Violența domestică împotriva barbatilor

Probabil, unii vor gândi că nu s-a rezolvat cu violența domestică împotriva copiilor și femeilor și asta vine cu violența domestică împotriva bărbaților! Violența domestică nu va avea o rezolvare totală, chiar dacă scade numărul de cazuri. Oricum, numărul real de cazuri rămâne necunoscut deoarece cazurile de violență domestică sunt cele mai rar raportate. Bărbații, în special, evită să se plângă - se tem că nu vor fi crezuți, le e rușine să recunoască faptul că partenera îi abuzează, le e teamă de ridicol și sunt aproape siguri că nu vor avea cine știe ce sprijin... Motivele de a nu reclama și de a rămâne într-o relație toxică sunt cam aceleași ca și în cazul femeilor abuzate in familie. Abuzatori - când e vorba de familie - pot fi nu numai partenerul/partenera, ci și unul dintre părinți, copiii adulți.

Violența domestică împotriva bărbaților e întâlnită mai des decât își imaginează unii; e raportată extrem de rar și nici nu se discută in societate despre aceasta, nefiind tocmai recunoscută, și ar trebui - ori e egalitate de drepturi și de șanse ori nu e. Stereotipuri gen bărbații sunt puternici, de acțiune, bărbații nu plâng și nu se plâng etc. par că au condus, după vreo patruzeci de ani de feminism, la ideea că numai femeile pot fi victime ale violenței domestice.

Ce mi-a venit să scriu despre violența domestică împotriva bărbaților?! Am văzut de curând un documentar cu un tip, fost olimpic de echitație care antrena oameni care doreau să participe la Olimpiade. Una dintre cliente s-a simțit ignorată de antrenor și a început să-l șicaneze. Între altele, mințea pe rețele de socializare că omul e violent s.a.m.d.. Femeia în cauză și iubitul ei locuiau la fermă cu Michael Barison, antrenorul, și partenera lui care avea doi copii dintr-o relație anterioară. Bărbatul, simțindu-se amenințat in propria-i casă, a sunat la poliție de câteva ori, cerând să fie scăpat de individă. Polițiștii nu l-au prea luat în seamă considerând că e o dispută între chiriași și proprietar. Abuzatul și-a luat familia și s-a mutat, temându-se de vreo nebunie a femeii, femeie care amenința că le va face rău cailor (a afirmat că el a amenințat-o astfel, iar ea a montat in grajd aparatură de înregistrare). Se pare că ceea ce l-a înnebunit pe antrenor a fost reclamația (fără suport real)  făcută de femeie către o organizație de protecție a copilului (între altele). O astfel de acuzație putea conduce la pierderea custodiei pentru partenera lui. Și atunci a împușcat-o pe clienta care-l șicana. Au avut noroc și ea și el: femeia n-a murit, iar el a fost judecat pentru tentativă de omor - juriul l-a găsit nevinovat pe motiv de nebunie temporară (a fost internat, pentru un timp, într-un spital de psihiatrie). Viața lui a fost distrusă. 

Urmărind documentarul mi-am dat seama că am fost martoră la multe cazuri de violență domestică împotriva bărbaților - și până zilele trecute nu le-am considerat astfel. Cel mai recent exemplu (în desfășurare) e cazul unui cuplu care locuiește în bloc și își parchează mașina aproape sub balconul nostru. Amândoi au trecut de vârsta de 50 de ani. Fără excepție, de câte ori vin de undeva ea este cu gura pe el: ești un prost care nu știe nici să parcheze; nu vezi cum ai parcat, idiotule? prost ce ești, lasă sacoșele alea pe trotuar și multe altele aruncate pe ton arțăgos. O singură dată l-am auzit pe el să zică ceva, pe ton leșinat: da' mai lasă-mă în pace.

Cu ani în urmă, pe holul unei policlinici, un cuplu a ieșit dintr-un cabinet. Pe hol, lume multă. Tipul din cuplu era făcut troacă de porci de femeia care îl însoțea. Între altele, îi zicea bou, bleg și altele asemenea. El, cu capul aplecat, se grăbea să iasă dintre oameni.

În uzina unde am lucrat era de notorietate o femeie care își bătea - la propriu! - soțul (una dintre prietenele mele a fost martoră la două dintre ieșirile violente ale acestei femei cât un munte care avea un soț slab și mult mai scund decât ea. Îl bătea numai dacă venea beat acasă... 

Personal, câteva femei mi-au spus că ele verifică telefonul partenerilor de viață și le-au interzis categoric să pună parolă dacă nu au ceva de ascuns. Pretind și parolele de pe eventuale conturi pe rețele de socializare. Nu am întrebat de ce sunt sigure că ei nu au conturi de care ele n-au habar (nu am vrut să le dau idei).

Sunt multe femei (auzite nemijlocit) care-și umilesc partenerii în public...

Tot ceea ce am amintit (și multe altele) intră in categoria violență domestică.

Violența fizică (bătaia) este mai rară împotriva bărbaților - în special în cazul cuplurilor heterosexuale - dar există, chiar dacă numai ca mușcături, palme, zgârieturi, aruncarea de obiecte spre partener etc..

Violența domestică îmbracă multe forme, nu se reduce la violența fizică. Poate fi verbală, psihologică, sexuală, economică, socială, spirituală, cibernetică.

Semne că într-o relație există forme de violență domestică

Unul dintre parteneri îl înjură, îl insultă și îl critică în mod continuu pe celălalt.

Unul dintre parteneri e rigid în gândire cu privire la rolurile fiecărui sex (aici am ca exemplu un amic care consideră că rolul femeii e să aibă grijă de gospodărie, că e sub demnitatea lui să facă ce ar trebui să facă o femeie).

Unul dintre parteneri îl suspectează pe celălalt că îl înșală și e gelos, adesea, pe persoanele cu care vorbește celălalt.

Unul îl insultă pe celălalt folosind cuvinte sau comportamente cu conotație sexuală, îl manipulează/șantajează pentru a face sau a nu face sex.

Amenințarea de a-și face rău (sinuciderea, de exemplu), de a face rău copiilor sau animalelor de companie (când există) și altele sunt tot o formă de violență domestică.

Unul dintre parteneri controlează finanțele cuplului și are ieșiri nervoase când celălalt vrea anumite sume (pe care trebuie să le justifice, să arate mereu bonurile când face cumpărături etc.). Sau unul dintre ei îl umilește pe celălalt în fața prietenilor/rudelor pentru salariul său mai mic.

Tot semn de violență domestică (abuz din punct de vedere spiritual) este atunci când unul dintre parteneri nu permite celuilalt să își urmeze religia, tradițiile sau îl forțează să urmeze altă religie sau practici religioase. Când îi discreditează, îi ia în râs credința sau obiceiurile religioase tot abuz spiritual se numește, ca și atunci când unul îl manipulează/șantajează pe celălalt să își încalce anumite principii spirituale.

Fie că sunt femei sau bărbați, despre cei care au parte de astfel de manifestări in familie se poate spune că au o relație abuzivă, toxică.

Femeile poate că nu-și iau la pumni partenerii, dar sunt femei care pot face din niște bărbați sănătoși niște bărbați frustrați. Evident, e valabil și invers, dar asta se știe, se discută, se cheltuiesc bani pentru a ajuta victimele s.a.m.d.. Nu doar unii bărbații sunt narcisiști și se cred buricul Pământului, sunt multe femei narcisiste care se cred buricul Pământului. Să le spună cineva că Pământul nu are buric. 

Cine ridică și problema violenței domestice împotriva bărbaților nu e antifeminist, ci doar echidistant. 😏

Sursa foto: https://pixabay.com/ro/users/pbortot-5539359/

Traficul de persoane

Ziua de 30 iulie este dedicată luptei împotriva traficului de persoane: Ziua mondială împotriva traficului de persoane. Această zi a fost instituită de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) în anul 2013. Se dorește a fi o zi în care să se amintească oamenilor - să fie informați cei care nu știu - că în jurul lor pot exista oameni care sunt traficați sau în pericol de a fi traficați.

