Ultimul duel. The Last Duel. Film

Avertisment: e posibil ca unii cititori să se simtă deranjați de unele chestiuni din cuprinsul textului.

*

Ultimul duel este un film bazat pe fapte reale, un film epic istoric, ecranizat în anul 2021 după cartea specialistului în literatură medievală Eric Jager, The Last Duel: A True Story of Trial by Combat în Medieval France, apărută în 2004.

Filmul e în regia lui Ridley Scott, care a regizat, între altele, și Gladiator); scenariști: Nicole Holofcener, Matt Damon și Ben Affleck. Durata filmului: două ore și jumătate. Ar fi putut fi mai scurt? Aș zice că da, dar mă pricep doar să văd filme. 

În rolurile principale sunt Matt Damon (Sir Jean de Carrouges), Jodie Comer (Marguerite de Carrouges, născută de Thibouville) și Adam Driver (Jaques Le Gris). În unul dintre rolurile secundare este Ben Affleck (contele Pierre d’Alenҫon ai cărui vasali erau Jean de Carrouges și Jaques Le Gris).

*

Mă așteptam la un film romantic; filmele romantice din epoca medievală îmi plac, de regulă, dar filmul este o filă de istorie, motiv pentru care mi-a plăcut foarte mult. Arată obiceiurile vremii fără perdea, ca să zic așa, ceea ce-i dă un plus de autenticitate.

Nu e un „film rapid”, e împărțit în trei capitole, fiecare capitol tratând aproape aceleași acțiuni din perspectivă proprie: Jean de Carrouges, Jaques Le Gris și Marguerite de Carrouges. Când am văzut că în capitolul doi se reia, practic (chiar dacă altfel), povestea din primul capitol am fost la un pas de a renunța, dar curiozitatea m-a oprit în fața ecranului, și nu-mi pare rău. Cum se văd cei doi și cum îi vede Marguerite e interesant.

Actorii joacă super, costumele și decorurile sunt reușite. Faptul că Ben Affleck a avut un rol secundar a fost un „avantaj” pentru mine – nu prea-mi place actorul, dar am văzut mai multe filme – care mi-au plăcut – cu el în rol principal (Argo este unul dintre acestea).

*

Drama are loc în Normandia, în secolul al XIV-lea, pe când Războiul de o sută de ani (o serie de conflicte dintre Franța și Anglia) era în plină desfășurare. În evul mediu, în mai multe țări se obișnuia ca, în anumite condiții, rezultatul unui proces la tribunal să fie decis prin luptă: un duel până la moarte între rivalii din proces – se presupunea că cel care trăiește are dreptatea de partea lui, dreptate dată chiar de divinitate. În filmul Ultimul duel cei care vor lupta până la moarte sunt Jean de Carrouges și Jaques Le Gris..

Jean de Carrouges este un nobil scutier francez care a fost căsătorit de două ori. Prima dată cu Jeanne de Tilly, una dintre fiicele Lordului Chamboise, care a adus o zestre serioasă. Cu ea, Jean a avut un băiat al cărui naș a fost prietenul și vecinul său Jaques Le Gris. Jean și Jaques erau și camarazi de arme, luptând cot la cot în multe bătălii. Jeanne și copilul au murit din cauze necunoscute, dar naturale.

A doua lui soție a fost Marguerite de Thibouville, singura fiică a unui nobil controversat, Robert de Thibouville, care s-a ridicat împotriva regelui dar, cumva, a fost iertat, dar marginalizat. Era și foarte bogat, așa că ambițiosul Jean de Carrouges s-a căsătorit cu fiica lui în anul 1380. Marguerite era tânără, cultă, nobilă și foarte frumoasă. Carrouges spera să restabilească statutul vechii sale familii (mai ales financiar) și să aibă un moștenitor. Zestrea primită era foarte mare și includea o moșie valoroasă: Aunou-le-Faucon, dar care n-a mai ajuns la el, ci la suveranul său Pierre d'Alenҫon, vărul regelui Carol al VI-lea, care a dăruit moșia unui vasal favorit: Jaques Le Gris. Carrouges ridică problema în fața regelui, dar pierde. În plus, contele Pierre d’Alenҫon își pierde total simpatia pentru el, revărsându-și generozitatea asupra lui Le Gris. Le Gris devine tot mai bogat și mai bine văzut la curtea contelui și Carrouges nu e prea încântat.

Jaques de Carrouges era mai mult în bătălii și moștenitorul întârzia să apară. După ce-a revenit dintr-o bătălie pe care francezii au pierdut-o a trebuit să plece la Paris pentru a-și lua salariul, lipsind mai multe zile. Într-o zi, mama lui a luat toți servitorii și a plecat în vecini pentru o chestiune juridică. În această zi, Jaques Le Gris s-a prezentat la castelul lor împreună cu un prieten și Marguerite l-a lăsat să intre. Mai apoi, Marguerite i-a spus soțului că Le Gris a forțat-o la adulter, iar soțul s-a plâns contelui Pierre, care nu i-a dat câștig de cauză, declarând că, probabil, soția lui o fi visat. Carrouges, însă, s-a dus până la rege, iar acesta a pus chestiunea în discuția Parlamentului pentru că nobilul cavaler francez a cerut să lupte până la moarte cu cel despre care pretindea că l-ar fi dezonorat.

Pe Le Gris, ca membru inferior al clericului, un preot l-a sfătuit să ceară să fie judecat de Biserică, dar a refuzat motivând că nu e vinovat, că e onoarea lui în joc. Preotul i-a spus că, oricum, formal, nu e vorba de ea. Violul nu e o infracțiune împotriva unei femei. E o infracțiune de proprietate împotriva gardianului ei masculin.

Le Gris și de Carrouges și-au susținut cauza în fața regelui și a unei mulțimi de nobili. Și Marguerite și soțul ei și-au menținut acuzația. Le Gris a negat fapta cu vehemență. Spre final, ei i s-a adus la cunoștință ce se va întâmpla cu ea dacă soțul va muri în duel: Mărturia falsă adusă de o femeie unui bărbat în caz de viol este să fie dezbrăcată și tunsă, prinsă de gât cu un inel de fier, legată de un stâlp de lemn și arsă de vie. Marguerite abia atunci a aflat ce i se va întâmpla dacă soțul va pierde duelul dar nu a renunțat, asumându-și orice consecințe. Duelul dintre cei doi a fost hotărât într-o zi din decembrie 1386.

*

În fapt, regele Ludovic al VIII-lea a introdus un edict oficial împotriva duelurilor în anul 1626 – reiese din „cercetările” mele online.

*

La Jo: Ultimul duel: povestea din spatele filmului și încercarea istoriei de a o suprima.

Sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/File:The_Last_Duel_poster.jpg

Despre film am aflat din articolele traduse de Jo pe blogul ei: Film. Serial (vezi blogroll, in stânga: "Pe unde-mi place să citesc"). Fără acele articole și discuțiile pe temă sunt aproape sigură că nu aș fi ajuns să văd acest film - pierderea ar fi fost a mea. 

Clifford, marele câine roșu. Film

Clifford the Big Red Dog (2021) este un film numai bun pentru copii, dar și pentru adulții care au sau ba copii dar le plac filmele pentru copii. Este un film pe care îl consider potrivit pentru relaxare și amuzament. 

