldershot: Ashgate Publishing.
Telò, Mario. (2009a). International relations: a European perspective. Farnham: Ashgate
Publishing.
Telò, Mario (ed.). (2009b). The European Union and Global Governance. Londra şi
New York: Routledge.
United Nations Security Council. (2011). Security Council approves ‘no-fly zone’ over
Libya, authorizing ‘all necessary measures’ to protect civilians, by vote of 10 in
favour with 5 abstentions. http://www.un.org/News/Press/docs/2011/
sc10200.doc.htm#Resolution
Vanhoonacker, Sophie. (2010). The European External Action Service: Living Forwards
by Understanding Backwards. European Foreign Affairs Review, Feb. 2010, Vol. 15
Issue 1, pp. 1-18.
Vreese, Claes de. (2003). Communicating Europe. Brussels: “Next Generation Democracy:
Legitimacy in Network Europe” Project.
Vreese, Claes de. (2008). Television News Has Not (Yet) Left the Nation State: Reflections
on European Integration in the News. În I. Bondebjerg şi P. Madsen (eds.).
Media, Democracy and European Culture (pp. 135-142). Bristol şi Chicago: Intellect
Books.
Wallerstein, Immanuel. (2006). European Universalism. The Rhetoric of Power. Londra
şi New York: The New Press.
Zăpârţan, Liviu-Petru. (2001). Relaţiile internaţionale. Cluj-Napoca: Editura Studia.
Zăpârţan, Liviu-Petru. (2009). Geopolitica în actualitate. Cluj-Napoca: Editura Eikon.

Surse eletronice:

http://balkans.aljazeera.net
http://eeas.europa.eu/euromed/index_en.htm
http://eeas.europa.eu/libya/index_en.htm
http://english.aljazeera.net

60
EUROPA CA ACTOR GLOBAL ÎN REPREZENTAREA POSTULUI DE TELEVIZIUNE AL JAZEERA ENGLISH

http://english.aljazeera.net/aboutus/2007/10/2008525184830438575.html
http://europa.eu/legislation_summaries/external_relations/relations_with_third_
countries/ mediterranean_partner_countries/r14104_en.htm
http://europa.eu/rapid/pressReleasesAction.do?reference=DOC/11/3&format=
HTML&aged=0& language=RO&guiLanguage=en
http://europa.eu/rapid/pressReleasesAction.do?reference=SPEECH/11/121
http://mediame.com/news/media_business/al_jazeera_and_al_arabiya_witness_
remarkable_audience_growth
http://www.b92.net/eng/news/world-article.php?yyyy=2011&mm=02&dd=
11&nav_id=72661
http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_Data/docs/pressdata/EN/foraff/
124700.pdf
http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_Data/docs/pressdata/EN/foraff/
125012.pdf
http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/EN/foraff/
125501.pdf
http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/FR/foraff/
119448.pdf
http://www.dailyfinance.com/2011/02/02/will-al-jazeera-capitalize-on-its-
newfound-popularity
http://www.euromedheritage.net/
http://www.europarl.europa.eu/ro/headlines/content/20110526STO20294/html/
Revolta-siriana-situatia-nu-a-atins-inca-apogeul
http://www.frontex.europa.eu

61
 ADRIAN CHIRCĂ

62
 IOANA FLOREA

SPORTS IN SPECIALIZED AND GENERAL

INFORMATION PRESS. HISTORICAL DEVELOPMENT
AND PATTERNS OF SPORTS COVERAGE

IOANA FLOREA*

ABSTRACT. The present paper examines the three patterns of sports coverage
in their historical development, in order to emphasize the political, economic
and socio-cultural circumstances of their evolution. The distinction between
these patterns refers mainly to daily sports coverage. The first pattern, the
British one, has as main characteristics the fact that daily sports coverage
finds its place within general information newspapers, whereas the second
pattern, exemplified here by the French one, but common to the majority of
continental Europe and South America, reveals the existence of daily sports
newspapers, these being among the most read newspapers in their countries.
The third pattern, the German one, constitutes a combination between the
first two, as daily sports coverage has its place in general interest newspapers, as it
is in Great Britain, but weekly/biweekly magazines, with content that constitutes
a hybrid between daily and magazine, complete sports coverage.

Keywords: patterns of sports coverage, sports press, history of sports journalism,

sports daily newspapers, sports magazines, history of British, French,
German sports print media

1. Introduction
According to Boyle (2006: 146), “(…) the history of sports journalism
in the British press has been little more than a footnote in academic studies
of journalism (...)”.

*
Ph.D candidate, research field: History of sports press, E-mail: ioana.florea@ubbcluj.ro
Ph.D scholarship holder, Project co-financed by the Sectoral Operational Program for Human
Resources Development 2007 – 2013. Priority Axis 1. Education and Training in Support
for Growth and Development of a Knowledge Based Society. Key area of intervention 1.5:
Doctoral and Post-doctoral Programs in Support of Research. Contract nr.: POSDRU/
88/1.5/S/60185: Innovative Doctoral Studies in a Knowledge Based Society, Babeş-Bolyai
University, Cluj-Napoca, Romania.
 IOANA FLOREA

Comparing the occurrence of the interdependence between sports

and media with the presence of the historic development of sports journalism
in the scientific research, Dimitriou (2007) observes that the two fields have
an opposed share, in favor of the former. The few works that approach
history of sports journalism are focused mainly on the initial period or on
the particular development conditions of a specific means of communication.
In Great Britain and Germany, research regarding sports press can
be found either within works of cultural and sports history or in works
regarding sports journalism in general. The history of French sports press
constitutes the subject of the volume collection L’Aventure des journalistes
sportifs (Ed. Atlantica, Biarritz), coordinated by Jacques Marchand, president
of Association des Journalistes Sportifs.
Depending on culture and media tradition as well as on geographic
location, sport is represented differently in the press.
In Great Britain, Ireland, USA or Australia, sport is mainly present
in general-information newspapers, specialized sports press being represented
mainly by monthly magazines, as opposed to continental Europe and
South America, where it constitutes the subject of numerous sports daily
newspapers, but can also be found in daily general-information newspapers
and periodical magazines.
German sports media market constitutes a hybrid between the two
types of market, sport being largely present in general-information
newspapers, but also in magazines published weekly or two times a week,
with similar characteristics to European and South American sports dailies.
The present paper aims to emphasize the characteristics of the three
patterns by presenting the historical development of British, French and
German sports coverage.
In geographically large countries, like USA or Australia, local and
regional print media has a more important share than the national one, out
of practical reasons, like newspaper distribution. In geographically smaller
countries, the national press prevails over the regional and local one. The
characteristics of sports journalism adapt to each situation.
In continental Europe and South America, the biggest part of editorial
space in sports newspapers is currently dedicated to football, which holds
the widest readership.
An interesting characteristic of British media market is the historical
association of certain sports with specific social categories. Cricket, tennis
or rugby1 for example, were sports appealing rather to upper social categories

1 The generic designation Rugby refers to both codes, Rugby Union and Rugby League.

64
 SPORTS IN SPECIALIZED AND GENERAL INFORMATION PRESS. HISTORICAL DEVELOPMENT ...

whereas football spread more along the working class, especially after the
legalization of professionalism at the end of the 19th century. Even if the
latter is no longer valid, tradition still plays an important part regarding the
professional recognition of sports journalists, who are labeled after the sport
they cover. The ones in cricket are usually called “cricket writers” whereas
the ones in football are “football journalists” (Boyle, 2006). Traditions, as well
as social factors, influence the choices of the audience. British historical
development of spectators sports determined a certain separation of social
categories regarding their sports preferences, as opposed to American liberalism,
that in terms of media ratings and readership, manifests through similar
preferences of all audience categories in the USA for the three national sports:
baseball, American football and basketball.
The choice of the three cultural areas to illustrate the three different
patterns of sports coverage is based on the fact that each of them represents
best the respective characteristics: Great Britain, the creator of modern
sport that led to the establishment of a specialized press, France, that stands
for the European and South-American pattern of conservation in time of
the great sporting daily newspapers and Germany, that combines the features
of the two patterns above.
As stated in the title, the paper focuses on the historical development
of print media and not on the several other types of sports coverage.

2. Historical Development of Sports Coverage in Print Media

2.1 Great Britain
As previously shown, there are no specialized daily newspapers in
Great Britain, the topics related to sport being presently covered by the
generalist daily newspapers. Periodical magazines specialized in different
sporting categories also provide a rather extensive coverage. But the situation
wasn’t always like this. Several sports dailies used to be published in Great
Britain throughout time, before sports migrated towards the specialized
columns of general-information press.
Mike Huggins (2004: 141) asserts that “before the nineteenth century
sport was a mainly orally transmitted part of popular culture”. The first pieces
of news regarding boxing or horse riding already made their appearance in
the British press of the17th century. In those days the press used to address
primarily the aristocracy, as common people did not have access to education,
the number of illiterates being thus rather significant. The first piece of sports
news recorded in a British newspaper dates back to 1681, when True Protestant
Mercury published a short account of a boxing match (Dimitriou, 2007).
65
 IOANA FLOREA

The Sporting Magazine was a monthly edited in London between

1792 and 1870, with the long subheading Monthly Calendar of the Transactions of
the Turf, the Chase and every other Diversion, Interesting to the Man of Pleasure,
Enterprise and Spirit. As the title indicates, it was devoted to all types of
sport practiced at that particular time: racing, archery, cricket, coursing,
boxing as well as cock fighting and fly-fishing2. It was the kind of magazine
that established the British model of leisure activities, which would later be
exported all over the continent.
In 1817, the Morning Herald and Daily Advertiser was the first daily
newspaper in the world to introduce a sports column, followed by The Globe in
1818 and by The Times in 1829 (Dimitriou, 2007).
The abolition of Stamp Duty for the press in 1855 and Excise Duty
on paper in 1861 led to an unprecedented development of the field. New
periodicals were established and several existing ones turned from weeklies to
dailies. Also, along with the effects of the Industrial Revolution in the mid
19th century, the English Education Acts at the end of 19th century and with
the development of bourgeoisie, the press extended its audience, reaching
more social categories. New printing technologies as well as the development
of new means of communication and distribution led to the expansion of
the press. In the same way, along with the economic boom caused by
industrialization and implicitly with the improvement of the standard of
living of inferior social categories, sports made its way into society. If at the
beginning it was practiced mostly by richer people, the working class turned
to sport more and more3, the improvement of life quality as well as the
reduction of work time encouraging this fact.4 Sport made its way into the
press in the framework of a process of interdependency; the demand for
sports stimulated the supply with sports news whereas the supply with
sport news further led to the increase of the demand for sports (Dimitriou,
2007; Huggins, 2004; Sanders, 2009).

2 According to http://www.georgianindex.net/publications/newspapers/news_sources.html,
consulted on 29.07.2011.
3 For example, the year 1883 marked the last presence in the final of FA (Football Association)

Cup of a team of gentlemen, graduates of a public school, Old Etonians, defeated by the workers
team Blackburn Olympic. From then on only working-class teams would qualify for the final.
4 In Great Britain, as a result of reducing the workday of Saturday to half, under the pressure of

the trade unions, in 1872-1874, the working class started to dedicate Saturday afternoons to
sporting activities.

66
 SPORTS IN SPECIALIZED AND GENERAL INFORMATION PRESS. HISTORICAL DEVELOPMENT ...

Professionalism, finally introduced in 1885 in English football5 and

in 1893 in Scottish football also contributed to a wider spread of the game
among workers. As opposed to amateur gentlemen, who could afford playing
football without having to worry about everyday life, professionals came from
the ranks of the workers, who needed to be paid to play, as an alternative
to working in factories.
Sporting journalists were most of them involved in sport themselves
as players, club secretaries, administrators, etc. Considered as the “father” of
sports journalism in Great Britain (Steen, 2008: 25), Pierce Egan (1772–1849),
a successful figure in British journalism of the time, published in 1824 the
Sunday newspaper Pierce Egan’s Life in London and Sports Guide, preceded by a
series of selections on boxing, named Boxiana or Sketches of Modern Pugilism
and on horse riding, Weekly Dispatch.
Another pioneer of the British sports press, William Denison6 (1801-
1856), produced in the 1940s the annual publication Cricketer’s Companion, being
in that period also a cricket correspondent at The Times and The Sporting Magazine.
Amongst the early personalities of the British sports press should also
be mentioned Jimmy Catton, “one of the most influential football journalists
of the early twentieth century” (Sanders, 2009: 108), editor of the weekly
Athletic News.
Charles Alcock7 (1842-1907), one of the pioneers of association football
(currently called simply football) was also a successful journalist, writing
for The Field and The Sportsman. From 1868 he edited the Football Annual, also
writing a series of books on football and cricket, as he was also secretary of
the Surrey Country Cricket Club. He also published weekly specialized
periodicals, like Cricket, A Weekly Record of the Game, in 1882, and Football, in
1882 (Booth, 2002; Huggins, 2004). According to Sanders (2009) it was at a
meeting in his office at the The Sportsman in July 1871, that the initiative of
creating the FA (Football Association) Cup, the oldest football competition
in the world, came up8.
5 After a similar development in boxing and cricket, as a consequence of a long debate set
out by Preston North End Football Club president Billy Sudell
6 William Dennison was a top cricket player, who became the original secretary of the

Surrey Country Cricket Club when it was founded in 1845. He remained in that position
until 1848.
7 Charles A. Alcock was a football and cricket player, co-founder of Forest Football Club

near London in 1859, from 1866 he became a member of the FA Committee and in the time
1870-1895 he was Secretary of the FA.
8 The first edition of the FA Cup went on to be held in 1871-1872. Charles Alcock had

become secretary of the Surrey Country Cricket Club in February 1871, a month before the
final of the first edition of the FA Cup, which led to the fact that the final was played on
the Kennington Oval, home of the respective cricket club.
67
 IOANA FLOREA

Before football and rugby got established in the British sports press,
football practically taking over in recent times, sports periodicals were
concentrating on hunting, fishing, racing or cricket. Cycling papers were
concentrated around Birmingham, the center of cycle-building. Illustrations
appeared in the beginning only in the expensive magazines and around
1880 they started being published also in newspapers, in form of team and
individual studio portraits. Outdoor pictures were seldom and only
concentrating on general landscapes, like the grandstand or the audience,
as sporting motion illustrations only appeared at the end of 19th century.
In the 1880s numerous newspapers started publishing Saturday-
night specials, sometimes written in local dialects, carrying results of regional
games, popularly called “pink’uns” or “green’uns”, after the color of the paper
they were printed on. Before the introduction of the telegraph in the mid-1880s,
news papers used messengers or even pigeons to gather information (Andrews,
2005; Boyle, 2006; Sanders, 2009).
An important event regarding the development of sports press in
Great Britain was the introduction of publicity in the 1880s, this being the
beginning of the commercialization process of sports.
Throughout time, in Great Britain were published a number of daily/
weekly sports papers, like Bell’s Life in London and Sporting Chronicle, published
Sundays (1822-1886), absorbed by Sporting Life in 1886, which subsequently
called itself “the oldest sports paper in the world”, New Sporting Magazine, a
monthly, (1831-1846), Sporting Review (1839-1870), Sportsman’s Magazine
(1845-1848), Racing Times (1851-1868), Sporting Life (1859-1998) coming out
twice a week, turning daily in 1883, The Field9, which described itself “The
Country Gentleman’s Newspaper”, the world's oldest country and field sports
magazine, having been published continuously since 1853, Sporting Telegraph
established in 1860, Baily’s Magazine of Sports and Pastime also from 1960,
Sporting Gazette published in 1862, Illustrated Sporting and Theatrical News also
in 1862, Sporting Opinion in 1864, The Sportsman (1865-1924) one of the most
important British sports papers, 1924 incorporated in Sporting Life, The Sporting
Times (1865-1932), weekly paper called “the pink’un”, being published on pink
paper, Country Gentleman, Sporting Gazette and Agricultural Journal established
in 1862, Sporting Opinion and Theatrical Review established in 1964, Land and
Water established in 1866, Swimming (Rowing and Athletic) Record (1873-1874),

9 In1857 the editorship was taken over by John Henry Walsh, the founder and first secretary
of the All-England Croquet Club, who, among others, organized the first Lawn Tennis
open championships at Wimbledon in 1876, The Field providing the trophy.

68
 SPORTS IN SPECIALIZED AND GENERAL INFORMATION PRESS. HISTORICAL DEVELOPMENT ...

The Illustrated Sporting and Dramatic News (1874-1870), a weekly magazine

founded in London, describing itself as “a high-class weekly journal of sports,
art, literature, music, and the drama”, changed its name in 1845 to Sport and
Country and in 1857 to Farm and Country, Athletic News published in 1875 in
Manchester as a weekly, merging in 1931 with Sporting Chronicle, part of
Bell's Life in London and subsequently named Sporting Chronicle and Athletic
News, Fishing Gazette established in 1877, Referee: A Journal of Sport and the
Drama also in 1877, Turf Herald and Yorkshire Field established in 1881, Football
Field published in Bolton from 1884, Horse and Hound, a weekly, published
for the first time in 1884, is the oldest equestrian magazine in the United
Kingdom, Golf (1890-1899) in London, Golfer (1894-1898) in Edinburgh, Badminton
Magazine of Sports and Pastimes established in 1895, Golf Illustrated established
in 1899, etc. Provincial sports papers also emerged in the second half of the 19th
century, like the Nottingham based Midland Sporting Chronicle (1852), Sporting
Chronicle in Manchester (1870), Midland Sporting News in Birmingham (1872),
Athletic World (1878) merging with Scottish Umpire in 1888 to create Scottish
Sport, etc. Annual guides in form of summaries at the end of the season for
major sports like racing, cricket or football were also published: Weatherby’s
Racing Calendar, Johnson’s Racing Calendar, Ruff’s Guide to the Turf, Guide to
Cricketers, John Lillywhite’s Cricketers’ Companion, James Lillywhite’s Cricketers’
Annual, Wisden’s Cricketers’ Almanack, Athletic News Cricket Annual, etc.
(Andrews, 2005; Boyle, 2006; Huggins, 2004; Sanders, 2009).
In recent times none of the initiatives to create a daily sports paper
were successful: Daily Sport and Sport First in the 1990s, as well as The
Sportsman (22 March – 5 October 2006)10 didn’t last too long on the market.
According to Andrews (2005: 14-17), the general information daily
newspapers in Great Britain can be divided into three categories, thus
determining the approach and the style of sports coverage:
- broadsheet/compact or quality, like The Telegraph, The Independent,
The Times, The Guardian, with their Sunday versions (The Sunday Telegraph,
The Independent on Sunday, The Sunday Times, The Observer)
- middle market tabloids, like The Express, The Mail, with their Sunday
versions (The Sunday Express, The Mail on Sunday)
- down market tabloids, like The Star, The Mirror, The Sun, with their
Sunday versions (The Daily Star Sunday, The Sunday Mirror)11
10 According to http://www.guardian.co.uk/media/2006/oct/06/pressandpublishing.sport,
consulted on 10.08.2011.
11 The News of the World, the Sunday version of The Sun, was closed in July 2011 by owner

Rupert Murdoch following accusations of phone hacking and corruption.

69
 IOANA FLOREA

The media explosion of spectators sports started in the 1990s determined

an expansion of sport on the quality sector of the market, the biggest quality
dailies dedicating, on occasions, up to 1/3 of their editorial space to sports.
The campaign “Biggest for Sport” led by The Times in 2004, asserting that
the paper had at that time the largest sports section than any British daily,
shows the importance that this category of the media market places on
sports (Boyle, 2006).

2.2 France
The first French sports and leisure magazine was edited in a time
when the English example of leisure and modern sports was starting to make
its way across continental Europe. Eugène Chapuis, the editor, named it Le Sport,
preferring the English word to the French “desport” or “deport”, which were
later to be completely abandoned. The title of the 1854 established magazine
appearing two times a month, as well as its subheading, Journal des gens du
monde, traitant du turf, de la chasse, du canotage, de l’arbaléte, du jeu de paume, du
billard et des voyages pointed right away to the orientation of the editor, in
favor of the English pattern of modern sports. This would be the origin of
several critics form French society, which, as expected, wasn’t ready to simply
take over elements of English culture without putting up a fight.12 But
history remembers Eugéne Chapuis both as the pioneer of French sports press
and as the creator of French sports language (Marchand, 1999).
Le Sport was edited, with a break between 1870 and 1871, until 1900.
It merged in 1887 with the 1875 established Sportsman, becoming Sports et
Sportsman. In 1889 it absorbed also the 1888 created La Vie Sportive, taking
back its original title Le Sport, followed by the subtitle Vie Sportive, Sport et
Sportsman (réunis).
The Exposition Universelle held 1867 in Paris was to have an important
impact on the development of French sports. Within the exhibition, the public
became acquainted with the “vélocipède” and its most common form, the
bicycle, which would be the starting point for a major sporting phenomenon in
France, cycling. With the growth of cycling, several specialized magazines
were established. But the reason for the editing of a large number of cycling
magazines was to be found not only in the newly gained popularity of the
vélocipède (vélo, cycle or bicyclette). At the time, editors were required to obtain

12 Thecritics of the pronounced English character of French sports language continued way
into the 20th century, when since the 1960s, several commissions were created in order to
reform the French sports language.

71
 SPORTS IN SPECIALIZED AND GENERAL INFORMATION PRESS. HISTORICAL DEVELOPMENT ...

an imperial stamp in order to gain the right to publish political magazines.

With the purpose of avoiding stamp duty, several new magazines proclaimed
themselves vélocipédiques, so that in the last twenty years of the 19th century,
there existed round thirty magazines gravitating around cycling, as: Le Vélocipède,
Journal humoristique–gazette des sportsmen et des velocemen, established in 1869
in Grenoble, by fabricant Alexis Fabre, Le Vélocipède Illustré, monthly magazine
founded in 1869 by Richard Lesclide in Paris, appeared briefly under the name
La Vitesse, Vélocipédie, Sports, Aviation, the magazine Vélocipède, created in 1878
by fabricant Reneé Olivier, Le sport vélocipédique, founded in 1880, merged
with La Revue Vélocipédique, a monthly magazine from Troyes to become La
Revue du Sport Vélocipédique, appearing monthly, Véloce-Sport, founded in 1885
in Bordeaux by Pierre Rousset, president of Véloce Club Bordelais, 1886 absorbed
the 1885 in Montpellier created Le Véloceman, 1888 became the official organ of
the Union Vélocipédique Française, then absorbed 1893 The French Cyclist and
writer Maurice Martin’s monthly magazine La Bicyclette becoming Véloce-Sport -
La Bicyclette and moving to Paris the same year, Le Cycliste, established 1887
in St. Etienne, Le Monde cycliste, Organ de la vélocipédie internationale, founded
1888 in Lyon, La France cycliste, Revue bimensuelle, littéraire et sportive, Angers,
1890 (Marchand, 1999).
Richard Lesclide was the first to create a cycling race in order to
provide information for his magazine and thus the first to promote the
interdependency between media and sport event: the media needs the
event in order to have broadcasting material and the event needs the media
for it to become popular with the public and to attract financing. The in
November 1869 organized race between Paris and Rouen doubled the sales
of Lesclide’s Le Vélocipède Illustré. In the same way, the cycle race Bordeaux-
Paris13 organized by Véloce-Sport and held for the first time in May 1891,
contributed to the rise of the magazine’s sales. Inspired by the success of
these magazines, Pierre Giffard14, chief editor of the Parisian generalist daily
13 The race Bordeaux-Paris became one of Europe’s classic cycle races. The packed calendar
of cycle races and the competition in terms of time period with preparation time for Vuelta
a España or Giro d'Italia forced its closure, in 1988.
14 In 19th century, French journalism had mainly either political or literary character. In the

last part of the 19th century, the information journalism started to develop, under British
influence. The report, as a journalistic genus, started to gain more and more influence.
Pierre Giffard was the promoter of the report in French press. He worked as grand reporter
in 1872-1881, in 1881-1892 he was chief editor at Le Petit Journal and 1892-1903 he acted as
director of Le Vélo, before taking on again the work as grand reporter for the daily newspaper Le
Matin (Marchand, 1999). The end of the 19th century was also the time when the profession
of journalist started to gain in prestige, priory being considered merely an accessory to
other “respectable” professions.

70
 IOANA FLOREA

Le Petit Journal, a newspaper with a for today unimaginable readership of

about a million, persuaded owner Hyppolite Marinoni to organize the cycle
race Paris-Brest-Paris15. The September 1891 held race fulfilled Giffard’s
expectancy, contributing to a rise of sales of the already very popular Petit
Journal, so the organizers decided to run it every ten years, the second edition
being thus planned for 1901. Giffard continued to organize sporting events
financially supported by Le Petit Journal, like the first ever car race, Paris-Rouen,
in July 1894 or the Paris Marathon, in July 1896. But his main contribution to
French sports press was the establishment of the first sports daily newspaper,
Le Vélo.
Giffard wasn’t however the only one with the idea of founding a
sports daily. La Revue des sports, established in 1876 as a monthly magazine
with proclaimed “omnisports” content, by Adrien Fleuret, president of Cercle
Nautique de France, also took advantage of the growth of sporting activities
in France in the 1890s and prepared to turn to a daily newspaper. As stated
before, the race to become the first French sports daily was won by Giffard, his
Le Vélo coming out on December 1, 1892, preceding the first issue of La Revue
des sports as a daily, on December 3, 1892. Le Vélo later won the competition
for supremacy, when La Revue des sports ceased to appear as a daily newspaper
in March 1893. A new series of the magazine was launched in April 1893, with
the title Le Journal des Vélocipédistes.16
But before entering the era of dailies, a few more sporting magazines,
with content dedicated to other sports than the omnipresent cycling, should
be mentioned here.
Pierre de Coubertin, the promoter of the modern Olympic Games,
established in 1888 La Revue Athlétique, the first French periodical devoted
exclusively to athletics, followed 1890 by Les Sports Athletiques, Organ de
l’Union des Sociétés Françaises de sports athletiques et de l’Association vélocipédique
d’amateurs, L’Echo des Sports, also established in 1890, a monthly magazine
of yachting societies, La Vie au Grand Air (1898-1922), Lyon–Sport, Journal de
tous les sports, Organe officiel de toutes les Fédérations et des principales Sociétés
Sportives de Lyon et du sud-est (1898-1939).

15 The difference to the previous organized races was that the newly established Paris-Brest-
Paris was intended to test the bicycle's reliability and the rider's endurance. Bicycles
weren’t changed throughout the race, as in other similar events. Paris-Brest-Paris continues to
this day, as the oldest running long-distance cycling road event.
16 According to http://www.galaxidion.com/home/catalogues.php?LIB=maitre-sport&CAT=

166611, consulted on 10.08.2011.

72
 SPORTS IN SPECIALIZED AND GENERAL INFORMATION PRESS. HISTORICAL DEVELOPMENT ...

Le Vélo, journal quotidien de la vélocipédie, came out of the printing

house of Le Petit Journal and had initially four pages and a circulation of
24,000. Its distinctive feature was the green paper it was printed on. In 1895,
the subheading changed to Journal de vélocipédie et de tous les sports. In 1900
Le Vélo absorbed Le Journal des Sports and changed again its subheading, to
Journal de l’automobile, du cyclisme et de tous les sports.
Other competitors, Paris-Pédale, founded by sculptor Paul Decam and
Paris-Vélo, Organe Quotidien du Cyclisme established in 1893, 1897 becoming
Journal des Sports-Paris-Vélo, never managed to threaten the supremacy of Le Vélo.
Le Vélo witnessed the first edition of the modern Olympic Games in
1896 sending Frantz Reichel, sportsman and journalist17, as special correspondent
to Athens.
Director Pierre Giffard dedicated more and more time to Le Vélo, so
that soon he gave up his position at Le Petit Journal. Giffard managed to
establish Le Vélo as the leading sports newspaper in France, but he was
subject to critics of having politicized the paper and having put it in the
service of his electoral interests. Giffard’s conflict with the Automobile Club de
France and the Union vélocipédique de France18, thus with several representatives
of the cycling and motor industries, the main suppliers of publicity, lead to
the loss of support for Le Vélo. The position taken in the Dreyfus Affair19,
substantially documented in Le Vélo, finally lead to a complete break with
the representatives of cycling and motor industries, so that these decided to
establish and finance a new sports daily, that should be completely apolitical.
The new daily newspaper was named L’Auto-Vélo (the predecessor of today's
L’Équipe) and was issued on October 17, 1900, under direction of sportsman

17 Frantz Reichel represented France in the athletics competition at the Olympic Games in
1896, he worked as a journalist for Le Vélo, Le Monde sportif, L'Auto-Vélo, Le Sport illustré and
founded 1924 the International Sports Press Association (AIPS - Association Internationale
de la Presse Sportive), whose president he was from 1924 to 1932, the year of his death.
18 As a result of this conflict, Pierre Giffard created the Moto-Club de France and the Union

Cycliste de France as alternative organizations.

19 Alfred Dreyfus, captain in the French army, of Jewish origin, was convicted unjustly in

1894 by a court-martial for espionage in favor of Germany, being remitted afterwards in

1906. This issue divided the French public opinion into two: on one side there were the
nationalists, the right-wing parties and the conservatives, the so called antidreyfusards, who
were against the retrial of the case, considering that the honor of the French nation would be
dragged through the mud if the decisions of a court-martial were suspended, and on the
other side there were the liberals and the left-wing parties, the prodreyfusards, who
advocated for the French officer's exoneration. Pierre Giffard was prodreyfusard, whereas
the majority of the bicycle producers were antidreyfusards.
73
 IOANA FLOREA

and sports administrator Henri Desgrange20. The competition between the

two main French sports dailies got sharper with the coup of the cycle race
Paris-Brest-Paris, whose second edition was to be organized, as planned, in
1901: Henri Desgrange realised that the founder of the race, Pierre Giffard,
couldn’t have registered the race in 1891 for his Le Vélo, as the daily had
only been founded a year later. Thus the race must have been registered as
property of Le Petit Journal. Desgrange approached owner Hyppolite Marinoni
and convinced him to sell the organization rights for the cycle race to L’Auto-Vélo.
In exchange, Le Vélo sued L’Auto-Vélo for usurpation of the title, forcing thus
L’Auto-Vélo to change its name in L’Auto, starting with January 1903.
In the period 1903-1904, three more daily sports newspapers were
founded: Le Monde Sportif (1903-1904), Les Sports (1904-1910) and L’Echo des
Sports, Quotidien (edited between 1904-1914, 1918-1938, 1940-1944 and 1952-1957).
In a constant effort to gain more cycling readership, Henri Desgrange
urged his cycling responsible, Géo Lefèvre, to come up with an idea of an
event. Thus L’Auto had the initiative in 1903 to create a cycling competition
in stages, which would offer constantly, for a longer period of time, topics
related to the most popular sport of the time. The stages of the race
corresponded to the episodes of a feuilleton (serial), very popular in the
press of those days (Marchand, 2003). The readership of the newspaper
increased so much, that the rival Le Vélo ceased to publish a year later21,
due to lack of readers. The cycling competition, called the Le Tour de France,
had thus not only accomplished its designation to ensure the financial
sustainability of the publication that was organizing it but also had a
tremendous impact on the development of French sports press. The yellow
jersey, awarded to the leader of the competition until today, constituted
publicity for L’Auto, which was printed in those times on yellow paper. The
Tour of France, currently among the most important sporting events in the
world, occupies even today the headlines of L’Équipe during its running time,
managing to dethrone football for a few weeks every year.
Other sporting magazines that were issued in the time were: Le Plein
Air, Revue de tous les sports (1909-1914), Sporting (1910-1949), 1938 becoming
Coup Franc-Sporting, before returning to its original name Sporting, Le Miroir

20 Henri Desgrange was administrator of several velodromes in Paris before becoming the
owner of Stade-vélodrome du Parc des Princes in 1897 and Vélodrome d’Hiver (Vél’ d'Hiv’) in
1909, with Victor Goddet as his administrator.
21 The last issue of Le Vélo is dated November 20, 1904. At that date, Pierre Giffard had already

left the paper, in 1903.

74
 SPORTS IN SPECIALIZED AND GENERAL INFORMATION PRESS. HISTORICAL DEVELOPMENT ...

des Sports, Publication hebdomadaire illustrée (1920-1968), Auto Sports, Revue de

tous les sports de Lyon, du centre et du sud-est (1920-1930), a weekly magazine,
became monthly in 1930, under the name En auto et moto, Cyclo-Sport, Organe
hebdomadaire du cyclisme (1921-1950), La Pédale, Revue hebdomadaire de la bicyclette
et de ses accesories (1923-1928), Match, Le plus grand hebdomadaire sportif (1926-
1938). 22
After appearing without interruption even during the times of the
German Occupation, alternatively in Lyon and Paris, under the name L’Auto
Soldat, with Jacques Goddet23 as chief editor, L’Auto was banned on August
17, 1944, after the Liberation, as were all newspapers that had been edited
in the time of the Occupation. Following a favorable decision influenced by
the clandestine activity of some of its employees in favor of the Resistance
during the Occupation, it was reinstalled in 1946, under a new name, L’Équipe,
appearing three times a week. Two other sports newspapers were issued
the same year, Sports and Élans. The latter resisted on the market for only
three months, before it merged with L’Équipe.
In the same year L’Équipe bought the official magazine of the French
Football Federation, France Football, transforming it into a successful weekly
newspaper. Since 1955, the magazine awards one of the most prestigious
prizes in world football, Le Ballon D’Or.24 Nowadays, France Football, informally
called Bible du Football, appears twice a week, on Tuesdays and on Fridays.
In 1948 L’Équipe became a daily newspaper again. Benefiting from
the connections from the interwar period regarding distribution, publicity
or market characteristics, L’Équipe gained supremacy before Sports. L’Équipe’s
final victory over its competitor was facilitated by the Tour of France, exactly as
the great cycling competition had helped the predecessor, L’Auto, win the race
against Le Vélo, at the beginning of the century.25 L’Équipe emphasized its
apolitical character in opposition to the left oriented Sports, just as L’Auto

22 Acording to http://www.memoire-du-cyclisme.net/site/collection_ligne.php#paris_velo, consulted on

10. 08. 2011.
23 Jacques Goddet, son of Victor Goddet – former partner of Henri Desgrange, took over from his

mentor, Desgrange, as director of L’Auto, in 1931. Founder of the successor L’Équipe and
co-director of the Tour de France, together with Félix Levitan, until 1987, he died in 2000.
24 Since 2011, the distinction was merged with the “FIFA Footballer of the Year” award, becoming

“FIFA Ballon D’Or”.

25 Jacques Goddet had associated with Émilien Amaury, founder of the general information daily

newspaper Le Parisien Libéré, to obtain the right to organize the Tour of France, which had been
put on hold during Occupation. Between 1947 and 1965 the two partners held equal shares of
the competition, before Jacques Goddet finally sold both his share and L’Équipe to Amaury
Groupe, continuing as co-director of the Tour of France and of L’Équipe.
75
 IOANA FLOREA

had opposed an apolitical sports press to a politicized one, represented by

Le Vélo. Following the success of L’Équipe in co-organizing the first post-war
edition of the Tour of France in summer 1947, Sports lost a lot of its market
share, being forced to turn monthly, in December of the same year. It ran as a
monthly until 1948, when it finally closed (Marchand, 2002).
Throughout time, other sports dailies have tried to enter the market,
none of them managing though to challenge L’Équipe. Newspapers like Le
Sport (1987-1988), Le 10 Sport (2008), Aujourd’hui Sport (2008) only ran for
short periods of time.26
Since 1980, the Saturday edition of L’Équipe is accompanied by the
weekly supplement L'Équipe magazine. Starting from 2005, L’Équipe offers
the quarterly supplement Sports et Style and from 2006, L'Équipe Féminine.
On August 31, 1998 the TV sports channel L'Équipe TV was established,
followed in November 2008 by the web radio RTL-L'Équipe. Also, in the
period 2007-2008 operated the web project L'Equipe Junior.27
Currently one of the major newspapers in France, L’Équipe holds the
absolute national record of sales: 1,645,907 copies were sold on July 13, 1998
on the day after the French national team had become football world champion.
The second place in the rank of sales is also held by L’Équipe, with 1,255,633
copies sold on July 3, 2000, the next day after the French national team victory
at the football European Championships.28

2.3 Germany
The beginnings of German sports press are represented by the
gymnastics magazines, Turnfachblätter, edited in the mid 19th century. Their
objective was to promote physical education among the population. The
improvement of living standards in the period following the industrial
revolution lead to a diversification of social needs, the population becoming
more and more forthcoming to sporting activities.

26 http://www.lexpress.fr/actualite/media-people/media/comment-l-equipe-entend-tuer-
le-10-sport_667321.html, consulted on 17.08.2011.
27 Probably a source of inspiration for the Romanian media organization Intact, which holds

one of the two main Romanian daily sports papers, Gazeta Sporturilor, in creating in July
2008 the TV Sports Channel GSP TV, then establishing in June 2011 the online Radio GSP and
also, in launching the weekly online project Young GSP, www.ygsp.ro, on March 9, 2009.
28 Office de Justification des Tirages des Organes Quotidiens et Périodiques is a French professional

association whose role is to certify the distribution numbers for the French press in order
to make these available for the advertizing agencies (according to www.ojd.com, consulted on
23.07.2011).

76
 SPORTS IN SPECIALIZED AND GENERAL INFORMATION PRESS. HISTORICAL DEVELOPMENT ...

The first gymnastics magazine was edited in Erlangen, near Nürnberg,

by a physician, Michael Friderich, in the year 1842, with the title Allgemeine
Turn-Zeitung. Others followed, like Deutscher Turner (1846, published in
Dresden), Jahrbücher für die Turnkunst and Neue Jahrbücher für die Turnkust
(1854), Deutsche Turnzeitung – Zentraler Organ der deutschen Turnerschaft (1854,
published in Leipzig), Akademische Turnbundsblätter (1877), Monatsblatt für
öffentliche Gesundheitspflege im Herzogtum Braunschweig (1878), Monatsschrift
für Turnwesen (1882), Korrespondenzblatt der Vereins für Körperpflege (1886,
only five issues printed), Zeitschrift für Turnen und Jugendspiel (1892, printed
every two weeks, from 1903 named Körper und Geist) and its yearbook Jahrbuch
für Jugend- und Volksspiele, Über Jugend und Volksspiele (1892) or Allgemeine
Deutsche Sportzeitung (Dimitriou, 2007; Eggers, 2007a; 2009; Oberschelp, 2010).
In this respect the name of Dr. Konrad Koch is to be mentioned, a
professor of German language and literature, history and ancient languages
at the Martino-Katharineum Gymnasium in Braunschweig, who wrote
several scientific articles on gymnastics, sports, history of gymnastics and
sports, and is also the author of the list of German terms of football29, that
constitutes the foundation of modern German football language. He is
considered to be the forefather of German football, as he was the first to
introduce the English game in an organized way in Germany, in the 1870s,
by then dominated by gymnastics.
Gymnastics magazines strongly fought against the spread of English
ball sports (like association football, rugby, lawn tennis) in Germany, claiming
that gymnastics was the only traditional German form of physical exercise.
Although considered foreign and non-German (undeutsch) English ball
sports as well as French inspired cycling developed parallel to gymnastics
in Germany and led to the establishment of a whole range of sports magazines,
beginning with the end of the 19th century, like Das Velociped (1881), Der
Wassersport (1882), Der Radfahrer (1885), Rad-Welt (1887), Deutsche Ballspiel-
Zeitung with a supplement in English, English Chat (1891, printed in Berlin,
official publication of the German Football and Cricket Association30, from

29 Published in the Magazine of the German Language Association (Zeitschrift des Allgemeinen
deutschen Sprachvereins) in 1903, in the wider context of the German movement for cleansing
the language of English and French neologisms (Sprachpurismus).
30 The German Football and Cricket Association (Deutscher Fußball und Cricket Bund) was

founded in 1891 by the club Englisch FC and several cricket Clubs in Berlin, as a reaction
to the anti-English position of the Association of German Footballplayers (Bund Deutscher
Fußballspieler). The latter was founded one year earlier, in 1890, by five football clubs in
Berlin and refused membership to any English player or club. Both associations existed for
a brief period and never succeeded to spread their influence outside Berlin.
77
 IOANA FLOREA

1893 the magazine was named Spiel und Sport), Sport im Bild (1894, Berlin)
monthly magazine, Der Fußball (1894), Der Rasensport (1902, Berlin), Deutsche
Sport-Zeitung (1907, Hannover), Fußball und Leichathletik (FuL) in Köln, Fußball
(1910, Munch) edited by Eugen Seybold and even sports daily newspapers,
like Sport im Wort (1899, Berlin) and Sportblatt (1918-1921, Berlin) (Eggers,
2007a, 2009; Oberschelp, 2010).
Sport spread in the interwar period through all German social
categories. Being more a higher and middle-class activity until then, sports
finally reached the lower categories, football, boxing, athletics or cycling quickly
becoming popular among workers. Following the growth of sporting activities,
several new sports magazines were established, one of the most important
being the football weekly Kicker, today one of the leading sports magazines in
Germany. Its founder and editor in chief, Walther Bensemann, together with
Ernst Werner, chief of Fußball-Woche, Willy Meisl, sports editor of Vossische
Zeitung and Karl Koppehel, are considered by German sports press historian
Erik Eggers (2007a, 2009) the most important sports press authors of the 1920s.
Sportliche Rundschau, the first German sports press agency, was established
in 1904. It took over the competition agencies founded in the following
years and remained the reference in sports until 1921, when it ceased to exist.
A new sports press agency followed, Korrespondenz des Vereinigten
Sportverlages (Koves), until the national-socialist Gleichschaltung31 started in 1933
established a single national press agency, under state censorship.
The German national-socialist government put a strong emphasis on
sport, as a propaganda instrument. Sport was intended to provide a framework
for war preparation of German youth. The Olympic Games held in Berlin in
1936 as well as the bid to organize the Winter Olympic Games of 1940
(cancelled because of the war) also were supposed to offer the world an
image of a peace loving German Empire and to divert attention from Hitler’s
war preparations. In this regard, the national-socialists used sports press, in
order to promote their ideology.
German sports press was also a starting point for Carl Diem’s career,
who went on to occupy several important positions in the national-socialist
administration of German sports, mostly connected with the Olympic movement

The Magazine Spiel und Sport also represented an official publication for the Southwestern
German Football Union (Südwest-Deutsche Fußball Union) founded in 1893 by Walther Bensemann
in Karlsruhe (Beyer, 2003; Obershelp, 2010). In the year 1900 was finally established the
German Football Association (Deutscher Fußball Bund), that went on to unite all the football
clubs in Germany and currently constitutes the reigning organization of German football.
31 Gleichschaltung refers to the process by which the national-socialist regime established a

system of totalitarian control and coordination over all aspects of German society.

