Se afișează postările cu eticheta Gerard_de_Nerval. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Gerard_de_Nerval. Afișați toate postările

2013-01-28

Gerard de Nerval

portret Gerard de Nerval

Gérard de Nerval, avand numele adevarat Gérard Labrunie, s-a nascut la Paris, in 22 Mai 1808 si a murit in 26 Ianuarie 1855, la Paris. A fost poet, eseist, traducator, povestitor, publicist considerat unul dintre cei mai importanti poeti romantici.

Mama sa a murit cand el avea vreo doi ani si, afirma unii, Nerval incearca s-o descopere pe aceea care-l parasise atat de curand. Misterul feminin este in centrul unei creatii in care mama si iubita se confunda. O adoratie aproape mistica il face sa-si caute idolul in lumea literaturii si artei, a sensibilitatii si daruirii extreme.

Femeia care ii va rascoli simturile si sufletul, actrita Jenny Colon, insensibila la zbuciumul tanarului sau adorator se va casatori, iar un an mai tarziu moare, ceea ce produce lui Nerval prima criza de nebunie. Evadeaza in Orient unde va cauta cu disperare, in credintele si religiile locului, idolul, femeia care va imbina magic forta si puterea de daruire a zeitelor Isis, Venera, a Fecioarei Maria. Femeia orientului, acoperita de valuri si invaluita in mister ii cultiva iluzia regasirii unui ideal obsedant, acela al eternului feminin. Amestecul de popoare si de credinte religioase, il conduce spre sincretismul religios.

Cunoscutii il numeau “blandul Gerard”, pentru ca era de o sensibiliate si modestie legendare dar sunt si altii care-l numesc “poetul nebun”, pentru ca a avut cateva caderi psihice si a fost nevoit sa imbrace camasa de forta.

Talentul sau de traducator a fost dovedit cand a tradus “Faust”, a lui Goethe, dar e mai cunoscut pentru poemele sale si pentru povestiri. Fiicele focului este o colectie de povestiri din care Sylvie e cea mai cunoscuta. Aurélia e considerata cea mai bulversanta confesiune a lui Nerval. Naratorul plange la picioarele altarului bisericii Notre Dame de Lorette si la finalul plimbarii are o criza de delir: stelele care stralucesc pe fimament se sting in ochii sai precum lumanarile din biserica, dar el e constient ca se afla in Place de la Concorde. Vede un “soare negru intr-un cer pustiu si un glob rosu de sange” deasupra gradinilor Tuileries.

Viziunea asupra lumii trece la Nerval prin hermetism. O indica si concluzia din Aurelia:
Dar dupa cate mi se pare, evenimentele terestre erau legate de cele din lumea invizibila, print-unul din acele raporturi ciudate de care eu insumi nu-mi dau seama si pe care e mai usor sa-l arati decat sa-l definesti. […] Ce facusem? Tulburasem armonia universului magic de unde sufletul meu isi tragea certitudinea unei existente nemuritoare. Eram blestemat fiindca, incalcand lumea divina, dorisem sa dezvalui un mister redutabil.

Hermetismul, gnoza sau alchimia au pasionat numerosi poeti, intre care Shakespeare, Baudelaire, Rimbaud, Breton, Daumal, Artaud, Char si totusi niciodata secretul n-a fost atat de aproape si atat de departe ca in El Desdichado (Dezmostenitul)

Animalul de companie a lui Nerval

Animalul sau de companie era un homar numit Thibaut si pe care il plimba, legat cu o funda galbena, in gradinile publice. Intr-un articol despre viata lui Nerval Theophile Gautier nota:
De ce sa fie un homar mai ridicol decat un caine? …sau decat o pisica, sau o gazela, sau un leu, sau orice alt animal pe care cineva alege sa-l plimbe? Mie imi plac homarii. Sunt creaturi linistite si serioase. Cunosc secretele marii, nu latra si nu-si fac nevoile in public precum cainii. Si Goethe avea aversiune fata de caini, si nu era nebun.

Moartea lui Gerald de Nerval

La minus 18 grade cate erau in Paris in noaptea din 25 spre 26 Ianuarie (publicase prima parte a Fiicelor Focului), Nerval se plimba pentru ultima data prin orasul sau iubit. E gasit spanzurat cu un snur de grila unui gard din Rue de la Vieille Lanterne (strada care a fost distrusa in 1858 si se spune ca locul sinuciderii corespunde locului unde azi se afla cusca sufleorului din Theatre de la Ville, in Place du Chatelet). Cand a fost gasit mai respira inca dar nimeni nu a vrut sa taie latul inainte de sosirea comisarului de politie, care a mai putut desprinde din lat un cadavru cu palarie pe cap.

La 30 Ianuarie, in Catedrala Notre-Dame, Gerard de Nerval a beneficiat de slujba religioasa la insistentele medicului sau psihiatru (si prieten), Blanche, pe langa arhiepiscopul Parisului.

