Ultimul duel. The Last Duel. Film

Avertisment: e posibil ca unii cititori să se simtă deranjați de unele chestiuni din cuprinsul textului.

*

Ultimul duel este un film bazat pe fapte reale, un film epic istoric, ecranizat în anul 2021 după cartea specialistului în literatură medievală Eric Jager, The Last Duel: A True Story of Trial by Combat în Medieval France, apărută în 2004.

Filmul e în regia lui Ridley Scott, care a regizat, între altele, și Gladiator); scenariști: Nicole Holofcener, Matt Damon și Ben Affleck. Durata filmului: două ore și jumătate. Ar fi putut fi mai scurt? Aș zice că da, dar mă pricep doar să văd filme. 

În rolurile principale sunt Matt Damon (Sir Jean de Carrouges), Jodie Comer (Marguerite de Carrouges, născută de Thibouville) și Adam Driver (Jaques Le Gris). În unul dintre rolurile secundare este Ben Affleck (contele Pierre d’Alenҫon ai cărui vasali erau Jean de Carrouges și Jaques Le Gris).

*

Mă așteptam la un film romantic; filmele romantice din epoca medievală îmi plac, de regulă, dar filmul este o filă de istorie, motiv pentru care mi-a plăcut foarte mult. Arată obiceiurile vremii fără perdea, ca să zic așa, ceea ce-i dă un plus de autenticitate.

Nu e un „film rapid”, e împărțit în trei capitole, fiecare capitol tratând aproape aceleași acțiuni din perspectivă proprie: Jean de Carrouges, Jaques Le Gris și Marguerite de Carrouges. Când am văzut că în capitolul doi se reia, practic (chiar dacă altfel), povestea din primul capitol am fost la un pas de a renunța, dar curiozitatea m-a oprit în fața ecranului, și nu-mi pare rău. Cum se văd cei doi și cum îi vede Marguerite e interesant.

Actorii joacă super, costumele și decorurile sunt reușite. Faptul că Ben Affleck a avut un rol secundar a fost un „avantaj” pentru mine – nu prea-mi place actorul, dar am văzut mai multe filme – care mi-au plăcut – cu el în rol principal (Argo este unul dintre acestea).

*

Drama are loc în Normandia, în secolul al XIV-lea, pe când Războiul de o sută de ani (o serie de conflicte dintre Franța și Anglia) era în plină desfășurare. În evul mediu, în mai multe țări se obișnuia ca, în anumite condiții, rezultatul unui proces la tribunal să fie decis prin luptă: un duel până la moarte între rivalii din proces – se presupunea că cel care trăiește are dreptatea de partea lui, dreptate dată chiar de divinitate. În filmul Ultimul duel cei care vor lupta până la moarte sunt Jean de Carrouges și Jaques Le Gris..

Jean de Carrouges este un nobil scutier francez care a fost căsătorit de două ori. Prima dată cu Jeanne de Tilly, una dintre fiicele Lordului Chamboise, care a adus o zestre serioasă. Cu ea, Jean a avut un băiat al cărui naș a fost prietenul și vecinul său Jaques Le Gris. Jean și Jaques erau și camarazi de arme, luptând cot la cot în multe bătălii. Jeanne și copilul au murit din cauze necunoscute, dar naturale.

A doua lui soție a fost Marguerite de Thibouville, singura fiică a unui nobil controversat, Robert de Thibouville, care s-a ridicat împotriva regelui dar, cumva, a fost iertat, dar marginalizat. Era și foarte bogat, așa că ambițiosul Jean de Carrouges s-a căsătorit cu fiica lui în anul 1380. Marguerite era tânără, cultă, nobilă și foarte frumoasă. Carrouges spera să restabilească statutul vechii sale familii (mai ales financiar) și să aibă un moștenitor. Zestrea primită era foarte mare și includea o moșie valoroasă: Aunou-le-Faucon, dar care n-a mai ajuns la el, ci la suveranul său Pierre d'Alenҫon, vărul regelui Carol al VI-lea, care a dăruit moșia unui vasal favorit: Jaques Le Gris. Carrouges ridică problema în fața regelui, dar pierde. În plus, contele Pierre d’Alenҫon își pierde total simpatia pentru el, revărsându-și generozitatea asupra lui Le Gris. Le Gris devine tot mai bogat și mai bine văzut la curtea contelui și Carrouges nu e prea încântat.

Jaques de Carrouges era mai mult în bătălii și moștenitorul întârzia să apară. După ce-a revenit dintr-o bătălie pe care francezii au pierdut-o a trebuit să plece la Paris pentru a-și lua salariul, lipsind mai multe zile. Într-o zi, mama lui a luat toți servitorii și a plecat în vecini pentru o chestiune juridică. În această zi, Jaques Le Gris s-a prezentat la castelul lor împreună cu un prieten și Marguerite l-a lăsat să intre. Mai apoi, Marguerite i-a spus soțului că Le Gris a forțat-o la adulter, iar soțul s-a plâns contelui Pierre, care nu i-a dat câștig de cauză, declarând că, probabil, soția lui o fi visat. Carrouges, însă, s-a dus până la rege, iar acesta a pus chestiunea în discuția Parlamentului pentru că nobilul cavaler francez a cerut să lupte până la moarte cu cel despre care pretindea că l-ar fi dezonorat.

Pe Le Gris, ca membru inferior al clericului, un preot l-a sfătuit să ceară să fie judecat de Biserică, dar a refuzat motivând că nu e vinovat, că e onoarea lui în joc. Preotul i-a spus că, oricum, formal, nu e vorba de ea. Violul nu e o infracțiune împotriva unei femei. E o infracțiune de proprietate împotriva gardianului ei masculin.

