Da-i unui om putere

Nimic nu dezvăluie adevăratul caracter ca folosirea puterii. E ușor pentru cei slabi să fie blânzi. Majoritatea oamenilor pot suporta adversitatea, dar dacă vrei să știi cu adevărat un om, dă-i putere. Acesta este testul suprem. (...) - scria Bob Ingersoll, un jurist din secolul al XIX-lea, într-un eseu din 1884, referindu-se la Abraham Lincoln, despre care afirma că, deși a avut o putere absolută, a profitat de aceasta numai în numele binelui.

Prima despre care scriu e o femeie care nu mai e politician, dar vorba aia: o dată politician, mereu politician. A fost multe la viața ei; a trecut prin cel puțin două partide politice, a fost deputat... - greu de urmărit în cariera-i de comunicator, consilier, politician etc. Prin comparație cu ceilalți amintiți aici prin zisele lor, această femeie este una pe care o consider inteligentă, de aceea nu înțeleg de ce, uneori, dă cu bățul in baltă - probabil că și ei i s-a urcat puterea la cap? Doar întreb.

Cu ani în urmă, femeia se alăturase corului care consideră că ar fi un lucru bun ca votarea (electorală) să devină obligatorie. De curând, o revăd la tembelizor... reapărută din negura trecutului - ca mai mulți alții - ceea ce nu pare a fi semn bun: revenirea la ceea ce s-a renunțat în trecut ca fiind "nu bun" nu poate fi de bun augur (părerea mea). Și o aud zicând. De ce avem nevoie de comune cu trei mii de suflete? Care.. avem? Ea și cu cine au vreo fermă de x suflete/capete? Folosind verbul "a avea", comunele "le au", eventual, cei care locuiesc acolo - ei sunt proprietari de imobile (terenuri și/sau clădiri) și ei plătesc acolo taxe și impozite. Sau... corect ar fi: "În România sunt... comune cu trei mii de locuitori". Și de ce "suflete"? Oamenii sunt cetățeni, în democrație - populație, oameni, cetățeni... Sufletul n-are legătură cu politica. Ce vrea să pară, femeia?

Părerea altora despre cetățeni

Când cu azilele groazei (2023) ăia discutau despre loturi! Îți trimit un lot de 15... Nu 15 oameni (vai de capul lor), nu 15 cetățeni, ci un lot de 15. Unde am mai auzit "lot de oameni"? Mmmmm! Da! În cazul transportării oamenilor spre lagărele de muncă.

Un fost vicepremier afirma că și funcționarii publici sunt ființe umane... Și tot el a mai afirmat: Noi importăm și un alt tip de cultură în turism. Oamenii din Asia, de exemplu, sunt născuți să servească, între ghilimele. Pentru ei, a servi reprezintă o mare onoare. Ceea ce la noi nu prea este (...) V. aici: https://startupcafe.ro/patron-angajati-asia-servi-sluga-htm-7993

O brunetă cu plete, șefă a unui partid relativ recent înființat (partid parlamentar!) a afirmat, cândva, într-o conferință de presă, că oamenii sunt consumabile.

O altă femeie - șefă (atunci) la Camera de Comerț și Industrie BV, in perioada de tristă amintire când guvernul format din membri ai partidului democrat au mărit taxe și impozite, promulgând legi care au condus la închiderea a sute de firme - a declarat, râzând ironic, că nu e "afacere" firma cu un profit de zece mii de lei.

De curând, un vorbitor la TV a declarat ceva asemănător în aceste "zile de austeritate": o firmă cu profit de două mii lei nu merită să fie numită afacere. Acești inteligenți care-și dau cu părerea comparând, probabil, firmele unor cetățeni cu firmele unor sinecuriști (care au sute de contracte cu statul și duhnesc a politică) se gândesc, măcar o clipă, că aceste firme care nu "merită" statutul de "afacere" au angajați, au reinvestit parte din profit? Aceste firme cu profit mic și foarte mic plătesc salarii unor oameni, plătesc taxe și impozite tot mai mari, plătesc un preț tot mai mare pentru utilități etc.. Atunci când aceste firme, care nu sunt "afaceri" in mintea creață a unora, vor fi închise sute de oameni vor deveni șomeri - și statul le va plăti indemnizație de șomaj timp de șase luni, apoi nu-i va mai păsa de ei.

Prin anii 2020-2021, un individ medic din Timișoara s-a referit la femeile gravide ca fiind gestante (femele vivipare, altfel spus), iar la mulțimea de bolnavi (internați) din acei ani s-a referit ca fiind cohorte. Nu afirm că termenii ar fi profund greșiți, ci doar că au fost neinspirat aleși (cu sau fără intenție) in momente in care se urmărea obținerea încrederii cetățenilor.