Oh, sunt sigură că sunt unii capabili să spună că e un film care îi învață pe copii că e în regulă să fie iresponsabili și să aibă câini uriași pe care să nu-i poată stăpâni. Ceva de genul a comentat cineva despre animația cu același titlu care a fost difuzată între anii 2000-2003. Să fie sănătoși, dacă doar atât au reușit să înțeleagă. N-am văzut animația – până ieri nici nu știam că există. 

Filmul e ecranizarea unei serii de cărți pentru copii, scrisă de Norman Bridwell.

Când am citit titlul mi-a fugit gândul la alt film: „Red Dog”, un câine comunitar care a trăit – în realitate – într-o comunitate din Australia.

Despre film am aflat la Jo, pe FilmSerial. Consider că este o datorie de onoare să amintesc blogul unde am descoperit o informație utilă. Voi aminti blogul de câte ori voi scrie despre un film pe care l-am vizionat după ce am citit acolo informații.

Revin la Clifford, la uriașul câine roșu și pufos care e - încă! - doar un pui nu tocmai educat; un pui de câine mare cât casa, care trăiește în orașul New York. E un câine „fermecat” care crește în funcție de cât de mult este iubit.

Sunt o mulțime de scene hazlii, iar dialogurile sunt savuroase, cele mai multe. La un moment dat aveam sentimentul că unchiul fetiței Emily Elizabeth Howard (Darby Camp), este copilul din film, deoarece e total iresponsabil acest unchi Casey (Jack Whitehall), dar și simpatic. În lipsă de ceva mai bun, acest unchi a fost rugat de sora lui, mama fetiței, să facă pe dădaca cât timp ea e plecată în alt oraș.

Unchiul vrea să dea impresia că e responsabil tocmai când au intrat în cortul domnului Bridwell, un bătrânel simpatic care deținea un adăpost pentru animale deosebite și fără stăpân, iar Emily își dorește să ia acasă un mic câine roșu, un câine diferit de orice alt câine văzut vreodată, iar el refuză categoric. 

Și Emily era, cumva, diferită de majoritate și fiind și nouă în școala unde învăța (în clasa a VI-a) era mai mereu luată peste picior de colege, mai ales de una. 

Nu are de ales și pleacă fără câine dar – surpriză! - când ajunge acasă descoperă că micul câine roșu este în rucsacul ei. 

Unchiul e de acord să țină câinele până a doua zi, când îl vor înapoia. 

A doua zi începe aventura. La această aventură ia parte și un coleg al fetiței: Owen Yu, care și el era luat peste picior la școală. Tatăl lui Owen (Russell Wong) își oferă ajutorul în legătură cu Clifford. 

Russell Wong are un rol minor în acest film, dar e un actor pe care l-am văzut, cândva, într-un serial (cu arte marțiale) difuzat la TV și mi-a rămas în minte - n-a trecut o săptămâna (cred) de când mi-am amintit de existența lui și l-am văzut în acest film!

Nu povestesc mai mult pentru că n-ar mai avea farmec filmul – dacă vrea să-l mai vadă cineva. Nu e ca și cum e imprevizibil ceva, dar totuși... parcă nu-i frumos să stric plăcerea vizionării.

Sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/File:Clifford2021Poster.jpg

Fair use. Încărcată pe Wikipedia de utilizatorul DatBot

https://en.wikipedia.org/wiki/User:DatBot

Dune. Părerea mea despre ecranizări

În anul 2020 mi-a pierit de tot cheful de-a vedea filme, dar după ce am descoperit blogul lui Jo, încetișor, mi s-a redeschis apetitul. În 2020 aș fi avut timp – nu glumă – să tot văd filme, dar aveam senzația că trăiesc într-un an care ilustrează o lume distopică (senzația se menține) – un gen de filme care-mi place pentru că arată unde ar putea ajunge omenirea dacă unii oameni nu încetează cu exagerările în orice.

Pe blog la Jo, FilmSerial, sunt amănunte despre filmul Dune din 2021, despre actori, regizor etc..

Filmul Dune este realizat după romanul cu același nume al lui Frank Patrick Herbert (n. 08.10.1920 – d. 11.02.1986). Romanul Dune (1965) a mai avut cinci „continuări” (am pus ghilimele pentru că fiecare roman poate fi citit separat și se poate înțelege despre ce e vorba): Mântuitorul Dunei (1969), Copiii Dunei (1976), Împăratul-Zeu al Dunei (1981), Ereticii Dunei (1984) și Canonicatul Dunei (1984). Am citit numai Dune, Mântuitorul Dunei și Copiii Dunei, dar cel mai mult și mai mult mi-a plăcut Dune. Autorul s-a documentat timp de șase ani pentru acest roman și greu a găsit o editura mică pentru a-l publica. A fost un roman premiat, dar a devenit bestseller prin 1968.

Nici în cazul cărților și nici în cel al filmelor SF nu m-aș putea numi fan, dar am citit și văzut multe – și mi-au plăcut multe. Romanul Dune – în special – are ceva care m-a atras iremediabil: a dat viață, cu mult realism, unei alte lumi; a inclus, armonios, istorie, psihologie, filosofie, religie, discursuri intelectuale și – evident! - intriga țesută excelent. S-a spus despre Dune că este primul roman science fiction ecologic major – probabil că este, dar la acest aspect (ecologie) m-am gândit doar după ce am citit asta despre Dune.

Pentru a înțelege un pic mai mult de ce îmi plac aceste romane ale lui Frank Herbert și nu savurez ecranizările în mod deosebit las mai jos câteva link-uri spre citate scrise de Zina cu ocazia jocului Citate favorite: Dune (vol 1); Dune; Mântuitorul Dunei.

Ceea ce urmează e departe de a fi recenzie.

Prima ecranizare pentru Dune aparține lui David Lynch, în 1984. Am încercat să-l văd, prima dată, cândva în anii 1990, dar nu am rezistat mai mult de o oră, pentru că... nu-mi plăcea actorul care „dă viață” lui Paul Atreides, personajul central, să zic așa. Kyle MacLachlan mi se pare nepotrivit pentru rol și pentru că are un chip cam efeminat pentru un (viitor) „om al deșertului” și nu e deloc aproape de cum mi l-am imaginat pe Paul Atreides în descrierea schițată de Frank Herbert. Ceilalți actori din film reușesc mult mai mult „să intre în pielea personajelor”. Să nu uit: în rolul lui Feyd-Rautha, nepotul favorit al baronului Vladimir Harkonnen (dușmanul Casei Atreides), e interpretat de Sting. Știu asta acum deoarece am insistat să văd filmul pentru a face comparația cu filmul Dune apărut în 2021, în regia lui Denis Villeneuve, cu Timothee Chalamet în rolul lui Paul Atreides.

Filmul prezintă povestea unui tânăr prezis a fi Kwisatz Haderach, cel care va elibera planeta Dune. Acest Mesia e anunțat din vechime și Fremenii, aprigii locuitori ai planetei deșertice, îl tot așteaptă și „urmăresc semnele”.

În Dune din 2021 îmi pare că actorii sunt personajele! Cine a ales distribuția s-a orientat super, din punctul meu de vedere. Totuși, nu înțeleg de ce a fost necesară „schimbarea sexului” ecologistului care „umblă în două lumi”: Liet-Kynes e femeie în Dune din 2021.

Scena în care Paul Atreides este supus, de Cucernica Maică Gaius Helen Mohiam (din Școala Bene Gesserit) unui „test al fricii”, nu e suficient accentuată - părerea mea.