N-o să amintesc aici fel și fel de cifre - sunt la liber pe internet - dar amintesc, totuși, că victimă a traficului de persoane poate cădea, practic, aproape orice persoană. Oameni de aproape orice vârstă - femei, bărbați, copii - pot fi exploatați într-un fel sau altul: sexual, la muncă, pentru cerșetorie, furt s.a.. Totuși, victime sunt cel mai adesea persoanele vulnerabile (aflate într-o situație de vulnerabilitate): oamenii cu probleme financiare, cei cu dizabilități, tinerii, copiii sau... cei aflați la locul nepotrivit, în momentul și - în multe cazuri - anturajul nepotrivit. Cele mai multe victime sunt femei și dintre acestea aproape jumătate sunt minore - cele mai multe sunt exploatate sexual.

Pe fondul scenariului pandemic pericolul traficului de persoane s-a amplificat. Pierderea locurilor de muncă, creșterea numărului de oameni ajunși în sărăcie, închiderea școlilor și creșterea interacțiunilor online au sporit vulnerabilitățile și au deschis oportunități grupurilor de criminalitate organizată. Criza a copleșit serviciile sociale, a afectat activitatea sistemelor de aplicare a legii și a justiției penale, a făcut să fie mult mai greu pentru victime să caute și să găsească ajutor. În urma crizei, femeile sunt cele care se confruntă cu cele mai mari greutăți, fiindu-le cel mai greu să își găsească un nou loc de muncă.

Dacă lumea vrea să pună demnitatea umană și drepturile omului în centrul reacției și recuperării covid-19, trebuie să facem mai mult pentru a proteja victimele traficului și pentru a preveni exploatarea de către infractori a persoanelor vulnerabile, declara anul trecut, in 30 iulie, directorul executiv de la Biroul ONU pentru droguri și criminalitate, Ghada Waly.

Bine zis „dacă”! Am observat reacția celor mai mulți cu privire la oamenii care mureau pentru că nu li se acorda ajutor în caz de preinfarct sau picior rupt. Mi-e greu să fiu optimistă cu privire la interesul celor amintiți pentru oamenii care sunt traficați. „Ce demnitate? Ce drepturi ale omului? Aici e vorba despre sănătatea și viața omului. Sănătatea publică trebuie pusă mai presus de orice” - afirmau prea mulți. Probabil că nu degeaba se spune că în situații de criză ne dăm seama de adevăratul caracter al oamenilor. E ușor să fii viteaz în timp de pace.

Se vorbește - în diferite discursuri pe temă - despre „compasiunea internațională”. Anul trecut am aflat cât se poate de clar câtă compasiune internațională există. Din câteva milioane de indivizi care se băteau cu pumnul în piept pentru una-alta au rămas pe baricade (voluntar) câteva sute de mii, la nivel mondial.

În Uniunea Europeană mai mult de jumătate din traficul de persoane se face în scopul exploatării sexuale; pe locul doi este traficul de persoane pentru muncă forțată.

Printre celelalte tipuri de trafic de persoane există obligarea la cerșetorie, la comiterea de fapte ilegale și altele.

Se scriu legi, se țin conferințe fel de fel, la nivel înalt și foarte înalt uneori (politic vorbind), și traficul continuă. Există „cerere”, va exista mereu „ofertă”. Ar fi ideal să fie pedepsiți și „clienții”, indiferent pentru ce vor sclavi: sex, infracțiuni sau muncă. Unii dintre cei care „veghează” la respectarea legii și siguranța cetățeanului se lasă corupți.

Limbajul de lemn pe care folosesc politicienii - în special - când vorbesc despre traficul de persoane este sforăitor și atât (mă gândesc că an de an, cu această ocazie, folosesc aceleași cuvinte pe care, eventual, le așează altfel în fraze).

Justiția din Ro se mișcă precum melcul în tigaie: procesele se lungesc până se prescrie răspunderea penală. În cazurile de abuz sexual, de exemplu (care e „cuprins” în infracțiunea de trafic de persoane în scopul exploatării sexuale, dar altfel e infracțiune distinctă) ajung să fie judecate victimele minore care... „și-au căutat-o”. „De ce umblă despuiate?” De ce aia și alta? Când auzi o "băbătie" (nu-mi vine a numi barbat/femeie/om această categorie de indivizi) spunând că un copil în vârsta de 13 ani a vrut ceea ce i-a făcut el parcă-ți vine să-i dai două peste cap. N-au "băbătiile" treabă cu discernământul și cu alte fleacuri, de genul că acel copil trebuie să meargă la școală. Jurnaliștii „dela0.ro” au documentat cum stă treaba cu judecarea abuzurilor sexuale în care sunt implicați minori (dar nu numai).

https://beta.dela0.ro/campioni-la-sex-repetenti-la-jurnalism-justitie-empatie/

Dacă în astfel de cazuri, care sunt descoperite și judecate pe teritoriul unui stat mic se dau rateuri, la ce să ne așteptam la nivel mondial?

Ce este traficul de persoane

Definiții ale traficului de persoane se regăsesc în mai multe legi, directive etc.

În art 210, codul penal român (noul cod penal, din 2009, cu modificările și completările ulterioare) e descris traficul de persoane:

(1) Recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane în scopul exploatării acesteia, săvârşită: a) prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate; b) profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprimă voinţa ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane; c) prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul consimţământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane.

În art. 182 (același cod) e definită exploatarea. Prin exploatarea unei persoane se înţelege: a) supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forţat;

b) ţinerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire; c) obligarea la practicarea prostituţiei, la manifestări pornografice în vederea producerii şi difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de exploatare sexuală; d) obligarea la practicarea cerşetoriei; e) prelevarea de organe, ţesuturi sau celule de origine umană, în mod ilegal.

Mii de persoane, din toată lumea, sunt exploatate anual în diferite forme - traficul de persoane este sclavia modernă și este, după traficul de droguri, cea mai profitabilă afacere ilegală; traficul de arme ocupă modestul lor trei.

În cartea sa, „Frumoasele zile ale crimei” (1994), Jean Maillard scria: Dacă s-ar retrage de pe circuitele financiare cu sediu propriu numai banii din droguri, cu o cifră de afaceri echivalentă cu aceea a petrolului, economia mondială s-ar prăbuși. Gândul este destul de înfricoșător, pentru că banii din toate activitățile ilegale „trec” printr-o bancă. Iar de când cu „înalta tehnologie” banii murdari sunt mai greu de depistat și mai ușor de spălat. Un alt gând înfricoșător: economia mondială se bazează pe banii proveniți din infracțiuni? Dacă da, e clar: nivelul criminalității va rămâne ridicat, oricâte zile vor fi dedicate luptei împotriva... mai știu eu ce.

Se schimbă banii, se schimbă clima, se schimbă tehnologia, se schimbă moda dar infracțiunile continuă să existe și infractorii sunt tot mai sofisticaţi (se schimbă și ei, altfel spus) - unele infracţiuni sunt din ce în ce mai greu de stopat și iau amploare. Mai repede se schimbă schimbarea decât năravul unora de a urmări să câștige bani în moduri ilegale.

Eugenie sau inginerie genetică?

Eugenia e un cuvânt care provine din limba greacă: eugenes, care înseamnă „bine născut”. Eugenia (eugenism) este o teorie socială care susține îmbunătățirea speciei (geneticii) umane; un set de credințe și practici care urmărește îmbunătățirea calității genetice a unei populații umane. La câini (și la cai, și la cine mai știe ce) se practică de mult timp prin (între altele) împerecherea diferitelor rase în ideea de a obține un specimen mai bun – că bun înseamnă docil (pentru companie) sau agresiv (pentru pază, protecție, vânătoare) e altă discuție. Pe scurt, eugenia e inginerie genetică – se lucrează asupra genomurilor pentru a obține specimene sănătoase, rezistente, care să trăiască mult (și să muncească mult etc.)