Omul de rând

Sintagma om de rând continuă a fi folosită inclusiv de politicieni, jurnaliști și alții care apar la televizor, dar nu numai. De curând, am auzit-o din gura unui "analist economic" în legătură cu "reformele" economice (și nu numai) actuale: omul de rând își chivernisește bine banul.

Folosirea sintagmei e profund greșită având în vedere că într-o republică democratică oamenii sunt cetățeni, iar a spune/scrie "om de rând" arată mentalitatea vorbitorului - acest individ face diferența între oameni. Unii sunt "de rând"; ceilalți cum sunt? 

Cum s-o numi genul acesta de indivizi care când ajung să aibă bani mulți și/sau putere încep să creadă că sunt buricul Pământului?! Să le spună cineva că Pământul nu are buric.

Poate părea banală revolta împotriva unor asemenea exprimări, doar că exprimarea unora denotă părerea lor intimă despre cetățenii acestui stat, despre oameni în general. Și vor să li se acorde încredere?! Vor să conducă destine? E aproape clar: puterea îi smintește pe cei mai mulți.

Despre una, despre alta in Citate favorite

Am ales câteva proverbe copiate cândva de pe cine știe unde:

Să nu-ți vâri policarul între două măsele ale minții.

Dacă ulciorul izbește piatra sau dacă piatra izbește ulciorul, tot vai și amar de ulcior.

Nu prețui lucrul neplătindu-i costul.

Mai mult face un ia acum decât doi o să-ți dau.

Una-i Stan când era golan și alta-i Stan ajuns căpitan.

Răsfoind agende vechi am constatat că am copiat și unele expresii latinești – limba latină a fost o materie care m-a chinuit destul de tare în nu mai știu ce clasă din anii de gimnaziu:

Onorurile schimbă moravurile - traducerea sentinței latinești Honores mutant mores.

Am citit și această interpretare (dar nu mai știu pe unde): Slujbele cele înalte îl cam smintesc pe om.

Dubitat Augustinum (latină) = Augustin se îndoiește. Este vorba despre îndoiala metodică (a pleca de la operațiile intelectului pentru a ajunge numai prin cugetare la ceva ferm).

Dumnezeu este pentru Augustin realitatea ultimă, Adevărul, Binele; el caută o certitudine absolută. Îndoiala sceptică nu se poate duce până la extrem: Nu mă pot îndoi de faptul că trăiesc – scria el. Ca să pun totul la îndoială trebuie să gândesc, deci să trăiesc – originea ideii lui Descartes: gândesc, deci sunt.

Cârcoteli: cine nu gândește nu există?! Există, dar muncește – vorba sloganului acelora: Noi muncim, nu gândim! (cine i-o fi învățat să strige așa ceva?!)

Operibus credite et non verbis (latină) = credeți faptelor, nu vorbelor.

Peste ani, mi-a prins bine faptul că m-am străduit (după posibilități!) să înțeleg care-i treaba cu latina și de ce ar fi fost o chestie deșteaptă să învăț această limbă. Și – evident! - mi-am zis: Eeee! Dacă aș fi pus preț pe această materie în școala generală ce simplu mi-ar fi fost acum. Haha și bla-bla – faptul consumat a rămas.

Cu aceste proverbe și expresii latinești particip la Citate favorite, joc susținut azi de Suzana (Floare de colț), inițiat, în colaborare, de Zina și Ella.

Puterea nu înseamnă să-i asuprești pe cei slabi ci să-i faci să te asculte pe cei puternici.

Puterea, bogăția, cunoașterea

Mușchii, banii și mintea, le zice, între altele, Alvin Toffler în „Puterea în mișcare” publicată în anul 1990. Am citit-o în 1995, publicată la Editura Antet; din păcate, editorul a renunțat la notele bibliografice și la index „pentru a facilita cursivitatea lecturii” – ce l-o fi determinat să creadă că așa ceva doresc toți cititorii? În fine.

Cărțile din trilogia lui Alvin Toffler („Șocul viitorului” - 1970, „Al treilea val” - 1980) și „Puterea în mișcare” - 1990) au ca subiect central schimbarea – ceea ce li se întâmplă oamenilor când întreaga lor societate se transformă brusc în ceva nou și neașteptat. „Șocul viitorului” este despre procesul schimbării – felul în care schimbarea afectează oamenii și organizațiile. „Al treilea val” e despre direcțiile schimbării – încotro ne duc schimbările de azi. „Puterea în mișcare” este despre controlul schimbărilor care urmează – cine le va da formă, și cum.

Puterea răsare din țeava puștii, zicea Mao Tse-Tung.