Filmul din 1984 mi se pare mai aproape de ideea romanului: intriga o consider mai clar conturată, „discursurile intelectuale” nu sunt total ignorate, și sunt mai puține efecte speciale ca-n filmul din 2021 pe care-l consider un super fain film SF de aventuri/război, dar cam atât. Poate va fi altfel în partea a doua, regizorul având în plan o parte a doua (in 2023); și o parte a treia (Mântuitorul Dunei) - prima parte se termină cam ciudat chiar și pentru cei care nu au citit romanul și nu au văzut filmul din 1984 sau miniserialele din 2000 (Dune) și 2003 (Copiii Dunei combinat cu Mântuitorul Dunei) – trei episoade fiecare.

Nici în Dune din 2021 nu aș fi înțeles care-i treaba cu aterizarea forțată, în deșert, a lui Paul Atreides și a mamei lui, Jessica, dacă nu aș fi citit romanul (e suficientă și descrirea), pentru că e prea „pe repede înainte” redată și supraviețuirea lor în deșert și întâlnirea cu Fremenii. E lungită scena cu zborul (efecte speciale reușite, e adevărat) și scurtate scenele în care ar trebui ilustrate anumite „schimbări”, adaptări ale lui Paul Atreides la noua viață. Evident, mă prindeam că e o aterizare forțată din cauza furtunii în care au trebuit să intre pentru a scăpa de urmăritori, dar lipsește „filosofia” prezentă în roman. Da, știu, e film nu-i roman! Deh! Nu pot scrie despre film fără să mă raportez la roman.

Realitatea este că e greu să „prinzi” în film esența romanului, care nu e doar despre ecologie, cucerirea unor lumi etc. s.a.m.d. Ar trebui să fie un serial cu multe episoade (și chiar sezoane). Evident, e doar părerea mea. Cine nu a citit romanul și este fan SF va fi super încântat de film. Cei care doresc să înțeleagă ideile din spatele intrigii (un fel de a spune) ar trebui să citească descrierile apărute despre Dune (2021). Nici intriga nu mi se pare excepțional accentuată - analizând tot prin prisma romanului.

Despre serialele amintite (din 2000 și 2003) nu scriu mai nimic pentru că mi-e imposibil să le urmăresc – am încercat de curând, din nou. Paul Atreides (interpretat de Alec Newman) este blond! Efectul de ochi „albastru în albastru” dat de mirodenie (melanj, „spice”) este mai nereușit decât în filmul din 1984. Rolul surorii lui Paul Atreides, Alia, e interpretat de o actriță care pare că mai mult pozează decât interpretează – nu cunosc numele actriței, nu m-a interesat.

Despre regizori, scenariști, actori etc. nu cunosc prea multe. În general, nu mă interesează cine regizează, cine joacă etc. atunci când aleg un film, pentru că, oricum, nu rețin numele pe termen lung. Îmi plac filmele în care actorii interpretează, nu pozează, filmele în care „acțiunea” curge lin și rapid – fără „scene de umplutură” - și are logică. Sunt mulți actori (și câțiva regizori și producători) al căror nume l-am reținut, în timp, și știu că, de cele mai multe ori, când aud/văd/citesc numele lor voi vedea un film care-mi va plăcea.

În anii 1970 au mai încercat și alți regizori să ecranizeze romanul Dune, dar am dedus că au rămas la stadiul de idee.

Cum am zis: sunt fan roman Dune, nu fan filme, romane, nuvele, povestiri SF și / sau fantezie, în general, dar sunt multe din acest gen care mi-au plăcut sau mi-ar plăcea să le văd / citesc. Mi-a plăcut „Urzeala Tronurilor” (Games of Thrones)! Mi-a plăcut chiar foarte mult și am „prins ideile” fără a citi vreo descriere sau romanele, dar a fost un serial, nu un film; adaptare după seria de cărți fantastice ale lui George R. R. Martin: „Cântec de foc și gheață”. Am citit o singură nuvelă scrisă de GRRM (cel puțin, doar de aceasta îmi amintesc acum): Un cântec pentru Lya.

Primul western de Oscar – Cimarron

Cimarron (1931), in regia lui Wesley Ruggles, e primul western de Oscar. A primit trei premii Oscar: pentru cel mai bun scenariu adaptat, pentru cele mai bune decoruri, pentru cel mai bun film şi a fost nominalizat pentru alte câteva premii Oscar. Următorul western care a atins performanţa de Oscar pentru cel mai bun film a fost Dansând cu lupii (1990), in regia lui Kevin Costner (debut regizoral); tot el şi in rolul principal.

In rolurile principale din Cimarron sunt actori despre care abia cu această ocazie am aflat: Richard Dix, Irene Dunne, Estelle Taylor şi Roscoe Ates (poate că i-am mai văzut prin filme dar nu le-am ştiut numele – preocuparea de a şti numele actorilor din filmele pe care le văd prezintă interes pentru mine foarte rar). Mi se pare tare ciudată interpretarea actorilor! Obişnuită cu ceea ce văd in ultimii ani mi se par ciudaţi (prea teatrali) chiar şi actorii pe care i-am văzut in filme realizate in anii ‘970-‘980…

Filmul Cimarron este adaptarea romanului omonim scris de Edna Ferber şi publicat in anul 1929. Titlul, Cimarron, derivă din denumirea Teritoriul Cimarron, “Ţara Nimănui”, o zonă situata in Vest şi Vestul Mijlociu din Statele Unite ale Americii, unde îşi aveau teritoriile indigenii americani precum triburile Cherokee şi Sioux. Aceste teritorii au fost declarate libere la a fi ocupate şi a început “Goana după pământ” – a fost la propriu o goană, la început: doritorii se aliniau (călare, in căruţe, pe jos) şi se dădea startul; alergau toţi şi îşi ocupau o suprafaţă de teren pe care o marcau trăgând dâre in praf, sau in alte moduri, şi devenea a lor.

Filmul e puţin diferit de roman - din ceea ce am înţeles - inclusiv referitor la perioada istorică şi localizarea acţiunii.

Personajul central, Yancey Cravat, e inspirat de Temple Lea Houston (12.08.1860 – 15.08.1905), avocat şi politician care a fost membru in Senatul statului Texas între 1885 şi 1889.

Yancey Cravat: avocat, ziarist, predicator, pricepându-se aproape la orice, cu un spirit de aventură foarte dezvoltat, iubitor de libertate (şi-a numit primul născut Cimarron = Sălbăticia), căsătorit cu Sabra. Când guvernul permite colonizarea teritoriului statului Oklahoma de azi (22 aprilie 1889), Cravat e între primii care revendică o bucată de teren pentru familia lui şi se mută acolo din Wichita, unde locuia cu familia soţiei, neducând lipsă de ceva, dar alegând aventura – soţia îl urmează cu inima deschisă, fiind alături de el la bine şi la rău, iubindu-l, acceptându-i multe, înţelegându-i dorinţa de aventură (deşi refuză să îl mai urmeze după ce se stabilesc in orăşelul Osage şi pun bazele unui ziar local, devenind cetăţeni importanţi în zonă).

Yancey îl ştie şi pe Kid, un bandit căruia îi cere să nu intre să jefuiască in oraşul lui, Osage (dupa numele tribului care si-a avut teritoriul in zona) dacă vrea să trăiască. In şase luni de la înfiinţare orăşelul Osage avea zece mii de locuitori şi oamenii continuau să vină.