Le Gris și de Carrouges și-au susținut cauza în fața regelui și a unei mulțimi de nobili. Și Marguerite și soțul ei și-au menținut acuzația. Le Gris a negat fapta cu vehemență. Spre final, ei i s-a adus la cunoștință ce se va întâmpla cu ea dacă soțul va muri în duel: Mărturia falsă adusă de o femeie unui bărbat în caz de viol este să fie dezbrăcată și tunsă, prinsă de gât cu un inel de fier, legată de un stâlp de lemn și arsă de vie. Marguerite abia atunci a aflat ce i se va întâmpla dacă soțul va pierde duelul dar nu a renunțat, asumându-și orice consecințe. Duelul dintre cei doi a fost hotărât într-o zi din decembrie 1386.

*

În fapt, regele Ludovic al VIII-lea a introdus un edict oficial împotriva duelurilor în anul 1626 – reiese din „cercetările” mele online.

*

La Jo: Ultimul duel: povestea din spatele filmului și încercarea istoriei de a o suprima.

Sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/File:The_Last_Duel_poster.jpg

Despre film am aflat din articolele traduse de Jo pe blogul ei: Film. Serial (vezi blogroll, in stânga: "Pe unde-mi place să citesc"). Fără acele articole și discuțiile pe temă sunt aproape sigură că nu aș fi ajuns să văd acest film - pierderea ar fi fost a mea. 

Denial. Negare. Film

Printr-un concurs de împrejurări am ajuns să văd, de curând, filmul Denial (2016), ecranizare a unui fapt real: procesul intentat de David Irving (autor britanic de scrieri istorice, mai ales despre al doilea război mondial, cu accent pe Hitler) și Dr. Deborah Lipstadt, profesor de istorie evreiască modernă și studiul Holocaustului, la o universitate din SUA.

Amintesc acest film pentru că este Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. În 27 ianuarie 1945, trupele sovietice eliberau supraviețuitorii din lagărul nazist de la Auschwitz-Birkenau (pe actualul teritoriu al Poloniei).

Există oameni care neagă că genocidul împotriva evreilor ar fi avut loc. Indivizi precum David Irving vor să-l reabiliteze pe Hitler (între altele) și susțin că nu de la el a pornit ideea exterminării tuturor evreilor din Germania, și mai apoi din toate teritoriile cucerite. Faptul că cineva neagă ceva ține de dreptul la libera exprimare, dar în momentul în care unii oameni – mai ales cei recunoscuți cu autoritate în domeniu - interpretează deformat – cu intenție! - anumite documente istorice, nu mai e vorba despre libera exprimare, ci despre minciună: ei mint oamenii prin interpretările pe care le dau documentelor și faptelor pentru că vor să-și susțină o teorie, un punct de vedere etc..

În anul 1993, Deborah Lipstadt a publicat cartea Denying the Holocaust: The Growing Assault on Truth and Memory, carte în care, ocazional, critică unele dintre scrierile lui David Irving. În anul 1996, Irving o cheamă în judecată în Anglia (alături de editura care i-a publicat cartea), acuzând-o de calomnie. În sistemul juridic britanic, în cazul calomniei, apărarea trebuie să-și dovedească nevinovăția și nu reclamantul să dovedească că a fost calomniat. Irving susține că a fost numit „negaționist”, ceea ce a atras valuri de ură împotriva lui, afectându-i și cariera de autor (Irving, însă, începuse să nu mai fie credibil de pe la sfârșitul anilor 1980). Autoarea s-a referit la el ca la un revizionist care (între altele) neagă numărul victimelor evrei în timpul celui de-al doilea război mondial. Decizia în proces a fost dată în aprilie 2000.

Tribunalul britanic a constatat că Irving este un rasist, antisemit și negaționist activ al Holocaustului care pentru propriile sale motive ideologice a denaturat persistent și deliberat dovezile istorice. In lucrările lui, Irving a denaturat rolul îndeplinit de Adolf Hitler în realizarea Holocaustului pentru a-l descrie într-o lumină favorabilă. Apelul lui Irving a fost respins.

Povestea din film e concentrată asupra experienței personale a autoarei și în procesul ecranizat se pierd unele declarații ale istoricilor care au fost citați ca martori, dar ideea se înțelege. Avocații care au reprezentat-o pe Deborah Lipstadt (și editura Penguin Books) au reușit să demonstreze că David Irving interpretase eronat - cu intenție – unele documente pe care le-a cercetat deoarece voia neapărat să-și susțină punctul de vedere. Judecătorul a întrebat la un moment dat: Dacă Irving chiar crede ce spune? Asta nu e minciună. Dar Irving nu credea – dacă ar fi crezut n-ar fi interpretat/tradus în favoarea teoriei sale anumite documente din arhive. Studiind tot ce a scris și publicat Irving, cercetând discursurile pe care le-a ținut în public (și care au fost înregistrate), comparându-le cu documentele pe care Irving pretindea că le-a descoperit și studiat, experții martori pentru Deborah au ajuns la concluzia, imposibil de combătut, că Irving e rasist, e antisemit și alți anti, deformând – cu intenție - fapte și documente în interes personal, dar și în interesul grupărilor extremiste. Scopul lui esențial a fost „reabilitarea” lui Hitler, despre care a scris la un moment dat că acesta, de-ar fi știut, ar fi încercat să oprească planul „Soluția finală”.