78
 SPORTS IN SPECIALIZED AND GENERAL INFORMATION PRESS. HISTORICAL DEVELOPMENT ...

(Laude, Bausch, 2000; Eggers, 2007a). Beside his administrative duties, Diem
continued to write for the national socialist sport magazines NS-Sport and
Reichssportblatt.
Kicker-Sportmagazin is the oldest sports periodical with continuous
appearance in Germany, its first edition being published on July 14, 1920 in
Konstanz, under the name Kicker. Editor Walther Bensemann, working previously
as a teacher, is considered to be one of the pioneers of German football,
contributing to the founding of several clubs and associations, as well as the
Deutscher Fußball-Bund, German Football Federation. Initially, Bensemann had
been the editor, manager and distributor, carrying, with a push cart, the
newspaper packages to the Konstanz railway station, from where they were
distributed all over Germany, as well as Austria, Switzerland and Alsace.
The success of Kicker was based on the literary talent of its editor,
his Glossen, commentaries on subjects in and outside of football, constituting
the trade mark of the magazine. Throughout the years, Bensemann moved
his editorial office to Stuttgart (1925), Ludwigsburg (1926) to finally settle in
Nürnberg (1926), where the magazine's editorial office is located also today.
In 1925 the magazine appeared for the first time with a special kind
of cover (Kunstdruckmantel) made of paper with a low absorption level of
printer's ink, used for image printing. This became one of the Kicker's
characteristic features, at the present a basic component of the newspaper.
Along with the seizing of power by the national-socialists in January
1933 and the progressive elimination of Jewish citizens from public life, Walther
Bensemann’s membership of the several clubs and associations he helped
establish was cancelled. Moreover, he was forced to abandon his magazine
and move to Switzerland, where he died a year later. Willy Meisl was also
affected by the ban of Jews from German sports press and immigrated to Great
Britain, in 1934. Kicker continued to appear, the editors being Hans Jakob
Müllenbach and then Erich Menzel.
The difficult situation due to the general penury in the years during
the Second World War and the necessity of saving paper caused, starting from
1943, the publishing of Kicker together with Eugen Seybold’s Fußball. But the
inevitable occurred on September 24, 1944, when the magazine ceased to
appear.
After the end of the Second World War German print media functioned
under the license of the Allies. In the Soviet occupation zone, the media
policy was adapted to a totalitarian socialist state, with strong censorship,
whereas the British, American and French occupation zones permitted the
development of a free press.
79
 IOANA FLOREA

In 1945, Dr. Friedebert Becker, former editor at the Kicker, together

with former international player Hans Fiederer, at that time at Nürnberger
Nachrichten, a newspaper that appeared with the authorization of the Allied
Forces, tried for the first time to obtain the publication license for a new sports
newspaper, called Sportwelt. The name Kicker could not come into discussion,
as the Allies had forbidden all the German newspaper and magazine names
used before the occupation. The eventual refusal of the proposal did not
discourage them, and sustained also by Dr. Joseph E. Drexler, the editor of
the newspaper Nürnberger Nachrichten, they presented the Allies in 1946 a
new suggestion for a sport newspaper, this time called Sport. Following the
authorization on November 6, 1946, the new magazine Sport started to appear,
its name being changed in 1948 to Sportmagazin, to differentiate it from the
magazine with the same name in Zürich. In the same year, the day of appearance
was changed, from Wednesday to Monday, due to the need to be closer in
time to the sporting events of the weekend.
On Dr. Friedebert Becker's initiative, in parallel with Sportmagazin a
new Kicker magazine was founded in 1951. Thus, on December 10, 1951 the
new/old magazine (re)appeared in Munich, once a week, also on Mondays.
In 1966, Kicker was bought by the Olympia publishing house in Nürnberg,
who owned Sportmagazin as well, the foundation for the union of the two
magazines being thus laid. The union took place two years later, under the
name carried also today, Kicker–Sportmagazin, appearing for the first time in
this form on October 7, 1968, under the leadership of Karl-Heiz Heimann.
At the present, the magazine appears two times a week, Mondays
and Thursdays. Beside the current issues, it edits a number of supplements,
at the beginning of a season of the Bundesliga – the first league of German
football – or of the Champions League, on the occasion of Football European or
World Championships, at the beginning of the official season in Formula 1, etc.
One of the specific characteristics of the Kicker-Sportmagazin is that it is
made up by two distinct parts, not only from the point of view of the physical
aspect – paper quality – but also from the point of view of the information
presented.
Thus, the magazine's interior (Buchdruck-Innenteil) contains information
with a high level of temporal proximity towards the presented event: game
reviews, up-to-date opinions, interviews, etc., printed on regular paper,
having the characteristics of a daily newspaper. It is the section that is completed
last (written, collected, printed), right before publishing. The external part, the
first and last pages (Tiefdruck-Mantel), contains sports analysis and general
debates on sports, small ads, a TV guide for the sports channels, a lot of colored
80
 SPORTS IN SPECIALIZED AND GENERAL INFORMATION PRESS. HISTORICAL DEVELOPMENT ...

images, generally information with a low level of outdating, all printed on high
quality paper, specific to magazines. The editing of this section is finished a
few days before publishing, because the production needs more time.
Thus, Kicker-Sportmagazin is a hybrid between a daily newspaper and a
magazine, combining the characteristic of the two periodical types.
Kicker-Sportmagazin shares the German sports magazine market with
Sport-Bild. According to IVW32 Sport-Bild is the magazine with the biggest
circulation in Europe, its entire marketing campaign, with the in Germany
well-known slogan “Europas größte Sportzeitschrift” (Europe's largest sport
magazine) being centered on this aspect.
Unlike Kicker-Sportmagazin, Sport-Bild is a young magazine. The
remarkable success registered with the generalist daily tabloid Bild - “Europas
größte Tageszeitung” (the daily newspaper with the biggest circulation in Europe,
according to IVW) has determined the Axel Springer AG publishing house to
enter the sports press market, founding in 1988 in Hamburg the Sport-Bild
magazine. Currently it has regional editing offices in Munich and Dortmund.
Sport-Bild was published for the first time on February 24, 1988,
having Werner Köster as chief editor, who was at that time leading the sports
desk of the daily Bild.
The opinions regarding contents and layout were divided: some
considered that the magazine should concentrate, like the daily Bild, on events
with a sensational character from the sports world, that is to become a tabloid
magazine, others pleaded for the creation of a magazine that should reflect
sports and not only the events surrounding it. The result was a news magazine,
a combination between a daily newspaper and a magazine (Kühne-Hellmessen,
1994).
Like the rival Kicker-Sportmagazin, Sport-Bild also edits a series of
supplements at the start of important sport competitions.
Among the attempts to impose other sporting magazines on the market,
Sports and Sport-Illustrierte can be mentioned. They managed to remain on
the market for a longer period of time, in spite of difficulties at the level of
management/publishing house. Sports was printed between 1987 and 1999
and Sport-Illustrierte was moved through several publishing houses throughout
its existence: Sport-Illustrierte Verlag (1969-1971), Burda (1971-1973), PC Verlag
(1974-1982), Deutscher Sportverlag (1982-1988) (Hackforth, 1994; Kleinjohann,
2009).

32 Informationsgemeinschaft
zur Feststellung der Verbreitung von Werbeträgern (IVW) is an organization
whose main activity is to provide data regarding the media readership for the publicity
agencies (according to http://www.ivw.eu, consulted on 29.07.2011).

81
 IOANA FLOREA

During the Cold War, German sport had a political role, constituting a
new battle ground between the political systems of GDR (German Democratic
Republic) and FRG (Federal Republic of Germany). Through sports, both
German states tried to prove their supremacy. Thus, sports print media
took the form of a “war chronicle during peace” (Linden, 1994: 88, translation
of the author).
Next to its propagandistic function in the GDR, sport was attributed
an international legitimizing function as well. In the years immediately
following the creation of the East-German state, sport was used as a lobbying
instrument for the political recognition of GDR (Eggers, 2007b, 2009). Thus,
in that period, sport was much more present in the East-German press than
in that of West Germany. The freedom of the press was included in the
constitution of GDR, but in reality the press was subject to a censorship
which existed in all socialist states.
Unlike the FRG, the most important sports newspaper was a daily,
Deutsches Sportecho, edited for the first time on May 5, 1947 by Sportverlag
Berlin and controlled, like the majority of sports print media, by Deutsches
Turn- und Sportbund (German Association of Physical Education and Sports).
From December 1949 it offered a supplement, Sportillustrierte, a name changed
in 1951 to Sport im Bild. The daily sports newspaper appeared in this form
until the reunification of Germany, when it was taken over by Springer-Verlag
and by Sportverlag GmbH, continuing to appear until April 1991, when it was
closed due to lack of readership.
A series of weekly as well as monthly sports magazines were also
successfully edited in GDR, like Die Neue Fussball-Woche, known as Fu-Wo
(1949-1993), Handball (from 1955) Leichtathlet, Radsportwoche or Renncourier.
After the reunification of Germany in 1990, the sports print media
was also marked by the process of assumption and analysis of the history
of East-German sport (Vergangenheitsverarbeitung und –bewältigung), like the
involvement of Stasi (State Security Ministry), with informants among the
sportsmen and women, or the numerous doping cases in the GDR, issues
widely discussed in sports media of the early 1990s. Nevertheless, the
analysis of these issues has encountered various difficulties, due to the
involvement of East-German sports leaders, as well as the approaching of
the Olympic Games (1992 Albertville and Barcelona, 1994 Lillehammer): the
attempt to block or at least to delay the suspension of sportsmen, coaches and
physicians suspected of doping, in order not to diminish Germany's chances
for Olympic medals (Schreiber-Rietig, 1994).
82
 SPORTS IN SPECIALIZED AND GENERAL INFORMATION PRESS. HISTORICAL DEVELOPMENT ...

While until the 1970s sport was mostly present in tabloid newspapers
like Bild, the trend changed so that in present days in Germany, beside the
two major specialized magazines, sport is widely present in the specialized
sections of the main quality national generalist daily newspapers: Süddeutsche
Zeitung, Frankfurter Allgemeine Zeitung, Frankfurter Rundschau, Die Welt, Die
Tageszeitung.
The organization of the football World Championships in Germany
in 2006 constituted a strong boost for the sports press. Thus, trying to take
advantage of the football fever dominating Germany, the Axel Springer
publishing house launched a project which they had had in mind for a long
time, namely a daily sports newspaper, Sport-BZ. The newspaper appeared
regionally, in the federal states of Berlin, Brandenburg and Mecklenburg-
Vorpommern. During the football World Championships the daily newspaper
registered sales of up to 17.000 copies per day33. But its publishing was
stopped in December 2006, probably also due to the “cannibalizing” effect
of the publishing house's other products (Bild, Sport-Bild), which would have
had more important negative repercussions than the estimated economic
profit (Kamp, 2009).
Other publishing houses have also tried to profit from the football
boom in the year 2006 in Germany with magazines like Rund, Champ or Player,
but without any notable success (Kleinjohann, 2009).
Thus, German specialized sport press market is divided between
the two major Kicker-Sportmagazin and Sport-Bild, both defining themselves
as sport magazines (Sportzeitschriften), but being similar to the European
daily sport newspapers as far as the content of information is concerned.

3. Conclusions
The press influenced the image of sport in its early days, since the
audience perceived sport through the coverage of the press. In those days,
the press had a double role, not only reflecting sport but also forming opinions
on it, also contributing to the establishment of a sporting vocabulary. Unlike
general-information press, which mainly reflected events, sports press had
the initiative of creating events in order to obtain reporting material, as it
was the case with the cycling competitions in France. Another famous
example is the contribution of French L’Equipe to the establishment of the
Football European Cup, currently the most important club competition in

33 According to http://www.spiegel.de/kultur/gesellschaft/0,1518,455321,00.html, consulted

on 29.07.2011.

83
 IOANA FLOREA

the world, known as UEFA Champions League. In this case, the press exceed
its prerogatives, becoming an event organizer, but having also to report from
the own event, a fact that constituted a challenge in maintaining objectivity.
All in all, the press played a much more active part in the development of
sport than is does in our days.
The historical development of sports press followed specific national
patterns, influenced on one hand by the evolution of sport itself and on the
other hand by tradition and socio-political factors.
British magazines promoted the concept of leisure since the end of
the 18th century, subsequently expanding to continental Europe. The rise of
modern ball sports, like football, rugby, cricket or tennis, lead to a further
development of sports press and to the establishment of the first sports dailies,
in the 1880s, like The Sportsman and Sporting Life. The following disappearance
of sports dailies can be connected with the extensive coverage offered by
specialized magazines. British modern sports as well as the sporting language
were then adopted in Europe and influenced the local development of sports.
France saw the establishment of the first sports magazines in the
mid 19th century. The growth in importance of cycling lead in France, as
well as in Italy, to the establishment of several sports magazines and finally
contributed to the editing of daily sports newspapers, in the 1890s. Unlike
Great Britain, where the dailies didn’t survive until today, continental Europe
preserved the pattern of sports dailies, these newspapers leading in our
days the sales rakings of their countries, like L’Equipe in France, Gazzetta
dello Sport in Italy, Marca in Spain, etc.
Social-political factors lead to the development of gymnastics in
Germany, where the first magazines on this topic were founded in the mid
19th century. Initiatives to establish daily sporting newspapers never had
particular success in Germany. Such papers never lasted long, like Sport im
Wort and Sportblatt, or even the most recent Sport-BZ, the market belonging
up to the present times to weekly/biweekly magazines. These Sportzeitschriften
(like Kicker-Sportmagazin and Sport-Bild) constitute a combination between
daily sports papers and periodical magazines. From the point of view of
immediacy, they are similar to dailies, as they bring new up-to-date information,
but also provide analysis and timeless pieces, more characteristic to periodical
magazines. The presentation is one of a magazine, but the content constitutes a
hybrid between daily and magazine.
The three distinctive patterns in sports press refer to the daily coverage,
whereas extensive, on specific sports centered coverage within periodical
magazines is common to all countries. Great Britain saw the establishment
84
 SPORTS IN SPECIALIZED AND GENERAL INFORMATION PRESS. HISTORICAL DEVELOPMENT ...

of the first sports dailies, but also came to witness later the migration of
daily sports coverage towards general-information print media. All over
the world, the general-information newspapers carry more or less extensive
sports sections. The difference of the continental European in comparison to
the British-American pattern is that daily sports coverage in such newspapers
is less complex, because of the existence of specialized sports dailies.
As stated previously, sport development was not the only factor to
determine the flourishing of sports press. Political factors, like legislation
regarding education or the press itself (like abolishing stamp duty and
excise duty in Great Britain, applying stamp duty only to periodicals with
political content in France), technical and economic development, brought
by the Industrial Revolution, as well as social reforms (the 8 hours working
day, Saturdays as half-holidays in Great Britain) all created a favorable
background for the rise of living standards and social reorganization, leading to
a restructuring of human needs, among whom education, culture, leisure
or sports gained more and more importance. The development of sports
press is a consequence of these newly established needs for information
and entertainment.

BIBLIOGRAPHY

Andrews, Phil, 2005, Sports Journalism: A Practical Introduction, London, Sage

Publications.
Beyer, Bernd-M., 2010, Der Mann, der den Fußball nach Deurschland brachte. Das Leben
des Walther Bensemann. Ein biografischer Roman, Göttingen, Verlag Die Werkstatt.
Booth, Keith, 2002, The Father of Modern Sport. The Life and Times of Charles W.
Alcock, Manchester, The Pars Wood Press.
Boyle, Raymond, 2006, Sports Journalism, Context and Issues, London, Sage Publications.
Dimitriou, Minas, 2007, „Historische Entwicklungstendenzen des internationalen
Mediensports“, in Schierl, T. (Ed.), Handbuch Medien, Kommunikation und
Sport, Schorndorf.
Eggers, Erik, 2007a, „Die Geschichte der Sportpublizistik in Deutschland (bis 1945):
Von der Turnpresse im 19. Jahrhundert zur gleichgeschalteten Sportpresse
im «Dritten Reich»”, in Schierl, T. (Ed.), Handbuch Medien, Kommunikation und
Sport, Schorndorf.

85
 IOANA FLOREA

Eggers, Erik, 2007b, „Die Geschichte der Sportpublizistik in Deutschland von 1945 bis
1989”, in Schierl, T. (Ed.), Handbuch Medien, Kommunikation und Sport, Schorndorf.
Eggers, Erik, 2009, „Geschichte des Sportjournalismus”, in Horky, T., Schauerte, T.,
Schwier, J., Deutscher Fachjournalisten-Verband (Ed.), Sport-Journalismus,
Konstanz, UVK Verlagsgesellschaft mbH, Band 86 der Reihe Praktischer
Journalismus.
Hackforth, Joseph, Fischer, Christian (Ed.), 1994, ABC des Sportjournalismus, Konstanz,
UVK Verlagsgesellschaft mbH, Band 11 der Reihe Praktischer Journalismus.
Huggins, Mike, 2004, The Victorians and Sport, London, New York, Hambledon.
Kamp, Hanns-Christian, 2009, „Sport in der Tageszeitung”, in Horky, T., Schauerte,
T., Schwier, J., Deutscher Fachjournalisten-Verband (Ed.), Sport-Journalismus,
Konstanz, UVK Verlagsgesellschaft mbH, Band 86 der Reihe Praktischer
Journalismus.
Kleinjohann, Michael, 2009, „Sportzeischriften“, in Horky, T., Schauerte, T., Schwier,
J., Deutscher Fachjournalisten-Verband (Ed.), Sport-Journalismus, Konstanz,
UVK Verlagsgesellschaft mbH, Band 86 der Reihe Praktischer Journalismus.
Koßmann, Hans-Christian, 1994, „Zehn Borussen mit Teamgeist. Das Kicker-
Sportmagazin – Fachblatt im Aufwind“, in Hackforth, Joseph, Fischer, Christian
(Ed.), 1994, ABC des Sportjournalismus, Konstanz, UVK Verlagsgesellschaft
mbH, Band 11 der Reihe Praktischer Journalismus.
Kühne- Hellmessen, Ulrich, 1994, „Exklusivität, Hintergrund und Trendthemen.
Die redaktionelle Arbeit bei Sport-Bild“, in Hackforth, Joseph, Fischer, Christian
(Ed.), 1994, ABC des Sportjournalismus, Konstanz, UVK Verlagsgesellschaft
mbH, Band 11 der Reihe Praktischer Journalismus.
Laude, Achim, Bausch, Wolfgang, 2000, Der Sport-Führer. Die Legende um Carl Diem,
Göttingen, Verlag Die Werkstatt.
Linden, Peter, 1994, „Der Athlet trägt sein Herz auf der Zunge. Zur Sprache der
Sportberichterstattung”, in Hackforth, Joseph, Fischer, Christian (Ed.), 1994,
ABC des Sportjournalismus, Konstanz, UVK Verlagsgesellschaft mbH, Band 11
der Reihe Praktischer Journalismus.
Marchand, Jacques, 1999, Les Défricheurs de la presse sportive, Biarritz, Atlantica,
Collection Aventure des journalistes sportifs, tome I.
Marchand, Jacques, 2002, Jacques Goddet, Journaliste d'abord... Quarante ans à la tête
d'un quotidien sportif et du Tour de France, Biarritz, Atlantica, Collection Aventure
des journalistes sportifs, tome II.
Marchand, Jacques, 2003, Les Patrons du Tour. D’Henri Desgrange a Jean-Marie Leblanc,
Biarritz, Atlantica, Collection Aventure des journalistes sportifs, tome III.
Marchand, Jacques, 2004, Journalistes de sport. Militants – institutions – réalisation.
Rapports avec le mouvement sportif, Biarritz, Atlantica, Collection Aventure des
journalistes sportifs, tome IV.

86
 SPORTS IN SPECIALIZED AND GENERAL INFORMATION PRESS. HISTORICAL DEVELOPMENT ...

Oberschelp, Malte, 2010, Der Fußball-Lehrer. Wie Konrad Koch im Kaiserreich den Ball
ins Spiel brachte, Göttingen, Verlag Die Werkstatt.
Pfeiffer, Lorenz, Schulze-Marmeling, Dietrich (Ed.), 2010, Hakenkreuz und rundes
Leder. Fußball im Nationalsozialismus, Göttingen, Verlag Die Werkstatt.
Sanders, Richard, Beastly Fury. The Strange Birth of British Football, 2009, Bantam Press.
Schaffrath, Michael (Ed.), 2007, Traumberuf Sportjournalismus, Ausbildungswege und
Anforderungsprofile in der Sportmedienbranche, 2. Auflage, Berlin, LIT Verlag
Dr. W. Hopf.
Schierl, T. (Ed.), 2007, Handbuch Medien, Kommunikation und Sport, Schorndorf.
Schreiber-Rietig, Bianca, 1994, „Vergangenheitsbewältigung und Sportjournalismus”,
in Hackforth, Joseph, Fischer, Christian (Ed.), 1994, ABC des Sportjournalismus,
Konstanz, UVK Verlagsgesellschaft mbH, Band 11 der Reihe Praktischer
Journalismus.
Steen, Rob, 2008, Sports Journalism: A Multimedia Primer, London – New York, Routledge.

87
 IOANA FLOREA

88
 CRISTINA NISTOR

JOURNALISM EDUCATION -
JOURNALISM PROFESSIONAL PRACTICE
AND EDUCATIONAL PROGRAMS

CRISTINA NISTOR*

ABSTRACT. The present study includes a general background regarding

the new industry of media – how does the new digital era of media looks
like? Which are the media formats? Who and how are consuming media
productions in the epoch of emerging sophisticated gadgets? Which are the
new functions and roles of media in a world where, at least under technical
approach, more and more individuals are able to communicate since
communication tools are generally available? New formats, new media
marketing strategies, new professional minimum standards for the job
description of a journalist - so, in this new era of communication, what
should the journalism schools around the world teach their students?
Trying to answer to this question, the study also presents ideas from a
larger study where the author contributed for a guide that has been developed
during a collective research conducted within a European program implemented
under the coordination of IHECS, Brussels, Belgium, and coordinated by
Mr. Dan Lee from London City University. The mentioned project aims to
produce a relevant guideline for practicing European journalism, addressed
both to professional journalists and journalism students.

Keywords: media industry, new era of communication, media formats, journalism

curriculum, UNESCO

How does the new digital era of media looks like?

A brief description of the new epoch of communication as experienced
starting with the moment when the Internet became a general service, may
easily mention ideas like email, social networks, multimedia, speed, interactivity,
diversity, amazing technical progresses, blogs, tablets and many, many others.
Some are considering that what we are all experiencing during the last
years, previous generations were testing in relation with the radio experiments
(during the 20’s from the last century) or in relation with the television ones
(during the 1950’s). As expected, the level of innovation, creativity and
*
PhD Lecturer, Journalism Department from Babeş-Bolyai University, Romania
 CRISTINA NISTOR

sophistication is impressive and so are the consequences regarding the

challenges and, eventually, the changes in terms of media production, media
management and marketing, media consumption and media use.
The new system of media communication is built with the help of
diversified communication tools that are largely available – we include
here the PCs, the smart phones, the tablets – all connected to the Internet
and all extremely comfortable to be used by media audiences. Recent
surveys indicate that more and more media consumers read magazines or
other media content using their tablet (the iPad or any other type).
Information is available in different formats – nowadays individuals
communicate and disseminate information from a sending out a simple
tweet or update the information at the email status, till very complex online
media projects. We may refer here to the news platforms, social networks
(twitter, facebook etc), blogs, different smart phones or tablets applications,
TV on demand, audio or video live streaming on a website, mobile apps,
video and audios sharing channels (like the youtube.com) and many others.
One interesting example is the way
the Hudson River landing of one airplane
was communicated in the very beginning – it
was reported using the Twitter: Janis Krums
who was on a rescue-ferry, used his iPhone
to take a photo and twitted the message that
was to cross the world within seconds: "There's
a plane in the Hudson. I'm on the ferry going
to pick up the people. Crazy. “
Another interesting attribute of the
new system of media communication is the
constant news update – the continuous
update usually met within the TV news channels seems to have become a
common thing in terms of online platform program management; the
continuous news format, today is to be met at almost every online media
platform. A closer analyse can easily identify minor mistakes due to this
incredible speed in terms of news gathering, media production and information
and content dissemination. Therefore, for an online media platform, the
former hours or days that a professional journalist used to have for reporting
a story, turned into very close deadlines (hours or minutes) imposed by both
the new tendencies of media consumption and by the competitors from the
market. Certainly, generally the breaking-news and the news-flash information
are disseminated by the online, radio and TV; whereas print media and
broadcast media also, dedicate their resources to produce more in-depth
stories and analysis.
90
 JOURNALISM EDUCATION - JOURNALISM PROFESSIONAL PRACTICE AND EDUCATIONAL …

The media content is nowadays

provided in various new forms so that
it attracts audiences. We briefly introduce
below the example of Rupert Murdoch’s
Newscorporation recent historical media
bet: a gamble, a mix of high-contemporary
technology and the best of traditional
journalism, a $30 million investment
targeting sophisticated media audience, a news carousel focusing on multimedia
interactivity - the iPad- The Daily. (photo source: www.digitaltrends.com)
It is the first online newspaper designed specifically and only for
the iPad tablet; it is impossible to read it or find it any other way – no
website and no print copy. 100 permanent staff, including both professional
journalists and IT specialists, is producing The Daily. The innovative media
project defines how digital technologies have influenced the media industry
and the consumers’ behavior over time. The iPad being the best selling
tablet in 2010, has created a medium around it, which is suitable for the
development of this application-newspaper. Rupert Murdoch also bet that
media consumers will be willing to spend 0, 14$/day on receiving good-quality
news in a different format that others do, or more simply said: „pay for the
information”. This is a well-known, by now, media strategy that News
Corporation has focused on lately – more details will be provided further on.
Another particularity is the new and different type of media
consumption, based on personal preferences – information is being delivered
and structured by different news aggregators that provide an entire list of
options from which the consumers may choose by simply selecting and
clicking on a certain category of news. Everything becomes more and more
simple, comfortable and easy to consume.
Complex multimedia platforms became a common thing during the
last years – traditional newspapers and magazines, radio and TV programs,
they all moved to the online medium.
Interactivity is another innovative attribute of the current media
communication world – the traditional idea of feedback was developed so
far that the British newspaper, The Guardian, for example, introduced “the
upcoming stories list” – the newspaper invites readers to contribute in real-
time to the process of writing the news-story, by getting in touch with the
assigned reporter and by bringing in suggestions or new ideas; this is a step
even further in terms of interactivity and transparency.

91
 CRISTINA NISTOR

Many other examples could be added, but the general idea is that
communication, consequently media, journalism and their professions also,
has been facing a challenging turmoil due to recent global innovation, creativity
and technical development achievements.

Journalism students and educators

Professional journalists, journalism educators, social sciences researchers
or simply media consumers have, naturally, many questions and fewer
answers in regard of the future of journalism. Again, it is considered that
the media marketing departments are doing their best to anticipate which
media innovations are worthy to invest in and to develop, and which will
only resist till the next innovation comes along.
So, in this new era of communication, what should the journalism
schools around the world teach their students? To start with, we consider
that nowadays, even more than ever before, there is a strong need of a cross-
disciplinary learning approach while studying journalism and communication.
What should a journalism graduate know and be able to produce? In
this regard, we consulted the recent UNESCO Model Curricula for Journalism
Education (http://www.unesco.org, 2011). A team made of UNESCO experts
and journalism educators from many countries conducted an in-depth research
and produced a complex Journalism curriculum model.
The model curricula lists courses for both undergraduate and graduate
etc levels, providing short descriptions for each course and outlining the
fundamental journalism competencies, as the report indicates.
When referring to the mission, role and functions of journalism, the
already mentioned study considers that the basic goals of most journalists are:
to serve society by informing the public; to scrutinize the way power is exercised; to
stimulate democratic debate and in those ways aiding political, economic, social
and cultural development.
Of course, many other media theories could be addressed, but this
is not the focus of this material. However, we consider that it is essential to
define the mission of journalism, before structuring the list of skills and
knowledge of journalism graduates. Taking these into consideration, according
to UNESCO Model Curricula, journalism education should, among others,
teach students (http://www.unesco.org, 2011):
 how to identify news and recognize the story in a complex field of fact and
opinion and how to conduct journalistic research
 how to write for, illustrate, edit and produce material for various media
formats (newspapers and magazines, radio and television, and online and multimedia
operations) and for their particular audiences.
92
 JOURNALISM EDUCATION - JOURNALISM PROFESSIONAL PRACTICE AND EDUCATIONAL …

 to adapt to technological developments and other changes in the news media.

 how to cover political and social issues of particular importance to their
own society through courses developed in co-operation with other departments in the
college or university. It should ensure that they develop both a broad general knowledge
and the foundation of specialized knowledge in a field important to journalism.
Referring to skills of a journalism graduate, the UNESCO Model
Curricula for Journalism Education consider that the following are to be aimed
(http://www.unesco.org, 2011):
 an ability to think critically, incorporating skill in comprehension,
analysis, synthesis, and evaluation of unfamiliar material, and a basic understanding
of evidence and research methods.
 an ability to write clearly and coherently using narrative, descriptive,
and analytical methods.
 a knowledge of national and international political, economic, cultural,
religious, and social institutions.
 a knowledge of current affairs and issues, and a general knowledge of
history and geography.
Based on both the media market new changes and demands and on
the UNESCO recommendations, in order to be well trained for a professional
launch, journalism students should develop their knowledge and practical
skills at least in:
 Very good journalistic technical skills and knowledge – journalism
students should train themselves at a very high professional level, no matter
what is the domain they finally target. Print, photojournalism, radio and TV
techniques and online media specific skills must all be taken into consideration
during Bachelor level studies. During the master programs, students have
the opportunity to develop in-depth knowledge and training into a specific
field, but the current multimedia characteristics of the press requires multi-
skills. So, students should be able to use a photo-camera, an audio-recorder, a
video-camera, a professional microphone; in the same time, they should train
and exercise so that audio, photo or video productions become a routine
practice, instead of a difficult challenge.
 Computer and multimedia skills – nowadays technology imposes
new professional minimal standards. Journalism itself is strongly affected by
the impressive progress regarding the communication technologies and
strategies. Therefore, well-trained journalism students understand to develop
computer proficiency and also multimedia skills, as it became impossible to
93
 CRISTINA NISTOR

practice radio journalism without minimal video or photojournalism training.

The multimedia dimension of “new media” requires permanent up-to-date
knowledge; otherwise the media market competition can not be approached.
So, journalism students must be able to produce and share news in real
time, using updated uploads.
 Basic statistics – since info-graphics became a common thing in a
media story. One example is the EUROSTAT, which is providing the European
Union with a high-quality statistical information service (according to its mission
stated on their site), used as a source for different journalistic materials. It has
been proved that media audiences enjoy consuming news about statistics –
they picture in a very simple style the contemporary topics, addressing different
domains (politics, ethnicity, education, business, etc).
 Basic research and scientific methodology – if journalism
students understand to train themselves for more than just for a “disseminator/
aggregator job”, disseminating the information from website A to website B
using the “copy-paste-change the title” scenario, then it is indeed mandatory
that they know how to conduct a simple scientific research (on an iPad or in
a traditional library). The background of the story and an innovative approach
will make the difference.
 Professional internships in media institutions and others – by
the time of graduation each student, according to the Bologna structure of the
curriculum, should have gathered some experience in professional institutions
related to their filed of study (in this case in different news-desks). Besides
this, it is strongly recommended that students also enroll for internships in
the field they decide to specialize in (internship in a football club press room,
if one wants to train for practicing sports journalism etc).
 Knowledge in using the social media to promote and circulate
the news-story, eventually to merchandise it – the new communication
tools developed in the “Internet epoch” include the successful social network
facebook, twitter, alongside with the blogosphere. Journalists and mainstream
media are no longer the only owners of information, but more and more they
turn into a trustful tool of transmitting the news and sharing it. All these
news services should also be used in professional purposes, since they gather
millions and millions of diverse users from all over the world, without any
geographical bound. In addition, there is the every year increasing advertising
budget invested in the online.
 Ethics and media law – journalism students and young journalists
should pay more attention to ethical guides and codes of the professional
media associations and institutions.

94
 JOURNALISM EDUCATION - JOURNALISM PROFESSIONAL PRACTICE AND EDUCATIONAL …

 Basic knowledge of the institutions of civic life, e.g. county/city/

state/national government – in order to produce a relevant news story,
journalism students should also take in-depth studies in the specific national
public administration, politics, economy and business administration. Then,
they should continue this on a European and international institutional level.
 Knowledge regarding universal literature, culture, history and
geography –journalism students should consider studying the history, the
geography and also the cultural specificities of as many different countries as
possible. For example, European Union itself has an interesting history, which
gathers different and diverse cultures, histories, languages etc – united through
diversity. This knowledge will later on turn into a very rich resource for future
news stories. Every current event, declaration, even crisis, could be better and
more rapidly understood and therefore covered by a journalist who already
has a relevant general EU knowledge.
 Basic marketing and management knowledge – It is highly
recommended that journalism students develop management and marketing
strategies in order to succeed on the professional media market. In addition
to these, some PR techniques could be also useful. Since the professional
media industry has been more and more competitive and overloaded with
creative and innovative projects during the last years, a good PR strategy
could help for promoting a media project.
 Good foreign languages knowledge and proficiency – it is well
known that there are many free and online translation services and platforms.
Still, for journalistic purposes, it is extremely useful for journalism students to
develop foreign language proficiency – rapid access to more resources and
documents, possibilities to directly contact and interview sources from different
countries etc.
 Efficient techniques to navigate the Internet and the online
resources – even if computers and Internet have been used by millions and
millions all over the world, journalism students should be trained in developing
certain abilities to navigate the Internet efficiently and rapidly. Also, the blogosphere
(when used as journalistic source) must be addressed adequately – students
should be able to tell the difference between a reliable and trustful blog or website
and a less credible one. On the same time, students should be preoccupied
in studying how to best manage their electronic research and materials.
Recently, during a debate on the future of journalism practice and
education at Columbia University from New York, specific digitally-oriented
skills a future journalist would need were identified (http://mashable.com, 2011):
C a multimedia storyteller: using the right digital skills and tools for
the right story at the right time.
95
 CRISTINA NISTOR

C a community builder: facilitating conversation among various

audiences, being a community manager.
C a trusted pointer: finding and sharing great content, within a
beat(s) or topic area(s); being trusted by others to filter out the noise.
C an entrepreneurial spirit: having an experimental open-mindedness,
being an innovator.

Some conclusions
The media new bet is put on the media market by big media
corporations – in a world where information is available everywhere, for
free, big media names such as The New York Times and others introduced
the subscription system trying to move the paid content from print into the
online format (in October, 2011, The New York Times announced that the
newspaper was on profit with their online division and that they have
324,000 paid digital subscribers).
In this general framework, one important question that rises is: how
does a media institution convince the audience to pay for the information, since
other platforms are offering it for free?
The answer may be found around the quality of journalism:
C good in-depth investigations and analysis
C the format and the design
C the multimedia innovation and even the names of journalists
who could always assure the credit and responsibility for accuracy.
Therefore, journalism education should continue to best adapt to the
continuous changes in the professional world of journalism and communication;
and their curriculum should be permanently up-dated, since, maybe, eventually
this could be the future of the journalism - good professional journalistic
in-depth and accurate content mixed with high-class technology in order to
produce a more and more comfortable, appealing, sophisticated and exciting
final appearance for its audience…

Resources:
www.guardian.co.uk
www.mashable.com
www.nytimes.com
www.poynter.org
www.thedaily.com
www.unesco.org
96
STUDIA UBB EPHEMERIDES,
JOURNALISM EDUCATION LVI, 2, 2011 (p. 97–
- JOURNALISM 112)
PROFESSIONAL PRACTICE AND EDUCATIONAL …

ROMÂNIA LIBERĂ –
PROFIL, RUBRICI ŞI GENURI REPREZENTATIVE*

ANDREEA MOGOȘ**

ABSTRACT. România Liberă National Daily Newspaper: Profile, Columns

and Representative Genres. Romania liberă national daily newspaper is
over 130 years old. Even if it witnessed dramatic political and social changes
during the time, it remained a milestone of the modern Romanian landscape.
Romania liberă survived to political and economic crisis and reinvented
itself in 2010 proving that it is still one of the most important actors of the
Romanian media. This paper describes the structure and the editorial
characteristics of this newspaper.

Keywords: journalistic genres, newspaper structure, Romania liberă (Romanian

newspapers)

1. Istoric
Publicaţia România Liberă a fost fondată în anul 1877, iar la 14 iunie
1889 fuzionează cu Epoca. Ziarul a fost condus, de la începuturi până în 13
aprilie 1888, de fiul lui August Treboniu Laurian, Dimitrie August Laurian,
care a promovat în paginile României libere nume prestigioase ale unor
scriitori, precum Barbu Ștefanescu Delavrancea, Ion Luca Caragiale, Alexandru
Macedonski, Duiliu Zamfirescu, Alexandru Vlahuţă ș.a. Suplimentul literar
intitulat tot România liberă a cunoscut o scurtă perioadă de apariţie, între 16
septembrie și 4 noiembrie 18841.
Între 28 ianuarie 1943 și 23 august 1944, devine publicaţia ilegalistă
a Partidului Comunist Român, iar după ce acesta ajunge la putere, devine
cotidian al Consiliului Naţional al Frontului Democraţiei și Unităţii
Socialiste (FDUS), redactor responsabil fiind Grigore Preoteasa. În perioada
1944 – 1989, ziarul este considerat ca fiind cel mai important dupǎ Scînteia,
portavocea Comitetului Central al Partidului Comunist Român.

* Cercetare realizată în cadrul proiectului de grant PN II ID_2235, CNCSIS

** Lect.
univ. dr., Catedra de Jurnalism, Universitatea "Babes-Bolyai", andreea_mogos@yahoo.com
1 Incomod de la 1877, de Beatrice Kiseleff, 13 septembrie 2007.

97
 ANDREEA MOGOȘ

În 23 decembrie 1989, cotidianul se relansează ca ziar liber, sub

conducerea lui Petre-Mihai Băcanu, purtând pe frontispiciul său moto-ul
„Somnul raţiunii naște monștri”.
La începutul anilor 90, în paginile ziarului semnau articole politice nume
ca: Octavian Paler, Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu, Mihai Creangă, Sorin
Roșca Stănescu, Gabriel Liiceanu. Ziarul a manifestat o atitudine în favoarea
democratizării profunde a spaţiului public românesc, ceea ce l-a făcut să fie
„de cealaltă parte a baricadei” faţă de Frontul Salvării Naţionale, sprijinind
manifestaţiile din Piaţa Universităţii, atitudine care i-a atras suspendarea
apariţiei între 14 și 18 iunie 1990, fiind acuzat de incitare la violenţă și la
acte iresponsabile.
În 1990, tirajul României libere crește la fabuloasa cifră de 1.5 milioane
exemplare, dar în anii care au urmat, s-a înregistrat un declin evident, cifra
de difuzare ajungând în 2009 aproape de 50.000 de exemplare, iar în 2010
vânzând aproximativ 40.000 de exemplare.
Petre-Mihai Băcanu a asigurat constanţă la nivelul conducerii publicaţiei,
continuând să fie director executiv la România liberă din 23 decembrie 1989
pînă la 23 decembrie 2004.
La nivel editorial, între 1998 și 2007 redactor șef a fost Bogdan Ficeac, iar
din ianuarie 2007, ziarul este condus de Dan Cristian Turturică.
Ziarul a fost cumpărat în 2000 de grupul Westdeutsche Allgemeine
Zeitung (WAZ), care a promis la acel moment că nu va interfera cu politica
editorială a publicaţiei. Totuși, în septembrie 2004, jurnaliștii RL au invocat
faptul că proprietarii au impus o rarefiere a acoperirii domeniului politic,
respectiv o îndulcire a tonului negativ la adresa guvernării de la acel moment.
Actualmente, ziarul este parte a trustului Medien Holding, deţinut
integral de Dan Adamescu. Până la începutul lui august 2010, grupul Medien
Holding era deţinut în proporţie de 50% de grupul german WAZ din Essen,
Germania și de familia Adamescu, care a intrat în acţionariat la sfârșitul
anului 2004. Grupul WAZ s-a retras în vara lui 2010 din toate ţările est-europene.
Cunoașterea structurilor de proprietariat a publicaţiilor de prim rang
dintr-o ţară este extrem de importantă, deoarece „în prezent, cei mai mulţi
proprietari sunt corporaţii, iar necesităţile lor propagandistice sunt direcţionate, de regulă,
în sprijinul unui partid politic cunoscut, lingușindu-i pe politicienii capabili să le facă
favoruri (sau atacându-i pe cei care nu le-ar putea servi interesele), precum și spre impunerea
unor relatări ce susţin și promovează interesele lor de afaceri” (Randall, 2007:45).
Conform Biroului Român de Audit al Tirajelor (BRAT), în trimestrul
trei al anului 2010, cotidianul a înregistrat vânzări medii, pe ediţie, de 40.845
exemplare. La o scurtă analiză a cifrelor privind cifrele de difuzare în ultimii
trei ani, se constată o scădere anuală de aproximativ 10%. Media înregistrată
pentru perioada ianuarie-iunie 2009 a fost de 48.754 de exemplare.
98
 ROMÂNIA LIBERĂ - PROFIL, RUBRICI ŞI GENURI REPREZENTATIVE

Cotidianul România Liberă face parte din categoria ziarelor de calitate

(engl. quality press), care oferă cititorului atât informaţii de interes politic,
economic, social şi cultural, puse cel mai adesea sub forma unor ştiri scurte,
cât și relatări mai complexe. De asemenea, zona de comentariu şi analiză de
factură politică sau economică este bine reprezentată, ziarul încercând să
menţină rigoarea şi standardele jurnalistice.

2. Format editorial
Fiecare publicaţie își construiește propria „cultură jurnalistică”, un
sistem de departajare al articolelor bune de cele considerate slabe, de împărţire
a subiectelor în interesante și plictisitoare, definind chiar și atitudinea
morală ziarului. Cultura jurnalistică ziarelor populare apreciază „leadurile
grandioase” și naraţiunea facilă pentru a realiza o construcţie facilă pentru
cititor, un proces de corupţie care nu este străin procesului de redactare și
editare a articolelor din redacţiile ziarelor mai serioase (Randall, 2007:47).
Tocmai pentru a putea surprinde elementele definitorii ale culturii
jurnalistice a ziarului România liberă, precum și elementele de identitate
editorială (rubrici, ansambluri redacţionale, genuri jurnalistice reprezentative)
vom analiza în detaliu formatul editorial al acestei publicaţii.
România Liberă este un ziar care în 2009 şi-a conservat structura din anii
precedenţi, păstrând frontispiciul (logo-ul) prin care s-a impus încă din perioada
comunistă şi pe tot parcursul tranziţiei postcomuniste a presei scrise româneşti.
Ziarul apărea în 2009 cotidian, 7 zile din 7, periodic oferind un scurt
supliment regional şi publicitar. Formatul ziarului este unul de broadsheet
(58x40cm), construit pe 7 coloane.
Paginile au titluri care unele sunt constante, altele variază în funcţie
de evenimentele de pe agenda publică, de exemplu Vremea Revoluţiei pentru o
serie de numere apărute în decembrie 2009, la împlinirea a 20 de ani de la
evenimnetle din 1989.
Astfel, ediţia nr. 5946 din 9 octombrie 2009 a României libere are
următoarele secţiuni: Pagina 2 (denumire constantă, pag.2), Eveniment (pag.3),
Interviu sau Special (pag.4), Politică (pag.5), Op & Ed (pag.6), Bani şi afaceri
(pag.7), Finanţe personale (pag.8), Noi şi lumea (pag.9), Sport (pag.10), It (pag.11) și
Transilvania (pag.12).
Analiza structurii editoriale a publicaţiei oferă informaţii importante
despre viziunea editorială, despre felul în care jurnaliștii se raportează la
standardele jurnalistice, despre cât de profesionalizat este corpul redacţional
şi, mai ales, care este publicul-ţintă căruia i se adresează.

99
 ANDREEA MOGOȘ

2.1 Prima pagină

Prima pagină are un rol major în economia publicaţiei, deoarece
jumătatea superioară beneficiază de cea mai mare vizibilitate şi este considerată
totodată „pagina care vinde ziarul”. De aceea, cu ajutorul deschiderilor, spaţiul
este folosit pentru a face trimitere la cât mai multe materiale din interior.
Prezenţa deschiderilor este o marcă evidentă a tendinţei de contragere. De
asemenea, materialului principal al paginii, considerat de impact major
asupra cititorilor sau de relevanţă majoră pentru agenda publică a zilei i se
acordă aproximativ o treime din suprafaţa totală a paginii (supratitlu, titlu,
fotografie şi text).
Prima întâi conţine: logo-ul publicaţiei; capul de pagină, format din
supratitlu, titlu, fotografie ilustratoare de dimensiuni mari şi deschidere a
principalului material al ediţiei, pe patru coloane:
Herta Mueller, un Nobel împotriva securităţii.
Un alt exemplu de material de primă pagină este cel din ediţia din
15 decembrie 2009:
Victoria lui Băsescu, validată de Curtea Constituţională.
Coloana din stânga (manşeta) conţine deschideri ale materialelor
informative din interior, precum și partea de început a editorialului, care
este reluat pe pagina doi ca text integral. Cele două coloane din dreapta
conţin de obicei două deschideri pentru materiale informative. Pe sfertul de
pagină inferior există două casete cu materiale informative şi câteva ştiri pe
scurt numărul acestora diferă de la o ediţie la alta, în funcţie de agenda zilei
și de dimensiunile respectivelor articole informative.
Capul de pagină este încadrat de coloanele din stânga şi dreapta,
precum şi de deschiderile din partea de jos a paginii, care trimit la articole
informative. De reţinut este faptul că editorialul începe pe această pagină.