In 1893 statul cumpără teritorii Cherokee (cu 1,40 dolari / acru) şi îl oferă cetăţenilor care vor. Yancey Cravat pleacă singur – soţia şi copiii rămân in Osage, unde ziarul merge bine. Indienii au fugit din calea “feţelor palide”, a început războiul americano-spaniol… Cinci ani nu s-a mai ştiut nimic de Cravat - doar zvonuri: ba că a murit luptând împotriva spaniolilor, ba că e colo, ba că e dincolo. In 1889 apare, şi e întâmpinat ca un erou. Candidează pentru funcţia de guvernator, scrie un editorial despre cum guvernul vrea să fure, din nou, teritoriile indienilor şi e numit “editorialistul călăuzitor al naţiunii”. Pleacă din nou şi nimeni nu mai aude ceva despre el. Soţia conduce singură ziarul şi se descurcă foarte bine; ajunge congresman şi e foarte apreciată, dar chiar şi in anul 1929 mai speră să-şi revadă soţul… liberal şi libertin.

₪₪₪

O altă adaptare a romanului o face Arnold Schulman, in 1960. Filmul, in regia lui Anthony Mann, îi are in rolurile principale pe Glenn Ford şi Maria Schell.

*** 

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Cimarron_(film_din_1931)

Azi e cu noroc. Un citat pe zi.

Aşa se zice în popor: ziua de miercuri e o zi bună, o zi pentru acumularea de informaţii, bună pentru începerea unei călătorii; aduce isteţime, noroc şi bani – nu prea mai ştiu ce-s aceia bani; dar mai contează?!

Nu vei şti niciodată de la ce ghinion îngrozitor te-a salvat un ghinion.

(Cormac McCarthy, No Country For Old Men)

Cormac McCarthy (născut în 20.07.1933, în Providence, Rhode Island, S.U.A.) este autor de romane de diferite genuri. Pentru romanul The Road (Drumul, din 2006) a primit premiul Pulitzer. Nu există ţară pentru bătrâni, este un roman din 2005, ecranizat în anul 2007, film care a primit patru premii Oscar. Am văzut filmul şi mi-a plăcut  foarte mult. E un film în care, pe lângă ilustrarea degradării morale a Vestului american, se împletesc… norocul şi ghinionul.

Filmul e regizat de Ethan şi Joel Coen, iar actori sunt, între alţii: Tommy Lee Jones, Javier Bardem, Josh Brolin, Woody Harrelson.

Romanul Nu există ţară pentru bătrâni a fost publicat şi in România, în anul 2015, la Editura Polirom.

Nu există ţară pentru bătrâni a lui Cormac McCarthy combină atmosfera lui Faulkner şi imaginaţia lui Tarantino într-un cocktail exploziv (scria în The Globe and Mail la vremea apariţiei). 

Un film sinistru: Look Who’s Back

Look who’s Back (2015, Iata cine s-a intors) e o comedie / satira germana, in regia lui David Wnendt, dupa romanul lui Timur Vermes care are titlul pe care il are si cartea pe care Hitler o va scrie in film: “Er Ist Wieder Da” si care s-a vandut si in realitate cu 19,33 euro, reprezentand anul in care Hitler a ajuns la putere. 

E un film care a ajuns urgent pe primele locuri in topurile germane. Germanii ar trebui sa poata sa râdă de Hitler, mai degraba decat sa il vada ca pe un monstru, pentru ca ii scuteste de responsabilitatea pentru faptele acestuia si distrage atentia de la vina pentru Holocaust, declara regizorul pentru The Guardian. “Dar ar trebui sa fie acel gen de râs care-ti ramane in gât si ar trebui sa-ti fie aproape rusine cand iti dai seama ce faci.

Hitler apare in Berlinul de azi, fara amintiri despre evenimentele care au avut loc dupa anul 1945, si ajunge sa aiba propria-i emisiune la o televiziune (standup comedian). Desi e luat drept un mare comediant el dovedeste ca nu si-a schimbat deloc convingerile si se straduieste sa le implementeze din nou in mintea si sufletul cetatenilor (sau doar sa redestepte propriile convingeri ale unora).

In rolul lui Hitler este actorul Oliver Masucci.

Filmul evidentiaza si pericolul repetarii acelei pagini de istorie.

Vorbind serios – privitorii (si ascultatorii) il iau in gluma si se distreaza – Hitler presteaza in emisiuni de divertisment cu maxima audienta, vorbind despre anumite “pericole”, fiind serios – dar luat in gluma – cand nu e “corect politic” in declaratii.. Se plimba prin oras (apoi prin tara) discutand cu oamenii, convingandu-i sa ii imparteseasca propriile convingeri, sa il sustina in dorinta lui de a “reda Germania germanilor”. Ajunge sa isi organizeze “trupe de tineri soldati” gata sa moara pentru el, pentru cauza comuna. Asculta nemultumirile bastinasilor si ii incurajeaza sa se opuna multiculturalismului, dreptului unora de a-si alege modul de viata, locul unde sa traiasca si chiar sexul…

Cel care-si da seama ca Hitler care amuza si pe care tot mai multi cetateni par sa-l iubeasca este chiar Hitler ucigasul incearca, fara succes, sa-l opreasca, sa-i convinga pe ceilalti ca istoria se repeta. Nu e luat in seama pentru ca producatorii TV vor bani, oamenii vor un lider care sa le legitimeze gandurile si dorintele extreme…

Vrei sa stii de ce oamenii ma iubesc? il intreaba la un moment dat Hitler pe cel care l-a descoperit si care l-a “lansat” la TV in dorinta de a-si pastra locul si beneficiile? Pentru ca in adancul sufletului lor sunt exact ca mine. Jurnalistul independent isi da seama ce mare greseala a facut dar e prea tarziu pentru a o repara: nu reuseste sa convinga pe cineva ca acel comediant de succes este Hitler cel adevarat..

Unii il detesta cu pasiune, dar cei mai multi il aclama. Finalul e de “speriat”. Hitler defileaza in aplauzele celor mai multi…

Cartea - primul roman al lui Timur Vermes - a ramas timp de 20 de saptamani numarul unu in topul celor mai bine vandute carti, in Der Spiegel, si a devenit, oarecum, “cartoful fierbinte” al Europei in foarte multe discutii. A fost tradusa in 41 de limbi. In librariile din România a aparut la editura RAO, in 2014.

Timus Vermes, de profesie jurnalist, declara pentru The Sunday Times despre personajul imaginat: Suntem obisnuiti cu Hitler care zbiara tot timpul despre Holocaust. E un fel de “Hitler instant”, ca bauturile cu arome artificiale pe care le cumperi la cutie. Nu este suficient ca sa te faca sa intelegi sau sa impiedice repetarea istoriei, pentru ca nimeni nu ar vota un om ca el. Dar Hitler a fost ales. Nu a existat nicio revolutie, niciun puci.

Urmarind acest film aproape ca nu esti sigur daca esti la film sau e un serviciu de streaming in apropierea ta…

Nu trebuia sa vad acest film pentru a intelege cat de usor se lasa unii oameni manipulati, cuceriti de idei care coincid cu ale lor, cat de adanci sunt, in unii, radacinile rasismului, xenofobiei s.a…. Oh, da! Are unele faze extrem de amuzante, dar e un film pur si simplu sinistru din punctul meu de vedere…

Mi-a placut foarte mult filmul.