Când a sosit la Londra pentru proces, Deborah era de părere că nu un tribunal e potrivit pentru a judeca un adevăr istoric... Tot ea insistă asupra dreptului oricui la libera exprimare. Libertatea cuvântului înseamnă să poți spune orice dorești, dar nu să minți și să nu te aștepți la a suporta consecințele. (...) Nu toate opiniile sunt la fel și unele lucruri se întâmplă cum spunem noi. Au apărut sclavia și moartea neagră. Pământul e rotund. Banchizele se topesc și Elvis a murit. (Deborah Lipstadt, la conferința de presă după câștigarea procesului).

**

De-a lungul timpului, David Irving a făcut turnee prin statele europene, în Statele Unite ale Americii, în Australia și Noua Zeelandă ținând discursuri în apărarea lui Hitler și a național-socialismului, dar în ultimii ani turneele lui au fost limitate pentru că, în timp, Germania, Austria, Australia, Noua Zeelandă i-au interzis intrarea. Austriecii l-au și condamnat la 3 ani de închisoare, pentru discursuri ținute în anul 1989, dar a făcut doar 13 luni de închisoare, undeva prin 2005-2006, apoi a fost deportat în Marea Britanie.

Cei care neagă Holocaustul își bazează afirmațiile pe următoarele, în principal:

1. Nu a existat nicio încercare sistematică (organizată) a naziștilor de a ucide toți evreii din Europa.

2. Numărul victimelor este exagerat – în opinia lor (bazată pe ce?! mă întreb) numărul celor uciși e mai mic de 5-6 milioane;

3. Auschwitz nu a fost construit special pentru exterminare; nu au existat camere de gazare sau spații speciale pentru exterminare – poate că ar trebui ca mai mulți oameni să viziteze acest lagăr-muzeu teribil, pe care Irving l-a numit „atracție turistică”! Chiar dacă acolo ar fi murit în chinuri "numai" o mie de oameni - zece oameni, un om! - cine e de bună credință nu poate face astfel de afirmații. Josef Mengele a lucrat acolo, și a făcut experimente inumane pe cel puțin 7000 de deținuți (majoritatea dintre aceștia au murit în timpul acestora sau imediat după).

4. Holocaustul este un mit inventat de evrei pentru a primi compensații financiare și pentru a crește bogățiile statului Israel.

Faptul în sine, că cineva neagă ceva, poate părea neimportant, dar dacă se insistă pe astfel de negări ale unor adevăruri istorice există un pericol real ca respectivele fapte să se repete deoarece „nu vedem semnele” că ceva e pe cale să se repete. Pentru a împiedica negarea Holocaustului în public, unele state au adoptat legi prin care incriminează explicit sau implicit negarea Holocaustului: Austria, Belgia, Canada, Republica Cehă, Elveția, Franța, Germania, Israel, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Olanda, Polonia, Portugalia, România și Slovacia.

Organizațiile care reprezintă grupurile victimelor din timpul Holocaustului au avut, în general, păreri împărțite cu privire la propunerea pentru astfel de legi. Există o mulțime de critici cu privire la acestea, mai ales cu referire la libertatea de exprimare. Discursurile de sorginte comunistă erau interzise în anii 1940, și comuniștii erau vânați. La ce-a folosit românilor, de exemplu, această interdicție? Consider că educația este o metodă cu rezultate mai bune pe termen lung, decât legile de combatere a negării Holocaustului. Li se dă apă la moară extremiștilor... Aplicarea unor astfel de legi ar putea face martiri din cei închiși pentru încălcarea lor.

În ianuarie 2019, într-un interviu pentru The New Yorker, cu ocazia publicării cărții sale Antisemitism: Here and Now, istoricul Holocaustului, Deborah Esther Lipstadt și-a exprimat (din nou) opoziția față de legile împotriva exprimării negării Holocaustului:

Mă opun ferm legilor împotriva negării Holocaustului. În primul rând pentru că sunt un susținător destul de feroce al Primului Amendament. De când am fost dată în judecată pentru calomnie sunt și mai mult. Nu cred că aceste legi sunt eficiente. Cred că transformă tot ce nu e permis în fructe interzise. (...) Al treilea motiv pentru care sunt împotriva lor este că nu vreau ca politicienii să decidă cu privire la ceea ce poate și nu poate fi spus. Asta mă sperie enorm.

Noam Chomsky este de părere, între altele, că astfel de legi aduc deservicii memoriei victimelor Holocaustului.

Alături de negarea genocidului, încercările de a justifica genocidul sunt pedepsite în mai multe țări. Oare, ce fel de oameni sunt aceia care vor să... justifice genocidul? sau rasismul sau orice fel de discriminare?

Holocaustul a existat – inclusiv cel din România. Dacă în România ar fi fost „lapte și miere” pentru evrei atunci de ce unii români au ascuns în pivnițe, poduri și pe te miri unde, evrei? De ce multe altele, de fapt?!

Sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/File:Denial_(2016_film).jpg

Fără armă in linia întâi. Desmond Doss

In cel de-al doilea război mondial s-au dat multe lupte crâncene, soldate cu mii de pierderi de vieţi omeneşti. Una dintre aceste bătălii a fost şi cea de la Hacksaw Ridge, in Japonia - Bătălia pentru Okinawa. Americanii au încercat zile in şir să cucerească acea culme şi mereu erau respinşi de japonezii care apăreau ca ciupercile după ploaie şi aveau şi avantajul că ştiau bine locul - plus că nu părea să le pese că mor.

In această bătălie au murit sute de soldaţi din ambele tabere. Japonezii erau înrolaţi fie că voiau fie că nu, fiind folosiţi inclusiv copiii - se pare că aceasta este bătălia in care au murit cei mai mulţi copii in al doilea război mondial. Unii istorici sunt de părere că această luptă crâncenă ar putea fi cauza alegerii lansării bombei atomice in Hiroshima şi Nagasaki - voiau să se încheie mai repede lupta cu Japonia, o luptă ce aproape că nu mai putea fi dusă de soldaţii americani şi aliaţii lor.