2.2 Pagina 2 - Pagina 2

Pe cea de-a doua pagină se regăsește editorialul în întregime (deşi o
parte din text apare deja pe deschiderea din pagina întâi). Acest material se
situează în mod constant pe această pagină, ocupând primele două coloane
din stânga. Rubrica Punctează + / Încasează -, deşi apare sub forma a două ştiri
scurte, glisează către opinie, tocmai din cauza poziţiei editoriale care transpare
prin titlul cu cu valenţe pozitive, respectiv negative. Rubrica Fotografia zilei
are un explicaţie foarte scurtă şi un titlu, care uneori e informativ:
10
0
 ROMÂNIA LIBERĂ - PROFIL, RUBRICI ŞI GENURI REPREZENTATIVE

Proces verbal, 26 noiembrie 2009

Alteori, titlul fotografiei mizează pe jocuri de cuvinte:
Tăișul clipei, 9 octombrie 2009;
Stătea fanfara militară, 30 noiembrie 2009;
Asaltul inocenţei, 2 decembrie 2009.
Centrul paginii este ocupat de un material informativ de dimensiuni
medii sau o relatare. Pe manşeta din dreapta avem rubrica Agenda zilei, care
conţine una sau mai multe știri scurte și anunţuri şi rubrica Top 5 articole
pe internet, care prezintă cele mai vizualizate articole de pe siteul
www.romanialibera.ro. De asemenea, pe această pagină se află și caseta
redacţională a publicaţiei.
Pe majoritatea paginilor interioare se regăsesc citate semnificative
din declaraţiile zilei, cifre de impact cu scurte explicaţii, plasate în partea
superioară a paginii, în paralel cu numele secţiunii, iar uneori acestea fac
trimiteri la materiale din alte pagini, după modelul hyperlinkurilor de pe
paginile de internet, formulă care asigură dinamică publicaţiei România liberă
atât din punct de vedere vizual, cât şi la nivelul diversităţii genurilor jurnalistice
utilizate.

2.3 Pagina 3 – Eveniment

Pagina trei conţine un număr redus de articole, informative sau de
analiză. Pentru ediţia analizată, materialul informativ-analitic ocupă aproximativ
50% din suprafaţa paginii:
România bate palma cu Georgia pe un mic Nabucco.
Cel mai adesea, mai întâlnim pe pagina Eveniment două relatări sau alte
tipuri de materiale informative de dimensiuni mai reduse, precum și rubrica
Scurt pe doi, care conţine 2-3 ştiri scurte, evidenţiate clar în arhitectura paginii.
Privită în ordinea descrescătoare a importanţei, pagina trei este
considerată mai puţin importantă decât decât pagina întâi şi ultima pagină,
dar mult mai importantă decât celelalte. Pagina trei dă indicaţii despre
ierarhizarea informaţiei în publicaţie, despre evenimentele din actualitate
care sunt considerate de interes. Alături de pagina întâi, şi această pagină
contribuie major la construirea agendei publice de către România Liberă:
UE ne dă în judecată pentru că nu protejăm păsările sălbatice;
Român asociat cu un grup terorist.
101
 ANDREEA MOGOȘ

2.4 Pagina 4 –Special

Această pagină conţine fie un interviu cu o personalitate a lumii
culturale, artistice, uneori chiar politice sau o hiperstructură (compusă dintr-
un comentariu cu un şapou consistent, una sau mai multe casete cu diverse
informaţii (cronologii, date, titluri, cifre etc. ), fotografie).
Pentru numărul din 9 oct.2009, am identificat un ansamblu redacţional
la care face trimitere materialul central de pe prima pagină, fiind vorba de
un eveniment cu impact major, decenararea premiului Nobel pentru literatură
scriitoarei de origine română Herta Mueller:
 analiză: Herta Mueller, un Nobel împotriva securităţii;
 cronologie a laureaţilor premiului Nobel din ultimii 10 ani;
 trecere în revistă a titlurilor publicate în română de autoare;
 un feature care sintetizeză opiniile mai multor personalităţi
despre obţinerea acestui premiu de către scriitoare.
Dacă în numărul analizat secţiunii Special oferă o hiperstructură, nu
se poate spune că este vorba de o tendinţă editorială care se regăsește în
toate numerele. De obicei, pe această pagină apar două (maxim trei) relatări
și/sau analize pe o temă de actualitate stringentă. De exemplu, în ediţia din
17 decembrie 2009 au fost identificate următoarele relatări:
Infern pe șoselele înzăpezite. Șoferii, sacrificaţi de dragul drumarilor;
Obligativitatea vaccinării contrazice Legea asigurărilor sociale.
În unele numere, apare pagina intitulată Interviu, care este este dedicată
unui dialog cu o personalitate:
Crin Antonescu: Băsescu și Geoană aparţin aceleiași lumi, 19 noiembrie 2009.

2.5 Pagina 5 – Politică

Pe această pagină se pot identifica o serie ştiri scurte, majoritatea reunite
în cadrul rubricii Scurt pe doi, precum și relatări de dimensiuni puţin mai
mari decât articolele anterior menţionate, fiind mai vizibile.
Partea superioară a paginii este ocupată de un material informativ
care abordează un subiect politic la ordinea zilei:
Cartea opoziţiei: Bogdan Olteanu viceguvernator sau nimic!,
Tot pe această pagină se pot identifica casete de anunţuri și publicitate
(de obicei, ale diverselor instituţii ale statului român).

10
2
 ROMÂNIA LIBERĂ - PROFIL, RUBRICI ŞI GENURI REPREZENTATIVE

2.6 Pagina 6 – Op & Ed

Este o pagină constantă, care adună materiale de opinie și comentarii
ale unor personalităși publice, scriitori sau profesori universitari angajaţi civic
(Alina Mungiu-Pippidi, Dan Alexe, Dinu Flămând, Nicolae Prelipceanu,
Ovidiu Pecican, Ilie Șerbănescu). În ediţiile de pe parcursul săptămânii,
pagina are o concepţie aparte, folosindu-se portretul autorilor şi lucrări grafice
semnate de C. Veluda care susţin conţinutul materialelor.
Este vorba de comentarii şi materiale de opinie ale unor personalităţi
care fie fac parte din redacţie, fie sunt invitate în paginile publicaţiei.

2.7 Pagina 7 – Bani şi afaceri

În ediţia analizată, secţiunile dedicate știrilor și analizelor din domeniile
economic și financiar se întind pe două pagini (7 și 8) și marchează un interes
major al publicaţiei pentru problemele din acest domeniu (ca dovadă, în
paginile ziarului semnează comentarii și analize Ilie Șerbănescu, reputat
analist economic). Această secţiune asigură diversitatea tematică a publicaţiei,
alocând adeseori spaţiu editorial suplimentar, în suplimentele de specialitate.
În această pagină sunt publicate unul sau mai multe materiale
informative (știri scurte) care abordează teme de interes din domeniul economic,
fără ca acestea să se preteze la analize prea complexe, totuşi. De asemenea,
apare și un material mai consistent, aflat la graniţa dintre știre și analiză.
Aproximativ o treime din suprafaţa întregii pagini este alocată publicităţii.

2.8 Pagina 8 – Finanţe personale

Cea mai mare parte a acestei pagini este ocupată de informaţii brute
(cotaţii bursiere, cursul principalelor valute și dobânzile acordate de cele
mai importante bănci), fără ca acestea să fie însoţite de niciun comentariu
sau analiză.
Există un singur material de presă, o analiză, de obicei:
- Riscurile pensiei sigure, 9 octombrie 2009;
- Inflaţia oficială și inflaţia personală, 19 noiembrie 2009.
Aproximativ 25% din suprafaţa paginii este alocată publicităţii.

2.9 Pagina 9 – Noi şi lumea

Informaţiile externe sunt grupate pe această pagină. Și în alte pagini
pot fi întâlnite articole informative care vizează evenimente din spaţiul extern,
dar numai dacă au relevanţă informaţională pentru realităţile din România.
103
 ANDREEA MOGOȘ

De obicei, această secţiune conţine două - trei materiale informative,

cel mai adesea din spaţiul european, cel mai apropiat geografic și cultural
ţării noastre:
Berlusconi, în malaxorul Justiţiei;
Correa-Guertel, nașul conservatorilor spanioli;
Ministrul francez al Culturii, atacat pentru turism sexual.
Alte exemple de articole cu tematică internaţională am identificat și
în ediţia din 15 decembrie 2009:
Beijingul „dă cep” la gazul caspic;
Dovezi privind înarmarea nucleară a Iranului?;
Atacatorul lui Berlusconi, dezechilibrat mintal.
În general, între 25 și 33% din suprafaţa paginii este alocată publicităţii.

2.10 Pagina 10 – Sport

Sportul este un domeniu extrem de atractiv pentru public, de aceea
nu lipsește din paginile niciunui ziar generalist de calitate. În România liberă,
pagina dedicată sportului este structurată astfel: un material central, de
dimensiuni mari, care poate fi informativ, dar poate fi și cronica unui eveniment
sportiv, de obicei, din domeniul fotbalului (ex. Finalul unei campanii ratate).
În ediţia analizată, pe manșeta din dreapta regăsim un grupaj de
știri scurte (în marea lor majoritate, tot axate pe fotbal:
Rusia-Germania, capul de afiș al zilei;
Dănciulescu, gol pentru Hercules Alicante;
România vs Scoţia, Armenia și Austria;
Bilete cu preţ redus la FC Timișoara,
Avionul Scoţiei, la un pas de prăbușire.

2.11 Pagina 11 – It
Răspunsul publicaţiei la invazia noilor tehnologii în viaţa oamenilor
se traduce prin alocarea unui spaţiu editorial secţiunii IT. Aici, respectând
în mare parte structura paginilor dedicate altor domenii, regăsim un material
informativ principal, de dimensiuni mai mari, precum și o serie de știri
scurte, reunite din nou sub titulatura rubricii Scurt pe doi.
În această pagină există o serie de informaţii privind ofertele speciale de
abonamente la România liberă, care ocupă mai mult de jumătate de pagină. Este de
remarcat accentul pe care publicaţia îl pune pe cititorii fideli, cunoscându-se
faptul că numărul abonaţilor la ziare este în căderere liberă în ultimii ani.
10
4
 ROMÂNIA LIBERĂ - PROFIL, RUBRICI ŞI GENURI REPREZENTATIVE

2.12 Pagina 12 – Transilvania

Deși România Liberă este un ziar naţional, ultima pagină reunește
materiale locale, fiind individualizată pe mai multe regiuni (Transilvania,
Banat, Moldova etc.). Structura acestei pagini reunește o serie de știri scurte
(pe manșeta stângă, dar și în cadrul rubricii Scurt pe doi). Identificăm un material
informativ care ocupă cea mai mare parte a paginii, alături de un material
de tip feature, de dimensiuni mai reduse.

3. Noul concept România liberă

La începutul anului 2010 cotidianul a fost relansat, oferind un concept
vizual și editorial nou. Pe 15 martie 2010, ziarul apare cu un nou logo, o
așezare în pagină modernă, un motto schimbat („Viaţa, ieșită din tipar”) și o
nouă organizare a articolelor, în timp ce varianta online este vizibil îmbunătăţită.
Pe plan redacţional, în noua variantă crește importanţa acordată
investigaţiilor sub acoperire și evenimentelor din afara domeniului politic,
ziarul fiind format din două părţi. Prima parte acoperă evenimentele de
actualitate, viaţa politică și conţine editoriale și opinii. Ce-a de-a doua parte,
denumită Viaţa RL acoperă subiecte din domeniile educaţie, cultură, sănătate
și sport.
Principalele secţiuni ale ziarului sunt de actualitate, investigaţii, editorial
și opinii, interviuri, iar odată cu schimbarea din martie 2010 se acordă o
importanţă sporită articolelor de cultură, educaţie, sănătate și diverse.
Astfel, în nr.6249 din 20 decembrie 2010, regăsim următoarele secţiuni:
Pagina 2 (denumire constantă, pag.2), Actualitate (pag.3), Dezvăluiri (pag.4 și
5), Actualitate (pag.6 și 7), Op & Ed (pag.8). Într-un fascicol separat avem
secţiunile Viaţa RL (pag.9), Economie (pag.10 și 11), Cultură (pag.12), Oameni
(pag.13), Zig-zag (pag.14), Viaţă lungă (pag.15), Sport (pag.16). La o privire
comparativă, se poate constata că rubricile cele mai importante s-au menţinut
și în formatul nou:
 Punctează / Încasează;
 Fotografia zilei;
 Scurt pe doi;
 Comentariul zilei.
În noua formulă, prima pagină câștigă mai ales în plan vizual (logo
modificat, casete, fotografiile mai numeroase și de dimensiuni mari, titluri
mai vizibile). În acest sens, Frost (2009:232) subliniază importanţa imaginilor,
considerând că fotografiile insuflă viaţă și dinamism unei pagini de ziar,
oferind detalii pe care niciun fel de descriere nu ar putea să o facă.

105
 ANDREEA MOGOȘ

În egală măsură, în format lansat în 2010 de România liberă apar și

rubrici noi, care aduc un plus de prospeţime formulei editoriale:
 Astăzi în ziar;
 Întrebarea zilei;
 Viaţă și sport;
 Briefing.
Tot în aceeași optică, de aliniere la provocările tehnice și comunicaţionale
ale momentului, România liberă pune un accent tot mai mare pe rubrici care
trimit la siteul complementar publicaţiei, prin rubrica Top 3 articole pe internet,
care prezintă cele mai vizualizate articole de pe siteul www.romanialibera.ro.
Tendinţa de expansiune este ilustrată și în noua Românie liberă,
printr-un ansamblu redacţional localizat în paginile 4-5, intitulate Dezvăluiri:
un interviu narativizat cu un participant la evenimentele din 1989:
MĂRTURIE INCREDIBILĂ. În decembrie 1989, Dan Iosif ar fi plătit oameni
care să tragă cu arma pentru a-l instala pe Iliescu la putere „Am ucis la Revoluţie”;
 casetă care conţine un text cu titlul Lovitură de stat?;
 relatare intitulată Pregătirea „loviturii de stat” din decembrie 1989;
 fotografii și fotomontaje.
Sunt de remarcat și secţiunile noi ale ziarului (Viaţa RL, Oameni,
Viaţă lungă), care trădează o atenţie tot mai mare pe care publicaţia o acordă
subiectelor care răspund valorii informative interes uman (stil de viaţă, sănătate,
timp liber), ilustrată mai ales prin articole de tip feature, reportaje și articole
utilitare, de tipul celor întâlnite în ediţia din 20 decembrie 2010:
 Angela Gheorghiu, în concert la București;
 Scriitorii se mută în Casa Vernescu;
 Seinfeld coboară pe stadion;
 Ghidul mesei de Crăciun.
Rezumând, putem spune că inovaţiile în ceea ce privește noua formulă
România liberă se regăsesc atât la nivelul concepţiei grafice, moderne, aerisite și
atrăgătoare, cât și în plan editorial, ziarul propunând o serie de rubrici și
secţiuni noi, care răspund unor nevoi ale unui public care are un stil de viaţă
alert, branșat la tehnologia modernă.
Odată cu lansarea noii formule a ziarului, poate nu întâmplător,
semnalăm apariţia, sub conducerea lui Petre Mihai Băcanu, a unui săptămânal
de atitudine – Timpul – care, fără să se revendice de la vechea redacţie a ziarului
România liberă, păstrează, totuși, o parte dintre redactori și stilul consacrat al
ziarului și al suplimentelor acestuia (în primul rând al suplimentului Aldine).
10
6
 ROMÂNIA LIBERĂ - PROFIL, RUBRICI ŞI GENURI REPREZENTATIVE

Precizăm acest lucru pentru a releva nu doar o continuitate în ce privește

conservarea unei tradiţii jurnalistice, dar și modul în care presa românească
de bună calitate s-a diversificat odată cu schimbările societăţii românești.

4. Suplimentele RL
Suplimentul Aldine apare pe 1 martie 1996 și este coordonat de Mihai
Creangă. Acest supliment săptămânal a adus în atenţia publicului subiecte
privind momente importante din istoria ţării, portrete ale unor personalităţi
din domeniul politic, cultural sau știinţific, articole de opinie despre actualitate,
fragmente din memoriile supravieţuitorilor închisorilor comuniste, polemici
între personalităţi ale spaţiului românesc2.
Mihai Creangă a coordonat Aldine până în 2005, an în care s-a pensionat
și suplimentul a fost preluat de Dan Stanca, care l-a condus până în 2008.
Noua formulă editorială, lansată în 2010, a adus cu sine o reconfigurare
a suplimentelor oferite de ziar, propunând unul pentru fiecare zi a săptămânii,
după cum urmează:
 luni – Angajări;
 marţi – The New York Times în limba română;
 miercuri – Imobiliare;
 joi – Timpul liber;
 vineri – Domus util.

5. Siteul www.romanialibera.ro
Varianta tipărită a publicaţiei România liberă este susţinută în mediul
online de siteul de știri generale www.romanialibera.ro.
România liberă online include articolele publicate în paginile ziarului
România liberă, dar furnizează și un conţinut original online. Se pune accent pe
interactivitate, cititorii putând comenta, vota și recomanda materiale de
opinie, editoriale, știri, anchete, interviuri și informaţii de ultima oră din
domeniile: politic, economic și financiar, cultural, societate, media, comunicaţii,
precum și articole din suplimentul săptămânal Timpul liber.
Studiul de Audienţă și Trafic Internet (www.sati.ro) monitorizează
numărul accesărilor siteului de știri generale www.romanialibera.ro, alături
de alte sute de siteuri de profil din România. Așa cum se poate observa în
tabelul de mai jos, în perioada februarie 2010 – ianuarie 2011, atât numărul
afișărilor, cât și cel al vizitatorilor unici au avut o tendinţă crescătoare în
cazul României libere online.
2 Aldine, de George Boldur-Lățescu, 23 decembrie 2005.

107
 ANDREEA MOGOȘ

Perioada Vizite Afisari Clienţi unici

2011 Ianuarie 1.807.300 6.236.372 756.038
2010 Decembrie 1.555.283 5.118.460 646.145
2010 Noiembrie 1.812.372 5.978.390 758.377
2010 Octombrie 1.644.325 5.583.362 682.583
2010 Septembrie 1.512.907 5.341.278 615.625
2010 August 1.374.191 4.946.438 562.617
2010 Iulie 1.524.474 5.309.626 677.965
2010 Iunie 1.475.961 5.334.472 582.717
2010 Mai 1.408.978 5.090.250 562.575
2010 Aprilie 1.253.813 4.680.192 485.651
2010 Martie 1.405.034 5.475.249 541.465
2010 Februarie 1.271.984 4.958.035 516.298
(Sursa: www.sati.ro, accesat la data de 25.05.2011)

Mediul online are un specific clar definit în ceea ce privește comunicarea,

iar eficienţa unui site poate fi apreciată analizând o serie de parametri: designul
și structura siteului, frecvenţa actualizărilor, fluxul editorial, facilităţile de
utilizare (engl. user-friendliness), prezenţa elementelor multimedia, serviciile
oferite utlizatorilor abonaţi, stilul de redactare al articolelor, varietatea
secţiunilor, gradul de interactivitate, tipul și frecvenţa elementelor vizuale,
tipul de publicitate folosit.
Romanialibera.ro este un site care păstrează identitatea vizuală a
publicaţiei, preluând logo-ul acesteia, fonturile și culorile dominante utilizate
de ziar. Pe pagina principală pot fi identificate cele mai importante subiecte
ale zilei (de obicei, în număr de patru, însoţite întotdeauna de fotografii).
Alături de articolele preluate din varianta tipărită, se pot identifica articole
de imediată actualitate, postate pe site la intervale de câteva minute, pe
întregul parcurs al zilei. Din punctul de vedere al structurii siteului, se remarcă
o construcţie pe verticală, care pentru a fi vizualizată integral, necesită
derularea (scroll-ul).
Siteul preia secţiuni identificabile și în România liberă: Actualitate,
Opinii, Exclusiv RL, Bani & Afaceri, Stil de viaţă, Arte, Știinţă & tehnică, Util și
Multimedia. Fiecare dintre secţiunile enumerate anterior are, la rândul ei, o
bogată serie de sub-categorii, după cum urmează:

10
8
 ROMÂNIA LIBERĂ - PROFIL, RUBRICI ŞI GENURI REPREZENTATIVE

 Actualitate – Eveniment, Politică, Educaţie, Economie, Justiţie,

Wikileaks, Media, Sport, Fapt divers, Europa, Mapamond,
București, Transilvania, Dobrogea;
 Opinii – Editorial, Comentarii, Interviuri, Aldine, Bloguri;
 Exclusiv RL – investigaţii, Reportaj, Campaniile RL, Dezbateri,
Dosar, Documentar, Topuri;
 Bani & Afaceri – Criza, Companii, Bursa, Piaţa muncii, Imobiliare,
Banii mei, turism;
 Stil de viaţă – Sănătate, Diete, Eco, Casa mea, Gourmet, Familie,
Modă, Sfaturi practice, Zilele naţionale;
 Arte - Oameni, Vedete, Film, Muzică, Teatru, Carte, Evenimente;
 Știinţă & tehnică – Internet, Auto, Gadgets, Descoperiri.
 Util - Timp liber, Ghid TV;
 Multimedia – Foto, Video, Audio, Liber la Sport, Dezbaterile RL,
Timpul liber, Backstage on stage, Home&deco, Horoscop RL.
Dacă la nivelul secţiunilor remarcăm un grad mai mare de generalitate
și o stabilitate în timp, nu același lucru se poate spune despre subcategoriile
aferente, care sunt mult mai specifice, uneori chiar chiar conectate de evenimente
economice, sociale, politice care fac parte din agenda media a perioadei actuale.
Articolele sunt prezentate într-o ordine clară, articolele cele mai
importante sau mai recente fiind plasate în locuri cu vizibilitate mare, pentru o
mai facilă orientare a utilizatorului în pagină.
Comentatorii din paginile publicaţiei, dar și alte personalităţi ale
vieţii publice își găsesc locul în spaţiul virtual în cadrul blogurilor. Aceste
siteuri cuprind texte scurte, arată ca prima pagină a unui site de știri, dar
materialele3 sunt organizate mai degrabă temporal, decât prin referinţele la
o agendă de știri al zilei (Thurman și Jones, 2009:285).
Siteul conţine numeroase facilităţi specifice mediului online, care
vin în întâmpinarea utilizatorilor (engl. user friendly) permiţând trimiterea
articolului prin email, tipărirea acestuia, generarea de feed-uri RSS4, partajarea
articolului pe reţelele de socializare5, modificarea dimensiunii fonturilor
textului. Articolul poate fi votat de către cititori, care au și posibilitatea postării
de comentarii. De asemenea, se oferă linkuri la articole cu subiecte pe aceeași
temă sau asemănătoare.

3 numite postări în jargonul blogurilor.

4 web feed-urile oferă conținut web sau rezumate de conținuturi web împreună cu legături către
conținutul complet al respectivei surse de informații și alte metadate.
5 Linkedin, Digg, Facebook, Mixx, MySpace, Yahoo Buzz.

109
 ANDREEA MOGOȘ

Siteul romanialibera.ro oferă și materiale multimedia (fișiere video

și audio, galerii foto) care sunt constituie o facilitate oferita de mediul online și vine
să completeze conţinutul tradiţional care se limitează doar la text și fotografie.
Printre serviciile oferite de site sunt cele de trimitere periodică a
unui Newsletter, posibilitatea de a accesa o parte din conţinutul siteului de
pe telefoanele mobile de tip Smartphone, facilitatea de a se abona la ediţia
tipărită plătind abonamentul, o prezentare animată a profilului publicaţiei
online, a profilului publicului consumator, a tipurilor de materiale publicitare și
a tarifelor aferente, rubrica de contact6, rubrica Syndication, care oferă gratuit
articole de pe siteul României libere livrate în timp real către alte siteuri ce
doresc să preia respectivele materiale și Newsalert-uri care presupun trimiterea
către cititori doar articolelor din sfera lor de interes, selectate pe baza cuvintelor
cheie alese de utilizator în prealabil.
Interactivitatea siteului este susţinută și de diverse concursuri adresate
utilizatorilor, reușind să păstreze un echilibru reușit între conţinutul informaţional
și formatele interactive. Din punctul de vedere al redactării, articolele respectă
stilul impus de specificul mediului online, cu titluri vizibile, clare și ușor de
înţeles. Publicitatea prezentă nu este agresivă, nu îngreunează parcurgerea
siteului și nu ocupă spaţii mari.
Analiza genurilor jurnalistice capătă o turnură deosebită când vine
vorba de mediul online, care, pe de o parte, se eliberează de limitările presei
scrise (lungimea articolelor, numărul de pagini) beneficiind de posibilitatea
de a publica versiuni dezvoltate ale articolelor tipărite, de a folosi coloanele
laterale, de a oferi transcrieri ale interviurilor și sedinţelor publice și, mai ales
de a actualiza permanent conţinutul siteului (Randall, 2007:335-337).
Putând fi considerate un gen jurnalistic nou, relatările în timp real
(sau „în serial”) relatează momentele cheie ale evenimentului în ordine
cronologică, pe măsura desfășurării acestuia, fără a cunoaște deznodământul.
Ultima parte a serialului conţine rezumatul informaţiilor și va fi, de obicei,
folosită ca intro (sau lead). Presa online folosește în mod curent acest tip de
seriale, postând fiecare ”episod” imediat ce este scris sau transmis de către
reporter, astfel relatând evenimentul aproape în timp real (cf. Andrews, 2006).
În ansamblu, romanialibera.ro este un site a cărui concepţie editorială,
vizuală și interactivă asigură un produs multimedia dens, interesant, complex,
fără a fi greoi sau obositor. Siteul romanialibera.ro nu se rezumă doar la
articole informative de tipul știrilor scurte și al relatărilor, ci oferă reportaje,
interviuri, editoriale, materiale de opinie și pune un accent major pe opinia
manifestata în cadrul blogurilor, produse online prin excelenţă.
6 Interesant de
remarcat este că datele de contact oferă numerele de telefon ale redactorilor, dar
nu permit contactarea lor prin email.

111
 ROMÂNIA LIBERĂ - PROFIL, RUBRICI ŞI GENURI REPREZENTATIVE

Concluzii
România liberă se dovedește, prin prisma evoluţiei în perioada 2009-
2011, un produs mediatic complex, care, deși trece prin schimbări profunde,
reușește să își păstreze identitatea, dobândind valenţe noi, cu accente moderne,
care o ţin conectată la o piaţă media care trece prin profunde schimbări.
Publicaţia se particularizează prin rigoare jurnalistică, atât din punct
de vedere stilistic, cât şi al conţinutului, fapt pentru care paginile sunt
tehnoredactate adesea diferit, în funcţie de dimensiunea articolului de presă,
de unde apare şi lipsa de unitate în grafica şi poziţionarea în pagină.
Genurile jurnalistice dominante sunt analiza şi comentariul politic,
intern şi internaţional, reportajele sociale şi sportive. Ştirile scurte sunt bine
marcate prin tehnoredactare, în rubrica Scurt pe doi, care poate fi regăsită
atât în vechea, cât și în noua formulă editorială.
În raport cu alte ziare generaliste, în structura discursului mediatic
al ziarului România liberă este mai puţin distinctă separaţia dintre jurnalismul
de informare şi cel de opinie.
Ca o particularitate, remarcăm la vechea ediţie că deschiderile nu apar
doar pe prima pagină, ci şi în alte secţiuni ale ziarului, care anunţă materiale
din alte pagini, după principiul tipului de lectură din presa electronică, cel al
hyperlinkurilor. Remarcăm o interesantă complementaritate între mediul
tradiţional, ziarul tipărit, și cel online, complementaritate care funcţionează
cu succes în ambele sensuri, mai ales după schimbările din 2010.

BIBLIOGRAFIE

Andrews, Phil, 2006, Jurnalismul sportiv. O introducere, Iași, Polirom.

Aldine, de George Boldur-Lăţescu, 23 decembrie 2005
http://www.romanialibera.ro/opinii/aldine/aldine-61236.html
Biroul Român de Audit al Tirajelor, www.brat.ro
Frost, Christ, 2009, „Designul în presa scrisă”, în Keeble, Richard (coord.), Presa scrisă.
O introducere critică, Iași, Polirom.
Incomod de la 1877, de Beatrice Kiseleff, 13 septembrie 2007 http://www. romania
libera.ro/util/timp-liber/incomod-de-la-1877-105850.html
Keeble, Richard (coord.), 2009, Presa scrisă. O introducere critică, Iași, Polirom.
110
 ANDREEA MOGOȘ

Randall, David, 2007, Jurnalistul universal, Iași, Polirom.

Studiul Naţional de Audienţă, www.sati.ro
Thurman, Neil și Jones, Susan, 2009, „De la Nexus la newslog. Originile jurnalismului
online”, în Keeble, Richard (coord.), Presa scrisă. O introducere critică, Iași,
Polirom.

112
STUDIA UBB EPHEMERIDES, LVI, -2,PROFIL,
ROMÂNIA LIBERĂ 2011 (p. RUBRICI
113 – 124)ŞI GENURI REPREZENTATIVE

ASPECTE ALE PRESEI RROME

DIN ROMÂNIA

RAREŞ BEURAN*

ABSTRACT. Aspects of the Roma Press in Romania. Media and ethnic

diversity has been a challenging topic especially in multicultural and multiethnic
societies such as the United States, for example, or such as the European Union
that is united in diversity, according to its own official motto. The present study
focuses on the specific situation of the Roma media from Romania – outlets,
broadcasting programs or online media projects all addressing a complex
type of audience: the Roma communities. The case study focuses on the specific
role of the media in relation with its audience (the Roma communities), on
the role of the journalist (Roma or non-Roma), on the financial aspects of
the Roma media including the media projects developed with the financial
contribution of the European Union and so on. Finally, the study analyzes
the situation of the Roma media from Romania, after 1989.

Keywords: Roma press, Roma media projects, European funding, Roma journalists,
diversity media

Funcţiile şi efectele specifice presei rrome

În continuare, vom încerca să identificăm cele mai importante funcţii
ale presei rrome, aşa cum sunt acestea menţionate de literatura de specialitate.
Este subliniată importanţa presei pentru minorităţile entice şi se consideră
că aceasta îndeplinşte o serie de funcţii importante în raport cu etnicii
cărora li se adresează în mod principal, dar şi în relaţia cu majoritarii. Pe de
o parte, presa etnică poate crea o platformă pentru dialogul în interiorul
respectivului grup minoritar, iar pe de altă parte poate asigura legătura
dintre aceştia şi majoritari. De asemenea, cercetările efectuate în domeniu
arată că prin funcţionarea unor astfel de programe sau chiar de instituţii de
presă care să aibă în centrul agendei editoriale aspecte legate de minorităţi,
se poate promova şi dialogul între comunităţi etnice diferite.
*
PhD Candidate and Director of the Media Studio of the Journalism Department from Babeş-Bolyai
University, Romania
110
 RAREŞ BEURAN

Rolul presei etnice este unul complex şi datorită segmentelor de

public cărora se adresează – atât etnicilor minoritari, cât şi majoritarilor.
În raport cu publicul majoritar, presa etnică are ca rol principal
reprezentarea comunităţii. Aceasta funcţionează ca o voce a grupului etnic
minoritar, promovează modele de bună practică şi exemple de succes din
rândul etniei, încearcă să promoveze cultura şi să prezinte tradiţiile şi istoria
etc. Aceste programe ale minorităţilor etnice constituie chiar metode utile
de transmitere de informaţii despre specificul cultural al etnicilor, către publicul
larg – cazul unor emisiuni de divertisment, soap-opera sau reclame publicitare
din grilele de program din Statele Unite ale Americii sau din Marea Britanie
(Cottle, 2000, p. 9).
Pe de altă parte, se consideră că senzaţionalismul şi concurenţa
permanentă pentru audienţă determină şi tendinţa de a prezenta minorităţile
etnice în anumite clişee de cele mai multe ori negative (Cottle, 2000, p.22).
În presa din România, după cum arată majoritatea cercetărilor, rromii sunt
cei care apar în agenda presei doar când fură, tâlhăresc etc, adică se realizează o
imagine în presă bazată pe stereotipuri.
În relaţia cu publicul minoritar pe care îl are ca segment principal
de audienţă, considerăm că principalele funcţii ale presei sunt: de informare,
de educare şi păstrare a culturii, tradiţiilor şi obiceiurilor respectivei comunităţi.
Relaţia dintre mass-media şi minorităţile etnice poate fi afectată de
prejudecăţi (Riggins în Revista Canadiană de Sociologie şi Antropologie,1993,
p. 302). Studiul urmăreşte funcţiile şi efectele pe care le are media etnică şi
consideră că acestea sunt oarecum duale - pe de o parte, media etnică
contribuie la păstrarea caracteristicilor etnice ale unui anumit grup
minoritar, prin întârzierea procesului de asimilare (a grupului minoritar în cel
majoritar); pe de altă parte, însă, mass-media este responsabilă (într-o oarecare
măsură) şi de integrarea grupului minoritar în comunitatea majoritară.
Un studiu care analizează consumul de media în cazul grupurilor
etnice din SUA demonstrează că produsele de presă adresate comunităţilor
etnice sunt consumate de aproape un sfert din publicul (total) american.
Studiul arată, de asemenea, că aproximativ 13% din întregul public de
media din SUA preferă să consume presă minorităţilor (etnice) în locul
presei generaliste (Public Relations Tactics, 2005, p.6).
Astfel, studiul menţionat atrage atenţia asupra unui fapt oarecum
neglijat în studiile de audientă, respectiv de marketing media, din ultimii
ani: presa minorităţilor etnice. Înaintea acestor studii, în peisajul media
american era cunoscută presa etnică din New York şi din Los Angeles
(datorită structurii multietnice a celor două oraşe). Rezultatele, însă, confirmă că
presa minorităţilor etnice cunoaşte o dezvoltare naţională.
114
 ASPECTE ALE PRESEI RROME DIN ROMÂNIA

În cadrul unui atelier organizat de Comitetul Internaţional de

Coordonare a Deceniului de Incluziune a Rromilor (2005), o serie de oficiali,
de jurnalişti, de cadre didactice şi de experţi (pe problematica rromă) din ţară şi
din străinătate au comentat în legătură cu rolul pe care îl au jurnaliştii şi presa
în ceea ce priveşte situaţia rromilor (www.revista22.ro, 2011). În continuare,
vom menţiona pe scurt principalele observaţii care au fost făcute de aceşti
specialişti cu privire la situaţia comunităţilor de rromi şi relaţia acestora cu
majoritarii.
Preşedintele ONG-ului Amare Rromentza, Delia Grigore, consideră
că presa este responsabilă de societatea în care funcţionează pentru că este
creatoare de opinie şi de aceea ar trebui să se simtă profund responsabile
de rasismul societăţii. De asemenea, aceasta crede că este nevoie de uriaşe
programe de reformare a mass-media, de conştientizare a acestora, de aplicare
reală a deontologiei profesionale. În ultimii ani, atât în România, cât şi în
străinătate, au fost scrise şi câştigate numeroase proiecte de conştientizare
şi profesionalizare a jurnaliştilor profesionişti. Multe dintre aceste proiecte
au inclus şi întâlniri între diferite organizaţii rrome şi reprezentanţi ai
presei pentru ca astfel să se stabilească o legătură utilă pentru ambele părţi.
De asemenea, aşa cum s-a întâmplat şi în România, în cadrul unor proiecte
au fost elaborate şi ghiduri de bune practici pentru redacţiile de presă, cu
privire la tratarea problematicii rrome de către mass-media.
Reprezentantul Consiliului Naţional de Combatere a Dicriminării,
Dezideriu Gergely, aminteşte că trebuie lucrat asupra conştientizării publicului
în legătură cu prejudecăţile. Acesta mai adaugă că această minoritate are în
spate o istorie de marginalizare, de excludere, prin urmare este foarte greu
ca din mentalitatea publicului să se şteargă această istorie. În plus, afirma
Gergely în cadrul atelierului menţionat, individul rrom este privit în relaţie
cu întreaga minoritate căreia îi aparţine, motiv pentru care este ţinta tuturor
stereotipurilor la adresa respectivei comunităţi. În legătură cu problema istorie
rromilor, amintim că filosoful Andrei Marga a considerat că soluţia pentru
problema imaginii rromilor este educarea acestora – istoria despre rromi a fost
scrisă mereu de alţii, pentru că aceşti etnici nu au avut educaţia necesară
(Marga, 2010, p.3-4).
Un jurnalist bulgar propunea trei posibile măsuri pentru schimbarea
imaginii negative a rromilor din presa generalistă – implicarea mai puternic a
presei rrome, promovarea unor programe rrome în presa ne-rromă şi creşterea
numărului de jurnalişti rromi care să lucreze în redacţiile presei generaliste.
Concluzia acestei intervenţii a fost că este necesar ca şi presa ne-rromă să
vorbească despre aceste comunităţi etnice, dat fiind faptul că publicul majoritar
nu consumă multă presă etnică. Şi în acest caz, considerăm că problema poate
115
 RAREŞ BEURAN

fi rezolvată prin programe de formare profesională. Jurnaliştii de etnie

rromă bine pregătiţi ar aduce avantaje şi publicului rrom şi celui majoritar,
pentru că materialele jurnalistice realizate de aceştia ar fi bine documentate
şi nu ar conţine prejudecăţile deseori utilizate de presa generalistă.
Realizatoarea emisiunii Primul pas (emisiune adresată comunităţilor
de rromi din România), de la TVR 1, Luminiţa Velciu, a semnalat un aspect
interesant – dacă se repetă foarte des ideea de discriminare în raport cu această
etnie se poate crea şi efectul contrariu, adică majoritatea să aibă percepţia
că, de fapt, există o discriminare pozitivă în ceea ce îi priveşte pe rromi.
Considerăm că acest risc există dar, cu o bună informare despre problemele
reale ale acestor comunităţi etnice, majoritarii ar putea înţelege că mulţi
dintre rromi au cu adevărat nevoie de sprijin. De exemplu, locurile speciale
pentru rromi care au fost introduse pentru admiterea la studii superioare
sunt foarte necesare pentru tinerii care provin din familii ce îşi pot permite
să le achite taxele de şcolarizare.
În final, reprezentantul Centrului European de Monitorizare a
Rasimului şi a Xenofobiei, Eva Sobotka, a explicat că presa a publicat mereu
poveştile cu rromi imigranţi, care au contribuit la imaginea negativă, rromii
fiind prezentaţi ca o catastrofă sau un pericol. De asemenea, aceasta atrage
atenţia că şi rolul societăţii civile este foarte important şi că aceasta ar
trebui să semnaleze vehement orice reportaj care conţine stereotipuri rasiste.

Rolul jurnalistului în cazul presei rrome

Prin natura meseriei pe care o practică, jurnaliştii îndeplinesc mai
multe roluri sociale (Coman, 2007) precum cea de mediator între realitatea
pe care o descrie şi un grup căruia îi adresează materialele jurnalistice; de
pedagog în sensul în care jurnalistul clarifică pentru publicul său evenimentele
din lumea politică, socială, financiară etc. Un alt rol menţionat de literatura
de specialitate este cel de comentator care se referă la faptul că acesta emite
păreri şi comentarii cu privire la anumite fapte sau probleme ale societăţii.
În cazul presei pentru rromi, pot exista mai multe tipuri de situaţii.
Există redacţii care sunt formate exclusiv din jurnalişti de etnie rromă care
cunosc şi înţeleg foarte bine problematica şi care relaţionează uşor cu sursele
din cadrul comunităţii. Pe de altă parte, sunt cele în care lucrează jurnalişti
rromi şi ne-rromi (procentele diferă de la caz la caz) sau unele care au în
echipa editorială jurnalişti rromi şi de alta etnie (nu neapărat cea majoritară).
Revenind la rolul pe care îl au jurnaliştii care produc materiale de
presă pentru astfel de redacţii, considerăm că aceştia trebuie să îndeplinească
un rol atât în relaţia cu propria comunitate etnică, cât şi în faţa publicului
116
 ASPECTE ALE PRESEI RROME DIN ROMÂNIA

majoritar. În ceea ce priveşte presa pentru rromi, într-o anumită măsură

jurnaliştii au şi rolul de a încerca să organizeze o bază de date cu mărturii,
cu documentare, cu poveşti despre viaţa în comunităţile de rromi (mai ales
cele tradioţionale), pentru că ei dispun de tehnica necesară, de acces şi de
sursele potrivite. Aceste materiale jurnalistice vor avea o importanţă mare
dat fiind faptul că istoria, obiceiurile, tradiţiile rromilor nu sunt cunoscute
de publicul larg şi nici nu se studiază în sistemul de învăţământ.

Cadrul presei rrome din România

După căderea regimului comunist din România, presa pentru rromi
s-a dezvoltat cu sprijin financiar naţional (ne referim mai ales la sprijinul
formaţiunilor politice care au avut un interes direct în dezvoltarea unor
mijloace de comunicare) şi internaţional.
În România, o problemă care încă trebuie rezolvată este cea legată
de discriminarea prin materialele de presă în care sunt menţionate originea
etnică a perosoanelor care comit delicte, în ciuda campaniilor de informare
care arată că nu este neapărat importantă această precizare. În continuare,
există un slab interes din partea presei pentru publicarea de materiale care
să contribuie la promovarea diversităţii şi toleranţei (Pagina MEDIAFAX
dedicată problematicii minorităţilor naţionale www.divers.ro, 2011).
Problema presei pentru comunităţile de rromi a fost dezbatută pe
larg în cadrul unei conferinţe internaţionale cu tema The Media and the Roma
in Contemporary Europe: Facts and Fictions desfăşurată la Praga, în 1996. Cu acel
prilej, se remarca faptul că publicul nu are niciodată informaţii suficiente
sau cuprinzătoare despre istoria sau cultura rromilor, nici măcar în şcoli
sau în universităţi. De asemenea, a fost susţinută ideea că nicio instituţie
media majoritară nu ar avea de pierdut dacă ar accepta un jurnalist de etnie
rromă ca stagiar pe o perioadă determinată. Un astfel de proces ar însemna
ca documentarea şi atitudinea publicaţiei respective faţă de un subiect cu
privire la comunităţile de rromi ar fi mult mai obiective.
Emisiunile de radio şi de televiziune cu, despre şi pentru rromi
tratează deseori tradiţii sau obiceiuri specifice. Unii autori precizează că
grupurile etnice din România se folosesc de mass-media pentru a-şi exprima
propriile forme de cultură (Abrudan; Tarţa, 2009, p. 175). În continuare este
oferit ca exemplu chiar cazul telenovelelor de succes care tratează aspecte
referitoare la lumea rromilor şi care sunt difuzate la posturi naţionale
comerciale de televiziune (Inimă de ţigan sau State de România etc). Desigur,
şi aceste programe prin care se descrie viaţa comunităţilor cuprind o serie

117
 RAREŞ BEURAN

de clişee despre acestea, exotismul fiind un exemplu. Istoricul Viorel Achim

preciza că exotismul a fost folosit pentru a caracteriza aceste comunităţi
pentru mult timp (Achim, 1998).
În general, se remarcă o deschidere mult mai mare la studiourile
teritoriale TVR din zone mult mai diversificate etnic: Transilvania (TVR
Cluj) şi Banat TVR (Timişoara), acestea fiind primele studiouri teritoriale
care au introdus emisiuni pentru comunităţile de rromi. De asemenea,
emisiunile de radio în limba rromani au fost introduse în grila de programe
(pentru prima dată) la Radio Târgu-Mureş şi la Radio Timişoara.
Dintre programele de finanţare, reţinem programele care au finanţat
numeroase proiecte derulate pentru dezvoltarea presei pentru comunităţile
de rromi.
Un program important care a finanţat proiecte în România în etapa
de preaderare la Uniune Europeană este cel intitulat PHARE (Poland and
Hungary: Assistance for Restructuring their Economies). Programul a fost creat
în 1989 să sprijine, iniţial, Polonia şi Ungaria. După un timp, PHARE a
deservit zece state europene aflate în procesul de candidatură la accesul în UE.
Principalele obiective ale PHARE au fost: întărirea administraţiilor
şi instituţiilor publice pentru funcţionarea eficientă întru Uniunea Europeană;
convergenţa legislaţiei naţionale cu legislaţia Uniunii Europene şi reducerea
nevoilor de perioade de tranziţie; şi promovarea coeziunii economice şi
sociale (www.ec.europa.eu, 2011). Dacă privim cifrele în legătură cu programul
PHARE, acestea arată că aproximativ şapte miliarde de euro şi peste o mie
de experţi şi de oficiali ai UE au susţinut eforturile româneşti de aderare la
Uniunea Europeană (www.ec.europa.eu, 2011). Pe linia de finanţare democraţie
şi promovarea mass-media independentă a programului PHARE, în România
au fost implementate câteva proiecte care şi-au propus să sprijine comunităţile
de rromi şi prin dezvoltarea presei acestora.
În continuare reţinem proiectele derulate de Centrul de Resurse
pentru Comunităţile de Romi din Cluj-Napoca care au vizat spirjinirea
presei pentru rromi: Pregătirea tinerilor jurnalişti rromi pentru jurnalismul
de televiziune sau Roma Media care au avut drept rezultat formarea
jurnalistică a unor tineri jurnalişti rromi din Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara
şi Craiova şi introducerea de emisiuni pentru comunităţile de rromi la
studiourile regionale ale televiziunii publice din România, TVR Cluj, TVR
Timişoara şi TVR Craiova. În ultima parte a referatului, vom efectua un
studiu de caz referitor la proiectul Roma Media.
De asemenea, mai amintim o serie de proiecte derulate de Centrul
pentru Jurnalism Independent din Bucureşti (tot cu finanţare PHARE) care au
avut ca scop principal pregătirea jurnalistică pentru abordarea problematicilor
118
 ASPECTE ALE PRESEI RROME DIN ROMÂNIA

rrome în presă. Dintre acestea amintim: Presa şi accesul la sănătate în

comunităţile de rromi, Vocile comunităţii rome în societate, Ghid de bune
practici privind relatarea despre minorităţi.