Vorba nu-stiu-cui: nu ma sperie ca vad la televizor, ci ma sperie ceea ce e in spatele a ceea ce vad…

**
Clubul cinefililor (Carmen)

<><><><><> 

Sursa foto: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Er_ist_wieder_da.jpg

Clubul cinefililor: The 100-Year-Old Man Who Climbed Out the Window and Disappeared

Allan: Toata lumea a ţipat la mine, de la feroviari la dictatori. Chiar si mama a ţipat - nu-mi mai amintesc ce, dar a ţipat. Si eu am ţipat, cred, pentru ca asta faci cand te nasti si privesti in jur.

The 100-Year-Old Man Who Climbed Out The Window And Disappeared (2013), in regia lui Felix Herngren, adaptat dupa romanul de debut al lui Jonas Jonasson, publicat in anul 2009, devenit cel mai bine vandut roman din Suedia in 2010 si best sellers international in 2012, este o comedie exploziva, o fabula super faina, la care nu ma asteptam cand am accesat acest film, dar poantele au inceput in primele 20 de minute asa ca n-am renuntat sa il vad, si tare bine mi-a facut filmul.

Allan Karlsson (interpretat de Robert Gustafsson) este un batran care a avut o viata aventuroasa, ajungand sa danseze cu Stalin, sa-l ajute pe Oppenheimer la bomba, sa stea la masa cu vicepresedintele Harry S.Truman, sa evadeze din gulag impreuna cu fratele lui Einstein, ajungand spion dublu pentru rusi si americani, prietenul generalului Franco si multe altele.

De mic, Allan avea pasiunea sa arunce lucruri in aer. L-a aruncat in aer pe negustorul din satul lor - pentru ca i-a inselat mama cu privire la un ou primit de la rusi dupa ce i-au executat tatal care promova prezervativul ca fiind solutia impotriva saraciei, solutia pentru satisfacerea poftelor si dorintelor. Testul exploziei a fost un succes, dar eu am aterizat intr-un spital de psihiatrie - povesteste Allan. Peste ani, dupa ce un medic s-a asigurat ca nu va avea mostenitori, a fost eliberat in lume. Pofta de a arunca lucruri in aer nu l-a parasit dar, din cand in cand, se mai plictisea si lua o pauza apoi, ceva ii deschidea din nou apetitul.

Acum, cu o zi inainte de a implini varsta de 100 de ani, sedea in casa lui - fiind sub ingrijire la domiciliu - si astepta ziua… Dar in seara dinaintea implinirii sutei de ani, Molotov, motanul sau, n-a mai venit acasa… Dimineata, asistentii se pregateau sa-i sarbatoreasca centenarul, dar cand au ajuns la casa batranelului au constatat ca disparuse. Pentru ca nu l-au gasit in apropiere au anuntat politia… Batranul de o suta de ani a iesit pe fereastra si a disparut - pentru unii ar fi fost mai bine sa nu iasa: viata aventuroasa si un nou sir de incurcaturi au inceput. Desi varstnic, cam greoi la mers, mintea ii e agera. Ajunge in autogara si-l intreaba pe casier:

- Unde pot merge de aici?

- Unde vrei sa ajungi, presupun…

Pentru ca nu avea bani destui a cumparat un bilet pana in cea mai apropiata localitate. In timp ce astepta  autobuzul a intrat un tanar cu o valiza mare si l-a rugat sa i-o pazeasca până foloseste toaleta. Pentru ca a sosit autobuzul Allan a urcat, luand valiza cu el. Asa incepe aventura: un lung sir de peripetii in care sunt antrenati cativa oameni in viata carora intra pe neasteptate - intre care si un tanar care nu se hotara ce studii sa termine si care era aproape economist, aproape farmacist, aproape zoolog, aproape multe - politisti si traficanti de droguri.

Actiunea filmului se desfasoara pe doua planuri: prezent si trecut. Replicile sunt copioase! La varsta de o suta de ani este - cum altfel?! - impacat cu sine si cu lumea, nu se grabeste, nu se teme, nu ia lucrurile in tragic… doar se bucura de viata.

- Unde vrei sa mergi?

- Timpul ne va spune…

Viaţa e cum e şi începe cum o iei - e filosofia de viaţă a lui Allan Karlsson. 

*

O noua intalnire la Clubul cinefililor unde membrii - prezenti si viitori - se intalnesc pe pagina la Carmen la fiecare sfarsit de saptamana.

*

sursa foto: http://www.rogerebert.com/reviews/the-100-year-old-man-who-climbed-out-the-window-and-disappeared-2015

Clubul cinefililor: Imitation Game

Filmul despre care scriu azi nu l-am vazut tocmai de curand dar mi l-am amintit cu ocazia unei lepşe primite de la Carmen.

Imitation Game (2014) ilustreaza o mica parte din viata legendarului criptograf si matematician Alan Mathison Turing (n. 23.06.1912 - d. 07.06.1954), un om de exceptie care, probabil, ar fi putut oferi omenirii mult mai mult daca nu exista cretinitatea ca homosexualitatea nu doar ca nu e normala, dar nu e permisa si - mai mult! - e considerata infractiune, homosexualii, pe atunci, fiind arestati, judecati si inchisi. Arestat pentru crima de a fi homosexual! De ce nu si arestat pentru crima de a fi intolerant?!

Alan Turing a fost informatician, matematician, logician, criptanalist, filosof si maratonist britanic, o personalitate influenta in dezvoltarea informaticii, inventatorul masinii Turing care poate fi considerata un model de calculator generic. E considerat a fi parintele informaticii si inteligentei artificiale teoretice.

Filmul, in regia lui Morten Tyldum, are la baza cartea biografica scrisa de Andrew Hodges: “Alan Turing: Enigma”. Cu o distributie care mie mi-a placut foarte mult, ilustreaza efortul contra cronometru al echipei care lucreaza pentru a decodifica mesajele germane (mesaje codificate cu “Enigma”), dar si rabdarea de care dau dovada ceilalti cercetatori recrutati in relatia lor cu solitarul Turing pe care, uneori, nu reusesc sa-l inteleaga.

Alan Turing (interpretat de Benedict Cumberbatch) si membrii stralucitei echipe de “spargatori de coduri” au fost selectati pentru o misiune “top secret” de Government Code & Cypher School si cazati la Bletchley Park, o resedinta in mediul rural din Buckinghamshire, cumparata de SIS (Secret Intelligence Service, agentie mai cunoscuta ca MI6) in 1938 pentru a avea unde-si desfasura activitatea in caz de razboi si unde echipa de cercetatori a convietuit in timpul zilelor negre ale razboiului.

Din echipa care a lucrat in sectiunea numita Hut 8 mai faceau parte Joan Clarke (Joan Elisabeth Lowther Murray, n. 24.06.1917 - d. 04.09.1996), criptanalist si numismat, cunoscuta mai bine pentru activitatea ei la Bletchley Park, singura femeie care s-a prezentat la recrutari si a fost admisa, impotriva prejudecatii “e femeie”. Joan Clark este interpretata de actrita Keira Knightley, pe care am indragit-o dupa ce am vazut-o in "Domino".

Intre Joan si Alan s-a legat o prietenie puternica inca de la inceputul sederii lor la resedinta secreta. Mai apoi s-au logodit, dar el a rupt logodna dupa sase luni, recunoscandu-si homosexualitatea. Joan ar fi vrut sa se casatoreasca, pentru ea fiind mai importanta relatia la nivel intelectual decat cea fizica, insa el a refuzat-o politicos. Cei doi au ramas prieteni pana la sfarsitul vietii lui Alan Turing.