Tocmai pe acest câmp de luptă a ajuns tânărul Desmond T. Doss din Virginia. S-a înrolat voluntar pentru că voia să-şi servească patria şi ştia că de nu va lupta nu se va mai simţi bine in pielea lui. Tatăl lui a luptat in primul război mondial şi a încercat să-l convingă să renunţe. N-a renunţat şi a ajuns in tabăra de pregătire. A trecut cu succes toate probele dar când au ajuns cu pregătirea la “trageri” el a fost singurul care a refuzat să atingă arma - era adventist de ziua a 7-a şi credea in porunca lui Dumnezeu: “Să nu ucizi”. Ceilalţi au crezut că glumeşte, dar el se lua foarte in serios. Sergentul şi căpitanul l-au numit laş, camarazii îşi cam băteau joc de el, dar el surâdea angelic şi le îndura pe toate, hotărât să-şi apere convingerile.

La înrolare a fost asigurat că poate refuza arma ca medic necombatant, dar ceilalţi nu au înţeles astfel lucrurile, susţinând că şi medicul trebuie să ştie să folosească armele. Au incercat să-l “scoată nebun” şi să-l trimită acasă dar psihiatrul care a discutat cu el a înţeles că e in deplinătatea facultăţilor mintale şi are dreptul, prin Constituţie, să îşi exercite credinţa.

Tânărul Desmond a ajuns, in final, in faţa judecătorilor de la Curtea Marţială.

La Hacksaw Ridge americanii aveau de escaladat un perete de stâncă aproape vertical şi o făceau urcând pe o “plasă” împletită din funii groase. Pe culme începea atacul japonezilor bine camuflaţi. Americanii nu prea-şi dădeau seama de unde vin gloanţele şi erau răniţi sau ucişi pe capete. La lăsarea serii, japonezii se retrăgeau, americanii la fel, luând cu ei numai pe acei răniţi care se puteau ajuta şi singuri.

Desmond Doss a rămas acolo după ce toţi camarazii săi in putere au coborât. A cărat atunci 75 de oameni, şi i-a coborât de pe stâncă.

Desmond T. Doss (n. 07.02.1919 - d. 23.03.2006), medic militar necombatatnt in Bătălia de la Okinawa (1945), a refuzat să ucidă oameni şi a devenit primul american din istorie care a primit Medalia de Onoare, care se oferă pentru mari acte de curaj, fără a trage un foc.

A zis Desmond, la un moment dat: “In această perioadă când lumea e pusă pe distrugere de ce să nu încerc să reconstruiesc ceva?” (citat aproximativ)

Cu toate faptele lui de mare curaj, Desmond Doss a rămas un om modest, punând toate reuşitele sale pe seama voinţei lui Dumnezeu.. Epuizat de transportarea răniţilor, după fiecare coborâre spunea “Doamne, ajută-mă să mai salvez unul” (şi încă unul, şi încă unul…)

**

Am evitat mult timp să văd acest film, Hacksaw Ridge (2016), bănuind că sunt multe scene sângeroase, dar relativ de curând (la alegerea “publicului”) n-am prea avut de ales şi l-am văzut. Nu-mi pare rău, chiar dacă scenele sunt destul de cumplite… De n-aş fi văzut acest film n-aş fi avut idee că a existat acest om. La ce mă ajută să ştiu că a existat?! Eh! Un fel de a spune: ştiind că astfel de oameni există pot crede că omenirea nu e chiar pierdută.

Strategia din spatele Brexit

Brexit: The Uncivil War e un film britanic difuzat de Channel 4 in anul 2019, in regia lui Toby Haynes, cu un scenariu scris de James Graham. Filmul descrie procesul de realizare a referendumului din 2016, prin activităţile strategilor din spatele campaniei “Vote Leave” şi care s-a sfârşit prin determinarea Marii Britanii să părăsească Uniunea Europeană.

Dominic Cummings (consultant şi strateg politic) e directorul de campanie al grupului oficial Brexit, “Vote Leave”, cel care a condus (începând cu anul 2015) campania populară, dar controversată, şi a convins votanţii să aleagă ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană.

Citind la Carmen Nominalizări la Oscar 2019 mi-am amintit că am văzut filmul şi am început să scriu despre el, dar am tot amânat. Şi dacă tot mi-a făcut chef de filme şi de scris...

Întregul film este despre separarea Marii Britanii de Uniunea Europeană şi mi s-a părut a fi o adevărată lecţie de manipulare a maselor de cetăţeni cu drept de vot. Pur şi simplu, mi se pare şocant cât de uşor pot fi manevraţi unii oameni să aleagă ceva ce nu doresc in mod deosebit.

In rolul arhitectului Brexit este Benedict Cumberbatch, şi joacă magistral, din punctul meu de vedere, rolul unui tip genial in materie de… mesaje care trebuie “livrate” populaţiei pentru a o convinge să joace cum i se cântă.

Echipa lui Cummings angajează şi o firma IT care foloseşte algoritmi specifici (online) pentru a redirecţiona populaţia in campanii politice.

Toată lumea ştie că s-a votat Brexit dar un acord între Marea Britanie şi Uniunea Europeană întârzie să fie semnat.

Un film foarte interesant, din punctul meu de vedere. Nu intru in amănunte pentru că nu vreau să stric plăcerea celor care vor dori să-l vadă.

Sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Brexit:_The_Uncivil_War

Matilda. Iubire interzisă şi un film blamat

Regizorul rus Aleksey Uchitel a făcut un film: Matilda, in care spune povestea de dragoste dintre tânărul Nicolae (înainte de a deveni ultimul ţar al Rusiei: Nicolae al II-lea al Rusiei Romanov) şi celebra balerină poloneză Mathilda Kschessinska.