Agenţia de ştiri Roma News

Proiectul în cadrul căruia a fost organizată prima agenţie de presă
online, www.romanews.ro, care a avut conţinut jurnalistic disponibil în trei
limbi – rromani, română şi engleză. Proiectul a fost intitulat RomaNews –
Centrul Romilor de Comunicare şi Relaţii cu Mass-Media şi a fost iniţiat
de Romani CRISS – Centrul Romilor pentru Intervenţie Socială şi Studii în
colaborare cu Agenţia de Monitorizare a Presei – AMP. Conform descrierii
oficiale a proiectului, Roma News şi-a propus dezvoltarea unei strategii pe
termen mediu pentru promovarea unei imagini alternative a populaţiei rrome
în presă; agenţia îşi propunea să ofere jurnaliştilor o sursă alternativă de
informare cu privire la comunităţile de rromi din România (www.activewatch.ro/,
2011). Roma News transmitea zilnic un flux informativ care şi-a propus să combată
stereotipurile culturale, formele de discriminare şi să îmbunătăţească imaginea
rromilor prin mass-media centrală şi locală din România.
Publicul căruia s-a adresat Roma News a cuprins mass-media
românească, ONG-uri şi publicul larg. Roma News s-a dorit a fi o agenţie
de presă care să aducă în atenţia mass-media, într-o formă profesionistă,
evenimentele din lumea rromilor. Informaţiile erau transmise printr-un flux
zilnic în limba română şi unul lunar în limba rromani şi engleză. În cadrul
acestei agenţii au fost implicaţi peste 35 de angajaţi dintre care 20 în Bucureşti
şi 15 în ţară. Înainte de a începe munca în cadrul agenţiei reporterii au urmat
un program de training specializat cu redactorii de la agenţia naţională de
ştiri din România (fosta Rompres).
Organigrama agenţiei a inclus şase reporteri cu statut permanent în
Bucureşti, subiectele acoperite fiind din domeniul social, politic educaţie şi
sănătate. Agenţia avea şi o rubrică de monitorizare a presei realizată în
colaborare cu Agenţia de Monitorizare a a Presei Caţavencu.

Presa scrisă rromă din România

În România, perioadele în care s-a dezvoltat presa pentru rromi a
coincis cu cele de mişcări pe scena politică şi socială iniţiate de intelectualii
din aceste comunităţi. Ne referim, de exemplu, la perioada interbelică, la
momentul din jurul anului 1933 când în luna aprilie s-a constituit Adunarea

119
 RAREŞ BEURAN

Generală a Ţiganilor din România, iar apoi, în luna octombrie, aceasta a

devenit Adunarea Generală a Romilor din România (aşadar, problema utilizării
termenului de rrom sau ţigan nu a apărut recent).
Din 1934 şi până în 1941, apare şi ziarul Glasul rromilor care a fost
editat la Bucureşti de Adunarea Generală a Romilor. Conform cercetărilor
despre istoria rromilor, perioada respectivă a fost caracterizată de acţiuni
pentru emanciparea acestor comunităţi, iar în acest sens tinerii intelectuali
au constituit organizaţiile amintite anterior.
Deci, în 1933 a fost publicat ziarul Timpul, editat de rromii din
Craiova. Această publicaţie a apârut până în anul 1938.
Tot la Craiova, a mai existat o publicaţie intitulată O Rom, dar aceasta
nu a avut decât două numere (în lunile septembrie şi octombrie, în 1934).
În prezent în România există puţine publicaţii adresate comunităţilor
rrome. Starea presei scrise rrome se datorează unui complex de factori
dintre care pot fi reţinuţi: starea financiară dificilă a rromilor şi nivelul foarte
scăzut de educaţie (chiar analfabetism) înregistrat în rândul acestor etnici.
Fundaţia pentru o Societate Deschisă din Bucureşti publică Romathan:
studii despre Romi. Publicaţia este o revistă de cercetare, scrisă atât în
româneşte cât şi în Rromani, incluzând aspecte academice cu privire la cultura
Rroma etc.
De asemenea, menţionăm publicaţia Asul de Treflă finanţată de stat
(fiind publicaţia Partidei Romilor din România).
Un alt exemplu este cel al Centrului de Resurse pentru Comunităţile
de Romi din Cluj-Napoca care a început în anul 2000 un program în cadrul
căruia s-au publicat şi s-au distribuit manuale de limbă Romani, dicţionare,
literatură, cursuri (casetă audio) de învăţare a limbii Romani, ghid de conversaţie
etc. Evident, toate aceste proiecte au ca obiectiv principal consolidarea şi
dezvoltarea programelor educaţionale adresate comunităţii de romi.

Programele de radio realizate de şi pentru comunităţile de rromi

din România
Există o serie de programe radio realizate în limba rromani care
sunt încadrate în grilele de programe ale studiourilor teritoriale ale postului
naţional public de radio. Astfel, la Radio Târgu-Mureş apare în grila postului,
începând cu anul 1997, o emisiune realizată de Rudolf Moca intitulată La
Cho baxt!. În trecut a mai existat un program de cincisprezece minute la
Studioul Regional de Radio de la Craiova (în prezent emisiunea nu mai
figurează în grilă).

121
 ASPECTE ALE PRESEI RROME DIN ROMÂNIA

O altă emisiune realizată în limba Rromani, Emisiunea andi Romani

chib, este cea realizată de o echipă de tineri jurnalişti romi la Studioul
Regional de Radio de la Timişoara.
În final, pentru a exemplifica formatul unei astfel de emisiuni, vom
analiza, pe scurt, structura emisiunii de la Radio Timişoara, intitulată Emisiunea
andi Romani chib. Scopul introducerii emisiunii în grila postului de radio
a fost de a acorda tuturor minorităţilor timp de antenă, conform realizatorului
acesteia, jurnalistul de etnie rromă Valentin Pepenel. Emisiunea este difuzată
lunar, în ultima duminică a lunii, între orele 18-19 şi este realizată în limba
rromani (cu excepţia cazurilor în care interlocutorii sunt reprezentanţii
autorităţilor publice). Aria de acoperire a emisiunii este formată din judeţe
din zona Banatului: Timiş, Caraş-Severin, Arad şi parţial judeţul Hunedoara.
Emisiunea se adresează comunităţilor de rromi din această regiune a ţării.
Desfăşurător general al emisiunii:
 Editorialul ediţiei (centrat pe tema emisiunii)/durată de aproximativ
2 minute;
 Ştiri despre şi pentru comunităţile de rromi/durată de aproximativ 5
minute;
 Reportajele emisiunii/durată de aproximativ 10 minute;
 Lecţii de limba rromani standardizată / durată de aproximativ 5
minute;
 Rubrica despre istoria rromilor/durată de aproximativ 5 minute;
 Rubrica de sfaturi juridice / durată de aproximativ 5 minute;
 Fabule şi sfaturi din înţelepciunea rromilor/durată de aproximativ
3 minute;
 Muzică tradiţională (exclus manele).
Aşadar, prin tematica abordată şi prin structura destul de complexă,
emisiunea poate prezenta interes atât pentru publicul rrom, cât şi pentru
publicul majoritar.

Programele TV realizate de şi pentru comunitatea Rroma

În România principala instituţie publică care realizează şi difuzează
emisiuni pentru comunităţile de rromi este Televiziunea Română, prin
programele posturilor TVR 1, TVR 2, TVR Cultural, TVR Internaţional,
precum şi cele ale studiourile teritoriale. Legea nr. 41/ 1994 care reglementează
funcţionarea şi organizarea TVR precizează că programul televiziunii publice
trebuie să promoveze cu competenţă şi exigenţă valorile limbii române, ale
creaţiei autentice culturale, ştiinţifice naţionale şi universale, ale minorităţilor
naţionale.
120
 RAREŞ BEURAN

În prezent, Televiziunea Română Naţională (TVR) difuzează un

program scurt despre comunităţile rromi, Primul pas, o dată pe săptămână. Mai
există anumite rubrici dedicate acestor etnici în cadrul emisiunii Convieţuiri,
acestea fiind prezentate în limba română.
Grila de programe a Studioului regional de televiziune TVR Cluj
include emisiunea Amari emisiunea, cu durata de o oră şi periodicitate
săptămânală. Programul a fost introdus în urma unei colaborări dintre
Centrul de Resurse pentru Comunităţile de Romi din Cluj şi TVR Cluj.
Programul a debutat în 2002, are o periodicitate săptămânală şi o durată de
o oră (pentru fiecare ediţie). Publicul ţintă al emisiunii este format atât din
etnicii rromi, cât şi din telespectatori ne-rromi.
În cadrul proiectului Pregătirea tinerilor jurnalişti rromi pentru
televiziune, derulat de către Centrul de Resurse pentru Comunităţile de Romi
din Cluj, cu finanţare de la Uniunea Europeană prin Programul PHARE, în grila
programelor pentru minorităţi a studioului TVR Timişoara a fost introdusă
emisiunea Traio Romano (Traiul rrom), cu o periodicitate lunară. Emisiunea
este realizata de tineri jurnalişti rromi pregătiţi în cadrul proiectului menţionat.
Cea mai veche emisiune de televiziune pentru comunităţile de
rromi din România realizată la un post privat este cea intitulată Tumende
ceea ce în limba rromani înseamnă acasă sau la voi. Emisiunea este realizată
începând din 2003 în judeţul Hunedoara, în oraşul Petroşani. Fundaţia
Soros a finaţat acest program de televiziune prin programul Roma Media
Network, reţea care are în componenţă peste 20 de organizaţii din mass-
media tipărite, agenţii de presă, radiouri şi televiziune, sediul central fiind
în prezent la Zurich, în Elveţia. Cristinela Ionescu, coordonatorul acestui
proiect, a declarat pentru agenţia de presa Divers că media rrome sunt de
abia la început. Cunoscând diferenţele culturale ajungem să prevenim
conflictele interetnice. Jurnaliştii rromi mai sunt şi mediatori pe lângă
faptul că sunt jurnalişti. Ei reprezintă într-adevăr cauza rromilor şi încearcă
să corecteze sterotipurile (www.divers.ro, 2011).
Caravana Romilor este un program tv săptămânal difuzat de postul
de televiziune OTV. Emisiunea este realizată împreună cu Partida Romilor
ProEuropa, are o durată de două ore şi este difuzată duminica. În general,
prin tematica abordată emisiunea îşi propune să prezinte exemple din cadrul
comunităţilor de rromi şi să ofere diverse informaţii despre aceşti etnici.
În ultimii ani, în presa pentru rromi din România, au fost realizate o
serie de emisiuni sau chiar de publicaţii adresate acestui grup etnic în cadrul
unor proiecte care au avut sprijin financiar asigurat de diferite programe
internaţionale de finanţare. Emisiunea Rom European este o emisiune care
se preocupă de problemele rromilor şi care are ca scop informarea interactivă
122
 ASPECTE ALE PRESEI RROME DIN ROMÂNIA

a populaţiei de etnie rromă cu privire la drepturile, obligaţiile, accesul la

educaţie, muncă, oportunităţi de angajare şi formare profesionaşă, sevicii
sociale şi de sănătate etc, promovând şi politici publice faţă de rromi, tradiţiile
rrome etc (www.romeuropean.ro/, 2011). Rom European se difuzează pe
TVR 1, din anul 2005, în fiecare zi de marţi, şi are o durată de 30 de minute.
În 2011, cu ocazia Zilei Internaţionale a Rromilor, în România a fost
lansat primul post de televiziune adresat în totalitate comunităţilor etnice
intitulat Bah TV (în limba rromani, bah înseamnă noroc). În mod oficial,
conform CNA, deţinătorul licenţei de televiziune este Societatea Centrum
Consulting SRL din Târgu Jiu; asociaţiile de rromi au declarat în presă că
finanţatorul important al proiectului ar fi un om de afaceri rrom, Ninel
Potârcă, care în 2009 a candidat la Preşedinţia României. Revista Capital
precizează că suma alocată lansării postului de TV ar fi de 600.000 EURO
(www.capitalul.ro/, 2011). Scopul principal este de a aduce problemele
minorităţilor în atenţia publică, iar segmentul ţintă de telespectatori este
format din minoritari etnici şi din populaţie majoritară. Programele
promovează evenimente şi modele de bună practică din comunităţile de
rromi sau de alte etnii. Site-ul Bah TV - http://bahtv.ro/ - este organizat ca
o platformă unde pot fi urmărite emisiuni sau ştiri, alături de informaţii
despre minortităţi preluate din diferite publicaţii.
În final reţinem şi o emisiunea social-religioasă adresată comunităţilor
de rromi care este realizată în variantă online – www.vinosivezi.ro. Scopul
emisiunilor este provocarea rromilor la un standard mai înalt de viaţă, cu
accent pe educaţie şi spiritualitate, dar şi schimbarea atitudinii românilor
faţă de această minoritate (www.vinosivezi.ro, 2011). Principalele teme ale
emisiunilor online se referă la istoria rromilor, muzică, obiceiuri, probleme
specifice ale acestora etc. De asemenea, se mai precizează în descrierea emisiunii
online, invitaţii sunt rromi care şi-au depăşit condiţia prin educaţie şi prin
încrederea în Dumnezeu (profilul producţiilor fiind unul puternic religios).

BIBLIOGRAFIE

Abric, Jean-Claude, Psihologia Comunicării. Traducere de Luminiţa si Florin Botoşineanu,

Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Achim, Viorel, Ţiganii în istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998.
Alia, Valerie; Simone Bull, Media and Ethnic Minorities, Edinburgh University Press, 2005.
Barany, Zoltan, The East European Gypsies. Regime Change, Marginality and Ethnopolitics.
Cambridge University Press, 2002
123
 RAREŞ BEURAN

Bertrand, Claude-Jean (coordinator), O introducere in presa scrisă şi vorbită. Prefaţă

de Claude-Jean Bertrand. Traducere coordonată de Mirela Lazăr, Editura
Polirom, Iaşi, 2001.
Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 2007.
Cottle, Simon (coordinator), Ethnic Minorities and the Media. Changing Cultural Boundaries,
University Press, Cardiff, 2000.
Danciu, I., Maxim, Mass-media. Comunicare & Societate, Editura Tribuna, Cluj-Napoca,
2003.
DeFleur, Melvin L., Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă. Prefaţă de
Melvin L. DeFleur şi Sandra Ball-Rokeach. Traducere de Ducu Harabagiu şi
Cătălina Harabagiu, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
Diaconu, Ion, Minorităţile în mileniul al treilea, Editura Asociaţiei Române pentru
Educaţie Democratică, Bucureşti, 1999.
Ghidul managerului de presă, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.
Jura, Cristian, Combaterea discriminării în România, Editura All Beck, 2004.
Marga, Andrei, Identităţile multiple şi construcţia identităţilor (cazul romilor europeni),
prelegere susţinută în cadrul conferinţei internaţionale L’Europa a un anno dal
Trattato di Lisbona, Universitatea Roma Tre din Roma, 30 noiembrie 2010.
Marinescu, Paul, Managementul instituţiilor de presă din România. Teorie, practică şi
studii de caz, Editura Polirom, Iaşi, 1999
Randall, David, Jurnalistul universal, Traducere de Alexandru Brăduţ Ulmanu, Editura
Polirom, Iaşi, 1998.
Riggins, Stephen, Ethnic Minority Media, An International Perspective, The Canadian
Review of Sociology and Anthropology, 1993
Toma, Stefánia, Roma/Gypsies and Education in a Multiethnic Community in Romania,
Coordonator serie Bokor Zsuzsa, Horváth István, Editura Institutului pentru
Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Cluj-Napoca, 2008
Zamfir, Elena; Cătălin Zamfir, Ţiganii între ignorare şi ingrijorare, Editura Alternative,
Bucureşti, 1993.

124
STUDIA UBB EPHEMERIDES, LVI, 2,ALE
ASPECTE 2011PRESEI
(p. 125 –RROME
152) DIN ROMÂNIA

AUDIENCES: ACTIVE, PASSIVE OR … REACTIVE?

ANDRA-MIHAELA CÎMPEAN*

ABSTRACT. The notion of activity has been widely discussed in connection

with audience research. The purpose of this article is to bring together
some of the opinions expressed so far, to compare them, and to discuss the
main arguments that they bring, for or against. The goal will be to decide which
is more convincing, and to suggest ways of overcoming some of their
difficulties. This study will employ theories from philosophy and literary
theory, as a background to the analysis, and will try to adapt some of the
more useful arguments to the field under discussion, namely, journalism.

Keywords: Audience activity, Mass-media effects, Reception theory, Aesthetic pleasure,

Framing theory, Attention level, Interpersonal communication.

1. Introduction
The question of active and passive audiences has been much debated
alongside the introduction of reception theory in literature. Things have
changed significantly since the time when theories of propaganda deplored
an audience that was helpless in the face of media effects. With scholars
like Raymond Bauer and John Fiske the audience began to be rethought.
They both brought evidence that people are not as passive when they
receive media messages and that consequently the media are not as dangerous
as they had been assumed. However, more recent research supplies evidence
that shows the audience as less active than these claims made it out to be.
In this category are included Entman, Matthes and Pellicano (2009) and
Biocca (2011).
The approach that theorists of literature take to the treatment of
readers is quite different from the approach of media scholars to audiences.
The former seldom draw on scientific audience research and so their
approach is far less grounded than the approach of media scholars. Their
account of the process of reading is far more personal and subjective than

*
PhD. in Philosophy at the Faculty of History and Philosophy, Babeş-Bolyai University, E-mail:
cimpean_v_andra@yahoo.co.uk
123
 ANDRA-MIHAELA CÎMPEAN

in the case of media scholars. However, such work has provided ground
for a new theory in media studies, which was, later substantiated with
scientific evidence. What is one to think of this? Is it that there is a certain
cultural frame that dominates all fields of knowledge, and traces a way of
thinking? In this case, what is to be said of the evidence which supports these
claims? Is that evidence simply a matter of interpretation, in which case,
would it produce quite different results in a different cultural framework? Or
is it that it has always been so and only now have scholars from different
fields understood it and come together in this realisation? The first option
is more likely, since every epoch has its own “truth”. Kuhn (1970) also
insists on the fact that the same scientific results can be interpreted in
different ways in distinct epochs, and that different scientists might come
to different conclusions when witnessing the same scientific results.
Regardless of this, we should see if the theory can indeed work for
journalism and if it is feasible for this field. Since some of the first breakthroughs
as concerns theories about the reception of messages were made in literature,
let us see what they consisted of.

2. Reception theory
Reception theory was championed by two main scholars: Hans
Robert Jauss and Wolfgang Iser, who were both part of the Constance School.
However, there were others whose contributions were also important: Michael
Riffaterre, Stanley Fish and Erwin Wolff. Jauss and Iser came in a line of
many attempts to bring more focus to readers in the theory of literature.
These attempts came as a response to theories that held that a work of art
had a single, fixed meaning, which was contained within it, and that the
reader had to strive to uncover. Reception theory posited that the work of
art is not complete until it is read by somebody, and the interpretations that
can be produced around it are more than one. From this point on, the reader
became a central figure in all theories about interpretation. Jauss (2008)
suggests that the history of literature should become a history of the numerous
ways in which a work of art is received by different historical audiences.
Iser, as well, considers that the theory of literature should study the effects
literature has on readers.
Jauss focuses on history to such an extent that he does not take into
consideration readers in their most individual features, but readers as formed
by certain historical contexts. This is related to his purpose of seeing how a
work of art is received in different historical contexts, and not necessarily

126
 AUDIENCES: ACTIVE, PASSIVE OR … REACTIVE?

by different individual readers. In this sense, he talks about two types of

horizons (of the readers and of the book) that confront each other in the act
of reading, and lead to a horizon change. The horizon of the readers can be
reconstructed from the historical context in which they live and read the
book. Jauss’s readers are not individualised. They bring to the act of reading
previous experiences of other readings firstly and only secondly life experiences.
These previous readings create a set of expectations about a book: how it should
be interpreted, how the story will evolve, and so on. Therefore, the reader will
expect to find an experience similar to previous ones. These expectations
will, however, be frustrated, if the book is innovative and proposes a new
aesthetic experience. And in Jauss’s (2008) opinion, this is precisely the case
with most of the books that changed the course of literary history.
Furthermore, this interplay between horizons can be seen even at
the level of the reading itself (Gadamer, 2001). The reader creates certain
expectations about a novel from the first lines that he/she reads and will
try to project meaning upon the entire book starting from these initial
assumptions. However, these predictions are often contradicted by the
evolution of the book and the reader must readjust the interpretation, with
new assumptions which will again, cast projections upon the novel as a
whole. They will yet again have to be altered at different points in the novel
where they do not make sense anymore. This process continues until the
end of the book, when the reader will be in possession of a fairly unified
interpretation. This is seen as a sign of activity on the part of the reader,
who does not, under these circumstances, passively receive information.
The interpretations given to a book by readers become very important, as
they enrich the meaning of the work of art. Jauss (1983) further says that
the aesthetic pleasure is not the overpowering of the reader by the
perceived object because this would imply a passive attitude from the
reader. Although pleasure with a perceived object (Jauss, 1983) is part of
the act of reading, it is followed by another important phase which is when
the reader takes a stand (Jauss, 1983) towards the object, and recreates it not
as a physical object, but as an aesthetic object. Aesthetic pleasure presupposes
that the reader distance him/herself from the object, in a moment of
contemplation. However, this distance must not become disinterest, because
then the reader would no longer be involved in the act of interpretation. By
this interplay between object and subject, the aesthetic experience becomes
a result of experiencing pleasure with oneself in experiencing pleasure with
Another [Selbstgenuss im Fremdgenuss] (Jauss, 1983, p. 85). The subject discovers
itself in the act of reading by first distancing itself from its own being, only
127
 ANDRA-MIHAELA CÎMPEAN

to rediscover itself through the perceived object. Therefore, in Jauss’s view,

the readers are active in reading and interpreting a book because of this
movement back and forth between object and subject and because of the
subject’s interest and involvement in the reading, as well as the fact that it
experiences the story alongside the characters.
Iser insists much more on the idea of real readers as opposed to
Jauss’s historically situated readers. He gives high importance to the act of
reading and the interpretation produced by different readers in different
historical contexts, but he stresses the individual aspect. Therefore, if
Jauss’s readers brought their experiences of past readings with them when
approaching a new book, Iser’s readers bring their life experiences. In his
view, a work of art not only does not have a single absolute meaning, which is
supposedly consistent with an interpretation as intended by the author, but
the text itself leaves much room for different interpretations which can be
produced by different readers. He says that on the one hand the text offers
certain signals to the readers, certain directions of interpretations, but that
these signals are activated differently by every particular reader (Iser 2006).
He talks about an “implied reader,” which is created by the text, but this is
a role that the empirical reader need not struggle to assume. The implied
reader is just another point of view among the multiple other points of
view that exist in the text. The real reader, by bringing his/her own life
experiences to reading, constructs an interpretation based on the numerous
extant different points of view (Iser, 2006).
Another aspect that I would like to bring up is the fact that most
theorists, both those who assume that the audience is passive and those
who say it is active start from the same premise, namely, that audience
activity and media effects are mutually exclusive. They assume that if the
audience is active then the media do not have effects because if the
audience is active, then it consciously and voluntarily interprets media
content and produces its own meaning instead of simply adopting the
meaning existent in the text. However, Bauer and Bauer (1960) have shown
that in order for the media to have effects, people must be attentive to the
media content and must be able to understand it. Unless they pay attention
and understand, the media message can have no consequences in people’s
minds. Therefore, conceding that paying attention and understanding
constitute activity, it would follow that if the audience is active then the
media do in fact have effects. Hence, borrowing Bauer and Bauer’s reasoning, it
can be said that the two concepts do not necessarily exclude each other but
can actually be related in two ways. Literary theory accepts the existence of
128
 AUDIENCES: ACTIVE, PASSIVE OR … REACTIVE?

effects, while media studies does not. For media studies to accept effects
would mean to be yet again close to theories of propaganda. In literature,
however, things stand a bit differently. Jauss (1983) says the readers cannot be
manipulated, because of the second phase of aesthetic pleasure: contemplation.
In his view, literature does have effects on individuals, especially in that
the latter get to know themselves better, and discover new things about
themselves in the process of reading, but this does not mean that meanings
pass from text to subject’s mind unaltered. First of all there isn’t a unified
meaning which could pass on to the reader because of the multitude of
possible interpretations, and second of all, when meanings do pass on, they
are constructed by the reader in the interaction with the text. Therefore,
these new meanings will be both products of the subject and the text, and
what passes into the latter’s mind is not something completely foreign.
The way effects are regarded in literary theory should be sufficient
to at least cast some doubts regarding audiences’ resistance to media
effects. In fact, perhaps it makes media effects less dangerous to the concept
of audience activity.
To sum up, the main idea that should be retained from reception
theory is that the readers do not receive literary works passively, but
through a process of negotiation. Messages are not simply transmitted from
a book to the reader’s mind, but the meanings are created at the crossroads
between the reader and the book.

3. Active, passive or reactive audiences?

The concept of activity is difficult to examine because it has as many
definitions as there are scholars writing about it. Each researcher has a
different understanding of the kind of behaviour that can be interpreted as
active reception of media content. For some it is the mere thinking process,
while for others, it is measured by the amount of control that the audience
have over the form of the media content.
The lack of a coherent definition of the concept is precisely what
Frank A. Biocca (2011) signals. From his vantage point, the concept of activity
was adopted without proper scientific proof to substantiate it. He says that
media scholars accepted this concept as an “article of faith” (Biocca 2011, p.
54) due to the ideal of a rational, self-possessed individual which stands at
the basis of our cultural framework. He suggests that this ideal is a
principle of democracy, inherited from the Enlightenment, but that it is far
from the picture painted by scientific research.

129
 ANDRA-MIHAELA CÎMPEAN

In this sense, his entire endeavour consists of trying to take apart

some of the stronger claims made by active audience theorists. He starts with
the ideal of the independent individual, which he tries to show is less unified
and less stable than considered by others. To this end he will deconstruct the
image of the individual and show that within its thinking and comprehension
processes there are many mechanisms it has no control over.
Biocca (2011) points out that the dimensions usually taken to mean
activity: selectivity, utilitarianism, intentionality, involvement and
“imperviousness to influence” (Bauer, 1964 cited in Biocca, 2011) describe a
concept which cannot be falsified. To better explain, he claims that the
definitions provided for these sub-concepts make it so that the audience
cannot but be active. And if the opposite of a theory cannot be proven, then
theory cannot be proven either and the latter becomes an “article of faith”.
On the principle of selectivity, hailed especially by uses and
gratifications theorists, he says that it is more likely to be a feature of the
media than of the audience. Television and the other media offer the
possibility to choose from a vast variety of programs, but it is quite difficult
not to make a choice in one form or another. Therefore, the member of the
audience can only be selective:
[…] it is almost impossible for the audience member to use the
media without “choosing” to do so, or at least, selecting a medium. (Biocca,
2011, p. 58)

Also, if selectivity is a property of the medium, then it sheds no light

onto the processes that take place during the reception of media content, and
therefore, we are still left in the dark regarding audience activity (Biocca, 2011).
According to Biocca (2011), active audience theorists also claim that
if there is any prior motivation to people’s use of media, then this is also a
sign of activity. Biocca points out one of the weaknesses of this claim,
namely that the research was conducted on the basis of self-reports, which
means that the respondents were compelled to rationalise their behaviour.
He says that it is unlikely that anyone will say they watch television for
“absolutely no reason at all” (Biocca, 2011, p. 58), and that “Self-report
methodology by its very nature and structure invites the respondent to
give meaning to his or her behaviour” (Biocca, 2011, p. 58). It follows that
the audience might not always have a reason to access media, but if they
are asked about it they will most likely try to produce one. Therefore, in
Biocca’s view, motivation cannot be an indicator of activity because it cannot
be proven to always exist.
131
 AUDIENCES: ACTIVE, PASSIVE OR … REACTIVE?

From his analysis of these sub-concepts: selectivity, utilitarianism,

intentionality, involvement and “imperviousness to influence”, it can be
surmised that Biocca does not deny the existence of these principles or the
fact that they describe the audience, but suggests that they are not the
proper evidence to support audience activity. He does not question the fact
that there is thinking and understanding involved in receiving media
content, but denies that these mechanisms constitute activity. From his
point of view, activity exists if the audience has control over the form of the
content it receives and if the audience is the initiator of the activity.
He says that it is not so important if the member of the audience
displays active decoding and interpretation, but if these processes are an
initiative of the audience member. Drawing on the work of Anderson and
Lorch, he comes to the conclusion that the information processing is guided
by the structure and content of the media. Anderson and Lorch’s (1983,
cited in Biocca, 2011) research brings evidence that there exist certain
“strategies” called “cues for attention”, whereby children identify interesting
media content. However, Biocca posits that these strategies are the result of
prior media training. These processes are learned by the exposure to media
content, and do not reside solely in the individual.
By reaching this point, Biocca makes his first step towards the
conclusion that the audience are neither simply active, nor passive, but reactive.
Biocca shows that there is an inconsistency in active audience theory
regarding external influences. On the one hand, scholars claim that the
audience is “impervious to [any] influence” but on the other, they acknowledge
that it is subjected to influence from the social and historical context. If the
audience is impervious to media influence, how is it that it can be affected
by historical factors? Biocca believes that such influences should be
acknowledged, because the individual is not unified and unchanging, but “the
vortex in a whirling pattern of physiological, psychological, social and semiotic
structures” (Biocca, 2011, p. 69).
In the light of this, it seems that some of the active audience scholars
that Biocca talks about stress the subject’s independence excessively and
leave out the social and historical contexts in which it is immersed. Biocca’s
view, which tries to restore the importance of social and historical factors,
significantly limits audience activity but might make for a sounder and
more balanced approach.
Next, his demonstration leads him to ask himself whether thought
is always a conscious process. Drawing on the findings of Reeves, et al.
(1986, cited in Biocca 2011), he contends that in the process of decoding and
130
 ANDRA-MIHAELA CÎMPEAN

retaining information, there are as many preconscious and unconscious

processes as there are conscious, (if not more). He even gives Anderson and
Lorch’s “attention cues” a new value by illustrating how the stimulus can
sometimes be unintelligible light and movement, which still captures the
audience’s attention. If these findings are true, then not even the interesting
moments are identified by the audience, but are signalled by the medium.
This, of course, leads to the conclusion that the audience member is even
less active than previously thought because the processes by which it
decodes and interprets are not always conscious:
If a significant part of the processing occurs outside the conscious
mind or preconsciously, if the preconscious cognitive processing is strongly
affected by media forms and structures, and if memory reflects as much
the preconscious and unconscious processes as the conscious ones, then the
active audience member would be ruler over a highly reduced territory.
(Biocca, 2011, p. 63)

As he describes it, Reeves, et al. found that much of the meaning made
of the media involves preconscious and unconscious mechanisms which
lead to the processing of light and movement, and contribute to the final
meaning assigned to a certain product. However, the conscious mind is
unaware of these preconscious processes. The studies even show that the
preconscious activity need not be followed by a conscious one. Therefore,
“[m]eaning may not be the exclusive domain or even predominant domain
of the conscious mind. The content of consciousness is the product of these
earlier preconscious processes. (Biocca, 2011, p. 65)
The final product of the conscious thought then influences future
preconscious activity, by structuring the “selection of semantic ‘models’ the
viewer will use when processing and interpreting the television stimulus”
(Biocca, 2011, p. 66). With this idea, he rounds out his theory of a reactive
audience, which implies both elements of activity and passivity. Therefore,
he concludes that: “[t]he individual consciousness and body are definitely
the locus of action but not necessarily the locus of control” (Biocca, 2011, p. 69).
However, he also suggests that this is an aspect that can be and is
exploited by advertisers. If the human brain can pick up on elements that
are below perception and integrate them into the meaning, then it follows
that advertisers can use such elements to get people to buy their products.
This claim is a bit troubling because it comes close to theories of subliminal
messages, and recent studies have shown that stimuli that are below the
threshold of conscious perception have very little effect on thinking.
132
 AUDIENCES: ACTIVE, PASSIVE OR … REACTIVE?

Frank Biocca’s theory can be summed up in the sense that there is

audience activity, but it is not as great as described by some active audience
theories. He allows for many other factors which influence the way media
content is processed, factors which reside in places other than the individual.
His line of attack is to deconstruct inflated notions about audience activity.
He also suggests a few directions for further research, among which, the
breaking up of the concept of activity into its components, because, as a
whole, it cannot account for all the factors that influence the individual and
media consumption behaviour. Instead, scholars should analyse the constituting
factors separately.
Biocca (2011) has a new take on audience activity. He defines it as
the ability to change the form of the material presented in the media, and
on the basis of the psychological studies that have been mentioned above,
draws the conclusion that the audience does not posses this ability. Umberto
Eco (2002), in The Open Work stresses precisely the fact that the reader has
the ability to move the pieces of a work of art around, and to produce a variety
of shapes and combinations. Also, Iser (2006) says that the elements of a
story are combined in the mind of the reader in order to produce meaning,
and connections are made between different parts of a story when creating
an interpretation. Both scholars contradict a completely linear internalisation
of a message. Furthermore, the work of art does not even have a singular
meaning which could be transmitted unaltered, because the reader him/herself
puts meaning into the text.
According to Iser (2006), a reader will always create expectations
about a text, which are often frustrated, and must be readjusted in order to
fit the new information. In doing so, the reader not only reacts to the text,
but also brings data from their own background into the interpretation and
understanding of the message. Therefore, in literary theory, it cannot be
said that readers have no control over a text, even if it comes to them in a
determined form. Meaning is created beyond and despite this fixed form.
In media, the concept of form refers to the use of frames, which I
will discuss later. For the time being, I will contend that based on reception
theory, it seems unlikely that these frames and messages are taken in blocks
from the media, but are much more likely negotiated. Therefore, in reception
theory, although the locus of control is not in the individual either, but in the
book (Iser, 2006) it does not mean that the reader has no control over the
structure of the material given to him/her for inspection.

133
 ANDRA-MIHAELA CÎMPEAN

Another scholar who addressed the problem of audience activity is

John Fiske. However, his plea is for a positive response to the issue. To that
end, he uses poststructuralist theory combined with social determinist theory.
His hypotheses about audience activity are very much in line with
the literary theory that stresses the importance of the reader. Firstly, he not
only discusses the characteristics of the active audience and the factors that
make it so, but also the characteristics of the media text, which either encourage
or hinder multiple readings. His media text bears the traits of Umberto
Eco’s open work (2002), in that it carries, or should carry a multitude of
readings which it favours, and not a single preferred interpretation. When
the text fails to provide such an openness of meaning, it will not succeed in
reaching a variety of social categories, and it will be rejected.
The audience interacts with the media text in a social way. People
are constructed from social discourses, which interact with the social
discourses that are built into the text, and produce negotiated meanings.
Subjectivity gains new connotations in Fiske’s theory. It is delimited
from the unified and unchanging image of the individual in idealist
philosophy. Subjectivity is constructed of both social discourses and textual
experience (the latter refers to the experience of media texts). The elements
that form the subject bear resemblances to reception theory as well as
postructuralist theory. Firstly, his concepts of the “social subject” and the
“textual subject” can be equated with Iser’s “implied reader” and “real reader”
or Eco’s “model reader” and “empirical reader”. While literary theorists
focus more on the textual reader in relation to the interpretation of a literary
text, Fiske gives far more importance to the real reader, or as he calls it, the
“social subject”.
Eco’s empirical reader is of importance to the extent that he/she
manages to put his/her personal determinations aside and become the
reader that is required by the text. Iser’s real reader is more important than
Eco’s empirical reader, because it uses personal experiences to decode a
text. In this sense, Fiske’s theory is close to Iser’s, but the latter focuses on
personal characteristics, while Fiske’s focuses on social determinations.
Jauss does not make such a distinction, and maintains unity within his
reader. However, he centres his attention on the historical context that
defines the reader, and pays less attention to personal traits. An analogy
between Fiske and Jauss might also be useful, because they both focus on
the role that the context has on the individual. For Jauss, the social context
is not enough, because it cannot account for the way in which books written in
more distant epochs are interpreted by present readers. He needs the concept
of historical distance, which is a creative factor that contributes to the overall
134
 AUDIENCES: ACTIVE, PASSIVE OR … REACTIVE?

meaning of a work of art, in order to explicate why present audiences can

still relate to books that were written in previous centuries. Although Fiske
analyses television texts, which can also be considered artistic, he does not
take the historical context into consideration. And it is usually not required
because most media texts are produced in the present and for the present
audience, and once they loose their relevance for this audience, they loose
the public’s interest. However, there may be texts that survive for longer
periods of time, which are of a higher artistic quality, and they will surely
produce different interpretations from one epoch to another.
Although the social subject includes the textual subject, the latter is
only activated in reading. Fiske’s subject uses not only previous experience
of media texts but also any other types of life experience, with the latter
taking precedence over the former. It should be noted that for Eco it is precisely
the other way around. The difference is essential because it implies that
Fiske’s reader has more freedom, whereas Eco’s reader is controlled and
dictated by the text. To a certain extent, Fiske’s theory might actually overcome
some of the difficulties of Jauss’s and Iser’s theories, by uniting the textual
and the personal aspects, however the fact that he takes into consideration
mostly social factors and leaves behind personal traits is a drawback.
The lack of precedence given to personal characteristics comes from
the poststructuralist belief that subjectivity is composed of social discourses
and not of immutable essences. Not only is the subject composed of social
discourses, but it is also the contestation site where they struggle for supremacy.
The repudiation of the idealist image of the individual implies the fact that
characteristics are not internally produced, but mainly externally, by the
interaction of different social discourses. Parallels can be made with the
philosophy of Jacques Derrida, who is one of the main representatives of
poststructuralism. Derrida’s subject is also made up of discourses but they
are all tied in with language, which is the first and most essential code
needed to interpret all the other codes. But because language is something
exterior to the individual, it is an improper mechanism of self-expression.
The individual must use something that is not its own in order to make
sense of the world and of itself. Fiske’s subject is constructed by the
discourses that act upon it, and by the sense that it makes of them, but also
of the sense that the subject makes of itself. In this, it is closer to Jauss’s
theory than to Derrida’s, because just like Jauss’s reader, Fiske’s not only
integrates negotiated meanings of the text, but also negotiated meanings of
itself, while for Derrida’s subject, self-knowledge is impossible. As language is
the only instrument that Derrida’s subject can use in order to know itself,
and as it is an improper instrument, it cannot reveal subjectivity.
135
 ANDRA-MIHAELA CÎMPEAN

For Fiske, the interpretation arises at the intersection of the discourses

which traverse the subject and those which are inscribed in the text. The
text contains a set of preferred readings which are activated differently by
different readers: depending on the social background of the audience
member, the text will either be decoded in its intended meaning (if the decoder
shares the ideology of the text), in a negotiated meaning (if there are common
points between decoder and text, but also discrepancies) or in an oppositional
meaning (if the decoder has a completely different background from the social
discourses in the text).
Oppositional readings, although frowned upon in literary theory,
are considered a sign of activity by Fiske. The benefit of this point of view
is that if the reader does not find anything to relate to in a media text, it can
simply reject it, and therefore, need not be subject to its ideological influence.
However, despite their benefits, oppositional readings rarely exist in pure
form. What are found much more often are negotiated meanings, just like
in literature.
Therefore, the source of oppositional readings is defined in terms of
social determinism. But does this not lead to the idea that individuals pertaining
to a certain socially defined group will produce the same readings? No, Fiske
answers, because the social discourses in western capitalist democracies are so
diverse, that they will provide for as many differences as there are people.
Fiske demonstrates his claims with the use of a research conducted
on a group of students who watched the television show Prisoner. What
intrigued him initially was why school children would be interested in
such a show. The answer that he could draw from the children’s claims is
that school life very much resembles prison life: it is compulsory, there are
people who always supervise the students’ behaviour and there is no
freedom. In his view, school children were interested in this show because
of their social determinations.
Two other important notions which complete Fiske’s activity model
are gossip or oral culture and the level of attention given to the media.
Gossip is described as a social activity that a community takes part in and
that entails the active and collective interpretation of media content. Katz
and Liebes (1984, 1985, cited in Fiske, 1987) studied the ethnic audiences of
Dallas and came to the conclusion that people discussed the show during
and after seeing it, and reached collective understandings.
Interpretations, Fiske hypothesises, are constructed on the basis of the
local culture of the community and on the personal experiences of its members.
Talking about television programmes brings out the meanings that are relevant
136
 AUDIENCES: ACTIVE, PASSIVE OR … REACTIVE?

to a community and these meanings will be applied to future viewings. Also,

by practising oral culture, audiences frustrate the attempts at manipulation
made by communicators.
The matter of the attention level is also important in cementing
audience activity, because as long as people have different modes of attention
when watching television, they are very often immune to its effects. There
are different “regimes of watching” (Hartley, 1984 cited in Fiske, 1987), and
periods of intense watching, or “rapt attention”, as Fiske calls them, last for
a maximum of ten minutes. The rest of the time, most people watch TV while
doing something else at the same time, like ironing, eating, cleaning the house,
and the like. People give their undivided attention to a programme only
when certain elements draw their interest. Therefore, TV does not control
the lives of people, but is incorporated into them. On this point, Fiske’s
theory differs from that of Biocca, which has been explained in detail above.
Biocca also calls attention to such interesting moments in certain programmes,
but he concludes that they are not identified by the viewer. They are a
result of previous media training, and therefore, they are not proof of active
and independent thinking by the audience. As mentioned above, he also
says that lack of attention while the TV is open, does not imply that no
meaning passes into the mind of the viewer. On the contrary, the brain
employs preconscious and unconscious processes of decoding and meaning
creation, of which the individual is not even aware. These meanings pass from
the unconscious into consciousness and they determine future preconscious
processes. Therefore, the mind might be absorbing meaning even when the
viewer is not paying full attention to a programme. If Biocca’s findings are
true, then it severely weakens Fiske’s theory, and indeed, Biocca’s theory seems
more grounded as he makes use of encompassing scientific studies whose
results are quite appealing.
There are other points on which the two scholars’ theories diverge.
Although Fiske does not hail the power of the individual above the power
of social influences as Biocca (2011) accuses many other scholars of doing,
he falls in the other extreme by claiming that social influences are far more
important than the individual’s genetic baggage. Personal characteristics
are not excluded, but they are given very little attention.
Therefore, Fiske’s understanding of activity is different from Biocca’s.
While for Biocca, activity implies thinking and understanding processes as well
as it requires that the audience be the initiator of these processes and that it have
power over the content, for Fiske, the fact that people discuss programmes,
that they can produce oppositional readings and that the level of attention
paid to those programmes can vary are reasons to believe in audience activity.
137
 ANDRA-MIHAELA CÎMPEAN

To sum up, Fiske’s view of audience activity is close to literary theory,

but, there are also many points on which he takes a different direction.
Firstly, although his social subject resembles Iser’s implied reader, social
determinations are preferred over personal traits or previous experience of
media texts. Secondly, the concept of interpretation plays a key role in his
theory, and it is defined as the interaction between the reader and the text,
but it is based only on social determinations. Thirdly, from his point of
view, the text must contain a variety of interpretations, and they will be
activated differently by readers. There is one essential difference here between
his view and the literary theory analysed. Neither Eco, nor Iser, nor any of
the other authors say that a text must contain many possible interpretations,
but that it cannot help not to. The text does not come to the reader with a
clearly determined set of interpretations, but meaning is created in the act
of reading. Therefore, any text contains as many interpretations as there are
readers. All of these points prove once again that social determinism plays
a big part in his thinking and it is precisely what pulls him away from literary
theory. Although his contribution is important and his combination of literary
theory, poststructuralism, media studies and social determinism appealing,
I believe that he makes a severe reduction of the individual by considering
only their social background, and ignoring the rest. A fuller image of the
human being in the hermeneutic process would be to allow for other
characteristics, such as personal, historical, psychological, and the like.
Both scholars analysed in this section bring interesting arguments to
support their stance. Fiske makes use not only of theory, but also of
scientific research that was available to him at the time, while Biocca relies
more heavily on psychological research. There are also common points
between them, like the fact that they both deconstruct the image of the
unified and self-sufficient individual, but Fiske stresses the elements that
demonstrate activity while Biocca stresses those that deflate exaggerated
notions of the same concept. They both place great importance on the fact
that the individual is not as independent as thought before, but is the
subject of various external influences: Fiske insists on social influences
while Biocca allows for a lot more factors: psychological, physiological, social.
The time difference is also essential, as Biocca’s article was published in 2011
while Fiske’s book was published in 1987. Fiske came in a line of scholars
who were trying to cement the concept of audience activity, while Biocca
writes his article after all of these attempts had reached their peak, and
after many exaggerations had been made. Both studies are convincing, but
Biocca’s brings more evidence, and even disproves some of Fiske’s arguments.