Rolul ei in cadrul proiectului “Enigma” i-a adus mai multe premii si in anul 1947 a devenit membra a Ordinului Imperiului Britanic.

Un alt membru al echipei a fost Hugh Alexander (n. 19.04.1909 - d. 15.02.1974). Echipa era formata din mai multi, dar ma refer aici numai la trei nu doar pentru ca primii doi au roluri centrale, ci si pentru ca actorii care au interpretat imi plac mai mult decat ceilalti. Conel Hugh O'Donel Alexander a fost un criptanalist britanic de origine irlandeza, jucator de sah si scriitor de sah. A fost interpretat de actorul Matthew Goode, pe care l-am indragit vazandu-l in alte filme si seriale, dar mai recent in “Belle” (Povestile mele) si “Dancing on the Edge” (mini-serial urmarit la recomandarea facuta de Carmen).

In 1952, Alan Turing a fost arestat si judecat pentru homosexualitate. Pentru a nu face inchisoare a acceptat un tratament cu estrogen (castrare chimica). A murit in 1956, inainte de a implini 42 de ani. Ancheta a stabilit cauza mortii ca fiind otravirea cu cianura si concluzia a fost sinucidere. Mama lui, dar si altii, considera ca a fost un accident, pentru ca in apartamentul lui existau numeroase substante periculoase.

In anul 2009, in urma unei campanii desfasurate pe Internet, primul ministru britanic, Gordon Brown, a prezentat scuze publice in numele guvernului britanic pentru “modul ingrozitor in care a fost tratat” Alan Turing. Regina Elisabeta a II-a l-a gratiat postum in anul 2013.

“Imitation Game” este, poate, filmul care ilustreaza o realitate si care m-a ofticat cel mai mult.

Nota: Criptanaliza = descifrare a mesajelor cifrate carora nu li se cunoaste codul (DEX).

sursa foto:https://en.wikipedia.org/wiki/File:The_Imitation_Game_poster.jpg (in febr 2021 pag nu mai exista)

*

O noua intalnire la Clubul cinefililor unde membrii - prezenti si viitori - se intalnesc pe pagina la Carmen.

Clubul cinefililor: The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford

Dupa desenele animate cel mai mult imi plac filmele western - poate pentru ca in cele mai multe binele triumfa sau, oricum, totul se termina cu bine pentru personajele mele preferate. In filmul despre care scriu azi e altfel, dar e de asteptat: si legenda vie isi gaseste la un moment dat sfarsitul pentru a deveni… legenda pura.

sursa

The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford (2007) este un film in regia australianului Andrew Dominik. Titlul este asa de lung deoarece Brad Pitt (Jesse James in film) a dorit sa fie pastrat titlul original al romanului semnat de Ron Hansen, dupa care a fost facut filmul.

In rolul lui Robert Ford (Coward) este Casey Affleck (fratele lui Ben, da).

Despre Jesse James s-au scris multe articole in ziare, multe carti si au fost facute filme in care fictiunea se impletea - mai mult sau mai putin - cu faptele reale, acest film fiind versiunea cea mai recenta. Actiunea incepe in anul 1881, cand Jesse James era deja o legenda, si prezinta intr-un ton melancolic ultimele luni din viata banditului. Filmul impleteste crima, faima si legenda acestui om care a devenit bandit nu neaparat pentru ca asta si-a dorit.

Nu e tocmai un film de actiune, dar aceasta nu lipseste.

Izbucnirea razboiului civil a avut o influenta importanta, daca nu determinanta asupra destinului lui Jesse James. Dupa mai multe campanii militare si batalii intre armatele conventionale, petrecute in 1861, Missouri a devenit scena unor incursiuni de gherila. Jesse avea varsta de 16 ani cand s-a alaturat fratelui sau si celorlalti in grupul de gherila confederat, asa-numitii “bushwhackers” care infruntau deseori militiile locale unioniste, si s-a remarcat prin fapte deosebite.

“Asasinarea lui Jesse James de catre lasul Robert Ford” ofera o noua perspectiva asupra vietii legendarului Jesse James, prezentand si unele aspecte ale vietii sale private: despre cum a ajuns sa lupte, despre casatoria sa, intre altele. Pe cat de necrutator era cunoscut ca bandit, pe atat de tandru sot si bland tata era.

In anul 1881 Jesse James avea 34 de ani si era cautat de potera, pe capul lui era pusa o recompensa si il vanau si altii. Din banda lui n-au mai ramas multi: unii au fost ucisi, altii inchisi si altii au fugit din Missouri, statul de granita unde activa banda lui Jesse. In timp ce planuieste o noua lovitura continua sa lupte impotriva celor care-l urmaresc pentru a obtine banii de recompensa. Robert Ford si fratele acestuia sunt cei care-l ajuta acum in planificarea jafului. Robert, un tanar in varsta de 19 ani, se compara cu idolul sau in aproape orice face si vrea sa ii semene cat mai mult, sa fie ca el, plangandu-se ca este un anonim, pe cand faima lui Jesse James depasise granitele statului. Robert Ford vrea sa devina celebru. Si devine: in 3 aprilie 1882 il impusca pe Jesse James si ajunge sa fie cel mai cautat ucigas. Dar Robert Ford avea sa fie impuscat la randul lui, pentru ca Jesse James mai avea simpatizanti si dupa moarte. Ucigasul lasului Robert Ford a fost condamnat la inchisoare pe viata dar a fost eliberat in urma unei petitii semnate de 7000 de oameni.

sursa

Jesse Woodson James s-a nascut pe data de 5 septembrie 1847 in Clay County, statul Missouri, ca fiu al unui fermier care era si preot baptist in Kentucky. A avut o copilarile linistita si fara lipsuri. Tatal sau detinea sase sclavi negri si o ferma. Jesse a fost foarte legat de fratele sau, Alexander Franklin. Dupa moartea tatalui, mama sa s-a recasatorit de două ori. In anul 1855 familia lui Jesse s-a implicat in cultivarea tutunului in Missouri, iar afacerea le mergea din plin. Apoi a intervenit razboiul si nu doar familia lui a avut de suferit…

Jesse James este unul dintre acele putine personaje reale ale caror vieti s-au ridicat la inaltimea faimei. Intruchipare a unui razvratit al campiilor nesfarsite, haituit si vanat, Jesse a trait viata la cote greu de atins chiar si pentru celelalte figuri emblematice ale nelegiutilor care cutreiereau Vestul Salbatic. A fost printre putinii care s-au ridicat concomitent la rangul de eroi populari si ucigasi fara scrupule.

*

Noua intalnire la Clubul cinefililor: membrii - prezenti si viitori - se intalnesc pe pagina la Carmen.

Clubul cinefililor: To Sir, With Love

Nu am vazut filmul de curand, insa il am bine intiparit in memorie pentru ca m-a impresionat foarte mult si mi-am amintit de acest film pentru ca azi e Ziua Internationala a Profesorului si scriu despre acesta ca omagiu pentru acei dascali care se implica trup si suflet in educarea copiilor, a tinerilor, in general, omagiu pentru toti dascalii care nu vad culoarea pielii celor pe care ii educa, pentru dascalii care nu fac diferenta intre elevii de diferite conditii sociale si ii trateaza pe toti cu aceeasi atentie.