Nerval a visat la reconcilierea spiritului cu materia, a omului cu universul, a realitatii cu visul.

Resurse: wikipedia, rev. Romania literara, rev. Clipa, Maestrii ocultismului, de Andre Nataf
Sursa foto wikipedia

Altele:

Dezmostenitul (El Desdichado)

de Gerard de Nerval (1808-1855)

Gerard de Nerval a fost pasionat de ocultism; stau marturie Les Illumines (Iluminatii), unde evoca, printre altii, figura lui Cagliostro, si Voyage en Orient (Calatorie in Orient), unde  ofera o continuare a legendei lui Hiram.
Nerval a presimtit – si toata opera sa sta marturie – asemanarile intre demersul propriu si acela al alchimiei si chiar al tarotului. Stabilind aceste similitudini, prinzandu-le in scrierile sale – si El Desdichado incheie o indelungata cautare – si-a exprimat secretul esential, simbolistica intima.
Georges Le Breton releva corespondentele intre unele fragmente ale faimosului si mereu misteriosului poem El Desdichado si, pe de alta parte, alchimie si tarot:

Eu1 sunt Tenebrosul, Vaduvul, Neconsolatul,
Printul de Aquitania la Turnul abolit;
Singura Stea a murit, iar lauta mea constelata2
Poarta Soarele negru3 al Melancoliei4.

In bezna Mormantului5, Tu care m-ai consolat,
Da-mi inapoi Pausilippul si marea Italiei6
Floarea7 ce-i placea atat inimii mele dezolate
Si bolta de vita unde Pamprul se insoteste cu Trandafirul8.

Sunt Amor eu, ori Phoebus?... Lusignan sau Biron?
Fruntea inca mi-e rosie9 de sarutul Reginei10;
Am visat in Grota unde pluteste Syrena11

Si de doua ori12 invingator am trecut peste Acheron,
Acompaniind rand pe rand cu lira lui Orfeu13
Suspinele Sfintei14 si strigatele Zanei.

Unde:
1) Cel ce se numeste “Eu” este, se pare, Pluton al alchimiei, care reprezinta pamantul ascuns aub culoarea neagra. Aceasta “negreala” se intalneste la inceputul operei alchimice Este “moartea”, “melancolia”…
2) Primele trei versuri corespund arcanelor XV (Diavolul), XVI (Turnul trasnit) si XVII (Steaua) din tarot.
3) “Soarele negru” apare in numeroase texte alchimice;
4) “Melancolia” simbolizeaza “putrefactia materiei”;
5) Alchimistii spuneau ca “un rege trebuie inmormantatpentru ca apoisa fie inviat din propria cenusa”’
6) Pausilippul e piatra (filosofala) la rosu. Iar marea e mercurul;
7) E vorba despre “floarea alba” a Proserpinei din mitologie;
8) Pamprul reprezinta culoarea ruginie, deci pe Marte; trandafirul o desemneaza pe Venus. Din unirea lor ia nastere soarele filosofic;
9) Oare nu s-ar putea spune ca primul catren al sonetului este negru, al doilea alb iar prima terțina rosie?
10) Sulful este regele filosofic iar apa mercuriala regina;
11) Sirena este Melusina; grota – vasul alchimic;
12) Versul face aluzie la cea de-a doua etapa a operei;
13) Dom Pernety scrie: “Ca poet, Orfeu este Artistul, cel care povesteste alegoric ceea ce se petrece in operatiile Magisteriului (compozitie chimica avand, pentru cei din vechime, proprietati miraculoase)”;
14) Sfanta este Fecioara alchimica, aceea care va da nastere “materiei inteleptilor”.

(Extras din rev. Fontaine, nr. 44-45)
(Maestrii Ocultismului, Andre Nataf, p.334, Ed. Enciclopedica Bucuresti, 1995, traducerea: George Anania si Matilda Banu)

Traducerea mai des intalnita:
Sunt sumbrul, văduvitul - sunt cel nemângâiat, / Sunt prințul Aquitaniei, cu turnu-n praf căzut:
Mi-e astrul mort - lăuta-mi, cu ceru-i înstelat, / Un negru Soare poartă - Melancolia - scut.

În noaptea mormântală, tu, ce m-ai mângâiat, / Redă-mi un țărm italic, Posilipul pierdut
Și floarea dragă mie, în duhul cel uscat, / Și bolta unde vițe măceșul a-născut.

Sunt Amor sau sunt Phoebus. Sunt Lusignan? Biron? / Mi-e fruntea de-al reginei sărut împurpurată; / Visam în grota unde sirenele înoată... //

De două ori trecut-am glorios prin Acheron. / Cântând fără-ncetare, pe orfica mea strună, / Când gemete de sfântă, când strigăte de zână.

Nota: nu stiu cine a tradus versurile; daca stie cineva si vrea sa-mi spuna... Multumesc.