Dracul nu era așa de negru cum părea

Fragmente din cartea 

Podul spionilor

În anii 1950-1960, o fabrică a companiei Lockheed (S.U.A.) - fabrică ce nu exista oficial – era punctul de intersecție a tot ceea ce era ingenios, de nereprimat, patriotic și strict secret în cei mai tensionați ani ai Războiului Rece. Aici a fost locul de naștere a avionului invizibil, nedetectabil de radar, ca o alternativă la distrugerea reciprocă garantată; a bombardărilor inteligente, selective ca o alternativă la bombardarea sistematică; a fanteziei ca alternativă la realitate. A fost leagănul tehnologiei de absorbție a frecvențelor de radar, a avioanelor care puteau să traverseze Siberia la o viteză egală cu de trei ori viteza sunetului și a albatrosului negru, bizar, parte avion cu reacție, parte planor care, în lipsă de orice imaginație poetică printre inginerii care l-au construit, a ajuns să fie cunoscut sub denumirea de U-2 (producătorul l-a numit „Article 360 = Articolul 360”).

Ce-ar fi fost dacă acest avion ar fi rămas rămas întreg și nevătămat în aer și pilotul (în costumul lui de astronaut) și-ar fi încheiat misiunea?! Dacă Article 360 ar fi rămas în aer (sau n-ar fi zburat atunci, la 1 mai 1960) s-ar fi păstrat șanse de ameliorare a relațiilor dintre națiuni la summitul superputerilor programat la mijlocul lunii mai din acel an la Paris. (anul 1960; au participat Eisenhower – președinte SUA, Hrușciov – prim ministru URSS, Macmillan – prim-ministru britanic și de Gaulle – președinte Franța) Dar au beneficiat alții de pe urma prăbușirii (și capturării pilotului de către ruși): John F. Kennedy, viitor președinte SUA (1961), spionii profesioniști care se bucurau de influența fără precedent conferită lor de cultul secretomaniei practicat pe durata Războiului Rece; ofițerii superiori aflați în fruntea unor forțe armate ce consumau încă o zecime din produsul intern brut al națiunii la șapte ani de la sfârșitul războiului din Coreea (25.06.1950 – 27.07.1953, considerat de unii specialiști ca făcând parte din Războiul Rece); și mai ales producătorii de rachete – Convair, Douglas, Lockheed, Martin Company – pregătindu-se toți pentru o cursă a înarmărilor cu final deschis, prin care să-i întreacă pe sovietici în producerea de tehnologii ale unui sistem de apărare naționala nou și exotic. (...) Nu e de mirare că multe persoane au crezut că pierderea avionului Article 360 nu a fost un accident din partea americanilor; mai sunt încă oameni care cred asta. (documentele desecretizate în timp și declarațiile unora dintre cei direct implicați par a susține suspiciunea).

În 1954, la o recepție organizată la Moscova cu ocazia vizitei premierului polonez, Nikita Hrușciov a ținut capitaliștilor aflați acolo o predică moralizatoare improvizată: „Suntem bolșevici! Dacă nu vă place de noi, nu acceptați invitațiile noastre și nu ne invitați la voi! Indiferent dacă va place sau nu, istoria e de partea noastră! Vă vom îngropa!” Și capitaliștii au transmis spre statele lor cele auzite, iar „forurile de decizie” de acolo au înțeles – sau au vrut să înțeleagă - că e vorba despre îngroparea sub munți de moloz radioactiv. Înainte de „predica” de la recepție, Hrușciov mai afirmase că era destul de sigur că vom avea în curând o rachetă teleghidată armată cu o bombă cu hidrogen care ar putea lovi orice punct din lume.

Pentru a se convinge că respectivul nu e doar lăudăros, americanii au ales să construiască avionul U-2 care să zboare cât mai sus și să nu fie detectat de radarele rușilor, și să realizeze fotografii aeriene în zonele unde spionii de la sol și fotografiile făcute de la mare înălțime cu diferite aparate fără pilot semnalaseră posibile locuri unde ar putea fi depozitate/fabricate rachete sau bombe. Forțele armate au insistat să preia conducerea proiectului, dar un tip i-a convins pe Eisenhower și pe șeful C.I.A. că actitivatea de spionaj e mai potrivită pentru C.I.A.

Avionul U-2 a fost gata, și piloții au fost trimiși să fotografieze.

