Când mă gândesc la faptul că mizeria este strâns legată de existența omenească, nu mai pot adera la nici o teorie și la nici o doctrină de reformă socială. Toate îmi par egal de stupide și de inutile. Chiar și tăcerea îmi pare un urlet. Animalele care trăiesc fiecare din silința lor nu cunosc mizeria, fiindcă nu cunosc ierarhia și dependența unora de alții. Fenomenul mizeriei apare numai la om, fiindcă numai el a putut să-și creeze din semen un supus. Niciun animal nu-și bate joc de altul asemănător până la identitate cu el. Numai omul e capabil de atât autodispreț. (...)
Deși nu se poate interveni în existența nimănui și deși nu poți scoate pe nimeni efectiv din singurătatea durerii, totuși pasivitatea e criminală, precum criminală e și mila aproximativă, așa cum e mila tuturor oamenilor. Prezența mizeriei în lume compromite pe om mai mult decât orice și explică de ce grandomania acestui animal va trebui să aibă un sfârșit catastrofal. Când văd mizeria mi-e rușine până și de faptul că există muzică, devenită în asemenea cadru inexpresivă și rece. „Esența vieții sociale este nedreptatea”. Și atunci cum să mai aderi la o doctrină socială sau politică?
Mizeria distruge din viață totul; o face scârboasă, hidoasă, spectrală. Există paloarea aristocratică și paloarea mizeriei. Întâia rezultă din rafinament, a doua din mumificare. Căci mizeria fantomizează, creează umbre de viață, apariții stranii, asemănătoare unor forme crepusculare, ce succed unui incendiu cosmic. Nu este în convulsiile ei nici urmă de purificare, ci o ură, o amăreală, o înrăire carnală. Mizeria, ca și boala, nu duce la un suflet nevinovat și îngeresc, la o umilință curată și pură, ci la o umilință veninoasă, rea și răzbunătoare, la un compromis ce ascunde răni și patimi chinuitoare. Aceia care nu s-au născut în mizerie, ci au căzut în ea, nu se pot împăca absolut niciodată, fiindcă aceștia înțeleg mai bine decât ceilalți că în viața aceasta lucrurile ar putea sta și altcum.
Nu admit o revoltă relativă în fața nedreptăților, ci o revoltă eternă, pentru că eternă este și mizeria în umanitate.
Postarea este pentru Citate favorite, pe blogul Floare de colț la Suzana.
Filosoful Emil Cioran s-a născut în 8 aprilie 1911 în satul Rășinari, Sibiu și a murit în 20 iunie 1995 la Paris, Franța.
Pe culmile disperării este prima carte publicată în România, în 1934, la Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București. Cartea a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și cu Premiul Tinerilor Scriitori Români.
În 1936 a ocupat postul de profesor de filosofie la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov. În 1937 pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din București, care îi va fi prelungită până în 1944. În 1945 se stabilește definitiv în Franța. Autoritățile comuniste îi retrag cetățenia română; Emil Cioran a trăit la Paris ca apatrid – n-a cerut niciodată cetățenia franceză. A fost urmărit de Securitate până în anul 1990.