Prietenul meu, Tomi. RiO

Tomi a venit în lumea aceasta în data de 07.07.2025 și a ajuns la noi in 23.09.2025, călătorind cu două trenuri (timp de circa 8 ore) în brațe la mama. A fost foarte cuminte! S-a dovedit ascultător și, aproape ca o pisică, și-a ales locul unde să-și facă nevoile - am muncit ceva până l-am convins să nu roadă absorbantul. Mai are de făcut un vaccin; până la începutul lunii noiembrie e recomandat să nu-l ducem pe afară.

O clipă nu stă locului - atunci când observă că sunt interesată de el. Au fost necesare câteva ore pentru a obține fotografiile pe care le prezint în jocul Reflexii in oglindă, inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate.

Pentru că am vrut să-i fac poze oglindindu-se, am dat oglinda jos din cui. Am acoperit cu o pătură (model neinspirat ales) covorul (pentru că se apucase să-l lingă) și o parte din canapea, pentru că nu lăsa în pace ciucurii de la covertură.

Zbanghiul nu e mofturos la mâncare, din fericire. E din a treia generație de cățeluși crescuți în curte, fără mofturi. Nu e rasă pură, dar predomină Shih Tzu în arborele lui genealogic.

Tomi mai are o soră și un frate. Când a zis mama de ei m-am gândit la cățelușă; fata ai căreia au fost l-a îndrăgit cel mai mult pe Tomi și își dorea să ajungă el la noi - atunci am zis să îl ia pe cel care vine la ea. Când mama a intrat în curtea unde erau puii, părinții lor și bunica, toți trei, puii, au venit spre ea o parte din drum, apoi doi au făcut cale întoarsă in culcușul lor. Tomi a mers înainte și a acceptat să fie ținut în poală. Fata care-l îndrăgea s-a bucurat că a fost cel care a ales-o pe mama (implicit, aș zice, și pe noi). Sigur că toți sunt iubiți și îngrijiți, dar, deh, sunt unele vietăți față de care simțim mai mult...

Când stă liniștit mai fur câte o poză...

Dacă mă vede cu aparatul, gata!

E ca argintul viu! Mă zăpăcește, efectiv, uneori, dar e teribil de amuzant - inclusiv când face pe supăratul. Are jucării din cauciuc, pe care le rostogolește sau aruncă, le roade, le ascunde, dar preferă cârpele și are o poftă nebună să roadă cutii din carton - și are din belșug, pentru că, deocamdată, își duce traiul în camera birou-atelier-depozit.

Roade și mochetă... Cea din camera lui are, deja, două colțuri destrămate. Nu-i permitem, desigur, dar nu suntem mereu cu ochii pe el - nu prea avem cum.

Ce desprinde de pe cutii nu mănâncă așa că îl las să se bucure - vreau să se bucure din plin de copilărie, nu să-i tot interzic lucruri, deocamdată; la ros cutii va renunța natural la un moment dat. Deocamdată lucrăm să-l dezobișnuim de a mai sări la picioarele oamenilor, de a-i trage de haine și de a molfăi degetele celor care vor să-l mângâie - își arată nemulțumirea lătrând.

Alte mari plusuri: nu latră când rămâne singur - destul de greu de educat un câine în acest sens; nu latră la tot ce mișcă; nu se sperie ușor; aproape că acceptă uscătorul de păr; învață repede (dar e și tare șmecher).

S-a obișnuit cu zgarda și, oarecum, cu lesa - încă se răsucește după lesă și caută să o prindă, să se joace. Abia aștept să pot ieși cu el la plimbare.

poza de mai sus e editată în editorul online tuxpi.com

Lalele din curtea mamei. MFC

Miercurea fără cuvinte, joc cu imagini găzduit de Carmen pe blogul Între vis și realitate.

Corcodus, seara si noaptea. MFC

Miercurea fără cuvinte pe blog la Carmen: Între vis și realitate.

De ce mi-e dor

De zăpezile de altă dată. Anul acesta mi-e mult mai dor decât în ultimii ani - poate pentru că a fost doar câteva zile un strat mai gros prin oraș? Poate. 

Să fie măcar zăpadă ca în decembrie 2014:

Sau ca în ianuarie 2016...

Sursa poze: Brașov, orașul sufletului meu

https://www.facebook.com/BrasovOrasulSufletuluiMeu

In 2004 zăpada îmi ajungea până la genunchi... Nu am acces la pozele cu acele pături de nea. A fost anul in care l-am găsit pe Boby, câinele boxer care nu știa să meargă în lesă și care sărea prin zăpadă ca un ied, iar eu loveam cu capul crengile aplecate de zăpadă. Era distracție cum încercam să mă țin după Boby, cum încercam să-l stăpânesc și cum tot ajungeam căzută în genunchi in zăpada înaltă... Mi-e dor și de Boby, care nu mai e din 2012...