Eugenia nu s-a inventat azi. Platon (în Republica) sugera aplicarea de reproducere selectivă la om în jurul anului 400 i.e.n., pentru a produce o clasă de paznici – conceptul eugeniei pozitive (ființe umane mai bune). Prima eugenie negativă formală (legiferată) împotriva ființelor umane "inferioare" a fost cea formulată de Consiliul Creștin de la Agde, în anul 506 e.n., când s-a interzis căsătoria între veri. Britanicul Francis Galton, în 1883, era interesat de gestionarea științifică a împerecherii pentru a obține ființe umane mai bune, pornind de la teoria selecției naturale a lui Darwin (Darwin n-a prea fost de acord cu o astfel de abordare a teoriei sale – intuind posibilele pericole - dar după ce acesta a murit... Galton – văr cu Darwin - și-a văzut de ale lui și și-a numit cercetările „eugenie”). Ideile lui au fost preluate pe scară largă pe la începutul secolului XX, în Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Canada, țările scandinave dar și în alte state europene, de oameni de știință și politicieni aparent bine intenționați: oameni mai sănătoși, mai puternici... care nu ajungeau prea repede și prea des să „încarce” diverse sisteme ale statului: financiar, sanitar etc.. Ideile eugeniștilor au fost adoptate în spectrul politic sub formă de control al nașterilor, avort forțat, sterilizare (în principal). Darwin a susținut că programele de asistență socială pentru săraci și bolnavi sunt morale, dar și un pericol pentru generațiile viitoare dacă perpetuează specia oamenii cu boli congenitale grave: nivel scăzut de control al impulsurilor, nivel scăzut de inteligență sau empatie și care e posibil să se înmulțească mai repede decât cei sănătoși. Cercetătorii în domeniul inteligenței umane recunosc creșterea IQ în întreaga lume, dar susțin că în țările dezvoltate acesta scade, pentru că persoanele cu mai multă educație și venituri mai mari – asociate inteligenței superioare (!!) - tind să aibă mai puțini copii și întârzie reproducerea pentru a-și atinge diferite (alte) obiective. Și William Goodell (1829-1894) a pledat pentru castrarea / sterilizarea și supravegherea celor cu afecțiuni psihice.

În timp, eugenia a devenit o disciplină academică în numeroase colegii și universități, cercetătorii primind finanțări din mai multe surse. Au fost constituite organizații – Societatea Britanică de Educație Eugenică (1907), Societatea Americană de Eugenie (1921), de exemplu – pentru a câștiga sprijinul public dar și al preoților și pentru a iniția părinții în valorile eugenice. Au avut loc conferințe internaționale de eugenie, cu reuniuni la Londra (1921), la New York (1921, 1932), politicile eugeniste fiind inițial implementate în SUA (la începutul anilor 1900), dar și în Franța, Germania, Marea Britanie; politica eugenistă de sterilizare a unor pacienți cu afecțiuni psihice a fost aplicată (din 1920-1930) în mai multe state, între care Belgia, Brazilia, Canada, Japonia, Norvegia, Suedia, Finlanda. Mai apoi, eugenia a fost organizată pe plan internațional, înființându-se Federația Internațională a Organizațiilor Eugenice. Au fost organizate organisme de cercetare în domeniu: Institutul Kaiser Wilhelm de Antropologie, Ereditate Umană și Eugenie, Institutul Cold Spring Harbour Carnegie pentru Evoluția Experimentală, Biroul de Evidență Eugenică, de exemplu. Din punct de vedere politic, mișcarea eugenică a susținut măsuri precum legile de sterilizare. Eugenia a respins ideea că toate ființele umane se nasc egale și a redefinit valoarea morală în privința capacității genetice. A cuprins și elemente rasiste: urmărea o arie genetică pură – „rasa nordică” sau „ariană” – și o eventuală eliminare a raselor „nepotrivite”, "inferioare". Din punct de vedere social, eugenia a atins cea mai mare popularitate în primele decenii ale secolului XX, când a fost practicată cam pretutindeni în lume, fiind promovată de guverne, instituții și indivizi influenți. Multe state au adoptat diferite politici eugenice: proiecții genetice, controlul nașterilor, promovarea natalității diferențiate, restricții de căsătorie, segregarea (segregarea rasială și sechestrarea bolnavilor mintali), sterilizarea obligatorie pentru anumiți indivizi, avorturi forțate sau sarcini forțate, totul culminând în genocid – de genocid având grijă naziștii, în principal. „Legea pentru prevenirea urmașilor bolnavi ereditari” marchează începutul programului eugenic al regimului nazist. Acesta argumenta că persoanelor „defecte” nu ar trebui să li se permită să aibă copii. În schimb, legea promova selectarea acelor indivizi care, din punct de vedere genetic, erau considerați perfecți pentru a procrea. După adoptarea acestei legi au fost înființate în Germania circa 200 de curți de judecată speciale care urmau să stabilească ce se va întâmpla cu persoanele care sufereau de schizofrenie, boala Huntington, diverse handicapuri și chiar alcoolism. La început, oamenii aveau dreptul să conteste o eventuală măsură eugenică ce le-ar fi fost impusă, încercând să dovedească faptul că boala nu e ereditară sau că au fost aduși acolo din greșeală. Apeluri de succes au fost puține; spre exemplu, în primul an de la adoptarea legii aproape 4000 de persoane au făcut apel la decizia autorităților, dintre care 3.559 au fost respinse. Prin aceeași lege medicii erau obligați să-și înregistreze pacienții care se potriveau criteriilor impuse prin lege, aceștia urmând să ajungă în fața curților speciale. Acțiunea a avut ca rezultat circa 400 de mii de sterilizări între anii 1935-1945. Hitler credea că Germania va redeveni puternică doar dacă statul aplică principiile igienei rasiale și ale eugeniei asupra societății. Elementele rasiale au intrat repede în ecuație. În anii 1930, circa 400 de copii, cunoscuți drept „bastarzii din Renania”, născuți de femei germane, dar ai căror tați erau soldați africani francezi (din timpul Primului Război Mondial), au fost sterilizați deoarece erau considerați „inamici ai rasei”. „Procedura în sine era destul de periculoasă. Femeile erau sterilizate prin legarea tuburilor falopiene, care era o operație dificilă. Bărbaților li se făcea vasectomie. Cu timpul, naziștii au dezvoltat și metode de sterilizare rapidă. ”Este vorba de folosirea radiațiilor electromagnetice”, a declaratprof. Robert Proctor, de la Stanford.

Sub incidența legii din 1933, intrau persoanele suferind de: debilitate mintală, schizofrenie, tulburare bipolară, epilepsie ereditară, boala Huntington, orbirea ereditară, orice formă de diformitate ereditară severă.

În anul 1939 a luat naștere programul „Acțiunea T4” („viața nedemnă de viață”), în cadrul căruia au fost ucise zeci de mii de persoane considerate „nedemne” de a trăi. Inițial, programul a fost aplicat chiar populației germane, criminalilor și nebunilor pentru care statul considera că plătește prea mult. Pentru că problema se rezolva prea încet prin sterilizări s-a trecut la o soluție mai brutală și mai pragmatică. Regimul nazist avea și planuri pentru încurajarea creării unei rase ariene de elită și astfel a luat ființă organizația „Fântână vieții”, care avea ca scop încurajarea natalității dar și încurajarea gândirii populației în termeni eugenici. Programul era numai pentru germanii arieni care se potriveau criteriilor dar mai apoi a fost extins în Norvegia, Polonia, Danemarca și Franța.

Teoria eugeniei a influențat și legea căsătoriei: partenerii erau obligați să se supună unui control medical pentru a vedea dacă suferă de boli genetice – ceea ce ar fi fost incompatibil cu reproducerea.

Naziștii s-au inspirat de la americani. Aceștia, în 1907, în statul Indiana, au adoptat o lege (rămasă în vigoare până în 1973) prin care se impunea sterilizarea celor care sufereau de boli mintale. În California, persoanele care aveau trei condamnări penale, prizonierii cu anumite „perversiuni” și cei debili erau sterilizați, procesul fiind descris drept „asexualizare”. Eugenia a avut adepți și în Marea Britanie, dar nu s-a ajuns până la sterilizări.