Iniţial, autorităţile ruse au refuzat aprobarea difuzării filmului pe teritoriul statului dar mai apoi au revenit şi au aprobat difuzarea pe întreg teritoriul - zicea un funcţionar de rang înalt din Ministerul Culturii (citat de agenţia de ştiri Interfax), dar adaugă că autorităţile locale din regiuni, ţinând cont de tradiţiile şi obiceiurile popoarelor de pe teritoriul lor, pot decide independent dacă vor aproba sau ba difuzarea filmului.

Filmul urmează să fie prezentat in cinematografele din Rusia in 25 octombrei a.c.. Dacă va fi difuzat… pentru că este foarte violent contestat de responsabilii Bisericii, de ortodocşii tradiţionalişti şi chiar de reprezentanţi ai galeriilor de suporteri ai unor echipe de fotbal.

La începutul anului, fosta procuroare a Crimeei (azi deputată în Duma de Stat), Natalia Poklonskaya, a depus mai multe plângeri la procuratură, cerând procurorilor să investigheze dacă filmul ofensează sentimentele credincioşilor. De ce le-ar ofensa? Probabil pentru că in 4 august 2000 Nicolae şi membrii apropiaţi ai familiei lui au fost canonizati ca sfinţi de sinodul bisericii ortodoxe ruse. Ortodocşii tradiţionalişti au mers până acolo încât au ameninţat cu incendierea cinematografelor in care s-ar difuza filmul.

Un suspect reţinut după mai multe incidente ce au avut la bază tentative de incendiere, asociate cu lansarea acestui film, a fost identificat de presa rusă in persoana liderului unei grupări radicale ortodoxe, care a avertizat public că cinematografele care vor proiecta filmul ar putea fi incendiate.

Luna trecută, un bărbat a izbit un automobil plin cu canistre cu benzină de intrarea unui cinematograf din Ekaterinburg. Acel cinematograf găzduia un festival de film, iar preşedintele juriului îsi exprimase public sprijinul faţă de filmul lui Alexei Uchitel.

În august, o persoană rămasă neidentificată a încercat să incendieze o clădire din Sankt Petersburg în care se afla studioul lui Alexei Uchitel. Două automobile parcate în faţa biroului avocatului cineastului au fost de asemenea incendiate, a relatat presa din Rusia.

Cu cei ca ăştia ar putea să nu mai existe, la un moment dat, diferenţe între statele cu populaţie preponderent creştină şi cele musulmane fundamentaliste. Prea se amestecă reprezentanţii bisericii in toate cele.

Că veni vorba! Copreşedintele ALDE Covasna, Dan Suciu, care in 2016 a candidat pe poziţia a treia pe lista pentru Senat, susţinea că preşedintele Klaus Iohannis nu reprezintă interesele ţării şi ale poporului român, iar locul lui ar trebui luat de o personalitate cu o „autentică valoare morală şi intelectuală”, dându-l drept exemplu de persoană potrivită pentru această poziţie pe mitropolitul Banatului, Ioan Selejan. A mai adăugat că „in vremuri corupte, de neîncredere, haos şi degradare”, popoarele îşi aleg „in mod natural”, drept conducători politici, lideri „religioşi, morali, capabili de întărirea statului” (hotnews)

In timpul mandatelor actualului preşedinte al Rusiei (trei mandate) instituţia bisericii a cunoscut o influenţă foarte mare, fiind sprijinită şi de conservatori. Liberalii susţin că interzicerea filmului e o altă dovadă că libertatea de exprimare este ameninţată.

Actorii principali din filmul Matilda, poloneza Michalina Olszanska (Matilda) şi germanul Lars Eidinger (Nicolae), au spus că nu vor să meargă in Rusia pentru a asista la premiera filmului din 23 octombrie la Sankt Petersburg şi nici la Moscova, a doua zi, pentru că se tem pentru siguranţa lor. Lars Eidinger a primit ameninţări, afirmă regizorul rus care mai spune că nici ceilalti doi actori non-ruşi, Luise Wolfram şi Thomas Ostermeier, nu vor să meargă in Rusia pentru premieră – din acelaşi motiv.

Criticii filmului spun că acesta murdăreşte reputaţia ţarului, care a fost ucis de revoluţionarii bolşevici şi care este foarte apreciat azi în Rusia.

Despre ţarul Nicolae al II-lea istoria spune că a fost profund credincios, că ar fi fost un om bun şi un conducător milos care a iertat inclusiv criminali care au atentat la viaţa lui. Dacă e aşa, oare nu ar fi fost  ţarul împotriva acestor fundamentalişti? Ar fi vrut el să moară sau să fie răniţi in incendii oameni nevinovaţi care vor să vadă un film? E o pagină de istorie, in fond… Cel puţin, aşa se înţelege din ce zic unii-alţii.

Oare preoţii ruşi or fi venit in România zilele trecute pentru a se înţelege cu omologii lor români să nu permită difuzarea acestui film in România? Glumesc, desigur… Cine ştie ce-or fi pus ei la cale?! :)

Trandafirul Alb

Autor foto monument: Gryffindor

Trandafirul Alb a fost un grup de rezistenţă non-violent format din studenţi şi un profesor de la Universitatea din Munchen, care se opunea regimului nazist din Germania. Activitatea grupului a început la Munchen, in 27 iunie 1942, cu lozinci scrise pe ziduri şi manifeste anonime împărţite la început numai in oraş, prin care cereau populaţiei opoziţie activă împotriva regimului. In primul manifest scris şi multiplicat, împrastiat mai apoi şi in alte zone, au denunţat crimele regimului nazist şi opresiunea. In al doilea manifest pe care l-au scris şi multiplicat au denunţat in mod deschis persecuţia şi uciderea in masă a cetăţenilor evrei. Populaţia – in cea mai mare parte – nega că aşa ceva s-ar putea întâmpla.