Și mi-e dor de Miki, acum. A găsit-o o prietenă, in noiembrie 2009, când era zăpadă și frig - trecuseră aproape două luni de când tocmai îi murise o altă cățelușa. 

Tare dor îmi e de ea. Îmi lipsesc plimbările cu ea. Mereu era prima la ușă, să iasă la plimbare.

Și ei îi plăcea in zăpadă - își băga capul aproape cu totul in zăpadă daca simțea vreun miros interesant. Lătra la oamenii de zăpadă! Și Boby a lătrat la un om de zăpadă, dar la unul înalt și solid! S-au distrat și trecătorii atunci. Și pozele cu Miki in zăpadă îmi sunt inaccesibile (au rămas în computerul defect - le voi extrage cândva).

Mi-e dor să fiu prima care lasă urme in zăpada proaspăt așternută - am un pitic care se activează când sunt pe fază la prima ninsoare. 

Când aveam câine - și mai tot timpul am avut - era simplu: dacă ningea prima dată la două noaptea - și nu dormeam - lăsam munca, luam câinele și ieșeam. Câinii mereu se bucurau. Câinii nu te lasă niciodată să te distrezi singur - cât timp mai au in ei un dram de putere. Și-i salvează pe alții de la zbenguit in zăpadă în miez de noapte sau zori de zi.

Mi-e dor de acele nopți și dimineți pustii când pe zăpadă se vedeau doar urmele unui om și urmele unui câine. Dimineața mai vedeam urme lăsate de pisici - și mă amuzam.

Poate, dacă ninge iar mult, găsim un cățeluș... Niciodată nu am luat - cu intenție - un câine pe care să-l ținem în apartament, dar ne-au ieșit în cale; nu-i puteam lăsa în drum. 😊

Mi-am exprimat în scris aceste doruri la invitația făcută de Carmen - la rândul ei, a răspuns provocării lansate de Tudor Enea.

Ciori fotografiate in 12 ianuarie. MFC

Miercurea fără cuvinte, joc găzduit de Carmen 

pe blogul Între vis și realitate.

Prima ninsoare mai serioasa in cartier

In seara zilei de 10 ianuarie 2025 s-a produs prima ninsoare mai serioasa din cartier: troienele ajung și la 2 cm înălțime! E zăpadă apoasa, dar e albă, rece, strălucitoare! (in poze nu se vede strălucirea) Și mă bucur că e! N-am lăsat eu primele urme în zonă pentru că a nins prea devreme și m-am prins prea târziu că ninge.

Nu știu pe la ce ora a început să ningă, dar pe la ora 21 am făcut câteva poze - in stilul meu inconfundabil: neclaritatea fotografiilor.

Pe la ora 14 am fotografiat teiul, cu gândul să postez poza la textul cu pisica din tei. 

Acolo unde strălucește steaua cu trei raze era inițial, ghemotoc, cu spatele spre bloc. Când m-am auzit in balcon a trecut pe ramura cu stea roșie - unde a stat cât am discutat... Eu: cum să te iau de acolo? Ea: miaaaauuuu. Eu: Chiar nu știu cum să te ajut. Ea: miau! Stătea acolo, in fund, arătând ca o bufniță - la un moment dat o apucase căscatul (uitasem faza).Cât ne-am învârtit noi ce sa facem, ea s-a ghemuit pe craca marcata cu steluță roșie și a tras un pui de somn. Nu aveam liniște in casa, așa că m-am dus în balcon, să văd ce face. Dormea dusa! Aproape că am strigat pis-pis și abia atunci a ciulit urechile, m-a privit, și-a schimbat poziție. A coborât apoi pe creanga marcata cu stea cu patru raze și... voia să doarmă acolo, dar n-avea cum să-i reușească. Cam atunci a început să caute un loc pe unde să coboare.

Seara, pe la nouă, teiul era cam așa:

Am mai făcut câteva poze, straduindu-ma fie cât mai reușite - voință am avut, reușite... mai puțin.

Ziua, căutând un unghi cat mai bun pentru a prinde y-ul unde era pisica a ajuns in obiectiv o mierla. 

Sunt destul de multe mierle in zonă. Până în ianuarie 2024 aveau un cuib in unul dintre ornamentalii tuia, dar niște deștepți au tăiat tuia de capul lor, total ilegal, pentru că o craca era aplecată spre trotuar și, iarna mai ales, când era încărcată de zăpadă, își loveau trecători fruntea de ea. Ar fi putut tăia numai parte din acea craca dar au tăiat la ras - tuia obstrucționa obiectivul camerei de filmat și șeful de scara are loc de parcare pe direcția respectivă.