Americanii se lăudau cu lansarea de fel de fel de rachete, dar lansările cam eșuau una după alta, iar rușii se lăudau cu reușite. Sovieticii lansaseră satelitul Sputnik, apoi încă unul, iar americanii erau doar la "Eșecnik" – cum ironizau ziarele eșecurile americanilor care construiau/lansau rachete și sateliți.

Zborurile pe deasupra orașelor nucleare împrejmuite, situate de-a lungul căii ferate transsiberiene, au dezvăluit o activitate intensă de îmbogățire a materialelor radioactive, dar nu producerea în masă a unor focoase nucleare, care era o întreprindere mult mai dificilă. Dar aceste informații nu le avea oricine. Astfel, doi senatori americani s-au simțit îndreptățiți să se autoflageleze și să chinuie administrația cu apariția așa-zisului decalaj al rachetelor militare. Un jurnalist influent a susținut ideea decalajului. Nici autorii Raportului Gaither nu știau, în 1957, despre avioanele U-2 și ce făcuseră acestea până atunci, așa că în Raport s-a făcut apel la un program urgent de construire a rachetelor, o rețea națională de adăposturi antinucleare și o suplimentare cu 13 miliarde de dolari a bugetului anual pentru apărare. Raportul Gaither concluziona că țara se află în „cel mai mare pericol din istorie”. Aceste ultime cuvinte au fost titlu de-o șchioapă în Washington Post – această știre senzațională a ridicat decalajul rachetelor militare la statutul de fapt comun acceptat, când în realitate nu era departe de o iluzie paranoidă.

Bineînțeles că interesele forțelor aeriene, mai ales, dar și interesele personale ale unora erau mai importante decât aproape orice altceva. Un senator (Symington) consiliat de un fost pilot de vânătoare (colonel în rezervă Thomas Lanphier Jr.) care fusese vicepreședinte al Convair, producătorul puternicei rachete Atlas, în cadrul audierilor în Senat pe tema decalajului rachetelor militare la sfârșitul anului 1959, a afirmat că până în 1962 rușii vor avea 3000 de rachete balistice intercontinentale. Numărul real a fost de patru rachete. Estimarea lui Symington era o presupunere absurdă, o extrapolare bazată pe alte extrapolări ale generalilor forțelor aeriene, care credeau că singura atitudine responsabilă era să-l crezi pe Hrușciov pe cuvânt când, de pildă, le-a spus jurnaliștilor din Moscova că o singură fabrică sovietică producea 250 de rachete pe an, cu tot cu focoase.

Symington voia să devină președinte și știa că știrile panicarde îi cam asiguraseră lui Kennedy succesul în cursa pentru fotoliul de președinte. Militarii voiau, și ei, să-și dea importanță, iar unii jurnaliști „tunau și fulgerau” că se păstrează voit declajul rachetelor militare, ceea ce punea în pericol securitatea națională. „Grupurile de presiune” l-au convins pe Eisenhower să mai autorizeze zborul unui U-2 deasupra teritoriilor sovietice, deși acesta îi promisese lui Hrușciov că n-o va mai face – i se cerea, însă, dovada că Hrușciov „joacă la cacealma”. Și avionul a fost doborât, pilotul capturat de ruși, negocierile pentru dezarmare fiind perfect compromise.

În 16 mai 1960, când reprezentanții celor patru puteri nucleare ar fi putut opri imediat cursa înarmărilor, Hrușciov a vorbit timp de 45 de minute împotriva, printre altele, unui „grup mic și agitat din Pentagon și a cercurilor militariste (din SUA) care au de câștigat de pe urma cursei înarmărilor, obținând profituri uriașe”. Acesta era grupul împotriva căruia Eisenhower a avertizat poporul american în ultimul său discurs televizat din Biroul Oval – președintele a numit grupul „complex militar-industrial", iar membrii grupului nu i-au fost niciodată recunoscători.

Peste timp s-a dovedit că, în toată „nebunia” lui, Hrușciov a dorit dezarmarea nucleară, la fel și Eisenhower.

Postare pentru Citate favorite, joc preluat de Suzana de la Zina, pornit în colaborare cu Ella.

Am copiat din cartea „Podul spionilor – o poveste adevărată a Războiului Rece”, de Giles Whittell; Editura Litera, București, 2020. Traducător Marius Chitoșcă.