Membrii de bază ai grupului Trandafirul Alb, studenţii Sophie şi Hans Scholl, Christoph Probst, Willi Graf şi Alexander Schmorell, au fost crescuţi in familii înstărite, de părinţi cu vederi liberale şi gânditori independenţi. Profesorul Kurt Huber (n. 24.10.1893 - d. 13.07.1943), care se alăturase tinerilor, executat ceva mai târziu, n-a trăit nici el in sărăcie.

In momentul arestării grupul era pregătit să stabilească unele contacte cu alte grupuri de rezistenţă germane.

In data de 18 februarie 1943 fraţii Sophie şi Hans Scholl sunt arestaţi după ce au împrăştiat manifeste împotriva naziştilor, in Universitatea din Munchen, încercând să trezească in toţi studenţii conştiinţa, încercând să mobilizeze masele împotriva maşinăriei inumane pe care o puseseră in funcţiune naziştii.

Era după bătălia de la Stalingrad (1942-1943), considerată a fi cea mai sângeroasă şi mai mare bătălie din istoria omenirii, o luptă in care viaţa civililor a contat mai puţin decât oricând. In această brutală bătălie s-au pierdut circa 3 milioane de vieţi. Germanii şi aliaţii lor fuseseră învinşi şi nu şi-au mai revenit mai apoi. In această perioadă membrii Gestapo erau extrem de agitaţi şi voiau să ţină in frâu populaţia din acele oraşe pe care încă le mai stăpâneau, inclusiv din Germania.

Sophia Magdalena Scholl (n. 9.05.1921, Forchtenberg - d. 22.02.1943, München) s-a alăturat grupului de rezistenta “Trandafirul Alb” dorind să contribuie şi ea la încercarea de a opri războiul. Alături de fratele ei Hans şi de mai mulţi prieteni, tipăreau manifeste pe care mai apoi le împrăştiau prin oraş. Când au hotărât să împartă la Universitate câţiva nu au fost de acord, susţinând că e mult mai periculos. Totuşi, cei doi fraţi şi-au asumat riscul şi au lăsat manifeste pe holurile Universităţii. Au fost descoperiţi şi arestaţi. La început, in timpul interogatoriului, Sophie reuşise să convingă anchetatorul că avea alibi pentru acel interval de timp, dar mai apoi totul a pornit spre adevăr. Alături de ea erau arestaţi şi interogaţi fratele ei şi unul dintre prieteni. Toţi şi-au negat implicarea iniţial, dar mai apoi au fost nevoiţi să recunoască şi au făcut-o cu mândrie. A urmat o parodie de proces şi toţi au fost condamnaţi pentru înaltă trădare, demoralizarea soldaţilor, favorizarea inamicului şi condamnaţi la moarte prin ghilotinare. Au fost închişi şi Sophie ştia că timp de 99 de zile urma să-şi petreacă viaţa in celulă, imaginându-şi că s-ar putea termina războiul pâna atunci sau se va întâmpla ceva şi vor fi eliberaţi, dar n-a fost aşa…

In 22 februarie 1943, la ora 14:30 a fost citită sentinţa şi la ora 17:00 a fost executată.

Începând cu anii 1970, Scholl a fost sărbătorită ca fiind unul dintre marii eroi germani care s-au opus activ celui de-al Treilea Reich în timpul celui de-al doilea război mondial.

sursa

Sophie Scholl a fost una dintre cele mai renumite membre ale mişcării de rezistenţă anti-nazistă din al doilea razboi mondial. Filmul Sophie Scholl: The Final Days (2005), regizat de Marc Rothemund, pune accentul pe ultimele zile din viaţa Sophiei.

In anul 2005 filmul a câştigat “Ursul de Argint” la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin – pentru cel mai bun regizor şi pentru cea mai buna actriţă: Julia Jentsch pentru rolul Sophiei. Filmul a fost nominalizat in acelasi an şi pentru Oscar, la categoria “Cel mai bun film străin”. Mai are câteva premii şi nominalizări.

Nu e un film spectaculos, cu urmăriri, cu intrigi fel de fel; e un film cu oameni aparent obişnuiţi, cu tineri idealişti şi curajoşi. Aceşti tineri nu doar visează, ei trec la fapte, riscându-şi viaţa pentru binele tuturor. Mulţi nu îi înţeleg, mai ales că pot muri fără a schimba in bine ceea ce doresc să schimbe. Mulţi se feresc să acţioneze, deşi sunt nemulţumiţi de ceea ce se întâmplă. Dintre aceştia mulţi, unii sunt simpatizanţi ai celor care acţionează şi, eventual, susţinători – mai mult sau mai puţin implicaţi. In acest caz nu au scăpat nepedepsiţi nici simpatizanţii şi nici susţinătorii celor din grupul “Trandafirul Alb” – pedepsele pentru ei au fost draconice.