To Sir, with Love (1967) este un film in regia lui James Clavell, autorul romanelor Shogun, Nobila Casa etc. si care a adaptat, printre altele, scenariul pentru The Great Escape (1963), cu Steve McQueen in rolul principal, dupa romanul omonim al lui Paul Brickhill. James Clavell e si scenarist si producator pentru acest film adaptat dupa romanul omonim (autobiografic) scris de E.R. Braithwaite.

Rolul inginerului Mark Thackeray care accepta sa predea la o scoala din East End Londra, pana cand va gasi un post de inginer este interpretat de Sidney Poitier. Clasa la care urma sa predea era una alcatuita mai mult dintre elevi care au fost respinsi de alte scoli si, prin atitudinea lor, l-au determinat pe ultimul profesor sa demisioneze. Sunt copii isteti in acea clasa, dar alti profesori nu au fost preocupati sa ajunga la sufletul lor.

Unele dintre intamplarile din film se potrivesc si societatii de azi in care discriminarea pe criterii de avere, de religie, de etnie etc. pare sa fi atins niste limite periculoase. Multi dintre profesorii de azi - ca si cei din film - nu mai au respectul elevilor si nu reusesc sa le impuna respect.

Se zice ca e simplu in filme: profesorul se implica inclusiv in viata personala a elevilor si nu-i pasa ca salariul este foarte mic. Nu neaparat, dar profesorul are si datoria sa inteleaga de ce un copil are un anumit comportament si sa-l ajute, in caz ca e necesar. Profesorul are datoria morala sa nu faca diferente intre elvii pe care ii are in clasa si sa caute modalitati prin care sa ii atraga si pe aceia care nu vor sa participe la ore. Azi, insa, e foarte greu sa reuseasca astfel de performante prea multi dascali pentru ca au de facut prea multe altele care le diminueaza timpul pe care l-ar putea oferi elevilor: raportari, planuri, fel si fel de situatii etc.

To Sir, With Love se refera, oarecum, la prejudecatile rasiale. Desi au trecut atatia ani de la realizarea filmului inca mai intalnim prejudecati rasiale inclusiv in scolile românesti. Ca si atunci, in foarte multe scoli lipseste echipamentul scolar sau este insuficient. Ce diferentiaza foarte mult acest film (si nu numai) de situatiile reale?! Cred ca, in primul rand, caracterul elevilor: in film toti au inimi de aur (dar nedescoperite), toti aspira sa se autoperfectioneze si vor ca domnul profesor sa ii aprobe. In realitate nu se intampla asa: cei care sunt recalcitranti si fara chef de invatatura cam la fel raman pana ies de pe bancile scolii - exceptiile sunt rare, dar poate ca ar merita ca cineva sa isi dea seama cine nu vrea si cine e doar timorat din anumite motive. Un singur copil salvat de la ratare merita efortul dascalului.

In anul 1996 a fost realizat filmul To Sir, With Love II, in regia lui Peter Bogdanovich, care continua aventura profesorului Mark Thackeray (in aceeasi interpretare: Sidney Poitier), de data aceasta in Chicago… Si acesta merita vazut chiar daca profesorul a ales sa predea tot la o clasa cu “elevi problema”, desi ar fi putut alege o grupa de elevi fruntasi.

Rolul profesorului nu este numai acela de furnizor de informatii; el trebuie sa se asigure ca informatia ajunge la elev. Chiar si azi, profesorii pasionati gasesc metode de a atrage elevii si de a le trezi interesul si setea de cunoastere. Poate de aceea se spune ca multi predau lectii de la catedra dar nu la fel de multi sunt dascali.

Filmul e o lectie de viata, intr-o lume discriminatorie. In film e accentuata si recunostinta pe care fiecare dintre noi trebuie sa o aratam dascalilor care ne-au ajutat sa ne formam personalitatea si sa dobandim cunostintele care ne-au fost utile de-a lungul timpului.

Am scris prea mult si daca mai scriu povestesc filmul, asa ca inchei…

*

Un alt film pentru Clubul cinefililor ai caror membri - prezenti si viitori - se intalnesc pe pagina la Carmen la fiecare sfarsit de saptamana.

Dascălilor, cu drag! 

Clubul cinefililor: Pain and Gain

sursa foto 

Pain and Gain (durere si castig) e tradus de români “Trage tare si te scoti”, titlu care mi se pare, acum, si mai nepotrivit avand in vedere ca la originea ideii filmului este realitatea. Titlul original e un joc de cuvinte dupa zicala ”no pain, no gain”.

E un film din anul 2013, regizat de Michael Bay, avand in distributie pe Mark Wahlberg (Daniel Lugo, capul rautatilor, cel care dorea sa-si traiasca “visul american”), Dwayne Johnson (Paul Doyle), Anthony Mackie (Adrian Doorbal), Tony Shalhoub (Victor Kershaw, prima vicitima), Bar Paly (Sorina Luminita, care visa sa devina star de cinema si era dansatoarea exotica, originara din România, iubita lui Lugo, foarte frumoasa, de-o naivitate care sfida prostia - a beneficiat de imunitate legala pentru ca i-a ajutat pe politisti sa prinda gaşca). Numele golanilor au fost pastrate in film, ale celorlalti au fost schimbate pentru a le fi protejata identitatea – e dezvaluita in emisiunea 48 de ore…

Am vazut filmul Pain & Gain cu ceva timp in urma si n-am avut habar ca e realizat dupa cartea Pain & Gain: This is a True Story, de Pete Collins, compilarea unor articole publicate tot de el in Miami New Times (1999), care detaileaza activitatea unui grup de criminali care au rapit, escrocat, torturat si ucis oameni.

Nu e nici primul, nici ultimul film facut dupa cazuri dramatice reale – “Minti criminale” e un ditamai serialul facut si dupa cazuri reale, evident nuantate.

Recomand Pain & Gain pentru ca tocmai am vazut emisiunea “48 Hours Mystery: A Horrible Story”, despre actiunile unor golani, in Los Angeles, si mi-am dat seama (o data in plus) ca ceea ce vedem in filme “de actiune”, politiste, comedie neagra, razboi etc. poate fi realitate dramatica pentru cineva. Nu-mi imaginez ca ar fi cineva care sa nu stie asta, dar pentru ca m-a uimit reactia personala am vrut s-o fac publica: e ca un cosmar sa stiu ca idioti ca cei din acest film pot curma atat de usor destine…

M-am cam enervat vazand filmul, spunandu-mi “Haida-de! Cat rău poate face un infractor care e asa de impiedicat, asa de stupid?” Unul dintre rapitori (toti erau mascati si-si schimbasera vocea) a fost recunoscut de victima dupa mirosul coloniei pe care o folosea! Cand au vrut sa rapeasca prima victima se impiedicau unul pe altul, le cadeau lucrurile, doar ca nu se calcau reciproc pe bombeuri!

Cand au vrut sa-si ucida prima victima – dupa ce au obligat-o sa treaca pe numele lor intreaga avere (traind in casa acesteia, cheltuindu-i banii) - au imbatat-o, au urcat-o la volanul propriului automobil si au incercat sa insceneze un accident de circulatie. Victima a reusit sa se salveze, a ajuns la spital, a povestit ce-a patit dar personalul medical i-a spus ca a suferit o trauma in urma accidentului; a povestit politistilor - acestia nu au luat-o in seama pentru ca duhnea a alcool… Criminalii s-au orientat, linistiti, spre alta victima.