Din cauza naziștilor multe societăți și-au schimbat denumirea, pentru a nu mai fi asociați eugeniei, termenul „eugenie” nemaifiind folosit, ci înlocuit, practic, cu „inginerie genetică” sau „îmbunătățire umană”. Relativ recent, guvernul britanic a aprobat folosirea unei tehnici speciale prin care, cu ajutorul ADN-ului, se pot elimina unele boli transmise de la mamă la copil. Mega baza de genomuri va fi utilă și în atingerea scopurilor eugeniei care, oricum ar fi numită înseamnă același lucru, și nu toți cercetătorii sunt de acord că este o chestiune morală, chiar dacă se discută despre eugenia liberală, adică despre alegerea vountară, conștientă a celor în cauză, de a alege genele viitorilor copii, avortul în anumite cauze etc..

Până la eugenia liberală, însă, multe femei au avut de suferit din cauza eugeniștilor care considerau că nu doar oamenii cu boli ereditare trebuie să se înmulțească mai puțin, dar și cei săraci, din rândul „raselor inferioare” – cum considerau ei a fi anumiți oameni (rasism medical, altfel spus). Astfel, în secolul XX, multe femei afro-americane, nativ americane și cele originare din Puerto Rico au fost sterilizate, uneori, fără a fi informate, în urma vreunei intervenții medicale de rutină (cum ar fi apendicita) sau după naștere. Unii oameni susțin că au semnat în necunoștință de cauză documente care permiteau medicilor să îi sterilizeze, iar alții că au fost constrânși în acest sens.

Eugeniștii erau convinși (sunt și azi convinși) că trebuie luate măsuri pentru prevenirea reproducerii „indezirabililor”, astfel ca probleme precum sărăcia, abuzul de droguri etc. să fie eradicate pentru viitor. Prin anii 1960 au fost sterilizați mulți oameni prin programe de eugenie administrate de stat. La programul eugeniei s-a renunțat în 1977, dar legea care permitea sterilizarea forțată a rămas în vigoare până în 2003, în Carolina de Nord.

În cazul femeilor din Puerto Rico care trăiau în SUA au fost sterilizate mai mult de o treime, între 1930-1970, ca urmare a unui parteneriat încheiat între guvernul american, politicienii din Puerto Rico și medici. Cele mai multe dintre femeile vizate de sterilizare erau din „clasa săracă” a muncitorilor, medicii fiind convinși că femeile sărace nu sunt capabile să utilizeze metode contraceptive. Unele au fost sterilizate gratis, altora li s-au oferit ceva bani, înainte de angajare. Printre insulari programul de sterilizare era numit „La Operacion”. Mulți dintre cei care au acceptat sterilizarea nu au înțeles că asta înseamnă că nu vor mai putea avea copii. Drepturile reproductive ale femeilor din Puerto Rico au fost încălcate și printr-un program experimental privind studiul pilulelor contraceptive, în anii 1950. Nu li s-a spus decât că e vorba despre un studiu clinic, evitându-se să li se spună că este despre pilula contraceptivă. Reacțiile adverse au fost urâte, și trei femei au murit. Nativelor americane și celor afro-americane li s-a întâmplat cam același lucru. Acestea au fost alese pentru sterilizare pentru că aveau o rată de naștere mai mare decât a femeilor albe. În secolul XXI, membrii comunităților de culoare arată, încă, o mare neîncredere față de personalul medical.

În India, sterilizarea e la modă încă din anii 1970 și încă se practică, pentru a limita înmulțirea populației – mai ales a celei sărace. Procedura era aplicată în special bărbaților, dar în prezent se aplică mai mult femeilor, deși procedura e mai complicată și implică riscuri mai mari. Prin 2014 a fost și un mare scandal, după ce 14 femei și-au pierdut viața în urma unor proceduri de gen și 20 erau în stare gravă (la o clinică publică din statul Chhattisgarh). Femeile în cauză au apelat la serviciile publice pentru această operație deoarece urmau să primească 14 mii de rupii (echivalentul a 10 euro pe atunci). Deși India a avut parte de o creștere economică serioasă, guvernul preferă metoda sterilizării populației în detrimentul contracepției, a educării femeilor – în primul rând – cu privire la aceasta. În 2014 India avea cea mai mare rată de sterilizare: 39 % față de 29 % în China. Conform datelor guvernamentale, între 2011 și 2012 au fost sterilizate 4,6 milioane de femei. Printr-un ordin emis în 11 februarie 2019 angajații din domeniul sănătății din statul Madhya Pradesh (India centrală) aveau datoria de a convinge cel puțin un bărbat să opteze pentru vasectomie. Ordinul a fost retras, în final, și pentru că niciun bărbat n-a optat pentru vasectomie. Povara contracepției e lăsată femeilor mai ales din cauza mitului că vasectomia afectează funcția sexuală și virilitatea bărbatului – mulți bărbați fiind convinși că asta e echivalentul castrării (deși operația la bărbați e mai simplă).

În 1975, când premier era Indira Gandhi, fiul ei a lansat o campanie violentă de sterilizare: satele erau încercuite de autorități și bărbații erau efectiv târâți în dube pentru sterilizare forțată. Peste 6 milioane de bărbați ar fi fost sterilizați într-un singur an și 2000 au murit din cauza complicațiilor.

În multe țări eugenia e politică de stat, deși nu se numește astfel. Unele legi instituie obligativitatea screening-ului obligatoriu al nou-născuților pentru hipotiroidism și fenilcetonurie care pot provoca retard mintal, iar alte state impun screening pentru alte tipuri de boli metabolice moștenite. În Cipru există o politică de screening prenatal și pentru avort menită să reducă incidența talasemiei; testele pentru genă sunt obligatorii pentru viitorii miri. În China, legea căsătoriei din 1950 stipulează că „impotența, boala venerică, tulburarea mentală, lepra”, precum și orice alte afecțiuni considerate de știința medicală ca făcând o persoană nepotrivită pentru căsătorie, sunt motive pentru interzicerea căsătoriei. Legea din 2001 impune în prezent aprobarea unui medic. În diferite provincii s-au adoptat legi care împiedică reproducerea anumitor persoane – cele cu retard mintal, de exemplu. Prin legea din 1994, considerată în Occident „legea eugenică”, tineri cu boli genetice au fost lăsați să se căsătorească numai dacă erau sterilizați sau erau de acord să utilizeze o altă formă de contracepție pe termen lung. În Rusia, în 1993, ministrul sănătății a aprobat procedura de avort forțat și de sterilizare a femeilor cu handicap. În Israel există un program de screening prin care se încearcă reducerea incidenței mai multor boli – programul e comparat cu eugenismul liberal (oamenii să fie de acord cu sterilizarea, avortul în cazurile date).

Noua eugenie susține utilizarea tehnologiilor reproductive și genetice pentru îmbunătățirea caracteristicilor și capacităților umane în funcție de preferințele părinților, fără intervenția statului. Termenul „eugenie liberală” a fost inventat de Nicholas Agar, dar din 2000 e preferat termenul „eugenie libertariană”, în ideea unei minime intervenții a statului.

Se colecționează deja genomuri pentru ca medicii, cercetătorii în diferite domenii să aibă materie primă pentru un diagnostic mai rapid și mai corect, pentru medicamente „țintite” s.a..

Începând din anii 1980, ingineria genetică a fost folosită pe scară largă pentru a modifica genetic organisme și alimente. Practica testelor genetice prenatale identifică gene nedorite sau markeri genetici nedoriți. Părinții potențiali pot alege să continue sarcina sau să renunțe la făt. Odată cu apariția diagnosticului genetic de preimplantare, părinții potențiali pot alege să utilizeze fertilizare în vitro și apoi să testeze celulele timpurii ale embrionilor creați pentru a identifica embrionii cu gene pe care le preferă sau pe care să le evite.