138
 AUDIENCES: ACTIVE, PASSIVE OR … REACTIVE?

As shown above, reception theory takes a different stance on the

matter of activity. If we were to give it a broad definition, it would have to
include the fact the readers display both cognitive and emotional processes
during the aesthetic experience, that they make use of previous knowledge
of life and of texts and that they come to an interpretation which changes
not only themselves, but the work of art itself. Perhaps the most important
concept that contributes to the idea of activity in reception theory is the
concept of contemplation (Jauss, 1983). The reader is not overpowered by
the work of art, because of this moment of contemplation when the former
appropriates the latter. Neither will be the same after the moment of
interpretation because on the one hand, the reader has taken meaning from
the text, and the text has borrowed meaning from the reader. What is
transmitted between the two belongs neither to one nor the other, but to
both, and is, therefore, the result of a process of negotiation. This view of
activity is far more inclusive and complex than Biocca’s, where the audience
remains completely under the power of the media, and that Fiske’s, where
the media consumer remains a slave to their social determinations.

4. Mass-media effects
Now, let us move on to a new topic, which is nonetheless connected
to the previous one. This is the topic of mass-media effects.
In order for the media to have effects upon audiences, two conditions
must be fulfilled: that the audience be susceptible to influence and that the
media have powerful effects. The first topic has been roughly covered so let
us look at the other one, which is broadly connected to the first.
Effects are usually described in terms of the changing of attitudes or
the changing of behaviour, however, Bauer and Bauer (1960), the authors of
the next article we will be analysing believe that changing attitudes is far
more difficult than changing behaviour, although logically the latter might
seem as the natural consequence of the former. Out of the very contradictory
research data that was available to them, the authors draw the conclusion
that only the following can be said with a reasonable amount of certainty:
It is easier to transmit information than to change attitudes. Simpler
material is more readily comprehended when presented orally, and more
complex material when presented in written form. Two-sided arguments
make the audience more resistant to counterpropaganda. People remember
more of arguments which are congruent with their values. (Bauer and
Bauer, 1960, p. 23)

139
 ANDRA-MIHAELA CÎMPEAN

The article is an attempt to retrieve the image of the independent

media consumer from mass-media theories that portray audiences as atomistic
masses of people who can be influenced in what they think. The discussion
starts with theories of mass communication and mass society, which have
posited that the most important characteristic of the mass media: to reach
as many people as possible, has transformed society into a mass society. By
reducing the standards of taste and quality in order to suit everybody, they
have altered the people’s tastes to suit the newly developed standards.
The origins of this belief can be traced back to the period before World
War II, when everybody feared the overwhelming power of propaganda, and
students took courses in media literacy to protect themselves from it.
Hence, individuals were considered atomised and interchangeable.
Bauer and Bauer (1960) explain that theories of propaganda were
successful because media content was equated with media effects. At the
time when such theories prospered, everyone believed that World War I had
been very successful in spreading propaganda and since media studies being
conducted at the time were mostly content orientated, powerful media effects
were taken for granted. However, the authors explain that as soon as research
on media effects began, it showed that the former belief in the omnipotence of
the media was wrong.
Bauer and Bauer (1960) draw on the work of Katz and Lazarsfeld,
and their experiment on voting behaviour in Eerie County, Pennsylvania to
show that there are times when the media do not have the desired effect.
The result of this very early study was that few people changed their opinions
due to the media. Those who had changed their beliefs had done so as a result
of interpersonal communication, namely, they were influenced by other people
and not by the media.
In the scholars’ opinion, informal communications, as opposed to
mass media communications play a big part in the way people form their
beliefs. Trying to counter the idea of mass society which implies that a small
number of powerful people who control the media also control society in a
totalitarian way, they launch the thesis of these informal communications
that take place at a lower level, and involve fewer people. They suggest that
the media are not the only ones that have control over information and over
people’s opinions, but that interpersonal communication also plays a big part.
So far, the scholars do not say much about audience activity, but deflate some
of the claims about the media’s overbearing power, and bring evidence that
there are other influences that should be taken into consideration.

141
 AUDIENCES: ACTIVE, PASSIVE OR … REACTIVE?

Another example that the authors give is of a survey conducted to

establish why people bought war bonds. 65% said they had done it in order to
finance the war and 14 % said it was to help the inflation. This was in April 1943.
After an advertising campaign was carried out over the next few years, with the
theme of inflation prevention, the study was done once again. Much like the first
time around, the result obtained in June 1945 was that 68% bought bonds in order
to finance the war, while 14 bought bonds to prevent inflation. Therefore, this is
proof that people are not always pervious to influence from the mass media. The
mass media still have monopoly over the transmission of information, but on
some occasions, interpersonal communication can take precedence.
One possible explanation for this is the one provided by Liz Fawcett
(2002) in her article Why peace journalism isn’t news. She might say that to blame
for such a result are media frames, which are so deeply ingrained in the minds
of the journalists and of the audiences, that even when the journalists print
information which runs counter to their frame, it will still, inadvertently be
interpreted and understood within the confines of that frame. Therefore,
although the advertising campaign was telling people to buy war bonds in
order to help inflation, perhaps the underlying frame was that of helping
the war, and that is why people acted contrary to what the advertising campaign
was supposedly suggesting. However, as I have already pointed out, such
media frames are much more likely to be negotiated than to be taken as such.
In addition to the fact that media effects cannot always be predicted,
Bauer and Bauer bring the argument that people’s convictions are hardened
by exposure to opinions which contradict their own. Moreover, they tend
to read newspapers that confirm their own beliefs, and when they make
contact with contradictory discourses they produce oppositional readings.
Hence, people’s convictions are significantly harder to change than was
previously thought. One question that arises from this is which comes first?
Is it that people have certain opinions and seek a source which confirms their
beliefs, or is it that the media they follow shape their opinion? Although the
scholars say this is a matter of scientific research and cannot be resolved until
proper studies are conducted, they assume that causation must exist in
both directions.
Based on this text and others, Biocca accuses Bauer for postulating an
image of the audience member who is independent, rational and “impervious
to influence” (Bauer, 1964 cited in Biocca, 2011). However, the author’s
claims, at least in this essay are not as strong as Biocca makes them out to
be, which might be the result of a change of view. Bauer does not say that there
are no media effects or that the audience can always withstand influence

140
 ANDRA-MIHAELA CÎMPEAN

from the media. He acknowledges that the media can precipitate acts of
violence in the population, but also brings proof from mental hospitals that
they can calm agitated patients. Incitement to violence is one of the kinds of
effects that the media can have on people, but it is not the only one, and
different individuals will surely not react to the media in the same way. It
would appear that the media can have both good and bad effects. Therefore,
Bauer concludes that mass-media effects are too haphazard to draw any
conclusions about whom, how, where and why it will impinge on.
For instance, research which Bauer and Bauer (1960) draw on shows
that personal traits do influence the way a person interacts with communications,
but it is complicated. People of higher intelligence are more capable of
understanding a more complex communication, but are also likely to be
critical of it, therefore, hindering the possibility of receiving its influence. On the
other hand, those without the benefit of education are more susceptible to
influence, but are not likely to comprehend complex issues. However, if the
intelligibility of the message is heightened, then less intelligent people may
also be susceptible to its influence. Thus, since the findings are so specific, it
is difficult to draw any conclusions about the effects of the mass media or
to make predictions about them.
There is only one way in which media influence is guaranteed, but
it is not possible in real life: to have monopoly over the information the
audience receives. He invokes one experiment whose results were almost
unanimous. Stories about an unknown Australian newspaper were planted
in a college newspaper. Some of the students were shown only the positive
story about the politician, and others, only the negative one, and when they
were asked to give their opinion about this politician their views closely
resembled what they had read. This, however, was possible because the
students had no previous knowledge about the politician and because the
researchers were able to maintain control over the information the students
received. Therefore, the authors posit that in order for the media to instil a
univocal opinion in the audiences, people must not have access to any other
sources of information. This condition, however, is not possible in real life.
Another point that he brings up is the problem of attention which
also plays a big part in the way people react to the media. He indicates that
people whose attitudes are most easily changed are those who know little
or nothing about a subject, but that the lack of knowledge can also determine
a lack of interest. If people are not interested, they will not pay attention
and hence, will not be influenced. Therefore, attitudes can be easily changed
in a laboratory situation, but in real life, it is far more difficult.

142
 AUDIENCES: ACTIVE, PASSIVE OR … REACTIVE?

Bauer and Bauer (1960) demonstrate this claim with an information

campaign conducted by The National Opinion Research Centre, which tried
to bring knowledge about the United Nations to the residents of Cincinnati.
A survey was conducted to show the opinions and attitudes of the people
at the beginning and end of a six months’ period. The final results showed
that after the information campaign was carried out people were no more
informed than they had been before. This was attributed to the fact that
those who knew very little about the subject, and were most in need of that
information, were simply not interested, and so those people were not reached
by the campaign. While the ones who knew a lot about the subject and were
less in need of information were the ones who were interested in learning more
about it. Therefore, the scholars make their way towards the conclusion that
“[t]he salient findings of all communications research is that virtually every
message has a differential impact.” (Bauer and Bauer, 1960, p. 24)
The authors hypothesise that the mass media function by long-run
effects, but do not deny the existence of short-run effects either. In order to
explain long-run effects, they first describe the way in which the media can
influence attitudes. As mentioned above, the authors believe that it is far
easier for the media to influence behaviour than to influence attitudes,
however, it is precisely by affecting behaviour that attitudes are ultimately
changed, albeit only in the long-run.
The author explains that the media can elicit certain behaviour from
audiences on the basis of the attitudes existent in society. It is quite easy for
an ad to determine a husband to buy a dish washing machine, for instance,
by telling him that he can save his wife from a lot of work. This statement
might work on the husband’s love for his wife, or his desire to prove himself
as a good provider, attitudes existent in society, and might therefore determine
the husband to buy the dish washer. No attitude is changed in this case, but
perhaps the ad has elicited certain behaviour from the man. The authors say
that advertising is successful in inspiring action because, besides drawing
on existent attitudes and opinions, it suggests a direct course of action:
"You can save your wife from dish pan hands if you will step into your
local dealer's and buy her an Automatic Dish Washer." (Bauer and Bauer,
1960, p. 30) Therefore, it is made explicitly clear what someone must do in
order to solve a problem.
He supplies another example for the way in which behaviour
determines changes in attitudes. Ford did an advertising campaign which
featured the issue of safety a few years before. In the present time, a man
buys a Ford, but not for the reason of safety. If a friend of his mocks him for
143
 ANDRA-MIHAELA CÎMPEAN

being taken in by the advertisement, he will first respond by defending his

choice, and will afterwards become a fervent supporter of safety issues.
Therefore, people like to believe advertisements that confirm their actions,
and will also change their attitudes in order to fit their actions. In this case,
the changing of attitudes can only occur over a long period of time:
Public attitudes, according to this model, change by a process of
drift: behaviour is elicited which places some (but not much) strain on
existing attitudes; attitudes are accommodated to the behaviour; a new bit
of behaviour produces another small accommodation; etc. If this suspicion
is correct, then it makes sense that the media may have considerable long-
range effects which would not be detected by the customary sort of
investigation. (Bauer and Bauer, 1960, p. 31)

One setback is that these examples do not show the author’s theory
in full, but separately. They show on the one hand how the media can elicit
behaviour and on the other, how behaviour can affect attitudes. However,
they do not demonstrate how the two connect. The main idea of the second
example is that the ad on safety issues did not influence the man to buy the
car, as it is specified that he bought it for entirely different reasons, and
only afterwards did he start to take safety more seriously. According to the
first example, the man should have bought the car because he believed in
safety, as the authors explain that behaviour is elicited on the basis of
existing attitudes. Therefore, we do not have a clear example of the way the
process works from beginning to end.
To summarise, Bauer and Bauer’s main points are that media effects
exist but that they are not as powerful as they were believed at the time.
Because of an array of reasons, the power of the media content is hindered,
and the audience is safe from propaganda. Such reasons include the fact
that there is much variety in the media, therefore, precluding the transmission
of unified meanings, that people communicate with one another and are
often more influenced by a friend’s opinion than by the media, that people
are not always interested in the material presented in the media, and
therefore, any effects that might take place are compromised by the lack of
attention. All of these remarks lead to the conclusion that media effects
exist, but they are unpredictable, and have a different impact from one
individual to the other.
Another essay which brings a contribution to the debate is Nature,
sources and effects of news framing by Entman, Matthes and Pellicano (2009).
They discuss the topic of media effects by focusing their discourse on frames.

144
 AUDIENCES: ACTIVE, PASSIVE OR … REACTIVE?

The authors first enlist the contributions made by various scholars to the
study of framing effects, and only afterwards do they bring their own points
to the debate. Frames are defined the following way:
A frame repeatedly invokes the same objects and traits, using identical or
synonymous words and symbols in a series of similar communications that are
concentrated in time. These frames function to promote an interpretation of a problematic
situation or actor and (implicit or explicit) support of a desirable response, often along
with a moral judgement that provides an emotional charge. (Entman, Matthes and
Pellicano, 2009, p. 177) (The authors’ italics)

Research has shown that media effects are extremely powerful, and
that they occur at different levels: in culture, in the minds of elites and
political communicators, in media communications and in the minds of the
citizens (or audience). The framing present in culture appears in the form of
schemata which structure the world and are common to all individuals in
society. The elites, being part of society, must choose a few of these available
schemata to transmit further on. Framing in communication texts refers to
the fact that only some aspects of “a perceived reality” (Entman, Matthes
and Pellicano, 2004, p. 176) are selected and that the material is structured
into a message which favours one interpretation over others. Through this
type of framing, communicators try to influence people’s opinions in order
to get them to accept certain views. Such communicators include politicians,
bloggers, pundits and the like.
Since people cannot learn about politics from personal experience,
all the information they have comes from the media. Therefore, the media
act as a mediator between the people and the elites, and the frames through
which information is conveyed in the media are the frames through which
people will judge politics.
Frames are defined as schemata by which people interpret the
information received by the senses. Framing goes hand in hand with schema
theory which explains not only the way information is taken in by individuals,
but also the processes by which it is recalled. Schemata are used to store
information in a form that makes sense to the individual, and thus, shape the
material of the senses into an abstract, logical form. They also predetermine
the mind to favour information that follows certain patterns, and to
disregard the rest. Any new information that the individual comes across
will be incorporated in one of the schemata available, but if it does not fit
any pattern, it is not retained at all. And how do certain schemata become
available while others are covered by the veils of oblivion? By their frequent

145
 ANDRA-MIHAELA CÎMPEAN

repetition in different news programmes which also makes them more

accessible for the future. Therefore, schemata make individuals recall only
some aspects of a given concept, namely, the information which is consistent
with their schemata, and this is precisely the reason why it is considered
that people respond to framing in the media.
Framing effects are believed to be the result of the co-working between
frames in communication and frames in thought. The former focus on the
message of the communicator: how the subject matter is portrayed, how it
is structured, and the like. The latter focus on the thought processes that go
on in the individual: how they think about an issue, what value they
attribute to it. Media frames have the power to shape people’s thoughts by
bringing certain issues to the individual’s mind, and they are transmitted
over longer periods of time by the repetition of the same words and
symbols that are tied to people’s cultural associations. The result of this is
that when a person thinks about a particular subject, they will think about
those elements which have been highlighted by the frames. Politicians
supposedly take advantage of the power of framing and they try not only
to get their frames across, but they also compete with other elites’ frames.
Journalistic frames are those schemata which guide journalists in
what to consider information relevant for news stories and in which elements
of the story to focus on. Journalistic frames are “useful tools that journalists
apply in order to cope with the tide of information.” (Entman, Matthes and
Pellicano, 2009, p. 179) Some scholars argue that journalists prefer information
which fits their frames and that the information that does not fit the frames
will be made to fit them as well. However, these frames are not completely
immutable, but can be changed or even replaced by key events.
Framing effects are of two types: equivalency framing effects and
emphasis (or issue) framing effects.
Equivalency framing makes people change their opinions based on
the way an issue is presented. For instance, one experiment showed that,
when people were asked to taste the same type of meat twice, but labelled
in two different ways: once 75% lean and once 25% fat, people said that the
former was better, although logically the meat was identical. It is argued
that the reason for this result is that in the first situation, the meat was
presented in a favourable light. The conclusion is that people can be made
to choose something on the basis of the way in which it is presented.
Emphasis or issue framing is when a set of elements which the
communicator highlights are the same elements on which the audience will
focus when considering a subject. This type of framing is very effective
146
 AUDIENCES: ACTIVE, PASSIVE OR … REACTIVE?

because: “By offering a way of thinking about an issue and omitting opposing
frames, this tool can be used to activate certain preferences over others and
declare certain frames as more important than others” (Entman, Matthes and
Pellicano, 2009, p. 182). Therefore, emphasis framing increases the importance
of an issue in the mind of the audience when they form their opinion. For
instance, on the issue of AIDS testing, people supported the rights of those
infected with AIDS when the issue was framed in terms of civil rights, but
they supported mandatory testing when the frame was public health.
Therefore, the results of this experiment show that the media provide the
audience with how to think about an issue, by means of frames.
Another topic that is discussed is the “psychology of framing,” namely
the psychological effects that framing has on a person’s way of thinking.
People cannot activate all the knowledge they have on a given subject at
any time, and thus, activate the information that is most accessible to them;
and as theory has shown, the information becomes accessible by means of
frames. It follows that frames highlight certain aspects on which people
will focus, and that it is more likely that people will resort to these frames,
especially if they have been activated frequently, instead of the previous
knowledge they might have on the subject.
Therefore,
[…] framing works through the temporary activation and enhanced
accessibility of concepts and considerations in memory. […] the extent to
which a consideration is accessible can alter the criteria by which people
can render judgments about an issue, person or event. (Entman, Matthes
and Pellicano, 2009, p. 183)

The way the authors make their own contribution is by responding

to some of the arguments brought against the existence of frames. First, an
argument also mentioned by Bauer and Bauer (1960): that frames cannot be
transmitted in full because there is much variety in the media. Entman,
Matthes and Pellicano say that the existence of various discourses does not
preclude the transmission of frames, but merely complicates matters. If
there is more than one frame competing for supremacy, then they will be
distributed differently among the population. Namely, some people will be
influenced by some frames, while other people will fall prey to others.
Furthermore, people do not necessarily accept frames in their entirety, but
combine their elements in unique ways. In this view, frames are no longer
as strict as considered before, and people seem to have a lot more freedom
over the structure of the material that is received (one of Biocca’s conditions
for audience activity).

147
 ANDRA-MIHAELA CÎMPEAN

Another argument against framing theory is that prior attitudes

preclude framing effects. Entman, Matthes and Pellicano do not contradict
this theory, but merely state that this argument is not sufficient to disprove
the effectiveness of frames, because prior beliefs might be the result of previous
framing effects.
Finally, they conclude that it is more difficult to change attitudes in
the long-run, because this requires long exposure to frames, but that people
can certainly be influenced temporarily, in the responses they give to surveys
and opinion polls. True beliefs are difficult to influence by equivalency or
emphasis framing, and they are also difficult to tease out by the means of
surveys, but this is of lesser importance. What is more important is that framing
does work temporarily, because the result of these methods of testing opinion
has a deep impact on the political world. Therefore, the authors mean to
prove that people’s opinions can be swayed to influence the political world.
It can be seen that there are some points where the two theories
about media effects come very close. As mentioned before, the second article
counters some of the premises of the first one. To recapitulate, both Bauer and
Bauer and Entman, Matthes and Pellicano believe that there are media effects,
but the former posit that the effects are on the one hand unpredictable and
on the other, they work only in the long-run, while the latter say that there
are definitely short-term effects which can determine the way people respond
to surveys. Long-term effects also exist, but require exposure to frames over
a long period of time. Therefore, Bauer and Bauer believe that in the short-
term, the media have no influence, while for Entman, Matthes and Pellicano,
this is precisely the effect that is most significant.
Next, Bauer and Bauer believe that powerful prior attitudes cannot
be changed easily, but instead engender oppositional readings of media
texts, while Entman, Matthes and Pellicano believe that such attitudes are
the result of previous media effects.
And finally, on the issue of variety: Bauer and Bauer consider it to
be an argument against the existence of media effects, while Entman, Matthes
and Pellicano posit that it does not necessarily hinder media effects, but
merely complicates matters.
Out of the two texts, which were written at a considerable time
difference, the second one seems more convincing, because it has more
research to draw on. Although they come from different directions, one
trying to prove that media effects are weak, and the other that media effects
are powerful, the second one is more informed and has more depth.
However, before we make our decision, perhaps we can shed more light on
the concept of frame with the help of reception theory.
148
 AUDIENCES: ACTIVE, PASSIVE OR … REACTIVE?

Frames can be equated with Iser’s signals, which exist in every work of
art to suggest possible directions of interpretation, but not to determine the
way in which the information will be processed by each individual in
particular. People use personal memories and past experiences when they
decode messages, which make the identity of different interpretations hard
to imagine. Therefore, if frames are understood as signals, they will work
as cues for cognitive processes, not as chunks of information meant to be
internalised unaltered. Furthermore, if we consider frames to be the
equivalent of form from literary theory, as both concepts are established in
a text by the repetition of certain ideas and images that create a whole, then we
can once again, by virtue of association, shed light on the issue of frames.
As mentioned above, form is negotiated between text and reader, and
therefore, meanings cannot pass unaltered into people’s consciousness. The
reader or the member of the audience does not receive a message in a linear
fashion, but moves back and forth inside the text and makes connections
between ideas that are far apart. The form cannot be transmitted from text
to consciousness because it is constructed only during the interpretation,
with the input of the reader. Thus, what is retained by the consciousness is
not an abstract form created by the author, but a form negotiated between
the reader and the text.
It follows that the concept of frames has no room in reception theory.
However, as far as effects are concerned, things stand differently. Both Iser
and Jauss allow for effects from literature on the individual, but also effects
that are social, historical and political in nature. In their belief, people
cannot exist outside of their context, and this defines the way that they
interpret and react to literature.
Reception theory shows that audience activity does not necessarily
exclude effects, but perhaps implies them. The individual can only exist
within a context and be created by it, in which case, not only historical and
social effects are plausible, but also textual effects (media and literary), and,
as mentioned above, the concept of activity itself might imply the existence
of effects.

5. Conclusion
This study has been an attempt to show the different stances on a
central issue: the way audiences receive messages, trying, perhaps, to surmount
the barriers between them. One of the conclusions that can be drawn is that
although there are many things in common between the theory of literature
and media studies, there are also many things that cannot be overcome. This

149
 ANDRA-MIHAELA CÎMPEAN

study has made an attempt to resolve some of the issues that seemed problematic
in media studies and to suggest some different ways of approaching the
matters with the use of reception theory.
The main difference between the two fields is the concept of
interpretation, which is embraced by one and ignored by the other. As long
as this concept is rejected by media studies, the transition from literary
theory is difficult. However, if we accept the philosophical premise that the
human condition is defined by the interpretation of signs and that language
is the essential sign system, the transition becomes more fluent.
Contrary to the purpose of this article, the two more recent texts
(Biocca (2011) and Entman, Matthes and Pellicano (2009)) show a departing
from the main principles of reception theory which were in fact borrowed
by the first active audience scholars. As we have seen, both Biocca and
Entman, Matthes and Pellicano attribute any sign of activity on the part of
the audience to the media: Biocca says that although children are able to
identify the interesting moments of a TV programme, this ability is the result
of prior media training, while Entman, Matthes and Pellicano say that the
existence of prior attitudes that preclude the transmission of media effects
is also the result of previous media effects. Therefore, it seems that some of
the contemporaneous media scholars are making a return to the media and
are trying to cement it as the basis for all cognitive processes. Although this new
approach seems fresh and exciting, I believe that reception theory still proves
very effective in solving many of the issues that media studies deals with.

REFERENCES

Bauer, R.A. and Bauer, A.H. (1960). America, ‘Mass society’ and mass media. Journal of
social issues, 16. pp 3-67. [Online] Available from: http://legacy.library.ucsf.edu/
documentStore/e/z/d/ezd58c00/Sezd58c00.pdf
Biocca, F.A. 2011. 2 Opposing conceptions of the audience: the active and passive
hemispheres of mass communication theory. In: Anderson, J. (ed.) Communication
yearbook 11. [Online] Available from: www.mindlab.org/images/d/DOC1030.pdf
Derrida, J. 2009. Despre gramatologie. Cluj-Napoca: Tact
Derrida, J. 1982. Differance. In: Margins of philosophy. Chicago: University of Chicago
Press
Derrida, J. Letter to a Japanese friend. [Online] Available from: http://everything2.com/
title/Letter+to+a+Japanese+Friend+by+Jacques+Derrida
Derrida, J. 1998. Structura, semnul şi jocul. In: Derrida, J. Scriitura şi diferenţa. Bucureşti:
Univers
151
 AUDIENCES: ACTIVE, PASSIVE OR … REACTIVE?

Eco, U. 1991. Lector in fabula. Bucureşti: Univers

Eco, U. 1997. Şase plimbări prin pădurea narativă. Constanţa: Pontica
Eco, U. 2002. Poetica operei deschise. In: Eco, U. Opera deschisă. Piteşti: Paralela 45
Entman, R.M., Matthes, J. and Pellicano, L. 2009. Nature, sources and effects of news
framing. In: Hanitzsch, T. and Wahl-Jorgensen, K. (eds.) The handbook of journalism.
Routledge
Fawcett, L., 2002 Why Peace Journalism Isn’t News, Journalism Studies, Volume 3,
Number 2, pp. 213–223. [Online]. Available through DCU database
Fiske, J. 1987. Active audiences. In: Fiske, J. Television culture. New York: Routledge
Fiske, J. 1987. Subjectivity and address. In: Fiske, J. Television culture. New York: Routledge
Gadamer, H.G. 2001. Adevăr şi metodă. Bucureşti: Teora
Hanitzsch, T. 2004. Journalists as peacekeeping force? Peace journalism and mass
communication theory. Journalism studies. 5(4), pp. 483-495. [Online]. Available from:
http://courses.essex.ac.uk/GV/GV905/IR%20Media%20201011/W24%20Readings/
hanitzsch_journalists_peacekeeping.pdf
Hutcheon, L. 2002. Poetica postmodernismului. Bucureşti: Univers
Iser, W. 2006. Actul lecturii. O teorie a efectului estetic. Piteşti: Paralela 45
Jameson, F. 1991. Postmodernism, or the cultural logic of late capitalism. Duke University
Press [Online]. Available from: http://www.google.com/books?hl=ro&lr=&id=
oRJ9fh9BK8wC&oi=fnd&pg=PR9&dq=frederic+jameson+postmodernism+or+the
+cultural+logic+of+late+capitalism&ots=mxzYnuqgPy&sig=Jv3Oh1Mhv4ewo17S_
5mKswpQT8k#v=onepage&q&f=false [Accesat: 24 Mai 2011]
Jameson, F. 1998. The Cultural Turn: Selected Writings on the Postmodern 1983-1998. Londra:
Verso, pp. 1-20. [Online]. Available from: http://www.marginalutility.org/
wp-content/uploads/2010/04/machete_reading_may1_a.pdf [Accesat: 24 Mai 2011]
Jauss, H.R. 1983. Experienţă estetică şi hermeneutică literară. Bucureşti: Univers
Jauss, H.R and Berzinger, E. 2008. Literary history as a challenge to literary theory.
Johns Hopkins University Press. [Online]. Available from: http://www.rlwclarke.net/
Theory/SourcesPrimary/JaussLiteraryHistoryasaChallengetoLiteraryTheory.pdf
Kearney, R. 2003. Deconstruction and Derrida. Twentieth century continental philosophy.
Routledge history of philosophy. Vol 8. [Online] Available from:
http://www.google.com/books?id=4GIrwv2MOlAC&printsec=frontcover&
hl=ro#v=onepage&q&f=false
Kuhn, T. 1970. The structure of scientific revolutions. 2nd ed., enlarged. The University
of Chicago Press, Ltd.
Lumsden, S. 2007. Hegel, Derrida and the subject. Cosmos and history: The journal
of natural and social philosophy. 3(2-3) [Online]. Available from:
http://www.cosmosandhistory.org/index.php/journal/article/viewFile/68/135

150
 ANDRA-MIHAELA CÎMPEAN

Lye, J. 1996. Deconstruction: Some assumptions. [Online] Available from:

http://www.brocku.ca/english/courses/4F70/deconstruction.php
[Accessed 20 May 2011]
Lyotard, J.-F. 1984. The postmodern condition: A report on knowledge. Manchester: Manchester
University Press
Vaihinger, H. 2001. Filozofia lui „ca şi cum”. Translated from English by Liviu Cotrău.
Bucureşti: Nemira

152
STUDIA UBB EPHEMERIDES, LVI, 2, 2011
AUDIENCES: (p. 153PASSIVE
ACTIVE, – 170) OR … REACTIVE?

LA PRESSE, LA DÉMOCRATIE, L’OPINION

HORIA LAZĂR*

ABSTRACT. Press, Democracy, Opinion. The paper deals with the problems
of mass-media and press in particular as “power” or “counter-power” and
focuses on the role played by intellectuals in forming opinions. Describing
the functioning of free press and that of electronic press the author underlines
the pertinence of journalism as vehicle of opinion in the generalized world of
excessive information.

Keywords: printing press, power of press, control democracy, opinion, free press,
advertising, Internet.

Fille de l’imprimerie – non de la démocratie -, la presse est une

partie des médias. Pris dans le tourbillon de la massification ainsi que dans
celui de l’individualisme communicationnel, de l’exploitation personnalisée
des technologies de la communication qui séparent le message de son support
matériel, de la dramatisation émotionnelle du fait divers et de l’hybridation
de la politique et du divertissement, le journalisme est actuellement confronté
à un avenir incertain, imprévisible, qui laisse prévoir des changements rapides
et nombreux.

1. Imprimer, entreprendre, diffuser

Avec l’avènement de l’imprimerie, l’Europe est envahie par des
feuilles volantes destinées à la consommation publique, éditées par des acteurs
privés. Tributaires du goût pour des nouvelles extraordinaires (crimes,
affrontements armés, naissances de monstres) – réplique de l’engouement
médiéval pour les miracles et des peurs devant les épidémies, les famines et
les calamités -, elles anticipent la presse populaire du siècle des Lumières et
de nos jours, étrangère à toute déontologie1. Parallèlement, les « gazettes »

* Maître de conférences à l’Université Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, Faculté des Lettres. Spécialiste de

littérature française du XVIIe siècle et d’histoire de la culture française.
Courriel : < mlazar54@yahoo.com >
1 Lucien Bély (sous la direction de), Dictionnaire de l’Ancien Régime, [1996], Paris, PUF, coll.

« Quadrige », 2006, art. « Journaux et journalistes », p. 702 et suiv.

150
 HORIA LAZĂR

officielles d’information, publiées à partir du XVIe siècle à Rome, en Angleterre,

en Allemagne, en France et en Hollande sont soutenues professionnellement
par des groupes de communication internationaux, qui préfigurent les agences
de presse de nos jours. Précédée par les publications de Francfort (1587),
d’Anvers (1605) et de Londres (1622), la Gazette de Théophraste Renaudot
(1631) renoue avec la tradition de propagande des annales royales. En
présentant habilement son organe de presse officiel comme une concession
octroyée à un entrepreneur privé, le régime absolutiste de Louis XIII attribuait
à Renaudot le monopole de la diffusion des informations politiques, dont
certaines étaient dictées par le monarque même2. Dans ce sillage, Louis XIV
créera le monopole d’État dans le domaine de l’information savante (le Journal
des savants, 1665) et de la presse culturelle et littéraire (le Mercure galant,
1672, devenu le Mercure de France en 1717, pour faire pièce à la concurrence
étrangère).
Fondés sous des régimes politiques monarchiques, les premiers
périodiques européens, qui ne font que transmettre au public une version
des événements contrôlée par l’autorité politique qu’ils célèbrent, ont une
composante corporatiste évidente. Elle se manifeste dans les tentatives
d’extension du lectorat par des abonnements collectifs, par la diffusion des
journaux dans des bibliothèques et des cabinets de lecture, et aussi par
l’octroi du droit de réimpression (le journal de Renaudot sera réimprimé en
province, en échange d’une redevance annuelle, afin d’éviter les frais de
poste, très élevés à l’époque3).
Après le lancement du premier quotidien français, le Journal de
Paris, dont la première livraison remonte au 1er janvier 1777, la Révolution
impose, en matière de presse, un pluralisme qui se développera au cours
du XIXe siècle, surtout sous la forme de l’explosion décentralisée des quotidiens
politiques. En 1850, à Paris sont publiés douze journaux politiques, tirés à
160000 exemplaires, et en province soixante-dix, tirés à 75000 exemplaires ;
en 1870, à Paris sortent des presses trente-six quotidiens tirés à un million
d’exemplaires, en province cent, tirés à 350000 exemplaires4. Dans le rapport
entre capitale et province, la proportion inverse entre le nombre des périodiques

2 Premier hebdomadaire français officieux, la Gazette absorba en mai 1631 les Nouvelles
ordinaires de divers endroits, publiées à partir de janvier 1631 à Paris par Jean Epstein. En
1762, elle fut annexée au ministère des Affaires étrangères sous le titre de Gazette de France
(Jean-Marie Charon, La presse quotidienne, Paris, La Découverte, coll. « Repères », 2004, p. 10).
3 Ivan Chupin, Nicolas Hubé, Nicolas Kaciaf, Histoire politique et économique des médias en

France, Paris, La Découverte, coll. « Repères », 2009, p. 14.

4 Ibid., p. 21.

154
 LA PRESSE, LA DÉMOCRATIE, L’OPINION

et celui des exemplaires imprimés, de même que l’apparition de la presse

ouvrière (les hebdomadaires le Bon sens et la France libre, 1832), parfois
enrôlée politiquement (l’Artisan, 1830, l’Atelier, 1840), diversifient le paysage
journalistique, tributaire à plusieurs égards du modèle élitiste du consommateur
de presse « éclairé » du XVIIIe siècle – illustration d’une « opinion » dans
laquelle le nombre réduit des électeurs (à peu près 10000 sous la Restauration)
exclut la participation politique des foules. Le Constitutionnel et le Journal des
débats, qui comptaient chacun, en 1825, quelque 20000 abonnés aisés (plus
du tiers de l’électorat !), ont contribué aux regroupements internes de ceux-ci
dans une compétition électorale étrangère à tout engagement libéral ou social.
La définition du modèle économique de la presse par Émile
Girardin et l’augmentation de son rôle d’opposition libérale aux alentours
de 1848, lorsque les rédactions de journaux comme le National et la Réforme
deviennent des pépinières de futurs hommes politiques, ont considérablement
élargi le lectorat. Dans le premier numéro du quotidien la Presse, du 15 juin
1836, Girardin établissait trois principes qui ont assuré le développement
durable du journal5 : la baisse des frais de production fixes (salaires, location
de bureaux, amortissement du matériel typographique) par l’augmentation
du tirage et la réduction de moitié du prix des abonnements ; le rôle central
de la publicité en tant que source de revenus, mis en rapport cependant
avec l’accès à la lecture des journaux d’un public aussi large et nombreux
que possible (les annonceurs préfèrent des journaux à grand tirage6) ; la
fidélisation des lecteurs par la mise en place de nouvelles rubriques –
divertissement et surtout romans-feuilletons : en 1836, la publication « par
morceaux » de la Vieille fille de Balzac doubla aussitôt les ventes.
Le développement du pluralisme par la diversification des opinions,
des objets et des produits doit beaucoup à l’apparition de nouveaux genres
rédactionnels : la presse satirique (le Corsaire, 1822), les journaux de caricatures
(Charivari, 1832), les magazines de vulgarisation destinés à la classe ouvrière
(le Magazine pittoresque, 1833), la presse « de boulevard » (le Figaro, 1854). En

5 Ibid., p. 31.
6 Suite à l’augmentation quantitative du public, qui entraîne la perte du contact direct de
l’auteur et des lecteurs, une publicité naissante apparaît à la fin du XVIIIe siècle : annonces,
périodiques professionnels, journaux bibliographiques, affiches (Roger Chartier, Henri-Jean
Martin, dir., Histoire de l’édition française. II. Le livre triomphant. 1660-1830, [1984], Paris, Fayard/
Promodis, 1990, p. 750). Le marché du livre en est bouleversé : désormais, le libraire-éditeur
s’adresse directement au public, sans passer par les détaillants, alors que les lecteurs décident
eux-mêmes de leurs achats, sans passer par les intermédiaires. Source de revenus, la publicité
est également à l’origine de la publication des « œuvres complètes » et des modes littéraires
(ibid., p. 751).
155
 HORIA LAZĂR

outre, il y a une floraison importante de périodiques de spécialité (économiques,

financiers) ou visant un certain public (la presse féminine ou les journaux
destinés aux enfants).
La capacité de propagation sélective de la presse – parfois
orchestrée politiquement – liée à l’industrialisation, à la massification et à la
« mondialisation » du domaine, pose le problème du pouvoir des médias
comme miroir des idéologies dominantes ou, au contraire, comme noyau
de contestation politique, et aussi celui de la redéfinition de la place de
l’opinion et des intellectuels dans la production des contenus de presse et
de l’ « esprit public ».
Si la suspicion de propagande au profit de l’État, qui a marqué la
presse officielle depuis ses débuts jusqu’au siècle dernier, surtout pendant
les périodes de crise ou de guerre7, s’estompe dans les démocraties de nos
jours, la capacité des médias de manipuler informations, textes et images,
renforcée par les interventions des « services d’image » et des « bureaux de
relations avec la presse », produit méfiance et inquiétudes. Sacralisée par
Burke en 1787 comme le « quatrième pouvoir », la presse de nos jours peut
être regardée, selon Marcel Gauchet, non seulement comme un « contre-
pouvoir » mais aussi comme un « méta-pouvoir » ou un « anti-pouvoir »8.
Pivot du système représentatif qui produit l’espace public, la presse, placée
entre les représentants et les citoyens, apparaît comme un « contre-pouvoir
à base de publicité », sans force coercitive (n’étant donc pas un pouvoir au
sens propre) – une instance publique intermédiaire, dont le rôle est de corriger
les dérapages de la représentation en la limitant de l’extérieur. En tant
qu’image d’un jugement public distinct de la décision politique, le journalisme –
médiateur sans visage dans le processus de représentation – « fait exister
une puissance qu’il ne possède pas par lui-même bien qu’elle passe par lui
et qu’elle n’existe pas sans lui »9. La fluidisation microphysique d’un pouvoir
qui se transmet par des effets de capillarité, comme dirait Michel Foucault,
est très visible dans la démocratie d’opinion, appelée par certains démocratie

7 Le 2 août 1914, un décret du gouvernement français suspendait la liberté d’expression,

après quoi le ministère de la Défense créa un bureau de presse chargé de la censure des
informations militaires et de la diffusion de nouvelle invérifiables, dont certaines étaient
fausses. Conséquence : l’apparition dans les tranchées d’une presse alternative, censurée
elle aussi par les autorités. En 1915, le célèbre Canard enchaîné paraît lui aussi sur le front,
se proposant un objectif à la fois contestataire et patriotique : dénoncer le « bourrage de
crâne » (I. Chupin et al., Histoire politique [...], op. cit., p. 40-41).
8 Marcel Gauchet, « Contre-pouvoir, méta-pouvoir, anti-pouvoir », in le Débat, 138, janvier-

février 2006, p. 17-29.

9 Ibid., p. 21.

156
 LA PRESSE, LA DÉMOCRATIE, L’OPINION

de surveillance ou de contrôle, par d’autres démocratie participative,

« démocratie de l’éphémère » et même post-démocratie, et qui s’organise
autour d’une figure institutionnelle-tutélaire (le juge) et d’une réalité extra-
institutionnelle (l’opinion). Dans ce dispositif, la presse peut être perçue
comme un « méta-pouvoir » articulé dogmatiquement à l’idéologie des droits
de l’homme traitée sur le mode de l’émotion ou de la compassion, et au
contrôle public du pouvoir. Transformée en « pouvoir médiatique » grâce à
l’exaltation de l’écho psychologique des images et par l’exacerbation de la
signification des sondages, elle tend à devenir un « anti-pouvoir ». Indispensable
au fonctionnement de la démocratie (tout le personnel politique est obligé
de recourir aux mêmes moyens médiatiques, soit qu’il se trouve au pouvoir
ou en en position de candidat au pouvoir ; l’impact d’une interview télévisée
augmente si elle est préalablement annoncée dans la presse écrite), l’activité
journalistique fait cependant naître, dans le cercle où elle s’inscrit, le soupçon de
complicité avec le pouvoir représentatif, qui s’en trouve par là délégitimé,
et le mythe de la conspiration politico-médiatique. Dans l’hallucination de la
surveillance populaire, formidable machine d’ « incapacitation » de la légalité
élective, la presse est renvoyée dans le vide de la suspicion généralisée, qui
annonce la « démocratie d’impouvoir »10 – le cycle infernal de la volonté
démesurée de savoir et de la méfiance contagieuse : une évolution par laquelle
les pratiques de propagande des années 1950, à l’œuvre dans la démocratie
chrétienne de même que dans le socialisme (discours ritualisés adressés aux
masses associées à la construction de l’avenir), se transforment en doctrine de la
communication politico-médiatique dont la cible est l’opinion. Le passage de la
propagande totalitaire à la communication néoliberale, de la rhétorique de la
persuasion à celle de la séduction et de la massification à la construction de
l’opinion grâce à l’alchimie de l’information, où les sondages cumulent la
fonction d’échange entre les hommes politiques et l’opinion, faisant pression, en
même temps, sur les partis et les élus11, fait apparaître sur la scène politique une
nouvelle catégorie sociale: les experts en publicité politique et en communication.
De concert avec les conseillers des chefs d’État et des responsables politiques,
ces techniciens forment des groupuscules à visibilité réduite travaillant dans
l’ombre du pouvoir et inspirant les décisions politiques majeures par des
conseils sur demande, sans cependant rendre compte de leurs activités devant
les organismes légalement constitués ou les partis12.

10 Ibid., p. 28.
11 Christian Delporte, « De la propagande à la communication. Le cas français », in le Débat, 138, p. 36.
12 Ibid., p. 43.

