Adie vântul anarhiei

Cred că un pas important al omenirii va fi cel al renunţării la proprietate. Când nu vor mai exista teritorii care să aparţină unui om, trib, neam sau corporaţie, vom reuşi să convieţuim armonios pe planeta Pământ.

Nu ştiam de ce mi se părea cunoscută ideea despre desfiinţarea proprietăţii…

Reprezentanta U.S.R.-Plus (mai mult Plus, apoi fostă Plus) pe care am citat-o mai sus a dat glas unei idei a anarhiştilor - dar ea face parte dintr-un partid politic; practic, partidele politice ar trebui să cam dispară într-o societate anarhică pentru că un partid politic e o structură ierarhică, ceea ce este opus anarhismului.

Anarhism înseamnă “fără stăpân”. Anarhismul nu neagă oridinea, ci legile aşa cum au fost făcute de oameni. Fără dezechilibre de putere impuse - zic anarhiştii - oamenii au un stimulent pentru a-şi rezolva conflictele spre satisfacţia lor reciprocă; ierarhia permite celor care deţin autoritatea să suprime conflictele, să “regleze” (forţat) societatea. Anarhiştii susţin că justiţia reală este naturală, şi când nu este închistată de legi se dezvoltă natural pentru că omul are o înclinaţie de a trăi in baza principiilor şi practicilor de “ajutor reciproc” (in trib, dacă ar fi să mă refer la ideile doamnei de la partidul amintit mai sus). Fără constrângerile care sunt astăzi impuse (cetăţenia şi ilegalitatea, proprietatea şi obligaţiile fiscale, lanţurile de comandă corporatiste şi militare etc.) oamenii ar putea să reconstruiască relaţiile pe baza asocierii libere şi a ajutorului reciporc.

Toţi - sau aproape toţi - ştiu ce este o relaţie abuzivă. In ideea anarhiştilor definiţia unei relaţii abuzive individuale se poate aplica relaţiei dintre instituţiile statului (fisc, poliţie, guvern etc.) şi cetăţeni. Societatea in care trăim este una care funcţionează pe principiul controlului: fiinţele umane trebuie controlate şi viaţa lor administrată prin legi, iar cine nu se supune suportă consecinţele impuse de autorităţi. Autorităţile trebuie să şi apere aceşti cetăţeni pe care îi controlează şi cărora le administrează vieţile. Când instituţiile abilitate n-o fac nu e tras la răspundere cineva.

Cu cât sunt mai mari dezechilibrele care sunt impuse cu atât mai mult control e necesar pentru a le păstra. Controlul este exercitat şi in mod brutal: înnăbuşirea in forţă a revoltelor, urmărirea electronică, izolarea “elementelor recalcitrante” ş.a.m.d.. Dar există şi un altfel de control, mai puţin sesizabil: ecuaţiile care determină ratingul pentru cei care vor un credit şi pentru stabilirea poliţelor de asigurare, de exemplu. O mulţime de date sunt colectate şi transformate in planificare urbană, arhitectură a site-urilor de întâlniri şi a platformelor de social media. Mai mult sau mai puţin, ceea ce facem online este monitorizat şi, in funcţie de comportamentul nostru online, algoritmii determină ceea ce vedem când ne conectăm. In era digitală cei mai mulţi oameni au fost conditionaţi să-şi gestioneze imaginea publică, să fie vizibili, să fie competitivi, să fie primii şi cei mai cei dintre cei mai cei. Oamenii se luptă între ei pentru a se vinde pe pieţele profesionale şi sociale, consumând tot mai multa energie in “profiluri” sau “imagine” şi tot mai puţină in viaţa reală.

Îşi poate cineva imagina o lume fără drepturi de proprietate? Proprietarii şi şefii de orice fel sunt construcţii sociale; sunt reale - zic anarhiştii - dar nu inevitabile şi deloc naturale sau benefice.

Cât timp există poliţie cine va fi cel mai hărţuit? Cât timp vor exista închisori, cine le va umple? Cât timp există sărăcie, cine va fi sărac? Pe scurt, răspunsul la astfel de întrebări este: cel care are mai puţină putere şi deloc autoritate. Într-o societate bazată pe ierarhie nu vom obţine egalitate sau o societate justă chiar dacă, din când in când, punctăm Ziua Internaţională a Justiţiei Sociale. Cărţile le putem amesteca, dar pachetul e acelaşi.

Politicienii întotdeauna sfărşesc prin a-şi dezamăgi alegătorii şi această dezamăgire arată la cât de multă putere au renunţat oamenii in viaţa lor. Ba chiar se spune că violenţa sau indolenţa poliţiştilor este urmare a faptului că nu vrem să ne asumăm răspunderea pentru ceea ce se întâmplă in locurile in care trăim şi să rezolvăm singuri problemele.

Pentru anarhişti, o problemă sunt şi graniţele. Graniţele nu ne individualizează, ne învrăjbesc. Cetăţenia impune o barieră între includerea şi excluderea in interiorul graniţelor de stat şi milioane de oameni care nu au acte ar putea fi excluşi de oriunde, in fond.

Orice persoană care refuză autoritatea politică poate crede in conducerea bazată pe voluntariat. Anarhiştii susţin că refuzul faţă de constituţii şi guverne nu înseamnă promovarea “fărădelegii” (mai scrie pe wikipedia la “anarhie”).

Anarhismul are o influenţă predominantă în multe mişcări politice contemporane, inclusiv în campaniiile împotriva brutalităţii poliţiei, pedepsei capitale, în mişcările pentru drepturile homosexualilor, drepturile animalelor, vegetarianism, dreptul la avort, abolirea penitenciarelor, legalizarea marijuanei etc.. Pe scurt, anarhiştii combat: autoritatea, capitalismul, ierarhia, homofobia, proprietatea, rasismul, sexismul, statul, socialismul de stat (v. wikipedia).

Cât timp oamenii nu înţeleg că autoritatea (conducerea) nu este proprietatea unor anumiţi indivizi, ci este o relaţie între oameni, cu toţii vom fi dependenţi de conducători, şi la mila lor. Cât timp “conducerea” nu se gândeşte critic la acţiunile ei, aceasta ar trebui să dispară. Nu va exista egalitate cât timp vor exista conducători şi conduşi, cât timp guvernele vor considera populaţia o masă de indivizi care trebuie controlaţi.

Anarhiştii par să susţină că anarhismul este singurul mod de organizare a unei societăţi de oameni liberi, care nu ar centraliza puterea şi nu ar permite o structură care să monopolizeze folosirea forţei. Legile, birocraţia şi poliţia sunt mai vechi decât democraţia şi funcţionează la fel şi într-o democraţie şi într-o dictatură, diferenţa fiind că in democraţie oamenii îi pot vota pe cei care să le administreze viaţa.

Anarhismul este doar o filosofie, aş zice, dar unele idei sunt puse in practică in cadrul democraţiei, in special. E utopie să ne imaginăm că ar putea funcţiona, utopie să ne imaginăm că ne putem descurca singuri cu infractorii, mai ales, dar - uneori - există tentaţia de a susţine că mai bine te descurci singur când vezi cum te apără cei plătiţi să o facă, cum te conduc cei care sunt plătiţi să o facă etc...