Eugenia, denumită și eugenism sau eugenetică, este o teorie socială care susține îmbunătățirea geneticii umane prin diferite mijloace de intervenție. Scopurile declarate sunt acelea de a crea oameni mai sănătoși, mai inteligenți, economisirea resurselor societății și curmarea suferinței umane. Metodele inițiale de atingere a acestor scopuri se bazau pe alimentație selectivă, dar cele moderne se concentrează pe controale parentale, analizele fetușilor, consiliere genetică, controlul sarcinilor, fertilizare in vitro și inginerie genetică.

Eugeniștii au spus „da” genocidului; pare că pentru ei orice cale de a „scăpa” de oamenii vulnerabili este binevenită și susținută – pe față sau pe ascuns. Criticile la adresa eugeniei / ingineriei genetice sunt foarte multe, atât din partea cercetătorilor cât și a preoților și a multor oameni, în general.

Altele:

https://povestiripescurt.blogspot.com/2019/08/CF-124-povestea-secreta-a-speciei-umane.html

Pentru informații amănunțite:

https://plato.stanford.edu/entries/eugenics/

*

https://www.researchgate.net/publication/332970627_Ce_este_eugenia

*

https://www.researchgate.net/publication/337155623_Eugenia_actuala

*

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/eugenia-nazista-sau-despre-purificarea-rasei

*

https://en.wikipedia.org/wiki/Sterilization_of_Native_American_women

*

https://www.greelane.com/ro/umanistic%C4%83/probleme/u-s-governments-role-sterilizing-women-of-color-2834600/

*

https://politicall.ro/india-probleme-politicile-sterilizare-femeilor/

*

https://blacknews.ro/ordinul-de-sterilizare-a-barbatilor-a-fost-retras-intr-un-stat-din-india/

Image by Gerd Altmann from Pixabay

Autoaparare. Citate favorite

Combaterea corupţiei nu este doar o bună guvernare. Este autoapărare. Este patriotism.

(Joe Biden, n. 20.11.1942, politician democrat american, vicepreşedinte al S.U.A. din 2009 in 2017, candidat la preşedinţie in 2020)

*

Nu există creaturi pe pământ, nici măcar acele animale pe care le-am numi laşe, care nu vor arăta curaj atunci când trebuie să se apere (Alexandre Dumas, in Vicontele de Bragelonne)

*

Autoapărarea este cea mai veche lege a naturii

(John Dryden, n. 09.08.1631-d.12.05.1700, poet, dramaturg şi critic literar englez, reprezentant al clasicismului, considerat părintele criticii literare engleze).

*

Tehnicile de autoapărare sunt foarte importante de ştiut în societatea de astăzi. Nu doar că s-ar putea să fii rănit. E mai mult pentru încredere. Este modul în care te simţi când intri într-o cameră. Fiecare pas pe care îl faci este mai sigur şi eşti mult mai conştient de ceea ce te înconjoară. Deci, cred că este un lucru foarte important - mai ales pentru femei.

(Milla Jovovich, n. 17.12.1975 la Kiev, Ucraina; model american, actriţă, cântăreaţă şi designer de modă)

*

Deşi violenţa nu este legală, atunci când este folosită în autoapărare sau pentru apărarea celor fără apărare, este un act de curaj, mult mai bun decât supuşenia lașilor. Aceasta din urmă nu se potriveşte nici bărbatului, nici femeii. Sub violenţă există multe etape şi varietăţi de vitejie. (Mahatma Gandhi)

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

John Dean "Jeff" Cooper s-a născut in Los Angeles, California, in 10.05.1920 şi a decedat in 25.09.2006. A fost comandant în Corpul de Marină al armatei S.U.A. în 1941 şi a servit în timpul celui de-al doilea război mondial în Pacific, obţinând rangul de maior. A luptat şi in războiul coreean şi a fost avansat in rang de locotenent-colonel înainte de a părăsi serviciul militar. Între altele, a fost editor la revista “Gunns and Ammo” in care scria lunar editoriale şi autor (a scris mai multe cărţi). Mânuia armele de la vârsta de 11 ani, devenind cunoscut mai apoi ca expert in arme; este unul dintre cei care au dezvoltat “tehnica modernă” de tragere cu pistolul, metodă folosită in autoapărare (pistolul se ţine cu ambele mâini, cu braţele întinse ridicate la nivelul ochilor).

Jeff Cooper a fost un filozof, moralist şi comentator politic.

Din filosofia lui Jeff Cooper

Mintea este arma ta primară. Propria-ţi siguranţă fizică depinde de tine, aşa a fost întotdeauna.

*

Lucrul esenţial este să aveţi întotdeauna în vedere că problemele pot apărea în orice moment.

Fiţi atenţi. Fiţi gata. Fiţi in alertă.

Oricine este conştient de mediul său ştie că pericolul atacului fizic există şi că există peste tot şi în orice moment.

Observaţi-vă pisica. Este dificil s-o surprindeţi. De ce? În mod natural, auzul său superior este parte a răspunsului, dar nu e totul. Se deplasează cu atenţie, folosindu-şi simţurile pe deplin. Nu este preocupată de chestiuni irelevante. Nu se gândeşte la munca ei sau la imaginea ei sau la impozitul pe venit. Ea pune in primul rând siguranţa fizică. Faceţi acelaşi lucru.

*

.Dacă vreodată vei avea nenorocul să fii atacat, vigilenţa îţi va dat un mic avertisment, hotărârea te va îndrepta spre o direcţie adecvată de urmărit şi, dacă acesta direcţie este de contraatac, urmeaz-o cu tot ce ai! Fii indignat. Fii supărat. Fii agresiv

Cum să cultivăm un răspuns agresiv? Cred că răspunsul este indignare... Răspunsul vostru, dacă sunteţi atacaţi, nu trebuie să fie teamă, trebuie să fie furie.

*

Dacă e să limităm criminalitatea violentă numai potenţiala victimă o poate face. Infractorul nu se teme nici de poliţişti, nici de judecător sau de juriu. Prin urmare, trebuie învăţat să-i fie frică de victima lui.

*

Niciun bărbat nu poate, dacă are onoare, să se supună ameninţărilor sau violenţei. Dar mulţi oameni care nu sunt laşi sunt pur şi simplu nepregătiţi pentru sălbăticia umană.

Violenţa domestică poate conduce la omor

Atunci când o femeie este abuzată ani la rând poate exista un moment in care să nu mai suporte şi să lovească mortal. Uneori o face cu ce are la îndemână, fără a intenţiona sa-şi ucidă abuzatorul, alteori îl îmbrânceşte, apărându-se, şi e posibil ca el să cadă şi să nu se mai ridice, dar sunt şi cazuri in care pare că a făcut-o ştiind exact ce face.

Foarte multe dintre femeile care ajung să fie condamnate pentru omor sunt cele care şi-au ucis partenerii abuzatori. La momentul judecăţii nu pare că procurorii şi judecatorii iau in seamă, ca circumstanţe atenuante, anii de abuz suportaţi de o femeie sau alta şi cu atât mai puţin par a lua in calcul că ar fi putut fi legitimă apărare. O femeie, in timp ce soţul o bătea de-i sărea sângele pe pereţi dă cu ochii de toporul pe care-l avusese el ridicat cu ceva timp înainte, când alerga după ea prin curte- Ia toporul şi i-l înfige in ţeastă. Omul moare, ea ajunge la închisoare. Scurt. Poliţaii au scăpat de griji - nu trebuie să se mai prezinte la toate scandalurile unde sunt chemaţi pentru că unul dintre soţi îl bate pe celălalt până îl lasă lat, uneori de faţă cu copiii minori (asta când nu-i bate şi pe copii). Femeia e vinovată, desigur, pentru că ar fi putut să plece. Unde, de exemplu, ar putea pleca una care are nouă copii?! De ce a făcut atâţia cu un abuzator?! Pentru că… in satul lor nu există un cabinet de “planificare familiala”, şi chiar de-ar exista…. Ar afla tot satul că a fost acolo şi ar afla şi bărbatul, care bărbat vrea copii cîţi îi dă Dumnezeu pentru a fi sigur că “femeia lui” nu-şi ia lumea in cap. Nici măcar un medic de familie nu e in fiecare sat! Nici in comune, in anumite zone!