In scena de final se văd mii de manifeste care cad din înalt deasupra oraşului Munchen. Un titlu de ziar titrează ca “Manifestul studenţilor din Munchen” a fost introdus in Scandinavia şi mai apoi in Anglia, unde aliaţii au tipărit milioane de cópii, după care le-au împrăştiat in oraşele din Germania…

Soarta copiilor lupului

Sărăcie, ruine, foamete, boli, copii orfani - Europa, la finalul Celui De-al Doilea Război Mondial… Fiecare război lasă in urmă copii orfani, părinţi distruşi de pierderea copiilor, oameni schilodiţi fizic şi sufleteşte. Al doilea război mondial mai e numit şi “războiul cel mare” – poate pentru că a cuprins întreaga lume, poate pentru că au murit milioane de oameni… Războaiele de azi nu-s nici ele prea mici şi lasă in urma lor prăpăd, oameni dezrădăcinaţi, copii orfani…

Filmul “Copii lupului” (Wolfskinder, 2013) este unul destul de greu de văzut; pentru mine aşa a fost, dar am vrut să ştiu la ce se referă titlul. E un fragment de istorie germana despre care nu auzisem până la acest film. Recunosc, am fost tentată de titlu, gândindu-mă că e cu lupi, ceva… E despre orfanii războiului, copii cărora natura le-a oferit un cămin. E fără milă natura, pe unii dintre copii lăsându-i să moară, dar oferindu-le tuturor o rază de speranţă, pentru un timp, cel puţin vara. 

“Copiii lupului” au fost numiţi copiii germani orfani din Prusia de Est, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Între sfârşitul anului 1944 şi ianuarie 1945 naziştii le-au interzis civililor să plece, ei considerând evacuarea semn de capitulare. In timp ce Armata Roşie se apropia cei mai mulţi civili erau pregătiţi de evacuare dar până in ultima clipă guvernatorul naţionalist Erich Koch a decretat că fuga e ilegală şi cei prinşi că fug vor fi aspru pedepsiţi. Era, pentru prea mulţi, prea târziu când a permis evacuarea. Invazia a determinat milioane de oameni să fugă şi mulţi adulţi au fost ucişi; au lăsat in urma lor orfani care învăţau să se descurce singuri de la vârste fragede, fiind nevoiţi să facă şi lucruri care ar fi grele şi pentru un adult. Cei mai mulţi copii orfani s-au ascuns in păduri, mulţi au fost ucişi de bombele aliate sau de soldaţii ruşi care dădeau de ei pe undeva.

Mii de copii au rămas orfani, au fost abandonaţi, violaţi sau răpiţi. Mulţi dintre lituanieni infiau unii copii (cei mai mulţi erau puşi la muncă in schimul adăpostului şi hranei), le schimbau numele german şi le cereau să îşi ascundă originea – ar fi avut de suferit şi unii şi alţii dacă ruşii ar fi ştiut.

Câteva sute de “copii ai lupului” au fost descoperiţi după separarea Lituaniei de Rusia; circa o sută mai locuiesc încă acolo dar de la începutul anilor 1990 mulţi dintre adulţii care au făcut parte din acest “grup” au luptat pentru obţinerea cetăţeniei germane – reprezentanţii ministerului de interne german susţin că cei care au părasit Königsberg (capitala “Prusiei de Est”, azi Kaliningrad, Rusia) au renunţat la cetăţenia germană. Din anul 2008, prin legea lituaniană, persoanele care au avut de suferit din cauza celui de-al doilea război mondial şi al ocupaţiei sovietice benficiază de unele compensaţii – inclusiv aceşti “copii ai lupului”. In Germania se pare că nu vor să ştie despre existenţa acestor copii dar primesc o mică bursă trimestrială obtinuţă pentru ei de Wolfgang Freiherr von Stetten. Mulţi dintre “copiii lupului” caută să afle despre soarta rudelor, să obţină cetăţenia germană, să se reunească şi cu restul familiei şi să rămână credincioşi culturii germane.

Rick Ostermann (debut regizoral in filmele de lung metraj) se concentrează in special pe copii, pe solidaritatea lor, pe pragmatismul lor. S-a inspirat şi din istoria proprie-i familii.

Copiii, maturizaţi fortat prea devreme, sunt nevinovaţi, ei ucid pentru a supravieţui şi nu au vreo ideologie. Pericolele sunt la tot pasul, soldaţii nu au chip iar populaţia ţării are un rol secundar in acest film. “Copiii lupului” poate fi văzut şi ca o dramă existenţială ce poate avea loc in orice moment, in orice loc.

Denumirea nu e întâmplătoare; copiii se luptă precum lupii pentru a nu muri de foame, mănâncă broaşte, insecte, păsări şi pui de animale mici. Mulţi dintre copiii germani din Prusia de Est şi-au pierdut familia şi au rămas fără adăpost, la mila naturii şi a forţelor de ocupaţie sovietice.

Filmul ilustrează un crâmpei din viaţa câtorva copii rămaşi orfani şi care erau nevoiţi să se descurce singuri pentru a supravieţui. Personajele centrale sunt doi fraţi: Hans şi Fritz. Mama lor zace, bolnavă, într-o clădire in ruină, pe un deal. Ei caută mâncare şi îi aduc şi ei. Femeia, cu ultimele forţe, încearcă să le transmită mândria de a fi germani, rugându-i să nu-şi uite numele, să nu uite cine sunt. Hans poartă la gât amuleta familiei. Ca frate mai mare, pare mai neajutorat când e vorba să facă ceea ce e necesar pentru supravieţuire şi acceptă ceea ce face fratele mai mic.