157
 HORIA LAZĂR

En se substituant à la propagande, envisagée par les coryphées de la

Révolution française, des révoltes de 1848 et des vertus républicaines comme
équivalent de l’instruction populaire et comme instrument de renforcement
de la démocratie, l’expertise politique de nos jours, confisquée par les « partis du
mouvement »13, inscrit ses analyses dans les fluctuations de l’opinion, à la
formation de laquelle elle contribue par les orientations qu’elle impose. Incertaine,
désorientée, changeante, rebelle et versatile, l’opinion a été le cheval de bataille
des moralistes et la pierre d’achoppement de la démocratie représentative.
Exaltée sur le mode collectiviste par les révolutionnaires et de manière
individualiste par les libéraux, elle a une histoire qui se superpose
partiellement à celle de la presse à ses instants de gloire, lorsqu’elle célébrait,
contre les élites, les vertus du « peuple souverain » ou des « masses populaires »,
mais aussi à son déclin, lorsqu’elle sera accusée de vénalité et de corruption –
le temps des « doxocrates », qui agissent au moyen de la presse, mais aussi,
parfois, contre elle.

2. L’opinion et les intellectuels

En tant qu’objet historique, la démocratie n’est pas la science de
l’opinion, et l’art de gouverner n’est pas la connaissance de la réalité mais
la capacité d’anticiper l’avenir. De nos jours, la victoire de la démocratie
d’opinion sur la démocratie représentative, des technologies électroniques sur
l’isoloir et de l’interaction informatisée sur le débat entre des interlocuteurs
en chair et en os fait bifurquer la légitimité démocratique. Dédoublée, elle revêt
désormais un aspect légaliste-électoral (le vote) et un aspect sociologique-
dynamique (l’opinion et les manifestations de rue14). Dans le triangle vote/
opinion/rue, l’opinion, en tant qu’état politique diffus mais permanent, est
proche du vote comme fait de la majorité, étant cependant dépourvue du
caractère universel de celui-ci. Comparée au tumulte de la rue, elle a un pouvoir
immédiat mais qui s’impose sans violence.
Arbitraire et non violente, l’opinion, tribunal non institutionnel, est
appelée par Pierre Bourdieu la « foule à distance ». Le rassemblement physique
dans un espace de délibération ouvert étant devenu rare, le journal remplace
les orateurs et l’audience télévisuelle prend la place de l’auditoire de la place
publique. Sollicité par plusieurs voix (la pluralité des journaux), l’individu est
arraché à la foule informe, milieu de l’affrontement archaïque des opinions

13 Élisabeth
Lévy, « Le rapt du réel », in le Débat, 138, p. 83.
14 Jacques
Julliard, La reine du monde. Essai sur la démocratie d’opinion, Paris, Flammarion, coll.
« Champs actuel », 2009, p. 40.

158
 LA PRESSE, LA DÉMOCRATIE, L’OPINION

exposé aux risques de l’unanimité totalitaire. Il peut se positionner et s’installer

dans la durée en fonction de ses intérêts, en changeant d’appartenance et en
déplaçant ses repères et ses préférences politiques.
Dans deux articles célèbres (« Les doxosophes », 1972 et « L’opinion
publique n’existe pas », 1973), Bourdieu estime que l’opinion est le produit
dérivé des sondages. En affirmant avec raison que tout le monde ne peut
pas avoir des opinions judicieuses sur tout, que les sondages détruisent la
qualité des opinions par l’absence de hiérarchisation et que l’opportunité
du sondage à un certain moment ne peut pas être démontrée, le grand sociologue
conclut que l’opinion est un produit artificiel des sondages – un instrument
de domination, en somme. Dans le chassé-croisé entre l’énonciation des
opinions et le jugement sur des opinions déjà énoncées (le questionnaire oriente
et sécrète la réponse), entre le « logocentrisme » loquace et l’« ethnocentrisme
de classe » cher aux intellectuels - les privilégiés du discours politique -, entre
le principe électoral de l’égalité et le principe technique du comptage des voix,
le glissement de l’ « implicite » à l’ « explicite » et la confiscation de l’opinion
par ceux qui la font mettent en évidence le grand malaise des démocraties :
l’incapacité de répondre politiquement à des questions politiques15. En reprenant
l’analyse de Bourdieu et en la nuançant, Jacques Julliard croit néanmoins
que l’opinion n’est pas l’effet exclusif des sondages : elle est un creuset des
passions, des intérêts, des traditions et de la culture16. S’il admet, avec
Bourdieu, que les systèmes électoraux démocratiques tendent à atténuer les
affrontements et la violence à l’état brut, ayant une fonction conservatrice et non
progressiste et privilégiant la « violence symbolique », l’ancien chroniqueur
du Nouvel Observateur, maintenant éditorialiste de Marianne, estime que, dans
le conflit entre les élites « révolutionnaires » et les élites parlementaires-
libérales, l’opinion, contrepoids du suffrage universel, est la résultante de
tendances qui échappent à la logique de la domination de l’État ou du parti.
Pour lui, la démocratie d’opinion, comme « aspiration à la délibération

15 Dans un entretien de 1991, Bourdieu revient sur le « doxosophe » platonicien, « technicien-de-

l’opinion-qui-se-croit-savant » (Pierre Bourdieu, Contre-feux. Propos pour servir à la résistance
contre l’invasion néo—libérale, Paris, Raisons d’agir, 1998, p. 15). En défendant l’intellectuel
critique, qui en présence de deux maux refuse de choisir le moindre, comme le dit Karl
Kraus, il met en évidence la « restauration culturelle » qui a remplacé en France, après 1968,
« la pensée Mao » par « la pensée Sciences-Po », libérale et conformiste. Au niveau de la
réflexion, les « nouveaux intellectuels », « polygraphes » et « polymorphes », ont imposé
une « philosophie politique sans technicité » (ibid.) qui flatte l’opinion par la mise en avant
d’un égalitarisme fondé sur la mise à l’écart des spécialistes et des professionnels au profit
des « analystes » et des experts dans les sondages.
16 J. Julliard, La reine du monde [...], op. cit., p. 85.

159
 HORIA LAZĂR

permanente »17, renforce le système représentatif classique, dont elle est le

double. Le référendum, par exemple, est une technique hybride de consultation
de l’opinion, qui concilie la légitimité universaliste du vote avec la précision
momentanée du sondage. Placé à la confluence de l’individuel et du collectif
dans une temporalité bifide, il est l’expression d’une « opinion légitime »,
non partisane, s’exprimant à l’extérieur du cadre représentatif mais demeurant
étrangère à la pression de la rue. Reste à savoir si ce côté « non partisan » est
l’effet d’un choix éclairé des sondés ou un état d’apesanteur politique créé de
toutes pièces par le sondage lui-même.
Dans un débat sur le rapport des intellectuels avec les médias publié
dans la revue le Débat18, Pascal Ory estime que l’ « intellectuel médiatique »,
asservi aux techniques de diffusion des images pour son profit personnel,
est une notion qui doit être réexaminée. Pour lui, être intellectuel n’est pas
un métier dont la définition est sociologique ni une vocation au sens
idéologique, mais une manière d’être (une « situation ») fondée sur une
légitimité culturelle (« tout intellectuel est à la fois médiatisé et dans une
autonomie relative par rapport à sa médiatisation »19). Par ailleurs, l’histoire
des médias ne commence pas avec la transmission radio-télévisée des
informations, mais bien avant : avec l’imprimerie, les langues vernaculaires,
les salons littéraires et d’autres moyens technologiques de diffusion et de
décryptage des messages. Enfin, dans des circonstances favorables, la
médiatisation de certains intellectuels peut être accélérée, s’ils occupent un
espace vidé de références, comme dans le cas de Sartre et de Raymond Aron –
des philosophes de formation allemande ayant écrit en français. La fonction
de médiation de l’intellectuel, qui est constitutive de sa situation, se manifeste
ainsi dans des modalités institutionnelles (l’intellectuel organique, neutre
ou engagé) ou critiques (l’intellectuel militant, avec sa grande visibilité).
En pénétrant dans le quotidien de l’intellectuel, Philippe Raynaud
attire l’attention sur le fait que, si dans les années 1960 Raymond Aron,
François Furet et Pierre Vidal-Naquet développaient parallèlement des
activités scientifiques et éditoriales, de nos jours le modèle intellectuel le
plus prisé est celui du chercheur reconnu et légitimé par ses confrères, qui,
une fois consacré, se met au service de la société comme expert scientifique.
Difficile de dire, en pareille situation, s’il s’agit de la découverte tardive –
entre le milieu et la fin de la carrière – d’une vocation de service social ou
de l’exploitation conformiste de son image professionnelle en faisant valoir
un prestige orchestré médiatiquement.

17 Ibid., p. 100.
18 « Intellectuels et médias », in le Débat, 139, mars-avril 2006, p. 58-65.
19 Ibid., p. 59.

161
 LA PRESSE, LA DÉMOCRATIE, L’OPINION

Les années 1980 ont favorisé un redéploiement « énonciatif » de

l’activité intellectuelle grâce à la floraison des revues de spécialité dépolitisées,
sans vocation d’accusateur public. Jean-François Sirinelli rappelle que le
système médiatique s’était déjà interposé entre la production intellectuelle
et le public dans les années 1970, lorsqu’il assurait la promotion de la
« nouvelle philosophie », appelée de manière caustique par certains « pub-
philosophie ». Il distingue aussi l’intellectuel-expert, qui se sert des médias
comme d’un moyen d’expression habituel, et l’intellectuel « people », familier
des machinations médiatiques centrées sur la mise en scène de l’intimité et
sur la diffusion de révélations scandaleuses, souvent fausses.
Entre la mission publique et éducative confiée par les démocraties
naissantes et la conscience d’une identité collective - connotée économiquement -
de réserve de cadres entrepreneuriaux, placés entre les décideurs et les
salariés, les intellectuels, porteurs de l’opinion et souvent en conflit avec
elle, forment un corps social fragile et mou, dont la légitimation passe
alternativement par les mérites et par les aptitudes civilisatrices. Leur statut, à la
fois noble et précaire, est le symptôme de la crise de la représentation qui
affecte les démocraties de nos jours, partagée entre l’aspiration à l’universalité
et le principe de la division interne du travail entre les experts, entre politique et
économie. À cela on peut ajouter l’attraction des fonctions publiques (la
notabilité) et la tentation d’enrichissement personnel (la création artistique
« populaire », bien rémunérée si elle bénéficie d’une promotion médiatique).

3. Le prix de la gratuité
Un vol aller-retour Bucarest-Rome pour 30 euros, un téléphone
portable ne coûtant qu’un euro, la possibilité d’appeler gratuitement si l’on
est abonné à un réseau Internet, disques, agendas, stylos et albums offerts aux
clients fidèles… : la « culture de la gratuité », nouveau miracle économique,
s’installe durablement dans notre quotidien et devient source de bonheur
mais aussi d’inquiétudes ; parfois, elle est même moteur du développement.
Les annonces gratuites sont apparues d’abord en Belgique, dans les
années 1950. En 1995 le marché suédois accueille les premiers quotidiens
gratuits. À présent, la presse gratuite est diffusée partout en Europe et en
Amérique, bien qu’inégalement : 10% en Angleterre, 22% en France, 50% en
Espagne, 80% en Islande20. De par le monde il y a plus de 300 journaux gratuits
(7% du total de la presse écrite; 23% des journaux sont européens21). La France
20 Bernard Poulet, La fin des journaux et l’avenir de l’information, Paris, Le Débat/Gallimard, 2009,
p. 131.
21 I. Chupin et al., op. cit., p. 97.

160
 HORIA LAZĂR

produit trois titres chaque jour: Métro, 20 Minutes et Réseau Plus, qui visent
un public urbain, jeune, avec une scolarisation moyenne et supérieure, surtout
féminin22.
Les premiers objets offerts gratuitement n’ont pas été les journaux
mais... les rasoirs. Au début du XXe siècle, la firme Gillette proposait à ses
clients des appareils gratuits en récupérant leur prix sur la vente des lames.
De nos jours, les billets d’avion low cost, offerts par des compagnies qui
augmentent leurs profits par la vente de produits dérivés, fournissent un
modèle économique qui s’étend à plusieurs domaines, dont la presse gratuite.
Celle-ci « achète » sa gratuité en réduisant l’espace consacré à l’information et
en augmentant l’espace publicitaire. Par ailleurs, la culture de la gratuité
apparaît dans des pratiques très répandues, comme le piratage électronique
ou celui de l’industrie des disques, que la loi qualifie de vols ; dans le
plagiat de textes ou d’interprétations musicales qui, contribuant au prestige
ou à la notoriété de l’œuvre plagiée, fait peu souvent l’objet de plaintes.
Enfin, l’explosion des nouvelles technologies de la communication et le
triomphe de la numérisation, opérant la déconnexion de l’information de
son support écrit et de la publicité de son support informationnel (le journal, la
revue), remettent en question, sur le mode radical, la possibilité du financement
de l’information par la publicité. Si l’avenir de l’information se joue sur « la fin
des journaux » anticipée par l’extension de la presse gratuite, « peut-être est-il
temps de paniquer », s’alarme Bernard Poulet, rédacteur en chef de la
revue l’Expansion et auteur de plusieurs livres consacrés à la presse.
L’explosion d’Internet (23500 sites en 1995, 125 millions en 2007), le
transfert des revenus réalisés grâce à la publicité vers les médias électroniques,
l’éloignement de la jeunesse de l’information imprimée et l’apparition d’un
nouveau modèle économique de la presse, où l’information devient un
produit comme un autre, dépourvu de prestige professionnel et intellectuel,
annoncent le bouleversement du rapport entre l’homme du troisième
millénaire et le milieu informationnel. Abandonnés par les annonceurs et
par leurs lecteurs et soumis en même temps à la pression des actionnaires23, les
journaux imprimés s’asphyxient l’un après l’autre, renvoient leurs salariés,
fusionnent dans des formules hybrides ou font faillite tout simplement.

22 J.-M. Charon, La presse quotidienne, op. cit., p. 46.

23 En 2006, Knight Ridder, le deuxième groupe de presse des États-Unis, qui regroupait
trente-trois titres, a été vendu à la demande des actionnaires, mécontents de la « médiocrité »
des dividendes (Vincent Giret, Bernard Poulet, « La fin des journaux », in le Débat, 148, janvier-
février 2008, p. 4). La fourchette de rentabilité actionnariale va, en général, de 15% à 30%.

162
 LA PRESSE, LA DÉMOCRATIE, L’OPINION

Le pullulement des titres gratuits est, dans ce contexte, un symptôme et

une réaction. « Grand corps malade » (B. Poulet), la presse écrite a été maintes
fois suspecte de complaisance politique et considérée opportuniste, non
démocratique. À son tour, la télévision a fortement compromis l’image du
journaliste du fait du mélange, jusqu’à la confusion, de l’information et du
divertissement, selon des modalités souvent conformistes. C’est ce qui fait
que la presse de nos jours, dénoncée comme pouvoir étranger aux aspirations
populaires et exposée simultanément au mécontentement de la classe politique,
qui voit son hégémonie menacée par ses interventions véhémentes, cherche des
formules inédites pour survivre – dont la gratuité – dans un climat de baisse
constante des moyens classiques de financement – la publicité étant le premier.
En pariant sur la présentation lapidaire de l’information et en
éliminant la contextualisation, le commentaire et l’analyse24, la presse
gratuite essaie de « vivre » de publicité et d’annonces. Cependant, les chances
de la presse écrite, fût-elle gratuite, sont faibles face à la concurrence de la
publicité digitale d’un réseau comme Google, qui est capable de proposer
de nouveaux services sans engagements financiers supplémentaires, et qui
fait circuler presque toute la publicité disponible, à commencer par les
petites annonces (offres d’emploi, ventes d’immeubles, billets de spectacle
et de voyage, services à la personne). Le journal le Figaro propose à ses
clients la publication de leurs annonces sur son site, pour un prix sept fois
inférieur à celui du support écrit ! Et comme la communication numérique
tend à la gratuité, le vieil adage : « l’apparition de nouveaux médias n’a
jamais éliminé ceux d’avant » perdra peut-être sa pertinence. La presse écrite
peut disparaître, même si elle est gratuite.
Soumise au double défi de la gratuité imprimée et du support
numérique, la presse payante cherche des solutions de survie. Comme la
gratuité est un horizon incertain, dépendant des recettes publicitaires qui la
financent, Manchester Evening News a préféré amplifier sa diffusion à partir
de 2006 afin de compenser l’inévitable perte d’abonnements. L’extension de
la diffusion coûtant moins cher que le recrutement de nouveaux abonnés, le
journal a adopté une diffusion mixte : des exemplaires payés pour les quartiers
aisés et les entreprises prospères et d’autres, gratuits, dans les quartiers

24 Cette absence n’empiète pas sur la qualité des articles, qui sont succincts mais clairs, disposés
dans l’ensemble du journal, le plus souvent, selon trois critères : la proximité (nouvelles
locales, fêtes, spectacles, appels aux œuvres interactives), le caractère pratique (« courrier des
lecteurs », consommation, voyages, santé, bulletins météo), l’encadrement des activités
proposées dans le goût du public visé (loisirs, sports, « high-tech », « Net guide ». V. J.-M. Charon,
op. cit., p. 47).
163
 HORIA LAZĂR

défavorisés et parmi les jeunes peu portés vers la lecture de la presse.

L’amélioration de la diffusion produisit un accroissement de la publicité –
l’objectif de base de l’opération : les pertes dues à la gratuité partielle ont
été largement compensées par une riche récolte publicitaire, générée par
ceux qui ont profité de la gratuité.
Cercle vicieux ou vertueux ? Difficile à dire, mais d’autres pratiques
le reprennent à leur compte : le freemium américain (offre gratuite pour le
grand public mais payante pour une minorité désireuse de bénéficier de
services de haute qualité) ; l’accès gratuit aux programmes musicaux diffusés
sur Internet, où les pertes matérielles des artistes sont compensées par des
ventes de produits dérivés ou par la mise en circulation de leurs produits
« populaires » par des utilisateurs tiers (mélodies célèbres accompagnant
les publicités ou intégrées dans les sonneries des téléphones portables) ; la
« gratuité coopérative », par laquelle le navigateur sur Internet, simultanément
consommateur et producteur associé, non salarié, récompensé par des
gratifications symboliques, participe – l’ayant choisi ou sans le savoir – à
l’élaboration du produit qu’il recevra « gratuitement » et dont la valeur augmente
grâce à lui (les sites sociaux, de rendez-vous ou de petites annonces, comme
Craigslist, qui a apporté à ses actionnaires en 2006 un bénéfice de 40 millions
de dollars pendant que les journaux perdaient 326 millions sur les annonces25).
Par cooptation de bénévoles, la célèbre Arianna Huffington a réussi à faire
grimper vertigineusement la valeur de son site, Huffington Post, à partir
d’un principe très simple : dans un monde saturé d’informations – une véritable
« cacophonie digitale » -, les participants volontaires à leur traitement,, très
motivés pour produire des commentaires intelligents – la totalité de l’information
étant déjà donnée aux utilisateurs -, se contentent d’une petite visibilité et
d’être promus et distribués par des réseaux en vue, renonçant à se faire payer.
Dans l’ensemble, la « création de valeur » sur les sites gratuits a lieu par un
simple clic de l’utilisateur, chaque consultation du site augmentant son prix.
La « révolution numérique » et la migration de la publicité vers Internet
repose le problème de l’équivalence de la publicité et de la gratuité. Dans
cette perspective, la presse écrite est menacée de disparition. Une étape
intermédiaire pourrait être celle du « papier électronique » évoqué par le
journal espagnol El Pais (une plaque où l’on peut enregistrer des textes, de
la musique, des documents vidéo que l’on pourra effacer après la lecture26).

25 B. Poulet, La fin des journaux […], op. cit., p. 139.

26 V. Giret, B. Poulet, op. cit., p. 13.

164
 LA PRESSE, LA DÉMOCRATIE, L’OPINION

Pour sa part, le journalisme « de proximité » on line, citoyen, contestataire et

libertaire, privilégiant le commentaire aux dépens de l’enquête, trop coûteuse,
commence à être « happé » par les grands groupes de presse. Par réorganisation,
investissements colossaux, alliances avec les ennemis, innovations en matière
de marketing, de mise en page et de distribution, le passage de l’entreprise au
groupe aux ambitions monopolistiques et de l’imprimé au numérique marque
le triomphe de l’édition électronique et des « services d’information et de
divertissement », où l’information est gommée et vendue comme un produit
de loisir ou un passe-temps. Une jolie phrase prononcée lors du Congrès
mondial des journaux d’Afrique du Sud de 2007 résume ce changement :
« Nous ne sommes plus une entreprise de presse, mais une entreprise numérique
qui a des journaux »27. Enfin, la compression quantitative, l’uniformisation et
le nivellement des informations par la virtualisation des contenus, propres à
la « société du spectacle » décrite en 1967 par Guy Debord28, est une menace
pour la notoriété des titres et des marques. La mise en circuit des informations,
qui s’oppose à leur mise en discussion, au dialogue et au débat, introduit
une définition tautologique de la communication, qui devient incommunication –
situation existentielle et langagière magnifiquement illustrée par les pièces
d’Eugène Ionesco, dans lesquelles le déferlement verbal répétitif préfigure
la mort du langage. Au niveau du « conflit des légitimités » irréductibles et
concurrentes dans l’acte communicationnel, analysées par Dominique Wolton29 –
l’information, l’action, la connaissance -, le défi auquel devra faire face la
presse de l’avenir, quelle qu’en soit la nature, est l’acceptation de la diversité de
l’information, attitude déontologique centrale, afin de pouvoir construire
l’action et la connaissance du monde. Cette diversité pourra devenir un
instrument de cohabitation interhumaine par négociation, création d’organismes
et dispositifs de médiation, engagement culturel et intellectuel efficace.

27 Cité dans B. Poulet, La fin des journaux, p. 172.

28 Chef de file de l’internationale « situationniste » qui se réclame d’un double héritage – marxiste et
surréaliste - et militant extrémiste en 1968, Guy Debord estime que la philosophie pratique
occidentale, « compréhension de l’activité dominée par les catégories du voir » (La société du
spectacle, [1967], Paris, Éditions Gérard Lebovici, 1989, p. 15), fait de la rationalité technique une
pratique spéculative dégradée, et du spectacle généralisé, qui éloigne les gens les uns des autres,
« une reconstruction matérielle de l’illusion religieuse » (ibid., p. 20) et « une négation de la vie qui
est devenue visible » (ibid., p. 12) : spécularisation et fétichisme narcissiste de la marchandise dans
un monde où l’utilisation des objets est rigoureusement dirigée et dans lequel la production, la
captation et la mise en circulation des images sont asservies à la logique économique – une
surproduction canalisée idéologiquement, étrangère aux nécessités économiques de l’individu,
comme le montrent les travaux de Jean Baudrillard aussi.
29 Dominique Wolton, Sauver la communication, [2005], Paris, Champs/Essais, 2007, p. 39 et suiv.

165
 HORIA LAZĂR

Dubitatifs ou inquiets, une bonne partie des spécialistes du journalisme

cherchent les motifs du déclin de leur métier dans ses évolutions techniques
mais aussi dans les changements des mentalités des lecteurs. Autrement
dit : la presse écrite – payante ou gratuite – est-elle menacée par Internet et
la blogosphère ou par les résistances et les refus des nouvelles – ou des
anciennes – générations de lecteurs, qui ont changé de goûts, d’intérêts et
d’habitudes ?
L’ « information sans journalistes » - projet ultra-démocratique de la
« démocratie d’opinion » -, débouche sur l’utopie du journalisme généralisé –
« tous journalistes ! » On peut y arriver par renoncement au traitement neutre
de l’information (les réseaux gratuits, dépendants de la publicité comme la
presse de propagande l’avait été des partis) ou par abandon du support
écrit. Le corollaire serait le changement de statut du métier : de producteur
d’informations par choix, tri et hiérarchisation, le journaliste deviendrait un
prestataire de services liés aux clients – et à la clientèle – par des services
standardisés et à la fois fragmentés, orientés vers les personnes – non vers la
société – et par des sympathies vidées de responsabilité (la « presse au service
du lecteur »). Un analyste peu complaisant à l’égard de la presse gratuite montre
que celle-ci s’adresse à l’ « homme statistique », moyen, « lecteur-consommateur
[...] sollicité en amont pour assurer la conception même du journal »30.
L’association non déclarée des lecteurs à la fabrication des contenus, par
quoi la démocratie se réduit à l’économie de la gratuité et celle-ci au confort
apolitique (les manifestations ne sont pas signalées pour expliquer les
revendications de ceux qui y participent mais afin qu’on puisse les contourner ;
si l’on est pris entre deux colonnes de manifestants, on risque d’arriver en
retard au bureau ou au rendez-vous avec les copains), produit des effets de
désengagement ludique et de divertissement. Le fonctionnement du système de
la gratuité est assuré par la confusion entre la révolte verbale et le conformisme
comportemental, et entre la mobilité intellectuelle et le « nomadisme » régressif
des déboussolés friands de « nouvelles » débitées dans une accélération
frénétique mais dont le sens leur échappe. En fait, les médias gratuits, estime
Régis Soubrouillard, sont l’expression de la domination culturelle de groupes
qui, détenant le pouvoir économique, l’argent et la visibilité, s’autoproclament
des « élites ». Fer de lance de la mondialisation, « confirmative, culturellement
narcissique et doucement normative »31, suiviste et autoréférentielle, la presse
gratuite fédère par les produits dont elle fait la publicité et assure sa
promotion grâce à ses propres consommateurs.

30 Régis Soubrouillard, « Gratuits : le prix à payer », in le Débat, 139, p. 96.

31 Ibid., p. 102.

167
 LA PRESSE, LA DÉMOCRATIE, L’OPINION

À son tour, Internet n’est pas seulement une technologie de pointe ou

un nouveau média, mais aussi une « utopie technicienne » (R. Soubrouillard)
et une idéologie qui abolit l’opacité et les secrets, exaltant l’image d’un
monde sans contradictions et sans aliénation – mise en disponibilité totale
et transparence absolue de l’information qui rappelle le panoptique de Bentham,
à ceci près que la visibilité est désormais virtualisée32. La consommation
passive de l’information, l’absence de mobilisation intellectuelle et l’effacement
de l’esprit critique réduisent la presse gratuite et électronique à la condition
de déchet informationnel – un produit superflu, qu’on peut jeter avant
même qu’on ne s’en serve. Dans la spirale de l’incommunication (la « solitude
interactive » de D. Wolton) où l’autorité du discours et de l’opinion s’engloutit,
prise dans un engrenage dans lequel « la publicité se réduit […] à nos
opinions sur la publicité »33, la réalisation effective, sans reste, de la gratuité
risque d’inverser les repères de manière hallucinante, en faisant du « droit
à être instruit ou informé [le droit] de ne l’être pas »34.
Menacée par le progrès de la gratuité et par l’explosion de la
communication digitale véhiculée par le « journalisme de marché », la
presse traditionnelle est en position inconfortable. À cela il faut ajouter la
« démission » des adultes d’âge moyen, de plus en plus attirés par la presse
on line35. Placés entre la violence télévisuelle d’inspiration néolibérale et
l’apathie démocratique, entre l’hystérie communicationnelle et l’indifférence
désinvolte d’un public gavé de messages stéréotypés, les journaux et les
revues imprimés devront résister à l’onde de choc ultra-démocratique, qui
instrumentalise le sens des faits par l’exaltation de l’événement brut, matériel,
tiré de son contexte pour le compte de l’idéologie postdémocratique de
l’information sans journalistes, de la société sans école et des médias sans

32 Parmi les grandes utopies bibliographiques ayant précédé l’utopie électronique et visé la
publication de la totalité de l’information disponible, ne fût-ce que sous forme de listes de
titres, on peut citer l’Advis pour dresser une bibliothèque de Gabriel Naudé (1627), futur
bibliothécaire de Mazarin, où l’auteur table sur « l’utilité de faire transcrire tous les catalogues,
non seulement des grandes et renommées bibliothèques […] mais aussi des études et
cabinets », les grands chantiers bibliographiques de la Révolution française et le projet du
fichier mondial des livres de Paul Otlet et Henri La Fontaine mis en place en 1895, lors de
la création de l’Institut international de bibliographie à Bruxelles (Roger Chartier, Henri-
Jean Martin, dir., Histoire de l’édition française. IV. Le livre concurrencé, [1986], Fayard/Promodis,
1991, p. 599).
33 R. Soubrouillard, op cit.., p. 104.
34 Ibid.
35 Entre 2000 et 2005, l’âge moyen du lectorat de journaux électroniques est passé de 37 à 42

ans, pendant que les jeunes de 25-34 ans utilisaient de moins en moins la presse écrite (V. Giret,
B. Poulet, op. cit., p. 15).
166
 HORIA LAZĂR

médiateurs36. Peut-on dire, cependant, que la surexposition médiatique et

l’irruption de l’information sur des modes inédits soient le signe de l’implosion
d’une humanité en dérive et le triomphe cruel d’une publicité qui, se faisant
vendre de moins en moins cher jusqu’à se proposer gratuitement, finira par
détruire la capacité de l’homme de choisir et de créer des valeurs communes ?
Loin de ne constituer qu’une menace diffuse à l’égard du droit de
tout un chacun d’être informé, la dématérialisation, la virtualisation et la
simultanéisation de l’information est un risque qui concerne l’existence même
de l’espace public et de la démocratie. La séquence presse payée/ presse
gratuite/information numérisée, dans laquelle le coût de la publicité baisse
et où le terme de droite abolit celui de gauche n’est pas, toutefois, une fatalité
de l’histoire. Dans les conflits d’intérêts économiques qui déchirent la
presse, l’enjeu d’une publicité qui, débitée pour toujours moins cher, risque
de dévorer l’information, peut se retourner contre ses propres partisans : si la
publicité devient de l’information – l’unique information -, elle s’anéantira
elle-même comme publicité. Pour reprendre les termes de l’analyse optimiste de
D. Wolton, l’incommunication absolue peut rouvrir l’espace de la communication,
malgré ses imperfections.
Entre 1998 et 2000, les grands groupes de presse allemands se sont
coalisés pour faire barrage à l’infiltration de la presse gratuite sur le marché.
Ils ont édité provisoirement leurs propres titres gratuits, qui ont refoulé ceux
qui tentaient de s’imposer. Et afin de maintenir à distance d’autres adversaires
potentiels, les éditeurs de presse allemands publient, sous la marque de journaux
payés de prestige, des éditions semi-gratuites, vendues au prix de 20-50
centimes d’euro. Un cas d’école, qui donne à penser.
L’opinion est née avant la démocratie. Dans un beau livre sur « la
parole pourchassée », reposant dans le silence des archives du XVIIIe siècle,
Arlette Farge fait voir les origines et les modes d’énonciation du « droit de
savoir et de juger »37, où le respect dû au souverain et la liberté de désobéir
sont inextricablement mêlés. Dans le monde des Lumières, saturé de rumeurs,
le simple fait de s’exprimer sur un événement ou sur un fait de société est
équivalent à une prise de position critique (« parler sur » c’est « parler contre »).
36 Emmanuel Hoog oppose la temporalité de la presse (publier le lendemain les informations
recueillies la veille, traitées, « décalées et asynchrones », soumises à la réflexion, à l’immédiateté
de l’ « information en continu » (« La religion du fait. Entretien avec Emmanuel Hoog », in
le Débat, 164, mars-avril 2011, p. 6). La médiation par le journal et le titre cède ainsi le pas à
la médiatisation par des acteurs connectés en réseau, assurant une validation horizontale de
l’information, par des affinités et des choix non certifiés (ibid., p. 7).
37 Arlette Farge, Dire et mal dire. L’opinion publique au XVIIIe siècle, Paris, Seuil, coll. « La librairie

du XXe siècle », 1992, p. 63.

169
 LA PRESSE, LA DÉMOCRATIE, L’OPINION

À son tour, Marcel Gauchet estime que l’avènement de la conscience historique,

consécutif, en France, à la « secousse libérale » des années 1830, est à l’origine de
la redéfinition de la société comme support et acteur du devenir38. Image de
rapports humains prépolitiques (la famille, la propriété, le travail), dynamique
et fragmentée, s’affirmant contre l’État et le pouvoir représentatif, la société
remettra en cause, très tôt, le politique comme figure de l’intérêt collectif. Prenant
sa source dans le redéploiement de soi sous le signe de la « production de
soi », elle est fondée, en tant qu’être-ensemble, sur la disparité des intérêts
et la discorde des opinions. Ni volontaire ni normatif, le « lien social » n’est
pas une construction des acteurs sociaux ; essentiellement aléatoire, il est
« une organisation qui se développe de son propre mouvement et dont on
ne peut établir les lois qu’une fois qu’elle est formée »39. Quant à l’État, sa
réactivation guerrière et son désir de conquête cèdent la place, de nos jours,
à la vocation de protection et à l’impérialisme commercial, véritable
« maladie infantile de la mondialisation »40.
Dans ce contexte, le pouvoir de la presse et l’influence des médias
appellent une réévaluation attentive. Si les « gens de plume » sont remplacés,
de nos jours, par les « gens de micros » ou les « gens de caméras », le
problème reste entier : comment concilier le droit à l’information avec la
désinstitutionalisation de la presse à l’époque du passage de la massification à
la médiatisation ? Qui est capable de fournir une information fiable ? Peut-
il y avoir une « information sans journalistes » ?
La délégitimation du politique par la banalisation des enjeux et la
trivialisation des débats, de même que l’effondrement des institutions
traditionnelles (l’État, les Églises, la famille, les partis), ont entraîné les
médias dans la course à l’investigation de l’intimité des personnes publiques
et dans un militantisme nouveau : la protection compassionnelle des victimes -
sans qu’on évoque les causes sociales de leur souffrance – et la description
complaisante des menaces qui pèsent sur l’humanité, des catastrophes
naturelles et technologiques, des risques alimentaires. Le nouveau « journalisme
d’investigation » est cependant voisin, assez souvent, de la dénonciation
vertueuse et de l’intrusion dans la vie privée. Quant à la presse « victimaire »,
ou « people », elle ne fait qu’anesthésier la volonté de changement politique
de la société en bradant le malheur des personnes.

38 Marcel Gauchet, L’avènement de la démocratie. I. La révolution moderne, Paris, NRF/Gallimard, coll.

« Bibliothèque des sciences humaines », 2007, p. 158.
39 Ibid., p. 161.
40 Marcel Gauchet, L’avènement de la démocratie. II. La crise du libéralisme, Paris, NRF/Gallimard, coll.

« Bibliothèque des sciences humaines », 2007, p. 209.

168
 HORIA LAZĂR

Plutôt que de rendre compte des faits, certains journalistes préfèrent

parler ou écrire, au bon moment, « contre le pouvoir », en sacralisant une
liberté d’expression qu’ils ne reconnaissent pas à leurs lecteurs. Fausse
dépolitisation et vraie marchandisation du métier dans un environnement
concurrentiel où les citoyens-électeurs sont de simples consommateurs vont
de pair. Libérée de la propagande, l’information accélère sa circulation,
devient « surinformation » et s’inscrit dans la circularité de ce que Jean
Baudrillard appelle une « économie politique du signe », qui lui fait perdre
sa spécificité : une satellisation faite d’emballement et d’indifférence, annonçant
une homogénéisation culturelle propre à la pensée unique.
Rejeter la responsabilité des dérives des médias sur la technologie
envahissante ou sur l’opportunisme des journalistes paraît quand même
insuffisant. Il faudrait plutôt redéfinir et réactiver l’opinion, revenir à sa
vocation originaire : oser « donner son avis », le sien ; ce faisant, restaurer le
pluralisme intellectuel dans sa dignité première, politique. Si « le savoir sur
la chose publique commence par le savoir sur autrui »41 sans s’y réduire –
un autrui qui nous constitue dans le processus du vivre-ensemble -, la
volonté d’informer doit l’emporter sur le désir de communiquer et être
mise en forme et véhiculée par les professionnels du métier, quelles que
soient les techniques que ces derniers mettent en œuvre. Ce n’est qu’ainsi
qu’on pourra résoudre l’équation difficile, voire perverse, entre le droit
absolu du public de savoir et le droit absolu du journaliste d’informer dans
un jeu où voyeurisme et narcissisme échangent leurs signes, et rétablir les
conditions d’existence de l’espace et de l’esprit public.

41 A. Farge, Dire et mal dire […], op. cit., p. 289.

169
 ANDRA MOTREANU, OANA OMETA

THE ARTIST AS A POLITICAL ACTIVIST. THE ARTISTIC

AUTHENTICATION OF THE SOCIAL FACT

ANDRA MOTREANU*, OANA OMETA**

ABSTRACT. The works of art, as productive forces, cannot be delimited

from the social ones, therefore the work of art is subordinated to the social
laws, according to the terminology set out by Ernesto Laclau and Chantal
Mouffe. There is no conceptual dissolution between art and society and the
artistic production is shaped, even in a latent way, by social production.
But there is a relationship between society and art that permanently tries to
balance the two forces, i.e. to mediate and to negotiate the antagonisms
resulting from the dispute over hegemony. The mediator is the artist himself,
the only one who has civically and artistically assumed rights and obligations.
The artist is the one who decides when to place himself within or outside
society and he claims his statute according to where he stands between
these coordinates.

Keywords: art, artist, political activism, society, mediator.

1. Introduction
Nowadays more then ever there is a question of authenticity; even the
eligibility of the artistic act is questioned considering that the artist’s figure
is professionalized. The artist, as a citizen and as a creator, as an exponent of
the artistic freedom, is asked to assume a double responsibility, sometimes a
very dichotomised one.
One speaks more and more often of the artist as a social activist, of
the multifunctional artist, of the „working artist”, of performers, „one-man
show”, of the manager-artist, of the „con-artist” (the speculative, fake artist).
All these titles refer to how the artist communicates and externalizes his work.
The attention is thus centred on the way the work of art is communicated, a work
of art that becomes or doesn’t become valuable (socially, economically, politically).

*
Babeş-Bolyai University, Faculty of History and Philosophy, History, Cluj-Napoca, Romania,
E-mail: andra.motreanu@yahoo.com
**
Babeş-Bolyai University, Faculty of History and Philosophy, History, Cluj-Napoca, Romania,
E-mail: oanaometa@yahoo.com
170
 ANDRA MOTREANU, OANA OMETA

Thus, the present undertaking analyses the liberated drives of the

artistic act from a socio-philosophical perspective, using as guiding marks
the next viewpoints, attributed by Adorno to the configurations of the arts
and society elements: „If works of art are indeed an absolute merchandise
with a certain quantity of a social product, devout of any appearance of living
for society, an appearance that merchandise holds on to uncompromisingly,
the determined production relationship, the form of the merchandise is
included in the works of art similar to the social production force and the
antagonism between the two” [1].

2. The artist’s social becoming from Zivilation to Kultur

As to the sociologic representation of art, Pierre-Michel Menger said,
in Art, politisation et action publique, that two cultural perspectives dominated
the last two centuries: one who receives the universal character of the work
of art and ties artistic innovation to the democratization process (emerged
in the 18th century through the Illuminist philosophy); and another one,
based on concepts like the theme of articulating differences and relativities,
defining art through the pluralism and the diversity of artistic forms that
do not allow a classification (manifested since the 18th century).
Therefore, artistic products cannot be ordered in the cultural system
by hierarchic criteria. First of all, culture, as an organizational system with
both ordinary achievements and important works, becomes a form of
rationalized organization through which society seeks to gain emancipatory
power when fighting the natural given. So, through progress society finds
its way in breaking natural limits and in claiming its new power (in this context,
the term can be considered similar to authority), gained exclusively through
creation. As a matter of fact, this power is „present in all the orders of creation”
(artistic, spiritual, scientific, symbolic even political) and the social belief is that
through culture as whole a „collective liberator social system” can be established.
On the other hand, proclaiming the universal character of culture -
vision that states the universally available content of culture (cultural heritage) -,
its collectivisation, interpretation and evaluation is done by unanimous
criteria because works of art are universally admired. This confers creation a
social emancipative power. In fact, art and culture are seized by the elite because
this apparently socially representative system is founded and addressed to
the taste and will of just one structure, the elitist one [2]. Basically, it is this
structure that assures the circulation of any cultural good, aesthetically
representative for the whole society.
172
 THE ARTIST AS A POLITICAL ACTIVIST. THE ARTISTIC AUTHENTICATION OF THE SOCIAL FACT

From the 18th century, the principles of positivism are questioned:

culture is perceived as an introverted characteristic of individuals, not as a
social objectivization of emancipation which maintains the human being in
the circle of satisfying its needs through rapidly consumed and renewed
production cycles, as Menger says. So, the artistic act is attributed to spiritual
haven, to the detachment from the collective social influence; the cultural
objective is fathoming and returning to one’s own being and an attempt of
the individual to re-establish a link with nature.
Culture will gain a new sense, more appropriate to the registry of
art, religion or moral values. Culture’s universal heritage is replaced by the
intimate reflection on individuality; the whole is entwined from the perspective
of unifying differences and particularities set free from the mystified
significations, from moral and religious authority.
Thus, culture takes the form of the feeling of recognising the other
as a relativism of the world representation. The artist is interested exclusively in
how he can release his individual creativity, in the liberalized expressivity:
the new projected cultural form isn’t interested in progress, but the artistic
movement, its capacity to manifest itself.
Practically, nowadays the notion of artist is reinvested to recover
the spiritually individualized symbolic deficiencies. The artist is valued and
incorporated into art not just for his productive quality, for being a creator
of artistic goods, but as a participant to his own becoming in a society that
belongs to the right to difference and to the right to particular expression.
„If we seek a simple image to exemplify the difference between the
individual’s integrity in a less differentiated society and the interrelationship
within a more differentiated one we can think of the quality of the roads in
each society. They are, in a certain way, spatial functions of social integration,
which is no longer expressed quadri-dimensionally. Let us think of the bad
roads from the warrior society, characterized by a less developed natural
economy. Circulation is, in most of the cases, very low: the main danger
man represents here for his fellows is a warrior attack or a plunder” [3].
It is necessary to return to the history of the linguistic customs in
order to see how the term „culture” evolved to a representing indicator of
social progress. In the 18th century, in German society, the opposition between
Zivilation and Kultur marks at some point the tension of the middle class
and the court aristocracy and, as Norbert Elias underlines, the Germans
considered that being a courtier was similar to acting like a Frenchman.
After the French Revolution, the German Kultur is imported by the French
and becomes characteristic to defining the new space after the Old Regime.
173
 ANDRA MOTREANU, OANA OMETA

Elias also says that the ascending evolution of German bourgeoisie

„from the condition of a second grade social class to that of the bearer of
German national conscience and, finally – much later and just conditionally –
to that of a dominant class; from a class that was firstly bound to understand
and justify itself especially by raising against the upper class of courtier
aristocracy, then by confining itself from the rival nations; in this context the
antithesis Kultur/Zivilation and its whole semantic content, sense and function;
a predominantly social antithesis becomes a predominantly national one” [4].
In fact, the concept of Kultur was belonging to the intellectual
element of the middle class and its content was antinomic: it characterized
superficiality and profoundness. This term becomes the emancipatory centre
of this middle state because it is the first that substantiates its self conscience
and it is rather preoccupied by pure spirituality, art, religion, philosophy than
by economy or politics. Kultur is used to delimit art from the economic, political
and social fields.