Când se ajunge la omor, specialiştii - psihologi, politişti, judecători, asistenţi sociali şi mai ştiu eu cine - trebuie să înţeleagă cauzele care au dus la curmarea vieţii unui om şi să facă astfel încât cazurile de acest gen să fie cât mai rare (pentru că deloc e himeră). Aceşti specialişti trebuie să înţeleagă ce s-a întâmplat in fiecare caz in parte, pentru că fiecare caz are particularitîţile sale. Poate că ar trebui să existe politişti care să fie pregătiţi special ca să intervină in cazurile de violenţă domestică…

Cine are cunoştinţă despre cazuri de violenţă domestică ar trebui să vorbească… Să spună rudelor acelor oameni, prietenilor acelora, chiar şi angajatorilor abuzatului şi abuzatorului… Pentru asta, însă, ar trebui să îşi educe mentalitatea şi rudele, prietenii, angajatorii… Da, ar putea părea “amestec in viaţa altuia”… dar s-ar putea evita o tragedie.

Autoritîţile cu atribuţii in materie - sau asociaţiile şi fundaţiile din domeniu - ar putea tipări broşuri cu sfaturi pentru cazuri de acest gen, broşuri care să fie împărţite oamenilor, in general. Aşa cum găsim in cutiile poştale fel şi fel de broşuri care ne spun - in prag de alegeri electorale - despre activitatea celor care ne cerşesc voturile am putea găsi broşuri care să explice cum poate fi combătută violenţa domestică şi ce trebuie să facem într-o astfel de situaţie (cui ne putem adresa de urgenţă) şi ce trebuie să facem când cunoaştem astfel de situaţii. C-o floare nu se face primăvară, dar… dă semne că vine primăvara.

Autorităţile (Ministerul Muncii, la noi) trebuie să aloce fonduri pentru adăposturi necesare femeilor care vor să scape de o viaţă de abuzuri; trebuie să aloce fonduri pentru psihologi care să ajute persoanele abuzate să reînceapă să aibă încredere in sine şi să nu se mai teamă că fiecare mână ridicată înseamnă un pumn abătut asupra lor ş.a.m.d.. Trebuie dezvoltate planuri de intervenţie imediată, pentru protejarea celor afalţi in pericol, şi mai apoi planurile pe termen lung Nu in ultimul rând, este nevoie de jurişti care să ajute victimele să scape din plasa unei vieţi de abuzuri. Politiştii trebuie să intervină fără comentarii când femeia le prezintă un ordin de protecţie împotriva unui partener violent şi să n-o mai ardă aiurea cu texte de genu’ că, vezi… abuzatorul are şi el drepturile lui…, există prezumţia de nevinovăţie şi alte bazaconii. Care prezumţie de nevinovăţie când femeia respectivă are un ordin semnat de un judecător?! Ce a hotărât un judecător se execută, nu se discută; dacă se discută, legea e degeaba.

Persoanele supuse violenţei domestice - dar şi abuzatorii - suportă un mare risc: fiecare oră ar putea fi ultima din viaţa lor. E nevoie de specialişti care să ştie să discute cu toate părţile implicate, până nu e prea târziu. 

Ce viaţă săracă! Hărţuitorii

Ce viaţă săracă trebuie să aibă cineva care-şi aduce in centrul atenţiei o persoană pe care n-o cunoaşte! In limbaj suburban despre aceşti oameni se spune ca “li s-a pus pata”.

Ce viaţă săracă trebuie să aibă cineva care îşi face o pasiune din a hărţui pe alţii! A hărţui, conform dicţionarului, înseamnă (între altele) a necăji (a încerca a necăji - asta-i completarea mea) pe cineva cu tot felul de şicane, probleme, întrebări etc., a nu lăsa in pace pe cineva; a cicăli, a sâcâi, a pisa.

Cred ca hărţuitorii sunt psihopaţi care caută să fie in centrul atenţiei unei persoane sau unui grup de persoane. Hărţuirea este un comportament intenţionat, care ameninţă sau deranjează insistent.

Victima şi hărţuitorul sunt pe canale diferite de comunicare. O persoană politicoasă, care-şi respectă semenii, răspunde cu politeţe - chiar cu căldură - unor adresări, dar hărţuitorul interpretează eronat politeţea celuilalt, bunul simţ, considerând că a primit, de fapt, o încurajare într-o direcţie care există doar in mintea lui.

Codul penal al României, intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, defineşte hărţuirea, in art. 208, ca fiind: (al.1) fapta celui care, în mod repetat, urmăreşte, fără drept sau fără un interes legitim, o persoană ori îi supraveghează locuinţa, locul de muncă sau alte locuri frecventate de către aceasta, cauzându-i astfel o stare de temere; (al.2) efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanţă, care, prin frecvenţă sau conţinut, îi cauzează o temere unei persoane.

Fapta va fi cercetată penal numai dacă persoana hărţuită va depune o plângere prealabilă la organele de anchetă penală (poliţişiti, procurori, pe scurt). Pedeapsa pentru astfel de faptă (in funcţie de gravitate) poate fi închisoarea sau amenda.

Hărţuitorul îşi poate alege orice persoană pentru a încerca dominarea, dar aceasta nu înseamnă că orice persoană aleasă de hărţuitor - pe criterii numai de el ştiute - devine victimă. Mai sunt şi cazurile in care victima poate deveni agresor.

Hărţuirea s-a “extins” şi in mediul online, mediu in care hărţuitorii se bucură de oarecare anonimat, şi se concretizează, in general, sub formă de mesaje răutăcioase, denigratoare dar pot fi şi mult mai grave formele de manifestare. Hărţuitorii - au constatat cercetătorii americani - suferă de narcisism, psihopatii şi înclinaţii sadice. Psihopatia nu este o boală mintală, ci o tulburare de personalitate care se caracterizeaza printr-un comportament deviat faţă de ceea ce o societate consideră a fi normal. Una dintre caracteristicile principale este instabilitatea emoţională: acum te laudă, acum te face troacă de porci; acum te iubeşte, acum te urăşte, şi tot aşa.

Hărţuitorii online alimentează “trolli”, acei provocatori pe care-i întâlneşti aproape la tot pasul - in RO, am constatat, in special in timpul campaniilor electorale. Aceşti comentatori agresivi in limbaj distrug orice discuţie care ar putea fi constructivă şi creează o atmosferă ostilă. “Trollingul”, afirmă specialiştii, e in mare măsură şi o consecinţă a anxietăţii şi frustrării.

Agresorii din online pot crea daune serioase unor persoane prea sensibile - din aceasta cauză mulţi administratori de siteuri se văd nevoiţi să cenzureze mesajele şi comentariile.

Să nu uitaţi nicio clipă că psihopaţii ştiu să poarte “masca sănătăţii”. Psihopaţii, in comparaţie cu alte tipuri de stări patologice, nu au deliruri sau alte manifestări ale gândirii ilogice, ba chiar par inteligenţi, ştiu să se integreze in societate, sunt simpatici in unele cazuri şi par credibili, ceea ce-i face pe cei care au neşansa să-i întâlnească să îi considere “perfect sănătoşi” (la început). Psihopaţii ştiu exact ce fac, dar se consideră mai presus de normele sociale. Psihopaţii nu au sentimente pentru ceilalţi - să nu vă lăsaţi păcăliţi de unele “efuziuni emoţionale” menite, de regulă, să câştige atenţia, simpatia. Sunt mincinoşi patologici, au o judecată precară şi trăiesc exclusiv pentru plăcerea proprie; plăcere găsesc hărţuitorii (şi) in a face rău altora. Viaţa lor sexuală - afirmă psihologii - este impersonală, trivială şi slab integrată - de-ar fi altfel, hărţuitorii,  n-ar avea atâta timp şi determinare să se ocupe de necunoscuţi, să se certe cu necunoscuţii, să-i agaseze, să-i plictisească chiar şi atunci când sunt ignoraţi (sau cu atât mai mult atunci).