Era hilar, dar nu ma amuzam, ma enerva stupiditatea scenariului! Realitatea cazului a fost, insa, ca-n film. O alta dovada ca “viata bate filmul”.

Daniel Lugo si Adrian Doorbal au fost condamnati la moarte. Paul Doyle a facut marturisiri complete, a primit 15 ani, a executat 7 si a fost eliberat, reorientandu-se spre congregatia crestina unde era la momentul cand s-a certat cu preotul si s-a inhaitat cu gaşca de la sala de gimnastica.

Criticii de film de la “Village Voice Poll” au nominalizat Pain & Gain, in anul 2013, la categoria “cel mai prost film”… De prost, mi s-a parut prost, dar… aproape ca a copiat realitatea.

Fapt divers: Se pare ca acest film a fost “sustinut” de Dwayne “The Rock” Johnson, cunoscut din filme precum Fast & Furious, Empire State (2013), Faster (2010), The Mummy Returns (2001); cel mai bine il stiu cei carora le place wrestlingul: cu 17 titluri de campion in World Wrestling Entertainment, inclusiv 10 titluri de campion mondial, e considerat unul dintre cei mai buni wrestleri din toate timpurile; e printre cei mai bine platiti actori din lume. A fost considerat, in 2013, cel mai profitabil actor din lume: numele lui a garantat, in acel an, incasari foarte mari pentru toate filmele in care a aparut.

Pentru rolul din The Scorpio King (2002) a fost platit cu 5,5 milioane de dolari – record mondial in ceea ce priveste un actor aflat in primul sau rol principal.

*

Invitatie la film, de la Carmen, in Clubul cinefililor – Impresii de sfarsit de saptamana - unde sunt invitati sa participe toti cei care au placerea de a scrie despre un film sau un serial vazut recent.

Clubul cinefililor. Black Hawk Down

Numai cei morti au vazut sfarsitul razboiului (Platon)

sursa 

Black Hawk Down (2001), ecranizarea cartii cu acelasi nume a lui Mark Bowden, bazata pe unele reportaje publicate in The Philadelphia Inquirer despre incercarea capturarii liderului somalez Mohamed Farrah Aidid si lupta care a urmat raidului din octombrie 1993.

Black Hawk Down (Elicopter la pamant!) e un film a carui actiune e centrata pe un eveniment real, petrecut in Somalia, in anul 1993, in timpul razboiului civil. E un film in care micile detalii nu sunt neglijate si il fac cu atat mai mult realistic.

Din distributie fac parte: Josh Hartnett (Eversmann), Ewan McGregor (Grimes), Tom Sizemore (McKnight(, Eric Bana (Hoot), Wiliam Fichtner (Sanderson), Ioan Gruffudd (Beales), Orlando Bloom (Blackburn), Enrique Murciano (Ruiz) s.a.

Toate povestile de razboi, dincolo de moarte, de distrugeri, de dureri au ceva emotionant: fraternitatea soldatilor care lupta in aceeasi tabara. Spre deosebire de alte filme de gen acesta nu a fost romantat, ci prezinta fapte, acte de razboi, acte de eroism intr-o operatiune militara aproape dezastruoasa. Unii il considera ca fiind cel mai bun film de razboi si tind sa-i cred. Un film bine vazut de critici dar criticat de unii straini si oficiali militari.

In anul 1992, in Somalia, lupta intre clanuri rivale a provocat foamete la scara aproape biblica; au murit de foame sute de mii de oameni. Aidid este cel care face legea in Mogadishu si arma lui cea mai importanta este foametea. Statele lumii trimit alimente si medicamente dar oamenii din solda lui blocheaza ajutoarele internationale si, uneori, le confisca. Sunt trimisi 20 de mii de soldati din marina militara americana si reusesc sa restabileasca ordinea si sa livreze civililor alimentele. In anul 1993 trupele se retrag si soldatii lui Aidid ucid 24 de soldati pakistanezi, ataca trupele de pace ale Natiunilor Unite si isi iau ca tinta personalul american ramas in zona. Sunt trimise trupe de elita americane: Delta Force, Army Rangers (75^th Rangers) si 160^th SOAR (Special Operations Aviation Regiment = Regimentul de Operatiuni Speciale Aviatice, cei mai buni piloti de elicopter, regiment cunoscut si cu denumirea “Night Stalkers”).

Cand unul dintre elicoptere este lovit si aterizeaza fortat soldatii din zona cea mai apropiata sunt trimisi sa caute eventuali supravietuitori. Distanta dintre ei si elicopter e mare si trebuie sa strabata stradutele stramte si pline de praf ale orasului, infruntand gloantele oamenilor lui Aidid, praful ridicat si fumul proiectilelor, nestiind cine le-ar putea fi aliat si nestiind de unde poate veni un glont ucigas. Daca au supravietuit prabusirii, camarazii lor trebuie sa reziste pana soseste ajutorul. Dusmani inarmati sunt inclusiv copiii, iar civilii se ascund, nu vor sa-si riste viata trista intervenind.

Nimeni nu e lasat in urma…

Cand al doilea elicopter se prabuseste lucrurile devin si mai complicate. Cu toata pregatirea lor de elita soldatii sunt prinsi ca in capcana, in mijlocul somalezilor inarmati care sunt in solda unuia care vrea sa conduca o multime de oameni saraci si flamanzi, sa faca el legea si sa exploateze bogatiile pamantului somalez.

Replici din film:

Hoot (Eric Bana): Cand ma duc acasa multi oameni ma intreaba: Hoot, de ce faci asta, omule, esti dependent de razboi? Stii ce le spun? Nu le spun niciun cuvant nenorocit, pentru ca ei nu inteleg. Ei nu inteleg de ce o facem. Ei nu vor intelege ca este vorba despre oamenii de langa tine, si asta este.Asta e tot ce este. Si tot Hoot: Stii ce cred eu? Nu conteaza ce cred eu. Odata ce primul glont iti trece prin cap politica si tot rahatul zboara pe fereastra.

Eversmann (Josh Hartnett): Priveste acesti oameni: n-au locuri de munca, n-au mancare, n-au educatie, n-au viitor. Imi imaginez ca avem doar doua lucruri de facut: sa ii ajutam sau stam tolaniti si sa vedem la CNN cum se distruge tara.

Muzica lui Hans Zimmer, tatal soundtrack-urilor celebre accentueaza scenele dramatice. Una dintre creatiile lui este coloana sonora a filmului si, lucru rar in ceea ce-l priveste pe autor, are si elemente vocale, interpretate in limba bretona. E un cantec (Aştept) dureros de trist, asa cum e si filmul, asa cum e si realitatea razboiului…

http://www.youtube.com/watch?v=BWAhVbayGv4

(vizualizare pe YT)

E un film dur, dramatic, cu scene de lupta si multe proiectile trase, multi oameni raniti grav si/sau ucisi, ca in toate razboaiele... Un film pentru cei carora le plac filmele despre razboi dar si pentru cei care sunt interesati sa afle ce inseamna lupta in state precum Somalia.

Curand dupa deznodamantul acestei lupte presedintele Clinton a retras trupele speciale din Somalia.

*

Invitatie la film, de la Carmen, in Clubul cinefililor – Impresii de sfarsit de saptamana - unde sunt invitati sa participe toti cei care au placerea de a scrie despre un film sau un serial vazut recent.