2.1. Anti-democratization. Artistic fabrication of social symbols

According to the theoretical political premises of Jacques Ranciere
from a position justification point of view, art has two attitudes. In the
autonomous position, art will confer the artist its whole instrumental and
the artist’s stake will be the social acknowledgement of his autonomy and
gaining the right to have his own and different place in society. But the
accent is placed on the inventory of art, that has to merge with the social
reality if social fact can be shifted in the artistic environment.
Of course, in this context where social fact is the basic material of
the artistic process, the hegemony arts wants to establish within society
depends on the sense attributed to the social fact by art. The predilection
towards what theoreticians call „the small social histories”, assimilated in
the collective mental as a sum of factual representations make the artistic
discourse interested in verifying the work of art’s authenticity at the highest
degree of social participation the artist can manifest. In this case, art isn’t an
extension of abstractly signified political domain, but a politization of the social.
Nevertheless, the liberalisation of art by what Pierre-Michel Menger
class a manifestation of the public cultural action is justified by the closeness to
society of the innovating artist and doesn’t imply the affirmation of social
democracy. The function of cultural politics is assured by the request (object
of democracy) and offer (as a supporting object). Even if complementary, the
two structures have different existential reasons and the cleavage between

174
 THE ARTIST AS A POLITICAL ACTIVIST. THE ARTISTIC AUTHENTICATION OF THE SOCIAL FACT

them is more accentuated as the artist tries to recover this distance through
his work of art. The art’s attempt to reflect social ideas often leads to an
ideological dissemination of non-democratic forms by the artistic fabrication of
political and social elements.
One of the most violent aspects of artistic fabrication was assimilated in
the situationist criticism as a misappropriation (Guy Debord, 1967), i.e. it
challenges the theoretical authority designated by tradition and establishes
new developments by depreciating tradition and transforming it into a quote.
„Certainly the modern era brought artistic fabrication in a profoundly
contradictory situation, especially the fabrication of visual arts, which impose
themselves only by dangling speech: indeed, how can the requirement of
people emancipation, inherited from the Revolution, be reconciled by the
means of these arts, which are based on the shaping of the masses through
the emotion hidden by forms and colours? Clearly, if the artist’s freedom
can be confused with the freedom to organize and form the masses, then a
question arises: that of knowing to what point the exercise of the visual
arts is compatible with the existence of a democracy that would want to be
based on the rule of the debate”[5].
For example, Hannah Arendt demonstrates in The Origins of
Totalitarianism that the racist attitude originates in the German artistic thought,
which will use it to unite the people against any non-German domination.
Thus, „the conscience of a common origin” had the role of stimulating
nationalism, but national feelings were expressed without hurting a people
or a race; they later became stereotypical formulas of racism. Puerile xenophobia
seems to have lead to racism along with the political romanticism thought.
„No real object, no historical event, no political idea were immune to the
risk of being subjected to the irresistible self destructive mania through which
these first literates could always find new and original occasions to have
new and fascinating ideas” [6].
The worship specific to the followers of Romanticism created a mass
ideologization. Mussolini was the first to use Romantic prerogatives as an
instrument for ideologization. German intellectuals supporting the „native
personality” [7] rapidly adhered to social anti-Semitism, which derives from a
wrong view of „the force of genius” [8].
„In his very sophisticated and spiritual way, Bretano underlines the
contrast between the «native personality», the genius and the «philistine», that
he identifies with the French and the Jews” [9].Racism was created by
prestigious intellectuals, a discriminatory attitude used by the Creator in
order to justify his superiority. The White Clown was the Artist who created
175
 ANDRA MOTREANU, OANA OMETA

the conditions to proclaim the Dictator’s authority. If the Tirant is also the
Clown, August the Fool is no longer a merry andrew, he’s a pseudo-tumbler,
the unsubjected Creator, who is an inhabitant of the regime and not its creator.
„Is the White Clown just the ridiculous Authority and August the Fool, the
unsubjectedness, the laughter and the suffering?” [10].

3. The dissident artist’s crisis or when art is deprived of indignation

Under the form initiated by Nathalie Heinich, the „triple game” of
transgressions, reactions and integrations, the corpus of contemporary art
was used in order to affirm its opposition against the political mainstream.
But in this case doesn’t art tend to circumscribe itself as an alternative politics?
Is the work of art more valuable if it’s involved in a political action? Where
does politics begin and where is art over?
The large number of structures and methods and specific interactions
that contemporary art invests in society brings into debate how much the
work of art remains autonomous to politics and if the art institution doesn’t
change into a political institution. Considering that figurative art is no longer
incorporated into contemporary art, social statements became the main
object of a work of art. A work of art without a statement is an „emaciated”
one, a decomposition of the artistic concept, an arid element, an isolated
product of reality especially that even the aesthetic experience of collective
life reconfiguration – that Ranciere refers to in his reflections on the artistic
criticism theory - is missing. As we said before, contemporary art gains the role
of becoming a public cultural action, an outsourced manifestation of the social
expression potential of which the artist is capable. Thus, „the worker-artist”
has the responsibility to react to the stimuli of social reality and to adopt a
militant attitude towards them.
Having the same motivation, artistic dissidence, that has a long history
(culture is the most popular form of resistance in the face of oppression), it
attracts the public more than the formalism of the political discourse because art
is envisaged as a subjective reflection on reality. Through this subjectivism,
recognized and assumed, art is perceived as a more democratic space than any
political democracy.
Departing from the principle of knowledge established by sociologists,
„logic doesn’t reside in the institutions or their external functions, but in
the way they are mentioned in the reflections about them. In other words,
the reflexive conscience overlaps logic and institutional order” [11]. Art does
not just imagine its own political institution, but it reconfigures the one
176
 THE ARTIST AS A POLITICAL ACTIVIST. THE ARTISTIC AUTHENTICATION OF THE SOCIAL FACT

already present in society because it belongs to it; reality is understood by

the contemporary artist as a construction in-the-make. As a political institution,
art can de-structure the social discourse better than the social discourse. From
the middle of the 20th century the segment of art within society, an instrument
of social and artistic criticism, becomes more popular. It brings forth the
dissident artist, a citizen who opposes the majority’s opinion and renegotiates
his liberties.
For example, Mikkel Bolt mentions in Political Art Between Reform
and Revolution groups of artists like Artist Placement Group and Art Workers
Coalition; they intervened in urgent political issues like the Cold War or the
Vietnam war, intending to distance themselves from the institutionalized
structures of cultural or political practice. During their actions, even the central
art galleries in New York became a space for protest; one of these galleries,
MOMA, was accused of generating an imperialist and sexist expositional policy.
The opposition act – ranging from dissidence to revolt – interceded
by art accelerated the artist’s professionalisation as a political activist. For
example, during the „war of culture” of the 90s in the USA photographer
Andres Serrano becomes the subject of different debates between the leaders
of conservatory and liberal political factions because of his series of works
„bodily fluids”, „the klansmen” and of his reinterpretations of religious
iconic clichés.
Moreover, the Daniele Buetti’s installations propose an imaginary
complex built by images specific to publicity campaigns that Buetti modifies
and thus changes their aesthetic sense and social reference. Likewise, Franz
Ackermann’s approach, a nomad of perception, presents the interpretation
of sensorial experience at a psychic level in different parts of cultural contexts
using painting as a main channel. At the same time the performance of Oleg
Kulik (Russia) questions the human condition during the post-communist
transition. Likewise, in Great Britain there is a strong movement of conceptual
art, YBA (Young British Artists) whose productions capture public attention;
the group starts to act as a public voice representing the social segment.
Another British artist, Ceal Floyer, proposes the dematerialization
of the art object, replacing it by evidence of daily reality, like receipts or
garbage bags filled with air. On the other hand, one of the artists tries to
pass over the political substance of our times, the issue of cultural identity,
artists like Takashi Murakami and Yoshito Nara, who reinterpret the objects
specific to non-Japanese culture by combining elements of fantastic imaginary.
In another train of thoughts, there is a tendency to link art to society, to
give a political characteristic to the artistic act and to rediscover the link
between man and art, that becomes known along with the avant-garde as a
177
 ANDRA MOTREANU, OANA OMETA

critic of modern criteria. But the repetition of questioning and decomposition of

social principles, the never-ending revolt of the artistic process of our time
make us wonder if contemporary art cannot be defined, eventually, as a
specific politics of society, where the artistic political manifest demands the
re-evaluation of the social freedoms.
The socially active artist tries to set himself and the others free; he
acts and brings to the public attention a social fact from his reality, but that
reality will no longer belong exclusively to him because he doesn’t want to
represent it for himself, but to show it to the others and then they can make
it a characteristic of their social given. The appropriation (at a group level)
of the social given starting from the artistic statement is determined by how
much society will invest in the artistic circulation of a social given. The next
example, from the history of DAAD Gallery, shows how this group went
bankrupt because its artistic statement no longer had an object in the new
social democratic reality. Artistic dissidence had lost its goal; when the
opponent disappeared, it no longer had sense.
„Through the creation of DAAD Gallery in 1978 by intense
cooperation with the National Gallery and the Arts Academy, the program
dedicated to the artist was integrated in the Berliner artistic scene. The fall
of the Berlin Wall ironically offered the pretext of cutting the program’s
budgets, a program that once had an ideologically-cultural base. Along
with the financial needs, a legitimacy crisis emerged. What could be is
cultural-political mission then, after the downfall of socialism, especially if
the reunification process had unleashed phenomena like xenophobia and
right wing radicalism, which were opposed to the internationalism that
characterized many decades?
The art program of DAAD, this island of the happy, was confronted
with the image of the foreign enemy and with the fact that Berliner culture
had served as an ideological-cultural battlefield in the confrontation between
the Eastern and Western blocks” [12].

4. Conclusions
Starting from the embellishment of the political field, contemporary
art finished its own form of politising the social field, redefined revolt and
then made it its goal, creating a new type of social activism. Contemporary
art’s discourse can’t be separated from its political element, that it incorporated
in the cultural institution.

178
 THE ARTIST AS A POLITICAL ACTIVIST. THE ARTISTIC AUTHENTICATION OF THE SOCIAL FACT

For the matter, it is confronted nowadays with a big identity crisis

and as violent as Piero Manzoni’s statement might seem – that painting is
not meant to decorate apartments, but it is a war instrument used to attack and defend
against the enemy – it contains a truth about how the object of contemporary art
works; social contemplation isn’t enough for the contemporary art.

REFERENCES

Theodor W. Adorno, Teoria estetică, Paralela 45, București, p. 335, 2005.

Pierre-Michel Menger, Studia Universitatis Philosophia Babes-Bolyai, Art, politisation et
action publique, XLIX, no. 1-2, pp. 93-122, 2004.
Nobert Elias, Procesul civilizării, volume II, Translated by Monica-Maria Aldea,
Polirom, Iași, p. 215, 2002.
Nobert Elias, Procesul civilizării, volume II, Translated by Monica-Maria Aldea,
Polirom, Iași, p. 75, 2002.
Eric Michaud, Artă, comunitate şi spaţiul public, Casa Cărţii De Ştiinţă, Cluj-Napoca
p. 27, 2003.
Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Capitolul IV, „Gândirea rasială înainte de
rasism”, Unitatea rasei ca substitut al emancipării naţionale”, Humanitas,
Bucureşti, p. 214, 2006.
Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Capitolul IV, „Gândirea rasială înainte de
rasism”, Unitatea rasei ca substitut al emancipării naţionale”, Humanitas,
Bucureşti, p. 216, 2006.
Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Capitolul IV, „Gândirea rasială înainte de
rasism”, Unitatea rasei ca substitut al emancipării naţionale”, Humanitas,
Bucureşti, p. 216, 2006.
Ibidem, p. 217.
Norman Manea, Despre clovni: dictatorul şi artistul, „Biblioteca Apostrof”, Cluj-
Napoca, p. 45, 1997.
Peter L. Berger, Thomas Luckman, Construcţia socială a realităţi. Tratat de sociologia
cunoaşterii, Translated by Alex. Butucelea, Grupul Editorial Art, București, 2008.
Marius Babias, Urma revoltei. Arta şi politica istoriei în Noul Berlin, Idea, Cluj-Napoca,
p. 84, 2006.

179
 ANDRA MOTREANU, OANA OMETA

180
STUDIA UBB EPHEMERIDES, LVI, 2, 2011 (p. 181 – 190)

PROIECTE DE UNIFICARE EUROPEANĂ ÎN SECOLUL XIX

CAMELIA NISTOR*

ABSTRACT. European Unification Projects in the 19th Century. For more

than fifty years now a new political project – the European Unification –
has been developing in Europe. This initiative started growing, in concrete
terms, at the end of the Second World War. Notwithstanding, it is well-
known that the idea of European Unification arises well back in time.
Initially set in the Middle Ages, the vision of a Unified Europe has been
strongly developed at the time by philosophers, writers, politician, scientists.
To only mention a few of them: Dante, Comenius, Erasmus of Rotterdam,
Immanuel Kant or Pierre Dubois. Obviously, it is about more or less different
projects, but which, in essence, were focusing on the very same idea -
European Unification. This is how, for instance, in 1849 Victor Hugo uses
the term of "The United States of Europe", underlining that each European
State should have this as political and social goal. In the same context,
Dante was proposing the establishment of "an unique monarchy inspired
from the Romans", while Pierre Dubois was perceiving the European
Unification in the form of a federation.
Naturally, for the understanding of such a complex historical
phenomenon like European Unification, a close look over its evolution is
necessary so that the process can be analysed in full detail.
This article gathers different relevant initiatives developed by
philosophers, writers, politician, scientists in the 19th century – a crucial
historical period which has led to the huge European Unification shortly after.

Keywords: European unification projects, political and economical unity, United

States of Europe, European peace, federation, European unity

Dintr-o perspectivă a secolului XX privite lucrurile, criza europeană,

resimţită la sfârşitul Primului Război Mondial, cerea imperativ o nouă soluţie
pentru Europa. Astfel, se ajunge, treptat, la o mişcare politică paneuropeană,
iniţiată de către Coudenhove-Kalergi şi care-şi propune « unirea tuturor statelor
europene, care vor şi pot aceasta, într-o uniune de state politico-economică,
*
PhD candidate in International Relations and European Studies at Babeş-Bolyai University, Romania;
Assistant at the Secretariat-General, The European Commission, Brussels
 PROIECTE DE UNIFICARE EUROPEANĂ ÎN SECOLUL XIX

întemeiată pe egalitate în drepturi şi pace »1. De aici şi până la promovarea

proiectului, de către Aristide Briand, în Societatea Naţiunilor, în 1929, a fost
doar un pas.
Ideea, anunţată în 1849, de către Hugo, a fost, ulterior, preluată de
Churchill, în discursul său de la Zurich, din 1946, atunci când spunea, la
rândul său, explicit, că Europa trebuie să fie reorganizată, cumva re-creată
ca Statele Unite ale Europei ; proiectul se cerea să fie condus, mai zicea el, de
către Franţa şi Germania, tocmai în ideea curmării disputelor istorice dintre
cele două state europene. Pe scurt – idee lansată, în 1950, de Robert Schuman, în
celebrul său discurs de lansare a primului program de integrare – se urmărea
punerea laolaltă a producţiei franceze şi germane de cărbune şi oţel ; cu alte
cuvinte, tentativa creării unui spirit de solidaritate între cele două state,
tentativă care să împiedice orice alt posibil război, dintre Franţa şi Germania.
Aşadar, construcţia europeană porneşte pe considerente de ordin
economic, ce urmăreau, de fapt, întâi de toate, considerente de ordin politic –
menţinerea unui climat de pace şi securitate pe plan european.
Întorcându-ne, însă, la secolul XIX, în viziunea lui Philippe Mioche,
patru ar fi momentele esenţiale de reţinut ca fundament al unificării europene2:
■ Proiectul Parlamentului European, iniţiat de către Henri de Saint-Simon,
în 1814
■ Mişcarea Tânăra Europă, iniaţiată de către Giuseppe Mazzini, în 1834
■ Proiectul Statele Unite ale Europei, iniţiat de către Victor Hugo, în 1849
■ Proiectul Federativ, iniţiat de către Pierre-Joseph Proudhon, în 1863
Filosof şi economist, Claude Henri de Rouvroy, conte de Saint-Simon,
consideră benefică înfiinţarea unui aşa-zis Parlament European. Astfel, spune el
în textul pe care îl publică, în 1814, cu puţin timp înaintea Congresului de la
Viena, “Europa ar avea cea mai bună formă de organizare cu putinţă dacă
toate naţiunile pe care le cuprinde, fiind guvernate, fiecare, de către un
parlament, ar recunoaşte supremaţia unui Parlament General, plasat deasupra
tuturor parlamentelor naţionale, învestit cu puterea de a judeca diferendele
dintre acestea”3.

1 Richard Coudenhove-Kalergi, Weltmacht Europa, Seewald Verlag, Stuttgart, 1975, p. 115, în

Andrei Marga Filosofia Unificării Europene, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-
Napoca, 2006, p. 149
2 Philippe Mioche, De l’Idée européenne à l’Europe, XIX-XX siècle, Hachette Livre, Paris, 1997,

p. 7-14
3 Philippe Mioche, De l’Idée européenne à l’Europe, XIX-XX siècle, Hachette Livre, Paris, 1997, p.8

183
 CAMELIA NISTOR

Potrivit lui Saint-Simon, acest Parlament European, ce ar trebui să

fie compus doar din magistraţi, savanţi, buni administratori şi negociatori,
şi care ar trebui să vegheze la protejarea interesului general al naţiunilor
componente, ar însemna punctul de pornire către o societate europeană4.
În ceea ce-l priveşte pe Giuseppe Mazzini, acesta înfiinţează, în 1834,
Mişcarea Tânăra Europă, pe care Mioche o vede ca pe “expresia unei abordări
romantice şi utopice a viitorului Europei”5. Mazzini crede că, dacă până atunci,
“eram grupaţi în asociaţii naţionale libere şi independente (sâmburi primitivi
ai Tinerei Italii, ai Tinerei Polonii, ai Tinerei Germanii), de-acum vom fi reuniţi
(...), tinzând către o finalitate identică, ce îmbrăţişează Umanitatea, şi, sub
imperiul unui aceluiaşi Crez despre Libertate, Egalitate, Progres, semnăm un
act de fraternitate valabil azi şi mereu, pentru tot ceea ce se referă la interesul
general al Asociaţiei”6.
Victor Hugo, la rândul său, construieşte un proiect al Statelor Unite
ale Europei, subliniind, într-un stil oarecum vizionar, ideea că, la un moment
dat, războiul va fi perceput drept “absurditate”, respectiv că “va veni o zi
în care Franţa, Rusia, Italia, Anglia, Germania, toate naţiunile continentului,
fără a vă pierde calităţile distinctive şi individualitatea voastră glorioasă, vă
veţi stabili strâns într-o unitate superioară, constituind fraternitatea europeană,
aşa cum Normandia, Bretania, Alsacia etc, toate provinciile noastre s-au
reunit în ceea ce se cheamă Franţa (...) Va veni o zi în care vom vedea aceste
două formaţiuni imense – Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale
Europei, una pe dinaintea celeilalte (...), făcând schimb de produse, comerţ,
industrie, artă, genii (...)”7.
La fel de bine, Pierre-Josepf Proudhon consideră că, pentru o funcţionare
corectă, societatea trebuie organizată sub forma unei federaţii. Astfel, crede el,
din punct de vedere politic, va fi respectată libertatea statelor, respectiv a
indivizilor, iar, din punct de vedere economic, această formulă va asigura
protejarea generală a comerţului şi industriei8.
Aşadar, iată doar câteva dintre bine-cunoscutele idei ale secolului
XIX, cu privire la marele proiect al unificării europene. Desigur, e vorba de
paşi – unii mai timizi ori nesiguri, alţii mai îndrăzneţi şi fermi – dar, care,
cu toţii, vizează tocmai acest unic scop suprem.

4 Ibidem, p. 9
5 Ibidem, p. 10
6 Ibidem, p. 11
7 Ibidem, p. 14
8 Ibidem, p. 16
182
 PROIECTE DE UNIFICARE EUROPEANĂ ÎN SECOLUL XIX

Congresul de la Geneva, din septembrie 1867, reprezintă “o turnură

fundamentală înspre pacifismul european, o dată cu fondarea Ligii Internaţionale
pentru Pace şi Libertate”9. Aici, de altfel, se vor regăsi multe dintre ideile
Revoluţiei Franceze, îndeosebi influenţele iacobine ori tendinţele anti-clericale
exprimate cu multă autoritate de un nume răsunător precum cel al lui Giuseppe
Garibaldi. La Geneva, o atenţie crescută a fost acordată legăturii dintre libertate
şi pace, idee care, de altminteri, va ramâne esenţială şi va fi dezvoltată şi pe
mai departe, la nivelul Ligii. Publicaţia, iniţiată de către Liga Internaţională
pentru Pace şi Libertate, este, după cum o numeşte Donatella Cherubini, “un
deosebit şi aproape unic caz de real Jurnal European, înfiinţat cu scopul de a
atrage opinia publică înspre tendinţele Ligii, adresându-se nu doar cititorilor
străluciţi, dar şi marilor mase”10. Punctul de pornire al revistei îl constituie
ideea că “Statele Unite ale Europei (...) reprezintă aspiraţia către democraţia
europeană, aşa cum Victor Hugo şi Carlo Cattaneo susţineau deja în 1848”11.
Un an mai târziu, la Congresul de la Berna, s-a insistat iar asupra
faptului că “o Europă federală este cea mai bună garanţie pentru închegarea şi
dezvoltarea unor relaţii de pace cu celelalte continente, de unde, deci, pacea
mondială”12. Pe scurt, proiectul Statelor Unite ale Europei este în mod intrinsec
şi definitiv legat de ideea de pace.
Cine a rostit, pentru chiar întâia dată, numele de Statele Unite ale
Europei rămâne cumva sub semnul întrebării – italienii Giuseppe Mazzini şi
Carlo Cattaneo, l-au rostit, şi ei, încă de pe la începuturi (Charles Lemmonier îi
atribuie lui Victor Hugo acest merit13); cert este, însă, că, în timpul Congresului
de Pace de la Paris, din 1849, Victor Hugo vorbeşte pe larg despre acest
Proiect, într-un discurs pe care filosoful Théodore Ruyssen îl găseşte ca fiind
“cel mai înalt pisc al literaturii pacifiste franceze”14. Este vorba despre un
proiect în care Hugo crede puternic, aşa cum crede el şi în “rolul binefăcător,
civilizator al Franţei”15. După cum notează Verdiana Grossi, gânditorii vremii
care elaborează proiecte politice pentru Europa sunt mai cu seamă italieni,
9 Donatella Cherubini, Si Vis Pacem Para Libertatem et Justitiam. Les Etats-Unis d’Europe, 1867-
1914, în Marta Petricioli, L’Europe et les Europes, 19 et 20 siècles, Les Etats-Unis d’Europe, Un
Projet Pacifiste, Peter Lung, Bern, 2004, p. 3
10 Ibidem, p. 8
11 Ibidem, p. 8
12 Ibidem, p. 9
13 Alessandra Anteghini, Charles Lemonnier, în Marta Petricioli, L’Europe et les Europes, 19 et

20 siècles, Les Etats-Unis d’Europe, Un Projet Pacifiste, Peter Lung, Bern, 2004, 182
14 Verdiana Grossi, Victor Hugo et sa perception des Etats-Unis d’Europe, în Marta Petricioli,

L’Europe et les Europes, 19 et 20 siècles, Les Etats-Unis d’Europe, Un Projet Pacifiste, Peter Lung,
Bern, 2004, p. 75
15 Ibidem, p. 57

184
 CAMELIA NISTOR

germani şi francezi, iar viziunea lor asupra unei Europe Unite vine ca
răspuns la regimurile despotice ce reprimă libertăţile şi drepturile pentru
care ei pledează: democraţia, sufragiul universal, munca, abolirea pedepsei
cu moartea, dar, întâi de toate, pacea – pace universală pe care Hugo o va
încadra în perimetrii unei gândiri religioase16.
Un nume deopotrivă de reţinut pentru proiectul unei Europe federale,
ce să se sprijine pe ideea de pace durabilă – în continuarea mai ales a gândirii
kantiene -, este Charles Lemonnier. În 1867, acesta, cu ocazia unei conferinţe
intitulate Pacea perpetuă, reia ideile a trei gânditori de seamă: abatele Saint-Pierre,
Immanuel Kant şi Henri de Saint-Simon.
Primul dintre ei propune constituirea unei confederaţii a tuturor
suveranilor, printr-un tratat care ar prevedea instituirea unui congres permanent,
unde judecătorul suprem ar fi reprezentat de o dietă compusă din membri
provenind din state diferite. Abatele Saint-Pierre afirmă că politica de cuceriri,
expansionistă, ar altera condiţiile necesare realizării prosperităţii, ar dăuna
comerţului, culturii, progresului general17. Saint-Simon, precum Saint-Pierre, a
căutat o reorganizare a Europei care să urmărească interesul popoarelor. Pentru
acesta, instaurarea păcii este o consecinţă necesară ce urmează realizării
Asociaţiei universale. Singura cale eficientă de a restabili pacea este, deci, unirea
popoarelor într-o organizaţie unică, aceasta cerând, inevitabil, din punctul
său de vedere, instituţii comune, o organizaţie specifică18.
Lemmonier îl admiră, însă, mult pe Kant, pentru care “pacea este
inseparabilă de emanciparea politică a popoarelor”19. Filosoful percepe
republica drept “o constituţie care vizează cea mai mare libertate umană, în
conformitate cu legile, acestea făcând ca libertatea fiecăruia să poată coexista cu
libertatea celorlalţi”20. Se doreşte, deci – potrivit lui Anteghini – “nu doar
crearea de state republicane, ci totodată o federaţie de state libere, care ar servi
ca bază pentru întemeierea Dreptului Internaţional”. O federaţie republicană
formată, însă, din state omogene, ajunse la un acelaşi nivel de dezvoltare –
aceasta fiind “condiţia necesară pentru dispariţia competiţiei şi a intrigilor
generatoare de conflicte”21.

16 Verdiana Grossi, Victor Hugo et sa perception des Etats-Unis d’Europe, în Marta Petricioli, L’Europe et
les Europes, 19 et 20 siècles, Les Etats-Unis d’Europe, Un Projet Pacifiste, Peter Lung, Bern, 2004, p. 59
17 Alessandra Anteghini, Charles Lemonnier, în Marta Petricioli, L’Europe et les Europes, 19 et

20 siècles, Les Etats-Unis d’Europe, Un Projet Pacifiste, Peter Lung, Bern, 2004, 176
18 Ibidem, p. 177
19 Ibidem, p. 179
20 Ibidem, p. 179
21 Ibidem, p. 179

185
 PROIECTE DE UNIFICARE EUROPEANĂ ÎN SECOLUL XIX

Cât despre Charles Lemmonier, acesta, ca şi Kant, consideră că principala

condiţie a garantării păcii o reprezintă celebrele principii ale revoluţiei din
1789 - principiile libertăţii, egalităţii şi justiţiei, percepute ca fundament al
Dreptului Politic. Pentru Lemmonier este importantă o uniune de state, cu un
guvern liber, ales de către cetăţeni, pe baza sufragiului universal. Un nucleu
important al confederaţiei europene l-ar constitui trei-patru state cu rol major,
dar care să guverneze astfel încât să asigure principiile mai-sus amintite. În
egală măsură, fiecare naţiune componentă a acestei structuri ar avea dreptul să
aleagă parlamentari şi magistraţi federali, federaţia deţinând o unică armată
permanentă.
O altă viziune despre Europa ar fi cea a lui Johann Caspar Bluntschli -
jurist eminent al vremii, om politic, publicist, teoretician al Dreptului -, ce
se remarcă puternic în cadrul proiectului de unificare germană. Bluntschli îşi
dezvoltă proiectul european în 1878, iar primul criteriu pe care îl defineşte
în raport cu un contur al Europei este cel de ordin etnic. Precum o spune
Jean Nurdin, el consideră că fuziunea dintre rase este “factor de civilizare.
Europa este un creuzet, ea este multiplă şi diversă (...) Ceea ce, înainte de toate,
uneşte între ei indivizii de o naţiune este o cultură comună, prin care ei se disting
de alte naţiuni. Toată bogăţia civilizaţiei europene constă în multiplicitatea
culturilor sale”22. Obiectivul ultim şi suprem pe care şi-l imaginează Bluntschli
este Statul Universal, care ar urma să fie un Stat de Drept şi al libertăţii. De
altminteri, el are convingerea că umanitatea va merge către adoptarea generalizată
a Dreptului european, statele naţionale fiind, pentru el “stadii primare ale
Statului Mondial”23.
Autorul Organizării Uniunii Statelor Europene va propune, în proiectul
său, crearea nu doar a unei federaţii, ci a unei confederaţii de state, el
subliniind, în repetate rânduri, imposibilitatea de a aplica Bătrânului Continent
un federalism de tip american: “extrema diversitate, mai cu seamă forţa
sentimentelor naţionale, interzice o evoluţie asemănătoare”24. Însă, aşa cum
sesizează Nurdin, Bluntschli “opune acestei legi a diversităţii o lege a unităţii
care menţine coeziunea continentului”25. În acest context, teoreticianul este de
părere că “doar confederaţia va realiza obiectivul unei uniuni, a unei comunităţi
europene durabile fără a leza suveranitatea statelor astfel unite”. Confederaţia ar

22 Jean Nurdin, Die Organisation des Europaischen Staatenvereins de Johann Caspar Bluntschli
(1878), în Michel Perrin, L’Idée de l’Europe au fil de deux millénaires, Paris, 1995, p. 188
23 Ibidem, p. 189
24 Ibidem, p. 191
25 Ibidem, p. 191

186
 CAMELIA NISTOR

urma “să asigure pacea, să aplice Dreptul, să promoveze valorile civilizatoare

(...), spiritul de cooperare şi buna înţelegere între state ar fi, practic, suficiente
pentru concretizarea acestui proiect”26.
Confederaţia ar grupa optsprezece state, egale în drepturi, Puterea
revenind, însă, celor şase state mai puternice: Germania, Franţa, Anglia, Italia,
Austro-Ungaria şi Rusia; organismele comunitare de la baza acestei structuri
ar urma să fie Consiliul federal şi Senatul.
În fine, Bluntschli consideră drept esenţial faptul că un astfel de
proiect ar contribui în mod substanţial la intensificarea gradului de moralitate
în rapoartele interstatale, el, de altfel, neputându-şi imagina Europa decât
ca pe o “cooperare interstatală instituţionalizată, sub forma unei confederaţii”27.
O viziune foarte asemănătoare, deci, cu cea kantiană – în Pacea Perpetuă,
filosoful îşi dezvoltă proiectul pacifist propunând crearea unei “confederaţii a
statelor europene ca un pas esenţial către o Republică Mondială”28. Cât despre
scopul unei asemenea structuri, acesta urma să aibă drept fundament “dorinţa
de a proteja Europa de ea însăşi, respectiv ambiţia de a proteja interesele
europene şi supremaţia europeană împotriva inamicilor non-europeni”29.
Desigur, sunt de reţinut şi alte figuri rezonante ale vremii, în raport
cu marele proiect european, care se plăsmuia intens în secolul XIX: un
d’Eitchtal, de pildă – care susţine cu ardoare ideea europeană, în 1840 el
publicând şi un manifest Despre Unitatea Europeană, ce, după cum observă
Bernard Voyenne, vine cumva ca “o prelungire şi o actualizare a propunerilor
lui Saint-Simon”30. Un Auguste Comte, care proiectează o Republică Occidentală,
în care vroia să întrevadă “cea dintâi încarnare istorică a spiritului pozitiv şi
piatra de temelie a societăţii moderne”31. Republica Occidentală a lui Comte
trebuia să cuprindă cele cinci Mari Puteri ale Occidentului european – Franţa,
Germania, Anglia, Italia, Spania – cărora urma să le asocieze naţiunile
scandinave, Olanda, Belgia, Portugalia şi Grecia. Cu alte cuvinte, după cum o
spune şi Voyenne, iată încă o “prefigurare a actualei comunităţi europene”32.
Capitala Republicii ar fi urmat să fie Parisul, iar, mai apoi, o dată cu lărgirea
confederaţiei, Constantinopolul.

26 Jean Nurdin, Die Organisation des Europaischen Staatenvereins de Johann Caspar Bluntschli
(1878), în Michel Perrin, L’Idée de l’Europe au fil de deux millénaires, Paris, 1995, p. 193
27 Ibidem, p. 194
28 Ariane Chebel D’Appollonia, European Nationalism and European Union, în Anthony Pagden,

The Idea of Europe, From Antiquity to the European Union, Cambridge 2002, p. 175
29 Ibidem, p. 176
30 Bernard Voyennen, Histoire de l’Idée européenne, Paris, 1964, p. 120
31 Ibidem, p. 121
32 Ibidem, p. 121

187
 PROIECTE DE UNIFICARE EUROPEANĂ ÎN SECOLUL XIX

Buchez este, şi el, unul dintre susţinătorii convinşi ai proiectului

unificării europene. În 1831, la Paris, el înfiinţează un jurnal – Europeanul, ce
se va dovedi a-i fi de un real folos în vederea propagării ideii de federaţie
europeană; tot el va propaga şi Manifestul Tânăra Europă, în 1836, respectiv
va însufleţi, după cum notează Patrice Rolland, Congresul istoric european33, un
an mai devreme. Victor Considérant, discipol al lui Fourier, anunţă, la rândul
său, “unirea federală a raselor europene şi, drept consecinţă inevitabilă, stabilirea
definitivă a armonioasei unităţi mondiale”34. Pentru Rolland, Considérant oferă
“una dintre cele mai fine şi perspicace concepţii despre Europa din întreg
secolul”35 – de prin 1840 încoace, pentru el este limpede că, în perspectivă,
Europa va intra într-o Epocă a unui Congres al Unităţii36. Interesant este că
Victor Considérant vorbeşte, deopotrivă, şi despre apariţia unei “noi lumi în
care vor domina interesele economice şi industriale”37. Lamennais proclamă că
omenirea gravitează “înspre o mare unitate”38, pentru ca Auguste Ott să invoce,
de asemenea, “unirea, într-o gândire comună, şi într-o operă comună a
membrilor federaţiei europene”39. Ott insistă şi asupra ideii că “alianţele
puternice nu sunt cele care au ca scop satisfacerea intereselor particulare (...),
ci acelea care se sprijină pe scop comun, solicitând o conştiinţă comună”40.
Constantin Pecqueur înţelege pacea ca fiind raţiunea însăşi a creării
şi dezvoltării unităţii europene, iar, în acest sens, zice el, aceasta “nu se poate
concepe decât reducând suveranitatea şi libertatea anarhică a naţiunilor
suverane”41. Pentru Pecqueur, unificarea europeană nu este realizabilă decât
între state ce prezintă o suficientă omogenitate politică şi constituţională,
teoreticianul considerând că modelul Statelor Unite ale Americii este cel de
urmat pentru crearea unei asemenea structuri unitare şi în plan european.
Henri Feugueray, discipol al lui Buchez, este de părere că această
federaţie europeană ar trebui să aibă un predominant rol de arbitru, funcţionând
efectiv precum un tribunal arbitral42. Dincolo, însă, de accentuatele conotaţii
juridice, Feugueray proiectează această construcţie europeană şi prin raportare

33 Patrice Rolland, L’Unité politique de l’Europe, Histoire d’une idée, Bruxelles, 2006, p. 158
34 Ibidem, p. 127
35 Patrice Rolland, L’Unité politique de l’Europe, Histoire d’une idée, Bruxelles, 2006, p. 170
36 Ibidem, p. 170
37 Ibidem, p. 171
38 Ibidem, p. 129
39 Ibidem,p. 181
40 Ibidem, p. 183
41 Ibidem, p. 191
42 Ibidem, p. 218

188
 CAMELIA NISTOR

la zona economică, din moment ce aceasta implică, spune el, "menţinerea

păcii în raporturile interstatale"43. În ceea ce îl priveşte pe Bakounine, acesta
crede că modelul federalismul nord-american reprezintă “calea către emanciparea
Europei”44, respectiv că aplicarea acestuia, şi în plan european, este necesară.
Încheind cu Ernest Renan - în jurul lui 1880, el evocă un Congres al
Statelor Unite ale Europei ori, mai degrabă, precum o indică Patrice Rolland,
“un tribunal, menit să asigure pacea, în Europa, printr-un triumf al Dreptului”45,
ceea ce se urmărea fiind, evident, o reglementare pacifistă a diferendelor
purtate la nivelul statelor europene şi nu numai.

Concluzii
Este de notat, desigur, că aceste idei, viziuni, proiecte de unificare
europeană, ale secolului XIX, se întemeiază, cu o mai mare îndrăzneală, şi
capătă o amploare sporită pe fondul marii Mişcări Revoluţionare de la 1848.
Proclamarea Republicii Franceze înseamnă, de altfel, semnalul pentru o
extraordinară speranţă ce se răspândeşte, rapid, în Europa. Ceea ce se doreşte
este, după cum o spune Bernard Voyenne, întemeierea unei “Super-Republici
europene”46, în condiţiile în care, aşa cum Littré, de astă-dată, afirmă,
“Occidentul este împins înspre o confederaţie republicană”47. Este vorba,
aici, despre un proiect de unificare ce merge în direcţia opusă conceptului
de Stat-Naţiune. Expresia dominantă este, deci, aceea de pace perpetuă,
spiritul pacifist fiind cel care, de fapt, oferă consistenţă, substanţialitate acestui
generos fenomen din istoria europeană. Rezolvarea de dispute interne,
protejarea faţă de pericole externe, “re-facerea” unui “echilibru european”,
a raporturilor de forţă dintre state – toate acestea sunt elemente centrale pe
care proiectul le vizează cu mare precizie. Într-o reuşită secvenţialitate, de
la ideea de pace, se ajunge foarte uşor, cum constată şi Rolland, la ideea de
unitate politică, respectiv economică48.
Iată însă că toate aceste viziuni şi tentative de plăsmuire a unui proiect
de unificare europeană, funcţional şi coerent, fac posibil faptul ca, la scurt
timp după cel de-al Doilea Război Mondial, construcţia europeană să prindă
contur real, să intre, practic, în existenţă, să capete curaj şi să se dezvolte.

43 Ibidem, p. 219
44 Ibidem, p. 239
45 Ibidem, p. 245
46 Bernard Voyennen, Histoire de l’Idée européenne, Paris, 1964, p. 130
47 Ibidem, p. 131
48 Patrice Rolland, L’Unité politique de l’Europe, Histoire d’une idée, Bruxelles, 2006, p. 9

189
 PROIECTE DE UNIFICARE EUROPEANĂ ÎN SECOLUL XIX

BIBLIOGRAFIE

Anteghini, Alessandra, Charles Lemonnier, în Marta Petricioli, L’Europe et les Europes,

19 et 20 siècles, Les Etats-Unis d’Europe, Un Projet Pacifiste, Peter Lung, Bern, 2004
Chebel D’Appollonia, Ariane, European Nationalism and European Union, în Anthony
Pagden, The Idea of Europe, From Antiquity to the European Union, Cambridge 2002
Cherubini, Donatella, Si Vis Pacem Para Libertatem et Justitiam. Les Etats-Unis d’Europe,
1867-1914, în Marta Petricioli, L’Europe et les Europes, 19 et 20 siècles, Les Etats-Unis
d’Europe, Un Projet Pacifiste, Peter Lung, Bern, 2004
Coudenhove-Kalergi, Richard, Weltmacht Europa, Seewald Verlag, Stuttgart, 1975,
p. 115, în Andrei Marga Filosofia Unificării Europene, Editura Fundaţiei pentru
Studii Europene, Cluj-Napoca, 2006
Desbazeilles, Madonna, L’Europe, naissance d’une utopie? Genèse de l’idée d’Europe du
XVIème au XIXème siècle, Paris-Montreal, L’Harmattan, 1996
Duroselle, J.B., L’Idée d’Europe dans l’Histoire, Paris, 1965
Grossi, Verdiana, Victor Hugo et sa perception des Etats-Unis d’Europe, în Marta Petricioli,
L’Europe et les Europes, 19 et 20 siècles, Les Etats-Unis d’Europe, Un Projet Pacifiste,
Peter Lung, Bern, 2004
Horvath, Zoltan, Handbook on the European Union, Hvgorac, Budapest, 2007
Ledermann, Laszlo, Fédération internationale. Idées d’hier, possibilités de demain, La
Baconnière, Neuchatel, 1950
Marga, Andrei, Filosofia Unificării Europene, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene,
Cluj-Napoca, 2006
Mioche, Philippe De l’Idée européenne à l’Europe, XIX-XX siècle, Hachette Livre, Paris,
1997
Nurdin, Jean, Die Organisation des Europaischen Staatenvereins de Johann Caspar Bluntschli
(1878), în Michel Perrin, L’Idée de l’Europe au fil de deux millénaires, Paris, 1995
Renouvin, Pierre, Organisation de la Paix en Europe, La Table Ronde, Paris, 1946
Rolland, Patrice, L’Unité politique de l’Europe, Histoire d’une idée, Bruxelles, 2006
Voyennen, Bernard, Histoire de l’Idée européenne, Paris, 1964
Wilson, Kevin, Dussen, Jan van, The History of the Idea of Europe, Routledge, New York,
1995

190
 OANA POPIŢIU

THE SOCIAL PROJECTION OF HISTORY IN THE LIFE

STORY. THE BIOGRAPHICAL NARRATION -
NUŞA DEMIAN

OANA POPIŢIU*

ABSTRACT. The present research is based on a number of aspectualisations

of the oral history, i.e of the dimensions attributed to the collective memory
and, from a micro-historic perspective, it is trying to reassemble referential
details from the communist era. Another purpose of this study is to revisualize
behaviors and social judgments characteristic to the communist society by
using the biographical narration of the first sports journalist in Romania, Nuşa
Demian. In order to evaluate the social construct of that time, we are using the
oral history interview. Besides, we have chosen to recreate Nuşa Demian’s
biography in order to study the evolution of the woman-journalist in an
era when the access of women to the professional life was limited, their
emancipation being only meretriciously supported.

Keywords: life story, interview, journalist, communism, women.