Ce înseamnă, de fapt, “viaţă săracă”? Înseamnă multe, dar sunt atât de puţine in astfel de viaţă. O viaţă săracă poate însemna lipsa dragostei, săracie de prieteni, sărăcie de idei, sărăcie de relaţii armonioase… în general fel şi fel de lipsuri, inclusiv materiale in multe cazuri. Cercetătorii au constatat că sărăcia - inclusiv sau mai ales cea materială - poate “degrada” creierul.

Ce legătură este între “viaţa săracă” şi hărţuitor? Lipsit de dragoste - sau incapabil să o simtă - individul se poate transforma inclusiv intr-un narcisist, (tulburare de personalitate) iar narcisistul se numără in categoria psihopaţilor grandomani. Hărţuitorilor - chiar şi celor anonimi - le place atenţia, le place să ştie că cineva se gândeşte la ei doar şi numai pentru că s-a plictisit să tot dea de mesajele lor pe undeva.

Nu le daţi apă la moară hărţuitorilor, ci ignoraţi-i, atunci când e posibil. Dacă insistă cu hărţuirea faceţi-le  o plângere la poliţie  sau - in cazul hărţurii online - raportaţi mesajele / comentariile lor etc. administratorilor de siteuri, de reţele de socializare, administratorilor platformelor unde sunt găzduite siturile şi / sau reţelele de socializare - chiar dacă hărţuitorul e într-un alt stat. E posibil să aveţi parte de unul care ştie să-şi ascundă urmele online, dar cel mai adesea hărţuitorii online sunt postaci care s-au plictisit in propria viaţa şi nu ştiu cum să-i plictisească pe ceilalţi, dar nu au cine ştie ce cunoştinţe in materie de informatică. 

Violenţa împotriva femeilor şi cetăţenii

Îi ştiţi pe aceia care îi critică pe toţi “necredincioşii”? Ei sunt cei mai credincioşi - in mintea lor - criticând tot ce iese din limita înţelegerii lor. Sunt aceia care nu au toleranţă decât pentru ei şi cei ca ei, ceilalţi fiind ori fără credinţă ori de-a dreptul satanişti. Mulţi dintre cei care-şi scandează credinţa la fiecare colţ de stradă au mai tot timpul pe limbă cuvântul “satana”: Piei, satană! E satanist; e al dracului ş.a.m.d. Tooot timpul il invoca pe “necuratul”. In acest timp, ceilalţi îşi văd liniştiţi de credinţă, fără a considera necesar să manifeste fel şi fel de gesturi care să le dovească această credinţă - nu sunt interesaţi să dovedească ceva cuiva şi nu au replică decât pentru aceia care se încăpăţânează să-i hărţuiască cu aberaţii despre ceea ce înţeleg ei că este “credinţa adevărată”. Aceştia - cei tăcuţi - aleg să nu îndure dacă se poate şi altfel. Îndrăznesc să lupte?! Sunt “fiii şi fiicele satanei!”

Îi ştiţi pe aceia care merg des la biserică dar ocolesc un cartier doar pentru că pisica neagră le-a tăiat calea? Sau pe cei care nu vor să ia sau să dea ceva “peste un prag”? De ce le mai trebuie superstiţiile când au credinţă puternică in Dumnezeu?

Îi ştiţi pe aceia (bărbaţi) care propovăduiesc in "Casa Domnului" că femeia e mai bicisnică decât bărbatul şi nu se poate discuta despre egalitate între femei şi bărbaţi, pentru că bărbatul e “dat de la Dumnezeu” să conducă? In Biblie scrie că omul va conduce peste toate lucrările creaţiei - om este şi femeia. E plămădită din coasta lui Adam?! O fi, dar tot om a devenit când a primit “suflarea vieţii”. Omul, oricum, nu are puterea finală asupra Creaţiei, ci doar una “delegată” - şi nu prea se descurcă.

Îi ştiţi pe aceia (femei) care susţin că aşa e dat de la Dumnezeu, ca bărbatul să conducă femeia şi că, din când in când, o palma nu strică? Dar pe aceia (bărbaţi) care spun râzând că femeia e cea mai vinovată, că nu tace din gură? A zis-o (in 2015 - dar credeţi că şi-a schimbat mentalitatea?) un viceprimar din comuna Albeşti, judeţul Vaslui, comuna unde cel puţin 15 femei sunt bătute de soţi - “dar nu aşa grav” (se referea la o femeie care şi-a ucis soţul cu toporul, in timpul unei bătăi - ultima bătaie din 18 ani). Când o fi grav pentru indivizi ca acesta, care merg la biserică in fiecare duminică? Ei o spun, nu eu! Ce zice preotul din comună?! Că are cunoştinţă despre astfel de cazuri - prin taina spovedaniei - dar… nu are ce să facă! Nu se pune problema unei egalităţi între femei şi bărbaţi - am scris şi mai sus, citand acest “preot” pentru care femeile sunt “mai bicisnice şi conform Scripturii”.

Doar zice şi-n Biblie; nu? Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului. Pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este. Ci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru totul. (Efeseni 5: 22-24).

Îi ştiţi pe aceia (femei) care porcăiesc femeia care a “îndrăznit” să obţină ordin de protecţie şi soţul bătăuş poate fi arestat şi închis dacă ignoră ordinul? Da! Există! Aceste fiinţe (bătute şi ele, la rândul lor - educate de mici să rabde, pentru că femeia - nu-i aşa?! - e la cheremul bărbatului) îi spun celei care se scutură de jugul abuzurilor de toate felurile că nu e “femeie de casă” pentru că şi-a dat bărbatul pe mâna poliţailor! Dar pe aceia care trăiesc după “principiul” femeia nu-i femeie până nu e bătută îi ştiţi?

Îi ştiţi pe aceia (bărbaţi, de regulă) care sunt chemaţi de o femeie bătută măr in stradă - sub ochii vecinilor care strigă la agresor - plină de sânge, cu ordinul de protecţie in buzunar? Nu-i ştiţi?! Sunt ăia care au ca atribuţii protejarea cetăţeanului şi au tupeul să spună: Doamnă, ne-aţi chemat doar pentru două palme?!

Îi ştiţi pe ăia care îi spun femeii bătute: pe el l-ai luat, cu el să mori? Nu-i ştiţi?! Sunt, in general, membri din familia femeii agresate…

Îi ştiţi pe ăia (femei şi bărbaţi) care spun: nu putem face mai mult pentru protejarea femeilor abuzate pentru că nu sunt bani? Trebuie să-i şiţi! Sunt aceia care, periodic, vin şi cerşesc voturi electorale.

Aţi auzit vreun politician care să aibă in “programul de guvernare” ceva care ar putea schimba - într-un procent cât de mic - această situaţie dramatică? Oh, da! Vorbesc despre protecţie socială politicienii, dar se gândesc la pensii, salarii, ajutoare sociale - nu se bagă ei in familia omului violent! Pentru asta sunt alte instituţii… Sigur că sunt, dar nu suficiente şi nu cu oameni pregătiţi să se descurce şi cu femeile abuzate şi cu abuzatorii, oameni care să înţeleagă că violenţa nu face parte din farmecul căsătoriei, nu e o valoare a familiei tradiţionale (că tot e la modă această sintagmă) şi nici nu este protejată prin dispoziţiile legii cu privire la intimitate.

Femeile nu sunt bătute numai in zonele rurale, ci şi in marile oraşe; nu rabdă bătăi şi umilinţe numai femeile cu puţini ani de şcoală, ci şi femei cu studii superioare, cu funcţii importante. Unora le este ruşine să recunoască şi să plece, altora le este frică, altele nu au unde să meargă, unele au fost educate că menirea femeii este să asculte de bărbat, să rabde, şi o bătaie, acolo, face parte din farmecul căsătoriei ş.a.m.d..

Şi nu doar bărbaţii cu puţini ani de şcoală la activ lovesc femei - la rândul lor au fost educaţi in mentalitatea că femeia trebuie să se supună voinţei lui şi dacă n-o face de bună voie trebuie să i se aplice o pedeapsă.