Banul vorbește (zice un anonim)

Cunoașterea în sine înseamnă putere, ne învață Francis Bacon.

Banii, cultura și violența nu sunt singurele surse ale puterii din viața de zi cu zi - dar reies ca fiind cele mai importante - iar puterea nu e nici bună, nici rea. Este o dimensiune a virtualmente tuturor relațiilor umane. Este, de fapt, reciproca dorinței și de vreme ce dorințele omenești sunt infinit variate, orice lucru care poate îndeplini dorința altcuiva reprezintă o potențială sursă de putere. Traficantul de droguri care se poate abține de la „fixație” deține putere asupra consumatorului.

Violența, bogăția și cunoașterea iau, fiecare, diferite forme în jocul puterii. Violența, de exemplu, nu are nevoie să acționeze la modul propriu; amenințarea recurgerii la violență este adesea suficientă pentru a determina supunerea. Amenințarea cu violența se poate ascunde și îndărătul legii.

Violența, avuția și cunoașterea sunt sursele fundamentale ale puterii sociale. (...) Toate trei pot fi folosite la aproape toate nivelurile vieții sociale, din intimitatea locuinței și până la arena politică.

Indiferent ce alte instrumente ale puterii pot fi exploatate de către o elită conducătoare sau de către indivizi în relațiile lor particulare, forța, bogăția și cunoștințele sunt nivelurile de bază. (...)

Puterea funcționează în grade variate, iar unele puteri au, categoric, o cifră octanică mai joasă. În luptele crâncene care vor cuprinde curând școlile, spitalele, afacerile, sindicatele și guvernele, aceia care înțeleg „calitatea” (puterii) vor câștiga un însemnat avantaj strategic. (...) Violența, chiar și atunci când dă rezultate (orice guvern se bazează pe armată și pe poliție pentru menținerea sistemului în funcțiune) violența generează rezistență. Victimele sau supraviețuitorii ei așteaptă prima ocazie de a riposta. Principala slăbiciune a forței brute sau a violenței, însă, constă în absolută ei inflexibilitate. Nu poate fi folosită decât pentru a pedepsi. Pe scurt, violența este putere de calitate inferioară.

Bogăția, prin contrast, este un instrument mult mai bun al puterii. Un portofel gras e mult mai versatil. În loc să amenințe cu aplicarea unei pedepse, el poate oferi și recompense gradate fin – avansuri sau lichidări, în bani sau natură. Averea se poate folosi fie în mod pozitiv, fie negativ. Este, prin urmare, mult mai flexibilă decât forța. Bogăția deține o putere de calitate medie.

Puterea de cea mai înaltă calitate provine din aplicarea cunoașterii. (...) Puterea de înaltă calitate nu este simplă constrângere. Nu reprezintă doar capacitatea de a-ți atinge scopurile, de a-i determina pe alții să facă ceea ce vrei tu, deși s-ar putea ca ei să prefere contrariul. Înalta calitate implică eficiența – folosirea celor mai reduse resurse de putere pentru a atinge un țel. Cunoașterea poate fi adesea folosită spre a face ca celeilalte părți să-i „placă” agenda ta de acțiune. Ba chiar poate convinge partenerul că el însuși se află la originea ei.

Prin urmare, dintre cele trei surse fundamentale ale controlului social, cunoașterea, cea mai versatilă, poate servi și ca multiplicator al averii și forței.

Puterea maximă le stă la îndemână celor aflați în poziția de a folosi toate cele trei instrumente în conjuncție inteligentă unul cu altul, alternând amenințarea pedepsei și promisiunea recompensei, deopotrivă cu persuasiunea și inteligența. Pentru a-i calibra pe feluriții participanți într-un conflict de putere – fie negociere, fie război – ne este de folos să discernem cine comandă accesul și la care dintre instrumentele fundamentale ale puterii.

Postarea este pentru Citate favorite, joc preluat de Suzana de la Zina, pornit în colaborare cu Ella.

Cunoașterea și sistemele de comunicare nu sunt antiseptice sau neutre în relație cu puterea. Virtualmente fiecare „fapt” folosit în afaceri, viața politică și relațiile umane cotidiene derivă din alte „fapte” sau supoziții care au fost modelate, deliberat sau nu, de către structura de putere preexistentă. Astfel, fiecare „fapt” are o istorie-a-puterii și ceea ce s-ar putea numi un viitor-al-puterii – un impact, mare sau mic, asupra viitoarei distribuții a puterii.

Non-faptele și faptele disputate sunt în egală măsură produse și arme în conflictul de putere din societate. Faptele false și minciunile, precum și faptele „adevărate”, „legile” științifice și „adevărurile” religioase acceptate, reprezintă în totalitate muniția jocului-puterii în curs de desfășurare, fiind prin ele însele o formă a cunoașterii.

