Legenda păpădiei
S-a
întâmplat cu mult timp în urmă, nimeni nu mai știe când. Pe cer
trăiau cândva și mai multe steluțe strălucitoare, alături de
părinții lor, Soarele și Luna. Mamei lor, Luna, îi plăcea să le
dea strălucire imediat ce se întuneca și toate veneau când le
chema, să strălucească pentru a lumina lumea. Într-o zi, un grup
de steluțe n-a venit la chemarea mamei lor ci au continuat să se
zbenguie, ascunzându-și fețele, puse pe șotii. Tot jucându-se,
steluțele neascultătoare au alunecat, și-au alunecat până când
au ajuns pe pământ, unde s-au simțit foarte singure și au început
să plângă de dorul mamei și au plâns toată noaptea și le-a
părut foarte rău că n-au ascultat. Dimineața, când tatăl lor,
Soarele, a strălucit cu putere totul s-a trezit din somn, inclusiv
micile steluțe - și-au început din nou să plângă când au văzut
unde sunt. Soarele le-a strigat și când ele au privit spre el le-a
zâmbit și steluțele au redevenit fericite. Apoi, Soarele le-a spus
că de acum trebuie să strălucească pe pământ, nu pe cer, să
facă pământul frumos.
De
atunci, în fiecare dimineață când răsare soarele, păpădia se
deschide și arată ca o stea galbenă care strălucește în iarbă.
Păpădiile sunt fericite pentru că marginile de drum, câmpurile,
grădinile - chiar și cele neîngrijite - sunt înfrumusețate cu
lumina lor aurie.
Floarea copiilor
Cu
mult, mult timp în urmă florile au avut o ceartă teribilă, care
nu se mai termina, despre care este cea mai frumoasă, cea mai iubită
de oameni și de zâne. În final, au căzut de acord să lase Zânele
Florilor să decidă. Acestea au trimis pe cea mai bună și blândă
zână să facă pace între flori și să aleagă pe aceea care va
primi titlul de „floare perfectă”. Micuța zână a hotărât să
supună florile unui test, adresându-le tuturor aceeași întrebare:
„Unde ți-ar plăcea cel mai mult să trăiești?” Prima floare
întrebată a fost Trandafirul. Trandafirul a răspuns că i-ar
plăcea să crească pe lângă zidul castelului pentru ca reginele,
regii, nobilii care treceau pe acolo zilnic să-i admire frumusețea
și parfumul, petalele catifelate. Puțin încântată de răspunsul trandafirului,
zâna a trecut mai departe și a întrebat Laleaua unde i-ar
plăcea să trăiască. Mândră, înaltă, laleaua a răspuns:
„Vreau să trăiesc într-o grădină publică unde oameni de toate
condițiile ar veni să-mi admire culorile minunate, ținuta dreaptă
și mândră.” Și de lângă lalea Zâna a plecat tristă, și-a
tot mers până a ajuns într-o pădure, unde a întâlnit câteva
Violete cărora le-a adresat aceeași întrebare. „Ne place
în pădure, unde să nu ne vadă nimeni și unde copacii împiedică
Soarele să ne strice frumoasa culoare.” Zâna a plecat mai
departe, căutând alte flori pe care să le întrebe unde le-ar
plăcea să trăiască. A vorbit cu Crinul Tigru, care i s-a
părut mult prea sălbatic și mândru de culorile și parfumul său.
Floarea Soarelui abia i-a răspuns la întrebare, fiind prea
ocupată să se învârtă după Soare. Orhideele voiau să
fie scoase la dans pe rochiile tinerelor. Narcisa era
preocupată să-și admire reflexia în oglindă apei...
Dezamăgită,
cu lacrimi în ochi, Zâna era pe cale să renunțe, când a ajuns pe
un câmp cu flori galben-portocaliu, pufoase, strălucitoare, pe tulpini lungi
și subțiri; aveau frunze lungi și zimțate foarte aproape de sol,
ca niște raze verzi. Păreau atât de fericite și de vesele pe acel
câmp încât Zâna le-a privit nedumerită, pentru că nu le
cunoștea. Le-a întrebat cum se numesc și unde ar vrea să
trăiască. „Suntem păpădii” - a răspuns o floricică.
„Vrem să trăim acolo unde putem fi găsite cât mai repede, unde
sunt copii - să fim primele flori pe care le culeg primăvara copiii
și le duc mamei și, mai apoi, când ne suflă semințele și-și
doresc ceva să le purtăm dorința pe aripi de vânt. Vrem să trăim
pe lângă drumuri și pe pajișți, să răsărim prin crăpăturile
asfaltului pentru ca toți cei care ne văd să zâmbească fericiți
văzând culoarea noastră strălucitoare.”