Hans şade in iarba înaltă; e murdar, flămând, nemişcat. Ochii goliţi de orice expresie rătăcesc dezorientaţi. La câţiva metri distanţă fratele său mai mic, Fritz, fură ouăle dintr-un cuib aflat la înălţime, într-un copac. Ouăle se sparg in buzunarul unde le pune şi amândoi copiii ling restul de gălbenuş şi caută un nou plan pentru a găsi ceva de mâncare. Tot ce găsesc împart şi cu mama lor…

In film: Hans, Karl, Louise, Christel

Într-o dimineaţă, Fritz, sec şi rece, îşi trezeşte fratele spunând: “Hans, trezeşte-te; mama a murit”... Cel mare plânge, cel mic adună lucrurile şi se pregăteşte de plecare. Cei doi copii încarcă trupul mamei într-o roabă improvizată şi îl lasă, acoperit  cu o pătura, la o margine de drum…

Pleacă spre Lituania, la un ţăran despre care mama le-a zis că va avea grijă de ei. Pe malul unui râu dau de o barcă găurită şi de o femeie moartă; doua puştoaice apar din pădure şi se iau la ceartă pentru resturile de barcă; sunt urmărite de doi soldaţi ruşi înarmaţi. Fritz (care nu ştia să înoate) şi fetiţa mai mică (Ruth) se agaţă de o scândură şi plutesc in derivă; Hans şi adolescenta (Christel) înoată in altă direcţie – puştoaica îi zice să nu se ducă după frate, cum voia, ci să înoate, să scape de ruşi. Ajungând la mal au mai dat de doi copilaşi: o fetiţă (Louise) şi un băieţel (Karl) care îşi căutau mătuşa; Christel le spune că pe mal nu erau decât soldaţi şi îi îndeamnă să meargă cu ei – cei mici îi urmează mecanic. In pădure, Christel le spune că mătuşa era pe mal, dar era moartă şi acum ea e mătuşa lor…

Copiii au mai multe aventuri triste… Ajung pe la diferite ferme – la unele sunt primiţi pe termen scurt (localnicii se tem de represaliile sovieticilor), de la unele sunt alungaţi cu câinii.

Nu va povestesc filmul… E dificil (pentru mine) să povestesc in aşa fel încât să se înţeleagă drama acestor copii şi fără a divulga anumite întâmplări. E un film dur. La un moment dat m-am gândit că s-ar putea ca aşa să arate iadul pe pământ. 

Clubul cinefililor: Code of a Killer

sursa CC BY-SA 3.0 

Code of a Killer (2015) e o drama politista britanica, in doua parti, care marcheaza momentul in care Alec Jeffreys a descoperit tehnica de amprentare a ADN.

Amprentarea ADN e o tehnica folosita pentru identificarea persoanelor (dar si a animalelor, plantelor etc.) si e bazata pe caracterizarea ADN; amprentele ADN sunt mici variatii, in general diferite de la un individ la altul, restul de 99,9% din secventele AND fiind similare la toate persoanele. Gemenii monozigoti au ADN similar 100%.

In anul 1983, detectivul David Baker (interpretat de David Threlfall) mobilizeaza toata echipa pentru a descoperi individul care a violat si ucis o adolescenta in varsta de 15 ani, in Narborough, Leicestershire. Desi a facut tot ce era posibil pentru a reusi identificarea autorului a trebuit sa renunte la cercetare pentru ca, exceptand sperma descoperita si conservata de medicul legist, nu exista nimic de la care ar putea incepe o cercetare care sa duca la identificarea infractorului.

In anul 1984, Alec Jeffreys (interpretat de John Simm), profesor la universitatea din Leicester, Marea Britanie, a descoperit o metoda prin care sa observe variatiile intre diferite structuri ADN. In 10 septembrie 1984, observand radiografia unui experiment ADN a observat similaritati intre anumite structuri ADN, a lui si ale membrilor familiei.

In anul 1985, pentru prima data, amprenta ADN a fost de ajutor, in instanta, pentru a rezolva o disputa pe tema imigratiei unui copil britanic ai carui parinti erau din Ghana.

Cand, in anul 1987, detectivul David Baker  a fost pus in faţa unei alte infractiuni de viol si uciderea victimei adolescente din aceeasi localitate si medicul a descoperit numai sperma care ar fi putut sa-l lege pe infractor de fapta, a ales sa-l caute pe profesorul dr. Alec Jeffrey si sa-i ceara ajutorul. Profesorul nu era prea sigur ca amprentarea ADN ar putea fi solutia si avea dubii ca proba ar putea fi admisa in instanta, dar a fost de acord sa incerce. A solicitat mostre ADN pentru a putea compara structura ADN a infractorului. Intre timp, un tanar recunoaste una dintre fapte, dar detectivul nu e convins ca spune adevarul. Problema era ca acum cazul e inchis si nu mai putea obtine mandat pentru a cere mostre de la barbatii din mica localitate – chiar de nu ar fi fost dosarul inchis, nu avea motive teminice pentru a primi un astfel de mandat. Atunci a facut o cerere publica: barbatii sa se prezinte voluntar si sa doneze o “mostra” din care sa poata fi citita structura ADN. Sute de barbati – cei care erau in acea localitate – s-au prezentat sa doneze pentru ca doreau si ei sa fie prins ucigasul celor doua adolescente.

Dupa anul 1987 mii de dosare cu autor necunoscut din toata lumea au fost redeschise si multi infractori au fost descoperiti prin utilizarea metodei de amprentare ADN, metoda care se dezvolta an de an (poate chiar mai des).

Nu e un film spectaculos, nu e un film “stiintific”, ci un film in care un doctor isi risca mariajul pentru a descoperi cum poate afla diferentele intre diverse structuri ADN si un politist care nu doarme linistit stiind ca doua adolescente au fost violate si ucise iar calaul lor e liber. E un film despre momentul unei mari descoperiri si prima utilizare in criminalistica a tehnicii amprentarii ADN, o tehnica prin care infractorii pot fi identificati cu certitudine. 

*

Invitatie la film, de la Carmen, in Clubul cinefililor – Impresii de sfarsit de saptamana - unde sunt invitati sa participe toti cei care au placerea de a scrie despre un film sau un serial vazut recent.