Acum, cred mierlele au cuib in bradul aparent firav care-și împletește ramurile cu cele ale teiului (arata de parca ar fi siamezi, așa li s-au împletit crengile). Cam așa arată bradul cu... urme de zăpadă:

Și afară ninge, ninge, ninge peste tei. Nu mai ninge! 

In programul de editare online am făcut norii să-și scuture steluțele peste corcoduș și un pic din tei: https://www.online-image-editor.com/

Cred că dimineața va fi fleșcăraie pe trotuare, daca n-o fi cu ceva colți, in caz că se lasă ger. Nu-i bai! Sper, doar, să rămână mai mult timp albul in zona verde, pe case... dacă mai mult nu se poate.

Miki la oglindă. RiO

În luna noiembrie - n-am idee care zi - Miki a împlinit 19 sau 20 de ani. E o cățelușă metis cu Chihuahua, ne-a spus veterinarul când una dintre prietene a găsit-o in anul 2009. În septembrie același an o pierduse prin moarte pe Lady, zisă Miți, la vârsta de 16 ani. Când a gasit-o, Miki avea 4-5 ani. Speram să fi avut mai puțini ani și boticul care începuse să albească să fi fost așa pentru că a trăit pe stradă cine știe cât timp.

O comemorez la Reflexii in oglinda, jocul inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul ei Între vis și realitate. Postarea a fost scrisa săptămână trecută, dar n-am mai publicat-o pentru că Miki a plecat în Raiul animalelor, de Moș Nicolae. Vă rog, nu vă supărați pe mine pentru această postare la RIO. 💕

Miki - așa am numit-o noi pentru că a fost primul nume la care a reacționat după ce am strigat-o cu multe - făcea legea in cartierul unde locuiește prietena mea. Alerga pisicile (împreună cu un Teckel sub balconul căruia îi făcuse adăpost mama teckelului) și lătra la tot ce mișca. O văzuse prietena mea încă din luna octombrie; o hrănea, dar nu mai voia un cățeluș și din cauza programului de lucru. În noiembrie îmi telefonează: Ghici ce am in casă? mă întreabă. Am răspuns instantaneu: cățelul din cartier. Și a doua zi m-am dus s-o văd. O avea in casa de vreo săptămână, și una dintre vecine se gândea c-o fi nenorocit-o careva, dar când a aflat la cine e s-a bucurat.

A fost dragoste la prima vedere! Prietena mea se aștepta să mă latre, pentru că lătra la oricine intra in casa, dar Miki nu m-am lătrat. Mă privea de pe un fotoliu unde își alesese culcușul, stând culcata, dând din coadă. 

A fost un cățeluș care a locuit în apartamentul cuiva pentru că avea tendința, urcând pe scări, să se oprească la etajul doi. Nu făcea în casa, nu intra în bucătărie... Un câine educat, altfel spus. Dar nu știa să meargă în lesă, semn că cine a avut-o o lasă libera. Poate că s-a pierdut, poate a fost abandonată pentru că era gestanta sau poate că a fost abandonată deoarece au murit stăpânii (câțiva ani a tot tras în lesă după femei vârstnice - era disperata, iar când ne apropiam de acea persoană se calma: nu era cine credea ea).

Poza e din octombrie a.c.. O țineam în brațe pentru că mergea greu. A trecut prin foarte multe în toți acești ani, dar și-a revenit bine. Din bătrânețe, însă, nimeni nu-și revine. Vederea i-a slăbit, puterea a scăzut și tot așa... La momentul pregătirii postării era într-o fază mai nasoală și nu prea mănânca. Era, încă, alertă - adică, nu era letargică. Nu i-am mai trecut indispoziția... A plecat liniștită, iar eu nu prea sunt in apele mele - navighez in ape teritoriale străine.

Miki la plimbare la început de toamnă. MFC

Miercurea fără cuvinte, jocul găzduit de Carmen pe blogul ei:

Între vis și realitate.

Zapada noaptea 21 noiembrie.MFC

Miercurea fără cuvinte, jocul găzduit de Carmen pe blogul

Între vis și realitate.

Teiul in iulie si in noiembrie

Miercurea fără cuvinte, jocul găzduit de Carmen pe blogul.

Între vis și realitate.

Ocupații de sezon-mini lego. MFC

Miercurea fără cuvinte la Carmen, pe blogul Între vis și realitate.