We will study different interdisciplinary levels, but the main point of

interest is rendering the dimension of the professional status of journalists.
While interpreting the testimony we also bear in mind the fact that individuals
mystify the impact and the importance of social change (freedom and
censorship in the time’s media) and sometimes overrate the representations
of the social and cultural status in the community. The framework of this
undertaking is given by the direct narration of experiences, by the fragmentary
and subjective recollection of historic facts, their re-objectivization by using
the nature of the interviewee’s experiences, which naturally come under
the information and the stories transmitted from generation to generation.
Thus, we will examine different definitions of the terms “memory” and
“collective memory” and we will record the process of oral history by using
the subjective-objectivized narration, as illustrated by how Nuşa Demian
memorizes, in her story, a certain event.
*
PhD student at the Faculty of History and Philosophy, Babeş-Bolyai University of Cluj-Napoca,
oana_popitiu@yahoo.com
190
 OANA POPIŢIU

The objectivity of the historical fact. The subjectivity of the testimonial

The great challenge of oral history is interpreting the memory-
history-forgetness, denial-disproof relationships. Following this premise, we
have in mind the observations through which the historical fact is designated
by the values that the recollection act acquires, values that will then be reflected
by a certain type of discourse. The historical fact is constructed or reconstructed
according to the functions by which individual memories are historically
collectivized. By activating individual memories and placing them in a
collective structure, the historical discourse, as a part of a collective memory, is
a dynamic product that has to overcome several approaches that question the
ethics of memory. Moreover, considering the fact that understanding the historical
discourse is also a question of language, the historical event also acquires
aesthetic functions. Thus, our research will focus on where the dimensions of
the language appropriate to the oral history discourse lead.
As a matter of fact, Margalit states that in order to explain the concept
of memory one must bear in mind that it is applicable at an individual
level. This process suggests that the collective event always acquires, first of
all, an individual sense that is ordered by these interpretative explanations1.
Thus, Margalit exemplifies the practices attributed by Plato to the state in
order to explain how the individual’s psychic works, stressing the fact that
the term „city-state” is written in capital letters, while an individual would
not write it like that. On the other hand, when we speak of collective memory
we think of a structure with agents and agencies responsible of maintaining
and disseminating it. In other words, collective memory refers to a sum of
individual memories that are centralized and re-disseminated, retaining the
most important facts in the collective memory (by fluency of historical
sequences we mean those events that collectively imposed themselves as
the most convincing and that were collectively remembered through their
expressive representation).
We are practically speaking of a selection of individual episodes
that have collectively affected the individuals or that continue to produce
effects at a group or at a community level, sequences that, when reconstructed

1 “The concept of memory, like the concepts of will and belief, applies primarily to individuals. By
this I mean that an interpretive priority is given to the individual sense of the concept over
its use with regard to collectives. We can explain to a child the meaning of “The nation
remembers its day of liberation” by an appeal to his understanding of what it is for his
friend to remember.” (Avishai Margalit, The ethics of memory, third printing, Cambridge,
Massachusetts, London, England, 2004, p. 48)

192
 THE SOCIAL PROJECTION OF HISTORY IN THE LIFE STORY. THE BIOGRAPHICAL NARRATION ...

collectively, undergo a certain censorship. This happens because within this

process we always ask ourselves which episodes should be remembered
and which ones should be forgotten, what should be reconstructed or what
should pe sublimated in a given social fact.
Remembering events and social facts means selecting and ordering the
facts and events determinant to the lives of certain individuals. Remembering
leads us to assuming the existence of censorship in projecting the historical
discourse because, in order to be socially objectivized, individually and
collectively, in the historical discourse, these facts and events run through
some filters before being translated as social discourses. Every discourse
about the life and history of a society has a strong social lyrical form (i.e. it
imposes the description of an object in an excessively lyrical way)2. Tones
change in a way that involves many dimensions for a historical discourse
refers to several voices and the ratio between them cannot be clarified. Who
actually speaks? When does one speak? In what purpose does one speak? We
only know the object – „the judge”. Is it an event, does it have an informative
character? Yes, because information is just a quasi-random measure, a probability;
event and context are the ones that transform a subject into a narrative subject.
Because there is a sign occurrence (the subject appears in the discourse), the „judge” is
an informational object concentrated on the multiple voices of the source.
A historical discourse brings to the forefront multiple voices considering
the fact that the historical event engages many individuals. Even if it has a
committed author, the discourse doesn’t belong only to that author, but
also to the voices of the individuals who took part in that event; thus, the
author only resumes a certain approach, a certain understanding of the facts.
Therefore it is impossible to establish how many voices act and their influence
on the historical discourse. The scheme of a discourse is the following:
 INFORMATION - NARRATION
 SUBJECTIVIZATION becomes a form of OBJECTIVIZATION
 There is a common SUBJECT, accessible to the other individuals

2 In this case, by lyrical concept we understand the form that directly expresses personal
affective moods, feelings. The reasons for which we identify a strongly lyrical component
in the social-historic discourses puts into question the fact that no historical discourse can
be separated from the subjectivized perception of a historical fact. History is written by
people and people organize historical facts and make them coherent within discursive
structures only if these events are considered important, relevant for the individuals' lives.
The importance of facts is established by the way individuals relate to the historical event,
that they further deem significant or not for the social life
193
 OANA POPIŢIU

According to Umberto Eco, information is just the measure of the

probability of an event in an equiprobable event. Thus, probability is the
ratio between the number of cases that are achieved and the number of cases
that might be achieved3.
Another cause of the discursive background is the relationship between
the author, the others and the signified object. Between the author and the
others there is a communication that circumscribes the distance that the
author indicates. There are two discursive categories: an introvuted, subjective
one (the style is predominant, the given object is part of an exclusivistic
reality) and an objective one (neutral tone, mechanised style, the author is
not responsible for the textual charge; the object of reality belongs to everyone,
the text is open). The declassification of a discourse appears when the image of
the introvuted or externalised perspective is unknown, the represented
object is sometimes introvuted, sometimes externalised: them we are speaking
of a cummulated discourse. It is though independent of an affirmed relationship
concerning the object. Its object is the discoursive material itself. Concurrently,
the framing that positions the discourse puts forward two kinds of information:
the descriptive one, which is a support for vocality (figurative information able
to project an image of the textual epic character) and the objectivized one.
For example, we have the following testimonial, a excerpt from my
interview with Nuşa Demian, the first woman in Romania who became a
sports journalist: “And I am just making a comparison with what is happening
now. I think that nowadays, the more you are exposed the greater your
carnality is. In the past morality was in the forefront and I remember taking
a trip to Târgu Jiu or Petroşani, where my team, Progresul, was playing a
championship match. But at the same time I had an article scheduled there,
not about footbal. But, of course, I traveled by train along with the team.
The players had booked seats and on the way back I took a night train, a
miserable train, and the coach had the grace to tell me: “Miss, there is a
spare bed”, it was at the couchette, “I’m going to share a couchette with a
boy from the team, so the bed is all yours”. And he shared a couchette with
one of the players. Well, the morning after I barely returned to the office to
find out that everybody knew he traveled with… a party meeting. But the
gods gathered to put an end, why, because overnight or the next morning
everzbody heard that… of course, there were also these prudent wives, very
prudent. And there was a call that criticised me for travelling with the
3 Umberto
Eco, Tratat de semiotică generală (A Theory of Semiotics), translated by Anca Giurescu,
Bucharest: Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1982

194
 THE SOCIAL PROJECTION OF HISTORY IN THE LIFE STORY. THE BIOGRAPHICAL NARRATION ...

sportsmen and other terrible things. And we didn’t even talk, while being a
fan we never talked”4. Nuşa Demian worked as a sports journalist during
the communist era and she tells the story of how she became a victim of
social and party discontent because during a professional trip she traveled
by night in the same train with the Progresul football team (a woman dared
to spend the night in the vicinity of a group of men). The account of how
moral laws were functioning in a totalitarian society is subjectivized and
focuses on the personal experience that will objectivize the particularities of
this moral system. At the same time, the testimonial starts from a comparison
between the old regime and the new one, history is revised as a continuous
past because it has its own principles that will influence the individual’s
moral life and the individual is forced to socially behave by these rules. In
another train of thoughts, it is interesting that the witness first remembers
the others’ manifestations as a response to his actions and not the abstract
relationship between the system and the individual. For example, our subject,
Nuşa Demian, insists on the relationship between her and the coach before
and after the incident.
In this sense of the discursive approach, Ricoeur5 makes several
observations regarding the objective character of history and the subjectivity of
the historian. He states that the notion of historical choice itself is judged by
its importance and the quality of the question asker influences the selection
of the documents to be questioned. For Ricoeur, the historian is the one who
practices explanation patterns that exceed his reflection and the explanation is
established before being owned in a reflexive plan. The historian is also
subjected to “the vulgar conceptions of causality”6, i. e. the most recent
phenomenon is the least permanent, “the most exceptional in the general
world order”7. As for the phenomenon of historical distance, Ricoeur says
that “rational understanding means knowledge and language identification”8.
Language therefore determines how a certain event will be recorded
or remembered; it is the main projection channel through which facts
transform themselves from individual units to collective determinations:
“Once the mental vocabulary gets going, we are constantly surrounded by
hermeneutic loops: we understand collective psychology by appeal to individual
psychology, and also the other way round. Take the sentence “The nation
4 Nuşa Demian, interview by Oana Popiţiu, audio recording, Cluj-Napoca, 2011
5 See Paul Ricoeur, Istorie şi adevăr, Bucharest: Anastasia, 1996
6 See Paul Ricoeur, Istorie şi adevăr, Bucharest: Anastasia, 1996
7 Ibidem
8 Ibidem, p. 39

195
 OANA POPIŢIU

remembers its fallen soldiers.” The question is not whether it is a metaphor:

it is, or at least it is an extended sense of “remembers.” The question is whether
it is a nondeceptive metaphor. A deceptive metaphor is a metaphor in which
dissimilar features from the primary domain, the domain of individual
psychology, are carried over and into the secondary domain of collective
psychology, along with genuine similar features. Such dissimilar features
passing as similar gives a false account about collective psychology. Needless
to say, a nondeceptive metaphor is a metaphor that does not deceive us in
this way”9.

Discursive exclusion procedures in the center-society

Starting from Margalit’s ideas, who states that social will is a deceptive
metaphor because it tends to go against the individual will, seeking to impose
a center, even if society does not have an equivalent we will research the
behaviors that lead to discursive exclusion forms. The cleavage appears
when the social will coerces and buys up this center through a single person
(Fuhrer, dictator), who legitimates his authority through a discourse that will
grant the right to identify this center only to certain individuals or groups. A
center will not recognize diversity and particularity because the centralization
of society consists of the alienating individuality. In every society discourse
production is controlled, „organized and redistributed through a certain
number of procedures meant to conjure its powers and dangers, (...). In a
society like ours we undoubtedly know the exclusion procedures. The most
obvious and the most familiar is interdiction. One knows that we don’t
have the right to say everything, that we cannot talk about everyone in any
circumstance, that not anyone can talk about anything. Tabu of the object,
ritual of circumstance, privileged and exclusive right of our talking subject”10.
This exclusion present in any type of discourse, no matter how individualized,
reveals how the individual sees the social center because, in its nature, each
society is thinking of a center. The individual himself, through his discourse,
is preoccupied in institutionalizing this center.
Analyzing the coercive character of the discourse, both internally and
externally, establishing those „exclusion procedures”, Foucault’s psychoanalysis
imposes a new evaluation criterion of the discursive form; the uninteruptedness
of exclusion of any type of society attracts a different weight of the communication
contextuality changes the values attributed to the linguistic sign.

9 Avishai Margalit, op.cit., p. 49

10 Michel Foucault, op. cit., p.15

197
 THE SOCIAL PROJECTION OF HISTORY IN THE LIFE STORY. THE BIOGRAPHICAL NARRATION ...

The discourse is understood as: 1. an oratorical expose with a political,

moral etc. theme in front of an auditorium; a discourse. 2. an oral expression
of thought; discourse. 3. dissertation, treating a subject in a literary or scientific
way; expose – it supposes right from the beginning the usage of a regulatory
language. The verbalization course is not random, it is constructed so as to
meet some norms demanded by the communication situation. Language
and the word and, in extenso, the sign and the symbol it includes acquire
valences of false, of sham. It certainly won’t be a radiography of the „inner
state”, as Aristoteles had considered. Practically, semiotics will also let the
error loose by not respecting this exclusion, showing its precarious character in
globally inspecting each act of communication determined by the sign.
„Undoubtedly, if we locate ourselves at the level of a certain phrase
within a discourse the distinction between true and false is not arbitrary,
nor institutional, nor violent and it cannot be modified. Even if we are
located at another level, if we want to identify in our discourses a constant
desire for truth hat lasts for centuries and if we want to know the type of
distinction that determines this desire for truth in its general form, then we
will probably see emerging a historical, institutional, coercive exclusion
system that can also be modified”11 Moreover, he thinks that the Western
thought „made sure that the discourse occupies the smallest place possible
between thought and speech; one might think that it made sure that the
discourse appears like an ordinary report between thinking and speaking”12.
The exclusion forms identified by Foucault are: forbidden speaking,
madness sharing and the desire for truth. Forbidden speaking can be understood
both as a linguistic prohibition – the speaker must not use certain impudent
words and the style of the discursive construct must not break certain rules
of the epoch’s authority – and as a coercion of the sense – the speaker must
not disavow or question stringent matters, things that one doesn’t think about.
But what causes true synapses is the desire for truth. If applied to language,
the desire for truth provides a real alterity of the sign, its conceptual basis
being concentrated on this desire to share an immutable truth; a language
that doesn’t imitate reality is not capable of such a thing. Thus, the semantic
and the syntactic arrangements and the logical structures of the message will
only be the instruments that create the illusion of such a truth.
In the mean time, the proliferated type of discourse has changed its
customs and the terminological manner that will establish the effect. The
passage from a discourse of terror and fear – i.e. speculating the affect of the
auditorium through images designed by language – to a discourse emptied
11 Michel Foucault, op. cit., pp.18-19
12 Ibidem, p.39
196
 OANA POPIŢIU

(supposedly) of the iconic artifices. From a discourse containing strong

violent images to a „cold” discourse we notice that, in fact, none of them
exists in a pure state; the discourse calls on the logic of the auditorium and
on the feeling it can trigger, on the reaction it demands to the individual.
One could say that the discourse is rather passive or active depending on
the real action it determines. Exactly for this purpose, the scope of the discourse
depends on its auditorium, which it communicates with but doesn’t allow to
fully participate to the communication. Moreover, by having a desire for
the truth the discourse aims at being a projection of reality and assumes its
right to represent, not to signify.
For a better illustration, we go back to the interview with Nuşa Demian,
who says that from the moment when she left the central media and began
her collaboration with the Cluj media she noticed a different type of opening. At
a time when language was excessively controlled, when rigid language was
prefered in the discourse, Nuşa Demian says she introduced the metaphor
in the press article:
„From 1971, when the weekly column „Imagini comentate” began,
so, from 1971 to 1990, for 20 years, I created my so-called glory because it
was a very, very special column, that broke the norms or at least it eluded
them. At Făclia (...) Although, in the context of that time, in 1985-1986 it
became very small because of the censorship. All the „merchandise” came
from the Party, it was read between 11 and 12, the paper was read and the
comrade responsible for the department – a comrade who had worked at
the garment factory – who had graduated from Ştefan Gheorghiu. She was
coming there. Yes, once everybody asked themselves how the texts could
pass, they were delightful for the people in Cluj. Others didn’t understand
that I also had an extraordinary surprise, that I praised in a certain context
the monarchy of Norway because at the games the King was permanently
near the sportsmen. I mean when he could stand. And, of course, someone
who doesn’t understand writes that: how can she say that the King is like a
beggar when we know how the King is”13.
In terms of her professional experience, Nuşa Demian divides the
discourse of censorship in two periods: between 1971-1985 – characterized
by the capability of the author to elude censorship and to fill the discourse
with formulas that would have contradicted the norms – and the one after
1985, when the discourse was controlled so much that the social and political
realities were rudely falsified. The journalist says that the articles were, in
fact, repeating the news broadcast by television. „So from a week of television

13 Nuşa Demian, interview by Oana Popiţiu, audio recording, Cluj-Napoca, 2011

198
 THE SOCIAL PROJECTION OF HISTORY IN THE LIFE STORY. THE BIOGRAPHICAL NARRATION ...

news I wouldn’t miss a sports event, national and international. All the relevant
events, be it a performance, a gesture, a feeling, a behavior, X, Y. On those
events I was „embroiding” the article and I was very lucky that Râureanu
was the editor in chief”14.
This „embroidery” mentioned by Nuşa Demian is, in fact, a stylistic
gradation of the events reflected in the media; this was the only way the
discourse could partially escape censorship and at the same time maintain
the discursive attitude established by the center. In extenso, in the discursive
body the author manages to let the comment loose and this is what Foucault
defines as a stylistic manner that „de-flattens” the discourses, a gap between
the first text and the second one. Therefore the author is the one who
influences the discourse, he confers identity to it and makes it original.
Foucault underlines the fact that by this author he doesn’t mean the classical
term, but the author’s role in the inventive character of the discourse.
From this perspective, the comment sequentially introduced in the
press discourse, especially by using metaphors, is an instrument that the
author uses in order to create loops inside the discourse submitted to censorship.
Practically, reading took place in the stylistic intertextuality, „versatile” when
fighting with the exclusion procedures at that time. Identically, the stylistically
authenticated discourse will let loose its own exclusion procedures, setting
a gap between the language appropriate to the party norms and the one
developed by the metaphor.

The portrait of the communist journalist – Nuşa Demian

We are using oral history as a working methodology and as a way
to investigate how the journalistic profession was viewed during the
communist era because we think that it’s the best way to reconstruct and
interpret the past. Oral history manages to requalify the repudiated areas in
the case we are about to refer to: the journalism area (in the current discourse
the journalists of the old regime, even if they were public figures, are considered
„activists” or „communists”, and one tries to permanently expose them).
It’s here that oral history intervenes and it commits itself to promote the
hidden history where historical experiences happened in front of the official
history. Alessandro Portelii says that oral history is a specific form of discourse,
different from anthropology, sociology and folklore because it has a profound
thematic focus and searches for a liaison between biography and history15.

14 Ibidem
15 Alessandro
Portelli, „Istoria orală ca gen” în Naraţiune şi gen, Mary Chamberlain and Paul
Thompson, Routledge, London and New York, 2001
199
 OANA POPIŢIU

Portelli also says that oral history helps identify the reasons that
insist on the individual and the public as: the confrontation of a great man
(all the journalists have at least one story in which they „beat” the prime-
secretary X etc.), theatrical anecdotes about personal confrontations with
public figures representing the institutional authority, in which workers
confront their bosses, subordinates confront their superiors, students confront
their teachers (the case of Ion Cristoiu refusing to take the courses of the
Ştefan Gheorghiu Academy and because of that he gives up his academic
career), soldiers confront the officers (these confrontations are usually present
in family stories, the case of Virgil Lazăr’s father, who confronts his commanding
officer), in complex representations of personal courage, personal pride or
political resistance.
Stories about journalists resisting censorship and confronting beaurocracy
create the referencial framework of a discoursive-narrative coherent genre.
Journalists are divided into two groups: “the activists”, the least prepared,
usually coming from the working class and those “who didn’t consider
themselves disidents”, but who were against the system. Another coherent
narrative genre is describing the editor in chief as a hero who ususally helps
them in their work, facilitates text publishing or defends them in front of the
Party. Oral history thus makes these narrative genres intelligible and
comprehensible and gives them the ability to identify the relationship
between the official discourse (dossier and stigmatization, article signature
and the stories about the incapacity to avoid Party texts, that journalists say
they “didn’t sign, but were forced to sign”) and the subjective, individual
reality, maybe helping overcome certain prejudices. Oral history is often
associated with microhistory, an undertaking focused on the reconstruction
of subjectivity. The role of the initiator of an oral history interview is
establishing the narrative authority.
During the communist era, the journalist – in this case Nuşa Demian,
the first woman to become a sports journalist – is subjected to a double
game. More than ever, in a totalitarian society the journalist becomes aware
of the importance of his social role, of the major audience of his discourse,
considering the fact that in a centralized state all discoursive exercises breaking
the limits of formalism are seen as an act of great courage. Thus, this profession
is confronted with great moral and ethical questions, and it is socially recognized
in certain situations as an intellectual vocation. In this situation, the perception
about the role, position and the identity of the journalist is dual.
The sociologic approach of the profession relates to the construct of
identity as a dual one, not necessarily in the pejorative sense (Rieffel, 1995).
“Social identity is always the result of an uninterrupted construction, of
certain negotiations between “the real identity”, i. e. the insight of what you
200
 THE SOCIAL PROJECTION OF HISTORY IN THE LIFE STORY. THE BIOGRAPHICAL NARRATION ...

want to be and “the virtual identity”, which is attributed to you by someone

else”16. This hypothesis is also supported by Ion Maxim Danciu, who thinks
that “one could surely observe that the definition of the professional work
of the journalists depended largely on the way journalism could understand
itself”17. This failed tranzaction causes a series of inconveniences (the perception
of the reader about the profession ), leading to an inequal character of identity.
Nuşa Demian, born on the 27th of November 1941, distinguished herself
as a journalist at “Sportul Popular”, where she started her career in 1966.
She was also president of the Cluj Women’s Society and vicepresident of
the National Union for Women’s Rights. She graduated from the University
of Bucharest – Faculty of Philology – and started her career as a journalist
at “Sportul popular” newspaper in Bucharest (1966). When documenting
an investigation (“How a name is kept”) in 1970, she chooses to move to
Cluj and leaves the central media in order to become a journalist and a local
collaborator. She is also a founding member of the “Stadion” periodical
(new and old editions), “Tenis”, “Clujul Liber” (a daily newspaper published in
Cluj-Napoca on the first day of the Romanian Revolution). From 1974 she
teaches a course dedicated to foreign students – “Romanian culture and
civilization”. She is a member of the Professional Journalists’ Union and of
the Sports Media Association in Romania.
Her biographical narration is an important point for the following
reasons: Nuşa Demian is not only the first woman journalist who worked
in a field specific to men, but she had a professional and intellectual trajectory
that shows how being a woman at that time implied a different set of choices.
Even if during the communist era women seem to become emancipated
due to the right to education and to an easier access to the political life,
promoted by the propaganda machinery, many of the intellectual professions
were exclusively occupied by men. The Constitution of 1948 gives women
new social rights and the peak of women’s emancipation is registered in the
50ies and 60ies, when women are put forth and used by the Party propaganda.
Even so, the situation is just elusory because after this period, especially
since 1966, when communists fight abortion in a violent manner, women
are seen as housewives and mothers and the professional plan is put in the
subsidiary. However, not even in the period when women’s vocational
qualities were stressed, the focus was not on an intellectual equality with
men, but on the vocation of the „working woman”, capable to sustain herself.

16 Remy Rieffel, Sociologia mass-media, Iaşi: Editura Polirom, 2008, p. 132

17 IonMaxim Danciu, Mass-media. Modernitate, postmodernitate şi globalizare, Cluj-Napoca: Editura
Tribuna, 2005, p. 147
201
 OANA POPIŢIU

Therefore, in this socio-political context, Nuşa Demian works in a

newspaper office, at „Sportul popular”, alongside 40 men, writing articles
in a domain interdicted to women up to that point. Moreover, she hadn’t
had, until then, a direct contact with the world of sports, being accepted
here because during her university studies she had taken up a written press
course at the „Stefan Gheorghiu” Academy (a political university established
in 1945 by the Romanian Communist Party).
“Only men, 30-40, and even more so because the newspaper office was
on Conta 16. Conta 16 is the street behind Scala, in the center of Bucharest,
Magheru Boulevard.A 16 storey building on Conta 16; our office was on the
4th floor, the first two floors were ocuupied by the Romanian National
Conuncil of Physical Education and Sports, so the ministry and the secretary
of state were there. And at another storey there was the…informative part,
the international relations and from the 5th floor up, all the federations. So it
was an extraordinary conglomerate, with a very high density. Upright, a
swarm dominated by men. And in this context a young woman wearing a
mini skirt makes her appearance. Mini skirts were stricly forbidden and
everybody looked at me with admiration but behind my back, at the Party
meetings, what do we do with the lady. My life at the office became somehow
easier because I was protected by some and, of course, and undermined by
others. But what is more important is that I started “a kitchen of the press”18.
The “Sportul local” office is described as an extrordinary conglomerate,
situated in the vicinity of several institutions of the party apparel that also
employed mostly men. Nuşa Demian says that the structure and the hierarchies
were established by the “weight” of the party membership, by the position
occupied within the Party. Demian states that she wasn’t a Party member and
that only after 1974 she was forced to sign her adhesion because she couldn’t
have continued her career otherwise. She was a member of the Communist Youth
Union and while living in Bucharest she represented the newspaper in the
Journalists’ Union, where she was very active. As to the journalist profession back
them Nuşa Demian says that it offered a greater possibility to travel abroad.
“We also had honors and privileges. One could enter freely in many
places, but the greatest competition was for traveling abroad with the teams.
And thus an internal war commenced, and also a war with the ministry,
with the external affairs department, who made the selection… I traveled to
the Democrat Republic of Germany, I saw Dresda, Berlin. I went there with
a judo team and then I was in Budapest and Moscow”19.

18 Nuşa Demian, interview by Oana Popiţiu, audio recording, Cluj-Napoca, 2011

19 Nuşa Demian, interview by Oana Popiţiu, audio recording, Cluj-Napoca, 2011

202
 THE SOCIAL PROJECTION OF HISTORY IN THE LIFE STORY. THE BIOGRAPHICAL NARRATION ...

The journalist’s role in the post-sovietic states wes controversial. On

the first hand, they had to follow the official concepts of the soviet journalists,
as formulated by the Communist Party, becoming biased by the soviet
mass-media and, thus, a weapon in the hands of the party. Therefore a
journalist’s ideal, constructed on soviet patterns, was based on political and
ideological values rather than on professionalism. But oral testimonials
prove the contrary. The journalist Ion Cristoiu mentions in an interview
that, contrary to the subsequent research, the interest for the readers’ needs
were primary. “We thought that one didn’t have to be an imbecile in writing,
no matter what subject was treated, one had to write in an interesting manner,
that circulation was important. During the meetings held at Scanteia Tineretului,
in spite of many communists’ surprise, our number one subject was what
we could offer our readers because… (…) To the people, to the reader because
there more and more official articles, speeches, interviews, the comrade made
a lot of visits and they had prority and what was left, they had to read
“Sports” and “Events”. So there was one question: “Whan can we offer our
public to read”. We were all journalists and the journalists’ quality was very
good just because it was hard to become one”20.
The specialized literature says that the journalist’s only role is being
an advocate for the Communist Party, i. e. he has a politically active position.
One says that professionalism was measured by the degree of loyalty journalists
had for the Party. On the other hand, Tepljuk (1998) defines the political
level and the responsibility towards the Party as a proof of professionalism21 in
the totalitarian regime.
It’s this conflictual relationship between the published text (the
publications’ content) and the real life experiences support the trustworthiness
of the individual memory, opressed by the propaganda machinery, set out
to destroy national values and to undermine people’s real historical
experiences. Nuşa Demian, who had first worked at “Scanteia Tineretului”,
analyses the “Sportul” daily, which later became “Sportul Popular”.
“So in the context where space was very reduced the distribution of
articles was very hard. I mean, if out of four maybe six pages, two times a
week, were reserved to news, the first page, maybe the second, then you
had to have an opinion article, of adherence to the policy of sportsmen and
of the sports movement, the reverence through a media article, be it an

20 Ion
Cristoiu, interview by Oana Popiţiu, audio recording, Bucharest, 24 mai 2011
21 V.
M. Tepljuk, The Soviet Union: Professional Responsibility in Mass Media in Communication Ethics
and Global Change. Thomas W. Cooper et al. (eds.), Longman, New York, 1989, pp. 109-123
203
 OANA POPIŢIU

interview with a personality, be it a short story about the X factory, where a

worker was emplyed, a sportsman. Of course, they were just formally employed
there, because they weren’t practically working. Sportsmen didn’t work even if
the system supported amateur sportsmen. So this was the great struggle:
during the communist era all Romanian sportsmen were amateurs”22.
The journalist stresses out the fact that sportsmen usually held
important positions in society. For example, sportsmen from Steaua and
Dinamo held military titles, many of them were soldiers, corporals, even
lieutenants and the Party’s interest was not the professionalisation of
sports. For example, in Cluj, 79% of those who took part in basketball or
handball classes were students at the Faculty of Medicine or at the Faculty
of Law. At a public level sports were conceived as non-professional, therefore
sportsmen didn’t receive money for their participation to sports events.
In the 70-ies, Nuşa Demian is sent to Cluj to write and article called
„How is a name kept?”. Among the chosen „subjects” were three sportsmen
from cluj: the captain of the football team „U” Cluj, the doctor Mircea Luca,
the eternal captain of „U” Cluj, Paul Marcu, „the invincible full-back”, and
Horia Demian, the center of the Cluj basketball.
“It was a fake, a poll-investigation that served a certain theme. The
terms of the investigation were already established, so you have to investigate
something but between certain limits. So the investigation was about how
you can maintain yourself on the top position after having reached it and
about what you had to do to remain there. And my bosses, without my
knowledge, decided that the investigation was to be placed in Cluj because
Cluj had a good human capital. You become famous as a sportsman but
your fame is doubled by a fame in that profession because one knew that
the people in Cluj were professionals – like Luca, the doctor. How a name can be
kept in sports and why they placed it here because here it could be sustained by
the human and professional quality of the individual. Most of the sportsmen
here were doctors, professors, engineers; they worked at a different level”23.
After this interview, Nuşa Demian falls in love with Horia Demian.
Then, an „unusual” transfer takes place: she becomes a „special correspondent”
for „Sportul Popular” in Cluj, but also a close collaborator of the sports press in
Bucharest and Transylvania. After many years, when her husband, the famous
basketball player Horia Demian became a legend, Nuşa Demian was able to
find all by herself the answer to the question that brought her to Cluj in the
70-ies: „How can a name be kept?”.

22 Nuşa Demian, interview by Oana Popiţiu, audio recording, Cluj-Napoca, 2011

23 Nuşa Demian, interview by Oana Popiţiu, audio recording, Cluj-Napoca, 2011

205
 THE SOCIAL PROJECTION OF HISTORY IN THE LIFE STORY. THE BIOGRAPHICAL NARRATION ...

Conclusions
The narration specific to oral history is characterized by a discountinuous
action, succession of facts and experiences that overlap. The interviewee
reconstructs events in a random fashion, assimilating all the elements which
made him participate to the events. They are not remembered in an abstract
sense, but import biographical experiences. The participation of the individual
is arbitrary; it takes the shape of the personal experience of the moment, for
which history is reconfigured in a wide diversity. For example, discrimination
and the false emancipation of women isn’t catalogued as positive or negative;
it is rather perceived according to the way behaviour appears, only in the
individual sense of the epoch’s structures and what relationship or experience
the subject has with the others. The conjuncture of the professional life are
also shown in a multifaceted way, as a complex process containing experiences,
decisions, social reflections and moral interpretations.

REFERENCES

Atkinson, Robert, Povestea vieţii. Interviul (Life story.Interview), translated by Sebastian

Năstuţă, Iaşi: Editura Polirom, 2006.
Buzek, Anthony, How the Communist Press Works?, London & Dunmow: Pall Mall
Press, 1964.
Bloch, Marc, Pledoarie pentru istorie (The Historian's Craft), translated by de George
Cipăianu, Cluj-Napoca: Editura Tribuna, 2007.
Constantin, Ticu, Memoria autobiografică (The autobiographical memory),, Iaşi: Editura
Institutul European, 2004.
Eco, Umberto, Tratat de semiotică generală (A Theory of Semiotics), translated by Anca
Giurescu, Bucharest: Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1982.
Foucault, Michel, L’ordre du discours, Paris: Gallimard, 1971.
Halbwachs, M., On collective memory, Chicago: University of Chicago Press, 1992.
Margalit, Avishai, The ethics of memory, third printing, Harvard University Press,
Cambridge, Massachusetts, London, England, 2004.
Portelli, Alessandro, „Istoria orală ca gen”, („Oral History as genre”), translated by
Sidonia Grama, în Narratives and genre, Mary Chamberlain and Paul Thompson,
London and New York: Routledge, 2001.
Rieffel, Remy Sociologia mass-media (Mass-media sociology), Iaşi: Editura Polirom, 2008.

204
 OANA POPIŢIU

Ricoeur, Paul, Memoria, istoria, uitarea (Memory.History.Forgetting), Timişoara: Amarcord,

2001.
Ricoeur, Paul, Istorie şi adevăr (History and Truth), Bucureşti: Editura Anastasia, 1996.
Tepljuk, V. M, The Soviet Union: Professional Responsibility in Mass Media in Communication
Ethics and Global Change. Thomas W. Cooper et al. (eds.), Longman, New
York, 1989.

206
STUDIA UBB EPHEMERIDES,
THE SOCIAL LVI,
PROJECTION OF 2, 2011 IN
HISTORY (p.THE
207 –214)
LIFE STORY. THE BIOGRAPHICAL NARRATION ...

VISUAL REPRESENTATIONS IN CULTURAL CONTEXTS

ELENA ABRUDAN*

ABSTRACT. The study presents different aspects of visual representations

depending on cultural contexts that provide their production. The process
of intercultural visual communication involves coding content, decoding,
and, sometimes, recoding it. The coding begins with the creation of the
visual message by the designer, using the cultural filter of the medium
which he is part of. Decoding begins with passing the set of symbols used in
the message (symbolical elements, colors, artistic styles, composition, graphs)
through the cultural filter and aesthetic frame of the receiver. This process
can be followed by another coding by constructing a visual message in
response. Thus, we analyzed television images as a result of production,
as codes through which reality is represented and can be decoded if the
context in which they are represented is taken into consideration. The
analysis of these images allows the observation of all those involved in
representation, both the represented and the omitted, and the identification
of the causes that have led to this situation. The explanation is the fact that
the interaction of viewers with the text takes place in the context of a social
experience, in a certain culture.

Key words: Visual representations, cultural context, coding/decoding/

recoding process, television images, technical codes, representative codes.

Visual representations are the most numerous representations in

individuals’ experience. They are present in numerous human activities. They
prepare and ease generalizations in thought. Visual representations have
an important function in the complex process of reproductive and creative
imagination, as imaginative acts consist of combining and recombining
images from previous experiences, which assumes the wealth and variety
of representations constitute a favorable condition for human activity in
general. As a matter of fact it has been established that memory is not the
conservation but the reconstruction of images. Thus, memory is a symbolic
function, recollections depending on the ability to have general ideas.

* Associate Professor, Ph.D., Faculty of Political, Administrative and Communication Sciences, Babeş-Bolyai
University Cluj-Napoca, Romania
204
 ELENA ABRUDAN

This explains the fact that representation is a symbolizing image. It

can be a drawing, a graph, a painting, a photograph, an ad or something else,
but symbolization always depends on the cultural conventions that determine
the representation of perceived images. This is why in advertising, the
tendency for creators to choose a design that reflects their own culture and
tastes does not facilitate the perception of the message by the audience.
Designers must be aware of the need to know the culture of the target
audience to be able to use the symbols that function in that culture. It is clear
that using symbolic images involves gradations and selection of cultural
symbols that are accepted both by the audience and by the designer, rather
than using cultural stereotypes, that can be rejected by a certain part of the
audience. For example, women no longer accept to be portrayed exclusively
as housewives or objects of desire. For this reason, the advertising market
nowadays is conquered by the image of the business woman, even if her image
still contains some of the traditional attributes: beauty, elegance, sensitivity. So,
when we think and represent for ourselves a successful woman, we imagine a
dynamic woman, active but beautiful and elegant, having a career but also time
for a family. Of course, this schematic representation will be completed by other
attributes. She can be a sportswoman, a manager, an actress, professor,
designer, doctor or model. The cultural space from which she comes adds other
aspects that reference cultural conventions of that space. Representations of
people in intercultural communication must take into consideration both
the communicator’s cultural filters, and those of the audience. We bring to
the support of our statement Gombrich’s (1960) observations regarding the
contributions of the receiver in building any representation, by using images
stored in memory.
These considerations can serve as explanation to the problem of
representing dominant cultures and subcultures, giving regard to the fact
that intercultural communication entails two situations. On the one hand the
dominant culture communicates to another, which is a subculture, through
different representations which impose their own cultural conventions. On
the other hand, the dominant culture communicates with the subculture through
representations of the subculture that are shown to the representatives of
the dominant culture. To this purpose, visual images such as favorite colors,
religious symbols, artistic styles, different images that represent traditional
culture, books, magazines, are used.
The majority of cultural images contain images of the subculture as
they are seen and used by the dominant culture. But there are also images
of the subculture that are used as self-representation by the very members

208
 VISUAL REPRESENTATIONS IN CULTURAL CONTEXTS

of that subculture. The choice and use of these images must take into account
the level of acceptance appropriate for the cultural conventions within
which they act. The symbols chosen must perfectly communicate both with
the dominant culture and with the subculture. We understand that the
process of intercultural visual communication involves coding content,
decoding, and, sometimes, recoding it. The coding begins with the creation of
the visual message by the designer, using the cultural filter of the medium
which he is part of. The aesthetic dimension in which it is constructed
culturally frames the visual message. Decoding begins with passing the set
of symbols used in the message (symbolical elements, colors, artistic styles,
composition, graphs) through the cultural filter and aesthetic frame of the
receiver. It is now that inadequate symbols are detected and the interpretation
of the message begins. This process can be followed by another coding by
constructing a visual message in response. The personal cultural code will fit
the accepted cultural conventions. Thus, the viewer’s cultural code participates
in the creation and transmission of visual messages in a manner that is
more sensitive to cultural gradations.
From those mentioned above we can deduce the necessity of the
presence of the observer to produce meaning. Jessica Evans and Stuart Hall
(1999, p. 4) say the relationship between the observer, the image and the
meaning is not one of the cause-effect type, but a more complex one,
depending on the cultural practices of viewers, expressed in the way of
interpretation and in personal subjectivity. We understand that multiple of
different subjects cannot be fixed or stable in time and cannot be reduced to a
common understanding to facilitate the recognition of the individual
coding and decoding system of representations. On the contrary, meaning
change in contact with other cultural objects (technologies, economic practices,
social processes) leading to permanent changes in cultural tradition, in a process
of continuous reaffirmation.
This perspective on the dynamics of cultural processes is in agreement
with the attempts to define culture in British cultural studies. Even since 1958,
in the essay Culture is ordinary, Raymond Williams gave an anthropological
definition of culture, putting emphasis on the habits of the working class.
To Williams, culture is not just high culture, cultural texts are part of the
shared practices of meaning creation. Thus, culture values every voice and
reflection, and the community is a space in which everyone has the right to
be seen or heard. Much later, in 2000, Nick Couldry expressed a contradictory
opinion. He claimed that current practices concentrate voices, individual

209
 ELENA ABRUDAN

expression being eluded, because individuals are represented by others.

Thus, only those assimilated by the dominant ideology think and express
themselves, the others being denied the right to enounce.
Stuart Hall’s works in the field have come into prominence on an
international level. He studies both image and discourse and states that
images are always associated with power. Also, to Hall images have different
meanings, to the extent to which there are no guarantees that the images will
be decoded to the intentions with which they were created. The relationship
between images and power is unanimously accepted in the sense that
power relationships, be they economic, political, or social, determine who is
represented, who speaks or what is important. But Hall states the audience
is not passive. On the contrary, it is made up of consumers who decode the
images and give them personal meanings. This recognition is the basis of
the statement that images and discourses do not have a single meaning, but
are open texts which can be interpreted differently by different individuals.
Starting from the concept of cultural hegemony, Hall developed the theory
of articulation as an expression of the link between a meaning and a certain
context. The possibility of breaking the link defines the articulation as
possibility of image representation, of reception and of linking to another
field of culture. Hall (1997) mentions that this is a continuous process of
coding/decoding, of signification and recoding expressed by the reaction
of individuals to stimuli. It is about the practice of producing an ideology
that opposes the dominant cultural ideology. So, the deconstruction is
immediately followed by reconstruction by producing a new meaning.
The theory of coding and decoding suggested by Hall is based on
the supposition that there is a correlation between the individuals’ social
situation and the significations they decode. If the decoding perfectly
corresponds with the coding we can speak of perfect hegemony. In the case
of the existence of more decoding possibilities, the hegemony disappears.
The dominant meaning is not accepted passively unless if it is the meaning
preferred by the viewer. The choice proves that the receiver has a certain
power, controlling the interpretation process. This power allows for
keeping the social identity when it recognizes and understands elements of
its own culture, but also when resisting dominant ideology. Thus, decoding
is part of the recoding process, of producing new meaning.
Hall’s model of coding/decoding has three social positions and
suggests the possibility of the existence of others. The dominant position is
adopted when the viewer accepts the dominant meaning or that intended
by the creator of the message. The contrary position, of opposition, goes

211
 VISUAL REPRESENTATIONS IN CULTURAL CONTEXTS

against the dominant meaning or accepts a different point of view. The

negotiation position is a category open to receivers who first have contact
with the dominant ideology but have to put up resistance against certain
elements. They will negotiate their own meanings according to their
dominant ideology. This kind of decoding and meaning construction is met
especially in the relationship between social groups and dominant ideology,
the negotiated meanings being the accepted meanings of the received
messages. For example, in cultural studies that study media discourse and
visual images, the audience is also analyzed through the ethnographic method
or interviews and determines the way people give meanings to media discourse
and media images or social experiences. Looking at the arguments of the
coding/decoding theory previously presented, Hall noticed that representation
is a construction that tries to be taken as real, it is a substitute, an imitation
which tries to provoke the same reaction as the represented reality. Hall’s
argument is that representation is made up of multiple significations because
reality itself has more meanings. The true significations depends on the
meaning preferred by different individuals in part, and can change in response
to changes in the knowledge and mentality of individuals.
According to Stuart Hall’s demonstration (1980), not any viewer can
build his own signification. The power relationship associated with images
will determine who will be represented and who will not, what are or are
not important problems in a certain context. Still, the viewer can make a
choice. If he prefers the dominant ideology, the viewer becomes subject to
cultural hegemony, to the dominant opinion wave. If he resists this wave,
the viewer can find a signification in contradiction to the meaning initially
offered by communicators. If they accept the dominant ideology, some
viewers can reject only some elements and negotiate their own vision on
the meanings, according to their relationship with the dominant ideology.
In this case, a feeling of satisfaction is produced by the recognition and
understanding of the elements of one’s own culture and by the fact that the
viewer has a certain control on the production of meaning.
In cultural studies, analyses research the production and exchange
of significations between the visual image and the viewer and recognize that
some meanings can be created by different receivers. From this perspective, the
purpose of advertisements is to offer goods and services, and more, to provoke
the recognition of the existence of a need, a want, a problem. This recognition
is conditioned by the identification of the viewer with images shown in the ad.
In this case, the ad offers goods and services to satisfy these needs and wants.

210
 ELENA ABRUDAN

Being based on visual representations, television images can be

successfully studies if we use cultural analysis. Televisual images are produced
to be transmitted, so are conditioned by technical achievements. These are
possible because of the use of the camera, camera movement, angles, direction,
light, editing. Representation can have as many creation possibilities as the
reality it represents, and the perspective of representation can also change at a
certain temporal interval. Recognizing one’s self in an image is an indicator of
the active choice of those involved in decoding significations.
Television images can be decoded if the context in which they are
represented is taken into consideration. They entail an effort of production
through the aforementioned technical means from the part of the producers,
excluding the hypothesis of doubling reality. Television images are constructs
controlled by artistic and technical means for the purpose of representing
reality. These images are mediated, which means that the tridimensional
space, people, objects, are seen by viewers on a bidimensional surface. Still,
representations mean to be recognized as real or provoke the same effect as
reality.
Television products, as a result of production, are seen as codes
through which reality is represented. Through this code, television shows
and commercials will show social life on the basis of conventional coding of
the aspects mentioned at the beginning of our demonstration: clothing,
music, dance, norms of conduct, race, interior design. We have to mention
that current television shows and commercials bring out the consumer
society values that are shared by the society’s members. On the one hand
the goods that are offered for purchase, carrier potentials, numerous body
care products, education and development opportunities, travel, leisure are
praised. On the other hand, televisual communication facilitates knowing
the other side of reality. We have now the possibility to see a bleak reality
in which all that we are normally offered is missing. It is a poor world,
usually distant, in which disease and lack of education are used in the
struggle for power. Still, television communicators have also found aspects
to make a difference from the dominant imagery. More and more often,
commercials, documentaries or reports show aspects that do not belong to
the dominant ideology of the respective space. They bring out race, gender,
religion, tradition, flora and fauna differences, managing to offer the image
of an exotic world, full of contrasts. All these also appear in shows that use
technical codes, transmit conventional representation codes> narrative, conflict,
character, action, dialogue, selection. Combined, the social, technical and
212
 VISUAL REPRESENTATIONS IN CULTURAL CONTEXTS

representational codes are the means of marking out ideological codes.

From this perspective, images that show preferred significations, forwarded
by producers, will address a culturally heterogeneous audience. But they
will target especially those that share the values of contemporary society:
success through work, globalization, the ability to use advanced technologies,
the successful woman, valuing ethnic diversity by showing beautiful young
people. Thus filmic texts, series or commercials address energetic young people,
beautiful women, sportspeople, new technologies experts, media professionals.
They are the people most probable to accept dominant ideology offered through
images, because they recognize themselves in these media products as identities,
options, ways to act and social position, which transforms them in representation
subjects.
We add that cultural analysis allows for the observation of all those
involved in representation, both those represented and those omitted, and
identifying the cause that brought about this situation. The explanation is
that the interaction of viewers with the text is happening in the context of
social experience in a certain culture. The television shows we referred to
reflect national culture. This is why constructing a personal social experience
is not possible without linking it to common social experience, and we
understand why images refer mainly to significations offered by the dominant
ideology. Resistance to these and building opposite meanings only reflects
the recognition and understanding of the cultural context, of the diversity
reflected by visual images.
Communication between the dominant culture and the subcultures
is facilitated by the postmodern paradigm which suggests that there is no
perfect model, that anything can be analyzed, reorganized, reordered,
completed with new cultural models belonging to the marginal groups and
according to their cultural traditions. The analysis of these images allows
the observation of all those involved in representation, both the represented
and the omitted, and the identification of the causes that have led to this
situation. The explanation is the fact that the interaction of viewers with the
text takes place in the context of a social experience, in a certain culture.
This is why there is a link between personal and communal social experience,
and we understand why the images mainly refer to meanings offered by
the dominant ideology. Resistance to these meanings and the construction
of opposite meanings reflects the recognition and understanding of the
cultural context and of the diversity reflected by visual images.

213
 ELENA ABRUDAN

BIBLIOGRAPHY

Evans, J., Hall. S (Eds.) (1999).Visual Culture: The reader. London: Sage.
Fiske, J. (1987). Television Culture. London: Metheun.
Gombrich, E. H. (1973). Artă şi iluzie, Studiu de psihologie a reprezentării picturale.
În româneşte de D. Mazilu. Prefaţa ediţiei româneşti de Balcica Măciucă.
Bucureşti: Meridiane.
Hall, S. (1997). ,,Introduction”, in S. Hall (ed.) Representation: Cultural
Rrepresentations and Signifying Practices. London: Sage.
Hall, S. (1997). Representation, Thousand Oaks, CA: Sage.
Harvey, D. (1989). The condition of Postmodernity, Oxford: Basil Blackwell.
Kenney, K. (2005). „Representation Theory”, in K. Smith, S. Moriarty, G.
Barbatsis, K., (2005). Handbook of Visual Communcation, London: LEA.
O’Donnell, Victoria. ‘‘Cultural Studies Theory’’, in K. Smith, S. Moriarty, G.
Barbatsis, K. Kenney. (2005). Handbook of Visual Communication. London:
LEA.
Rose, G. (2001). Visual methodologies, London: Sage Publications.

214