În carte, termenului „cunoștință” (de la cunoaștere) i s-a acordat un înțeles lărgit față de definiția din dicționar, și se referă la informații, date, imagini și imagerie, la atitudini, valori și alte produse simbolice ale societății, fie că sunt „adevărate”, „aproximative” sau chiar „false”. Toate acestea sunt folosite sau manipulate de căutătorii-de-putere, după cum au fost dintotdeauna. La fel se întâmplă și cu mijloacele de transmitere a cunoștințelor: căile de comunicație, care, la rândul lor, dau formă mesajelor ce se scurg prin ele.

O diferență crucială distanțează violența și averea de cunoaștere, pe când ne avântăm spre era denumită a informației: prin definiție, atât forța cât și avuția sunt proprietatea celor puternici și bogați. Caracteristica realmente revoluționară a cunoașterii este aceea că le poate fi accesibilă și celor slabi și săraci. (...) Indiferent de prăpastia care desparte bogații de săraci, un hău și mai mare îi separă pe cei înarmați de cei neînarmați, și pe neștiutori de cei cultivați.

Cunoașterea este cea mai democratică sursă de putere. Trăsătură care o face să reprezinte o continuă amenințare la adresa celor puternici, cu toate că o folosesc și ei pentru a-și întări propria putere. Mai explică și de ce fiecare deținător-de-putere – de la patriarhul unei familii pană la președintele unei companii sau prim-ministrul unei națiuni – vrea să controleze cantitatea, calitatea și distribuția cunoștințelor în domeniul său.

Dacă nu înțelegem cum și spre cine se scurg cunoștințele nu putem nici să ne protejăm contra abuzului de putere, nici să creăm societatea mai bună, democratică, pe care o făgăduiesc tehnologiile zilei de mâine.

Controlul cunoașterii este nodul gordian al luptei mondiale de mâine pentru putere, în toate instituțiile omenești.

Două cugetări despre putere

De ceva timp, la chioșcurile de ziare se vând „colecții de autor”: Agatha Christie, Haralamb Zincă, Horia Tecuceanu, Petre Sălcudeanu și alții, probabil, dar mă interesează numai „genul polițist”.

Petre Sălcudeanu este un scriitor pe care nu cred că-l știam pe vremea când citeam cărțile celorlalți autori amintiți aici, dar ceva-ceva îmi spune „Bunicul”. Așa e numit personajul central al romanelor polițiste scrise de el. Romanele sunt mai mult decât „pur polițiste” – autorul ridică un colț al vălului care acoperă câte ceva din primii ani după instaurarea comuniștilor la putere în România.

„Bunicul” este un maior epurat din Miliție dar, la un moment dat, milițienii – foști colegi care-l apreciau, membri ai partidului comunist în secret – îl solicită, mai mult sau mai puțin oficial, mai mult sau mai puțin plătit, să participe la cercetarea anumitor cazuri.

În „Umbre”, romanul din care citez mai jos, Bunicul nu este, încă, solicitat să rezolve cazuri; e invitat de un fost colaborator să meargă într-un sat, să petreacă împreună la pescuit. Ajuns acolo, în mai puțin de o zi, Bunicul își dă seama că acel colaborator l-a chemat cu intenția să rezolve o chestiune. Nu intru în amănuntele chestiunii, mă rezum la cugetările despre putere ale unuia dintre personaje.

Din Umbre, de Petre Sălcudeanu, Editura Publisol, București, 2022:

- Poți să-mi spui bade, nu mă deranjează, țăran am fost și eu țăran am rămas și n-am să-mi iert niciodată că m-am luat după vremuri și după muiere, care m-a vrut mai mare decât îmi era mintea. Că nu-i bine, domnule, să se înalțe omul mai sus decât i se ridică clopul, înseamnă că până acolo e în stare să fie el, și nu altul. Eu după ce m-am săltat am devenit altul, că nimeni n-a pus streașină pornirilor și nici n-a tras cineva cu linia ca să priceapă tot prostul până unde se cade să urce și unde să se oprească, nu numai cu funcția, ci cu pornirile la care îți dă dreptul.

(...)

- Puterea, puterea, Antoane, eu știu ce-i aia, știu cum te făloșește și te face să-ți pierzi mintea, mi-am pierdut-o și eu. Credeam că nu-i nimeni ca mine, mai falnic și mai osos; când ai puterea în mână, ți se pare că tot ce-ți iese pe gură e modru, de parcă în locul tău ar vorbi și hotărî Cel de Sus, nu tu, biet suflet trecător prin lumea asta așa puțină în bucurii.

Postare pentru Citate favorite, la Suzana.