De ce nu intervin (toţi) preoţii?! Totuşi, nu mai suntem in secolul XIV! Foarte mulţi preoţii par a menţine această idee a femeii supuse bărbatului! Femeia datorează ascultare bărbatului ei!

Cum de uită, cei mai mulţi, ce scrie (tot) Biblia, in Geneza (1:27): Dumnezeu a creat omul după chipul său, l-a creat după chipul lui Dumnezeu; i-a creat de sex bărbătesc şi de sex femeiesc. Altfel spus, şi bărbatul şi femeia reflectă calităţile lui Dumnezeu. Ce contează că unul a fost creat primul şi celălalt al doilea?! Aşa ajung pe lume mulţi copii - îl consideră părinţii superior pe cel născut primul? Al doilea este mai puţin iubit?

Îi ştiţi pe cei amintiţi mai sus? Dacă îi ştiţi, credeţi că au dreptate, credeţi ca procedează corect? Dacă nu îi ştiţi, aflaţi că pot fi foarte aproape chiar şi de voi. 

13-15 iunie 1990 - un preşedinte mulţumeşte pentru violenţe

N-am fost in Bucureşti in zilele de 13-15 iunie 1990. Ceea ce ştiu am aflat de la sora mea, de la amici şi de la televizor… dar îmi e de ajuns să ştiu că a fost cumplit.

Datele istorice sunt cunoscute (sau ar trebui să fie cunoscute)… Scriu aceste rânduri pentru că nu-mi vine a crede că un şef de stat - Ion Iliescu - pe care doar că nu ne-am rugat de oameni să nu-l aleagă preşedinte, a fost in stare să mulţumească minerilor pentru violenţa de care au dat dovadă! Şi acesta nu e singurul aspect surprinzător - cu sensul de groază. Mai e simpatia de care s-a bucurat (se mai bucură in rândul unora) acel lider al minerilor - caraghios până la paroxism in unele apariţii publice. Cum să simpatizezi un individ care a condus ortacii (câţi or fi fost, cu adevărat, mineri) in Bucureşti pentru a sparge capete şi geamuri, pentru a distruge sedii de partide şi alte instituţii? Ştiu că se vorbeşte mult despre toleranţă - dar aşa ceva nu trebuie tolerat - şi se vorbeşte mult despre iertare - să ierţi, ok, dar să şi uiţi? Poate că iertare fără uitare nu se poate, dar nu cred că-i sănătos să uităm astfel de grozăvii care par să se repete de-a lungul istoriei… “Cine uită istoria e condamnat sa o repete” - şi cine n-o uită, se pare, o repetă. In septembrie 1991, ianuarie şi februarie 1999 au mai fost mineriade… Să sperăm că nu vor mai fi - “gurile rele” zic că nu mai sunt nici mineri: au plecat din ţară sau s-au împrăştiat prin oraşele României.

După ce preşedintele, in 15 iunie, le-a mulţumit minerilor, la Romexpo (unde au fost trasportaţi cu autobuzele), au fost conduşi la Gara de Nord şi au urcat in trenurile care îi aşteptau pentru a-i duce in Valea Jiului, de unde veniseră.

De ce au fost chemaţi minerii la Bucureşti? Pentru că civilii nemulţumiţi de regimul politic care tocmai se instaura şi care mirosea a comunism îşi montaseră corturi in Piaţa Universităţii şi protestau. Dimineaţa, devreme, in 13 iunie, forţele de ordine au distrus corturile din Piaţă şi au făcut arestări.. Fireşte, totul a degenerat. Ceva mai târziu au sosit nişte muncitori de la IMGB pentru “a face ordine”. Atunci s-au auzit prima dată lozinci ca “Moarte intelectualilor!”, “Noi muncim, nu gândim!” Cu oameni care pot gândi aşa ceva cum să ne aşteptăm la o viaţă armonioasă in România?! Ne mirăm că nu avem valori, scrie Cartim, între altele, in articolul său.

In 13 iunie, pe tot parcursul zilei, au avut loc confruntări violente între manifestanţi şi forţele de poliţie, au fost incendiate autobuzele poliţiei, sediile Poliţiei Capitalei, Ministerului de Interne, SRI. Preşedintele citeşte, la televiziune, un comunicat in care zice: Chemăm toate forţele conştiente şi responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului şi televiziunii pentru a curma încercările de forţă ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democraţia atât de greu cucerită. Seara, trei garnituri de tren pline cu mineri au plecat din Petroşani spre Bucureşti; un al treilea tren a plecat a doua zi, in 14 iunie, tot spre Bucureşti, din gara Motru. Minerii sosiţi in Gara de Nord au fost preluaţi de reprezentanţii instituţiilor de forţă şi ghidaţi prin Bucureşti, in punctele considerate nevralgice. Toţi intelectualii, persoanele cu barbă, cei îmbrăcaţi cu haine fistichii au fost bătuti, arestaţi, urcaţi în dubele Poliţiei şi interogaţi la o unitate militară din Măgurele. (sursa wikipedia)

Iliescu vorbea despre democraţie, dar cine ştie la ce îi era, de fapt, gândul? Ca mai toţi politicienii (mai ales cei români) spunea ce credea că vor oamenii să audă. Acest om n-a ştiut vreodată ce înseamnă democraţia - să nu vă fie cu supărare, dar nu cred in comunişti reciclaţi, chiar dacă, se spune, oamenii se pot schimba - unii oameni, dar nu şi acesta (a dovedit-o din plin şi o dovedesc şi cei care fac parte din partidul emanat din F.S.N.)

După aceste evenimente a urmat o perioadă de îngrădire a libertîţii presei (nu afirm că azi nu există tentative de a îngrădi libertatea presei prin fel şi fel de proiecte de legi care, din fericire, n-au reuşit să şi devina legi), fiind prezentat - mai ales la televiziune - punctul de vedere unilateral al partidului aflat la guvernare; sediile partidelor de opoziţie erau devastate…

Andrei Cornea,  eseist, istoric al artei, clasicist, publicist şi filosof român, cunoscut pentru traducerea integrală în limba română, sub îndrumarea lui Constantin Noica, a dialogului Politeia al lui Platon, din greaca veche, a scris:

Alcătuind o categorie socio-profesională ce aparţine mai degrabă secolului al XIX-lea decât secolului al XXI-lea, minerii au adâncit, în Romania postcomunistă, schismele sociale, delimitările dintre clase, sporind frustrările şi ranchiunile. În alt articol, Andrei Cornea spune că se poate vorbi despre un pogrom simbolic împotriva studenţilor şi intelectualilor de elită, dar şi asupra ţiganilor, molestaţi şi ei de mineri.

Momentul 13-15 iunie 1990 a fost dovada a ceea ce ne aştepta… In Decembrie 1989 avusesem o şansă, ca naţiune - am pierdut-o.

Cum să arunci un câine pe fereastră?!

Un antrenor de rugby de la Dinamo ar putea explica: îl iei in braţe şi-i dai drumu’ pe fereastră.

in foto NU e Maylo

Asta zice o tipă: Demici Ştefan, venit la ea in casa împreună cu un amic al ei, într-un apartament aflat la etajul 14 al unui imobil din Bucureşti, i-a ucis câinele. Probabil beat – sau doar inuman (in vino veritas) – s-a enervat pe câinele din rasa Shih Tzu şi l-a aruncat peste balcon.

Înainte tot glumise că-l aruncă pe geam dacă nu încetează cu lătratul. Cine să ia in serios astfel de ameninţare care e, cel mult, o glumă sinistră? Dar când fata a observat că lipseşte câinele a dat fuga in faţa blocului şi l-a găsit mort in zăpadă. Avea şase ani şi se numea Maylo. Sunt mici şi energici căţeluşii aceştia.

Îmi doresc să fie un accident. E tragic, e trist, dar mai uşor treci peste necaz gândindu-te că e un accident. Nu vrei să crezi că există astfel de oameni in general si cu atât mai puţin vrei să crezi că ţi-au călcat pragul, că sunt in preajma ta!

Antrenorul neagă că ar fi aruncat câinele pe fereastră…