Pe
măsura ce păpădia glăsuia Zâna se însenina tot mai mult și
zâmbetul ei era tot mai larg. Știa că a găsit floarea perfectă.
A spus păpădiei: „Păpădie mică, ești floarea o specială,
perfectă, și dorința ta va fi îndeplinită. Veți înflori peste
tot, din primăvară până în toamnă și veți fi cunoscute cu
numele de „floarea copiilor”.
De
atunci, Păpădia apare primăvara devreme și e întâlnită până
toamna târziu, răsărind în cele mai neașteptate locuri, cu
putere și hotărâre.
Nehotărâta care obține ce-și dorește
La
începutul Lumii, Creatorul a trimis un înger să întrebe toate
plantele cum vor să arate. Cu excepția Păpădiei toate au știut.
Păpădia a primit răgaz o zi, să se mai gândească. În
acea zi, Păpădia a privit spre Soare și văzându-l așa de frumos
și-a dorit să fie galbenă și frumoasă ca Soarele. Până să
apară îngerul a venit seara și Păpădia a văzut cât de frumoase
sunt Luna și stelele, așa că s-a răzgândit: voia să fie ca Luna
și stelele. Când a sosit, îngerul a găsit-o nehotărâtă: voia
să fie ca Soarele, ca Luna și ca stelele. Ce să facă îngerul?
I-a îndeplinit toate dorințele: păpădia arată mai întâi ca
Soarele, apoi e rotundă și argintie ca Luna și mai apoi se
transformă în steluțe.
Vântul de Sud și Fata cu părul de aur
Vântul
de Sud, mult mai blând - și mai leneș - decât frații săi din
Est, Vest și Nord, avea o deosebită plăcere să se miște
încetișor, să se bucure de frumusețea lumii sau să stea nemișcat
pur și simplu. Era, de felul lui, și cam timid. Într-o zi de
primăvară, privind pe pajiște, a văzut o minunată ființă
îmbrăcată în verde, cu părul uimitor de galben - ca razele de
soare. S-a îndrăgostit pe loc, dar n-a îndrăznit să se apropie
și să-i vorbească, mulțumindu-se s-o admire de la distanță; s-a
gândit că-i poate vorbi a doua zi. S-a dus la culcare oftând,
hotărât ca în ziua următoare să-i vorbească. A văzut-o și a
doua zi, dar iar a ezitat, crezând că nu trebuie să fie prea
grăbit, pentru că voia să-i propună să se căsătorească. În
fiecare zi ezita, și timpul trecea. Într-o dimineață abia dacă
i-a mai zărit părul de aur și s-a gândit că și-a așezat pe cap
șalul verde, fiind supărata din cine știe ce motiv și nu era
momentul s-o deranjeze. În ziua următoare a constatat c-a așteptat
prea mult: părul ei strălucitor devenise alb, ca al unei femei
bătrâne. Vântul de Sud a oftat de durere și dezamăgire și
atunci aerul s-a umplut de pufuri argintii care zburau care-ncotro,
și când a privit din nou spre ea, dispăruse. Le-a povestit
fraților săi ce i s-a întâmplat, întrebându-i dacă nu e vina
lor pe undeva. Aceștia au râs cu lacrimi auzindu-l și i-au zis că
s-a îndrăgostit de Păpădie.
(o legendă a nativilor americani)
Tânărul grădinar și păpădia
Cândva,
cu mult timp în urmă, un tânăr a plantat în grădina casei sale
o mulțime de semințe de flori alese să fie una și una de
frumoase. Când florile au crescut și s-au deschis tânărul a
constatat că între toate cele plantate de el sunt o mulțime de
păpădii. Nedorind buruieni în grădina pe care o dorea cea mai
frumoasă a luat legătura cu maeștrii grădinari de pretutindeni și
fiecare i-a oferit câte o soluție, dar niciuna n-a avut rezultatele
scontate: păpădiile continuau să apară. În final, tânărul s-a
hotărât să meargă la palatul șeicului și să ceară sfatul
înțeleptului grădinar regal. Acesta a stat cu el în grădină
mult timp, discutând cum să scape de buruieni; i-a dat toate
sfaturile pe care le primise deja și n-au dat rezultatele dorite.
Atunci, bătrânul grădinar l-a privit lung pe tânăr și i-a spus:
„Singurul lucru pe care ți-l mai pot sugera este să înveți să
iubești păpădiile”.
(poveste sufi)
Sursa
fotografii: Brașov, orașul sufletului meu.