Toboșar la oglindă. RiO

Elefantul bleu avea atașat un tub cu bomboanele - l-am cumpărat pentru jucărie, dar am mâncat și bomboanele (cred că gustul acestor mici bomboane l-ar putea avea niste biluțe din ghips amestecat cu zahăr).

La spate are o cheiță pe care o răsucesc de câte ori vreau ca elefantul bleu să bată toba. 

Poza e dedicată jocului Reflexii in oglinda, inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate. În fapt, era pentru jocul de săptămâna trecută, dar din diverse motive nu am reușit să fiu prezentă.

Vedere spre tei. RiO

Vă rog, nu-mi criticați compoziția fotografică! 😃 

Făceam poze unui obiect confecționat pentru jocurile de creativitate - în balcon, profitând de lumina zilei. Am agățat pe o sârmă ceea ce  voiam să fotografiez - și cât m-am chinuit să agăț obiectul să se vadă din față! - și am apăsat butonul. Deesiiiguuur, obiectul s-a desprins, poza a fost ratată, dar pentru că am remarcat reflexiile mi-am amintit de acest joc și mi-am zis că nu strică să am o poză potrivită dacă nu găsesc pe undeva sau nu-mi vine vreo idee sau, daca îmi vine vreo idee, să nu am timp să o pun in practică. Și m-am ales cu imaginea unui geam in care se reflectă în special teiul înalt care ține umbră și nu ne sufocăm in casă.

Și am uitat de poză! Neavând de unde să iau o poză potrivită pentru jocul Reflexii in oglinda, inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Intre vis și realitate, am căutat în propria arhiva foto - poate, poate descopăr o poza cu o reflexie cât de mică. Și-am găsit! N-am vrut să iau de pe site-urile unde sunt sute de imagini care pot fi utilizate fără licență...

Poate participa la acest joc oricine publica pe blogul său o foto cu reflexii - și înscrie link-ul in tabelul de pe blogul subliniat mai sus.

Ursi pufosi la oglinda. RiO

Nici bine n-a venit Martinică de la cules de fragi și mure și-au și năvălit puii pe el, sa le citească rețete potrivite pentru masa de Crăciun. Și nu oriunde sa se așeze, ci doar in fața oglinzii pentru că ei vor sa participe la jocul Reflexii in oglinda, joc inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Intre vis și realitate.

Ce să facă Martinică!? A executat ordinul. Ce s-a mai distrat mama-urs fotografiind pe Martinică luat prizonier de pui! 

Epiphyllum la fereastra. RiO

Prima floare a apărut la începutul lunii - nu mă așteptam; anul trecut, in aceleași condiții, nu a înflorit deloc acest cactus orhidee. In 2022 (sau 2021?) au fost șase flori pe "tijă", înflorite cam in același timp.

A doua floare, care se reflectă puțin în geamul de la balcon, și e potrivită poza pentru jocul Reflexii in oglinda, joc inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Intre vis și realitate, s-a deschis în urma cu câteva zile. La acest moment s-a ofilit și ea.

Planta, cred că ar trebui să aibă spațiu mai mare - nu doar lumină și căldura - pentru a-și desfășura frunzele. Unde o avem în balcon e singurul loc unde e lumina cea mai potrivită pentru această plantă, dar nu are spațiu suficient pentru frunzele lungi, sa "cadă libere". 

Inghesuiala la oglinda. RiO

Vreau sa particip la acest joc, dar nu prea am poze cu reflexii - și nici nu-mi da prin minte să "obțin" atunci când observ o reflexie interesanta. Și pentru că nu-mi da din minte să... pentru a participa la jocul Reflexii in oglinda inițiat de SoriN si găzduit acum de Carmen, pe blogul Intre vis si realitate, mi-a dat prin cap sa plaseze cate o oglinda pe ici, pe colo. Ce am reușit se vede mai jos.

Ștergeam praful in sufragerie și, in oglinda mica, am văzut oglindit un pic din bufnita alba, mica, rotunjoara. M-am grăbit să manevrez oglinda, sa se vadă mai mult. Și am reușit. Preocupată să se vadă bufnita am văzut abia la editarea pozei ce mare înghesuială se reflectă în oglinda. 

Inainte de a fotografia bufnita la oglinda aranjasem și fotografiasem, special pentru RiO, căsuța puzzle 3D primit de la Rux. 

Când am prezentat căsuța gata nu știam unde am pus cartonul de care erau prinse piesele. L-am găsit pe la inceputul anului, între hârtiile de ambalaj. Ar fi trebuit, poate, sa-l postez unde am prezentat căsuța prima data, dar... se potrivește și aici. 

Cam atât despre înghesuială.