Oamenii seamănă cu furnicile

Se spune uneori că oamenii sunt ca niște furnici în Univers - cu sensul că oamenii sunt niște mărunței pe care o furtună cosmică îi poate zbura de nu se văd. Până la furtuna cosmică, însă, se zboară singuri - dar aceasta e altă poveste.

Ceea ce mi se pare interesant este că oamenii sunt furnici și în comparație cu furnicile, dar furnica nu este considerată „strămoșul omului”, ci - pe o cale anume - strămoșul omului ar fi cimpanzeul. Cercetătorii de la Institutul Max Planck pentru Antropologie Evoluționistă din Leipzig, Germania au făcut un studiu care arată că nu doar cimpanzeii, ci și maimuțele bonobo, împart cu noi 98 și un pic la sută dintre gene. De ce nu-i credem? Îi credem pe oamenii de știință când ne vorbesc despre boli, tratamente și alte cele, dar nu-i credem și atunci când afirmă că cimpanzeul e strămoșul omului? Nu-i un fel de... fractură logică? Fiecare crede ceea ce vrea să audă, se pare. Cum zicea Richard Feynman, fizician: Știința e credința în ignoranța experților.

Revin la furnici. Afirmațiile despre furnici sunt făcute tot de niște cercetători = oameni de știință.

În lume sunt vreo zece mii de specii de furnici, de culori și dimensiuni variate - oamenii nu sunt chiar atât de variați și sunt împărțiți în rase, nu în specii. Ce făceau furnicile cu 40 de milioane de ani în urmă? (cum de-au stabilit cifra trebuie întrebați oamenii de știință) Agricultură! Asta făceau. Unele specii de furnici macină cu fălcile frunze și le transformă într-o pastă care e depozitată într-un loc anume și acolo vor crește ciuperci din care se vor hrăni, pentru că le pot digera bine (celuloza din frunze nu poate fi digerată de furnici). Cercetătorii au observat că furnicile cunosc și cum să fertilizeze solul folosind îngrășământul natural extras din fecale. Normal că le duce mintea! Creierul lor conține 250 de mii de celule nervoase, fiind cel mai bine dezvoltat în lumea insectelor. Peste ani, a învățat și omul cum e cu agricultura.

Furnicile sunt astfel făcute încât să fie rezistente și eficiente în munca pe care o depun (o furnică poate ridica de 20 de ori greutatea ei). Atribuțiile furnicilor într-o colonie (ca și a oamenilor, în lume) sunt diferite și sunt construite „specific”. Furnicile-soldat, care trebuie să apere mușuroiul, au capul mai mare decât cele lucrătoare. La oameni, soldații au, de regulă, mușchii mai mari, dar nu neapărat, pentru că au arme sofisticate, nu un ac în dos, cum au unele specii de furnici - cu veninul lor ar putea ucide un om înțepându-l numai dacă se adună mai multe, dar c-o alergie, ceva, îi pot procopsi pe unii. Lucrătoarele au și alte roluri, bine determinate: dădace, paznici, vânători, culegători, gunoieri (strâng materiile fecale și resturile nedorite din mușuroi și le depozitează la „groapa de gunoi” aflată în afara coloniei) etc.. Oamenii tind și ei spre „specificități”: fiecare să urmeze atâta școală cât dovedește (prin diferite teste la care e supus) că-l ajută mintea, „îndrumătorii școlari” fiind cei care le trasează viitorul (încă nu e prea pregnantă ideea, dar va fi): fiecare la locul lui, după capacități / posibilități.

Furnicile muncitoare trăiesc între 45-60 de zile. Media de viață la „lucrătoarele” umane e net mai mare și se pot pensiona la 45 de ani, la 65 de ani - furnicile muncesc până mor. Tendința de a mari vârsta de pensionare îi apropie pe (unii) oameni de furnici și sub acest aspect.

La furnici, numai regina, care conduce colonia, poate să procreeze și întregul mușuroi are mare grijă de ouă. Furnicile lucrătoare nu au „voie” să se reproducă (sunt sterile, în general). Dacă depun, totuși, ouă, acestea nu vor fi fertilizate și vor ajunge sursă de hrană. La oameni, multe dintre „furnicile lucrătoare” nu vor să procreeze; în unele cazuri, când se întâmplă fără voie, acestea își abandonează copiii care, unii, vor ajunge sursă de plăcere / venit pentru anumite „furnici” din „mușuroi”.

Ca și oamenii, furnicile se luptă între ele, dar foarte rar. Armatele a două colonii se pot război zile întregi și, la final, pe „câmpul de bătălie” vor zăcea mii sau milioane de cadavre.

Furnicile se ocupă, de milioane de ani și cu creșterea „animalelor”, nu doar cu agricultura. Unele specii de furnici se hrănesc cu secreția dulce a afidelor care se hrănesc cu seva plantelor. Aceste afide sunt ținute în turme și sunt duse la „păscut” pe anumite plante - când planta a fost epuizată turmele sunt duse spre o altă sursă de hrană. Furnicile păzesc aceste turme și se luptă pentru ele cu alte insecte prădătoare. Oamenii nu se mai luptă chiar până la moarte pentru turme pentru că... nu prea mai au mulți turme care să pască liber. Se luptă, în schimb, pentru bogățiile solului și subsolului, „mușuroi” contra „mușuroi”.

Și unele specii de furnici sunt nomade, coloniile lor fiind într-o perpetuă călătorie, distrugând totul în cale - furnicile legionar din America de Sud, de exemplu, care sunt foarte agresive. În cazul lor, ouăle și larvele sunt purtate în călătorie, dezvoltându-se în mers.

Din nou, ca și oamenii - dar cu mult înaintea lor - furnicile au „inventat” sclavia. O specie de furnici întâlnită în Europa și în unele părți din Asia, Polyergus rufescens (furnica amazoană din Europa) are obiceiul să ia în sclavie alte furnici. Atacă mușuroaiele altor specii de furnici (și chiar din specia lor) și fură ouăle - când vor ecloza, furnicile vor munci pentru noul mușuroi. Mai mult, unele furnici din acest gen atacă mușuroiul furnicilor din specia Formica - regina atacatoare va ucide regina Formica și îi va lua locul, iar întreaga colonie va munci apoi pentru furnicile Polyergus. Cam la fel cum făceau oamenii în urmă cu câteva sute de ani (și mai fac și azi, în unele zone ale lumii).

Oamenii seamănă destul de bine cu furnicile, în comportament; nu?! Și nu doar cu furnicile.

Parafrazându-l pe Nietzsche: lumea e formată din stăpâni și sclavi.

(foto de pe pixabay)