Joaca de-a războiul

Cei „mari” se joacă de-a războiul peste capetele plecate, nepoluând mediul, evident, iar cei „mici” se încăpățânează să se joace afară după ora 20...

La jumătatea lunii martie a.c. a început jocul Defender Europe 2021 și va ține până la finalul lunii iunie. O grupare militară americană (de nivel divizie) - personal și tehnică de luptă - se deplasează în Europa pentru a exersa fel și fel de manevre de apărare. Manevrele se vor concentra în zona Mării Negre și Balcani (anul trecut s-au jucat în zona de nord a Europei). Vor folosi echipamente militare din stocurile existente pe continentul european. Trupa americană se va deplasa în mai multe poligoane pentru exerciții. Primele exerciții practice vor începe în luna mai și vor ține până în iunie la final: operații aeropurtate, trageri reale (inclusiv cu rachete) etc.. Pe lângă jocul Defender 2021 mai sunt două, în aceeași perioadă - unul dintre acestea e un nou exercițiu NATO pentru a demonstra capacitatea Alianței de a răspunde la o amenințare la scară mare.

Activitățile se vor desfășura simultan în vreo treizeci de poligoane militare din 12 state europene (inclusiv din România).

*

În 19 și 20 martie, două distrugătoare americane și-au început misiunile în Marea Neagră - alături de alte nave (ale aliaților și partenerilor), cu aeronave și alte cele participă la exerciții comune pe mare, vizitând diferite porturi.

*

Jocul Sea Shield 21 se desfășoară între 17-29 martie și cuprinde toate etapele unei operațiuni militare navale; e un exercițiu pentru dezvoltarea interoperabilității în toate mediile de luptă: terestru, maritim, marin subacvatic și aerian. Vor fi acolo (sunt/au fost) distrugătoare, fregate, corvete, dragoare, vânătoare de mine, nave de patrulare, remorchere, nave care transportă rachete. Împotriva amenințărilor aeriene: F-16, „miguri”, elicoptere etc. Detașamentele mobile de lansare rachete nu vor lipsi. S-au făcut scenarii și se derulează „înfruntările”. Când zburdă de-astea pe cer e indicat să rămână la sol avioanele civile.

(„amănunte” despre toate pe monitorul apărării - securitate internațională)

E bine să știm că nici industria de armament nu are de suferit în această perioadă de criză economică mondială.

(avionul din foto e Thunderbirds)

*

Tare-s curioasă cât îi costă pe civili distracția. Rămân cu această curiozitate, iar ei cu distracția. Oricum, sunt convinsă că „plinul” pentru un F-16 nu-i de doi lei.

Cât îi costă pe civili (și alte vietăți) din punct de vedere al sănătății e destul de ușor de imaginat dacă mă gândesc la hidrazină. În DEX, termenul e astfel explicat: combinație chimică a azotului cu hidrogenul, care se prezintă ca un lichid incolor ce fumegă în aer și se folosește ca antioxidant, reducător, combustibil pentru rachete etc. De pe wiki: Este un lichid inflamabil incolor cu un ușor miros asemănător cu cel al amoniacului. Este foarte toxică și foarte instabilă în stare pură trebuind vehiculare sub formă de soluție de hidrat. Anual se produc câteva sute de mii de tone, pentru că e utilă în multe domenii (pentru a prepara gazul din airbag-uri, în centrale electrice - convenționale și nucleare - în controlul concentrației de oxigen dizolvat în abur, pentru a reduce coroziunea). Hidratul de hidrazină, cel mai des a fost întâlnit ca agent reducător de oxigen folosit pentru tratarea apei în uzinele cu cazane cu aburi și a fost interzis (în materie) din cauza proprietăților cancerigene ale hidrazinei - e etichetat (de ONU) ca fiind deosebit de periculos din cauza caracteristicilor „acid” și „ușor inflamabil”.

Combustibil pentru rachete... Adică propergol? Nu vreți să știți ce are în compoziție acest carburant pentru că e folosit și la rachetele care lansează sateliții în cosmos. Și sateliți se lansează, nu glumă! Unde credeți că ajung toate "gazele arse"? În conturile lansatorilor?

(despre hidrazină e plin internetul de informații). Nu se mai folosește în combustibilul rachetelor?

Ce folos că te dai cu mașinuța electrică atunci când din cer cad peste tine fel de fel?

1. Image by Clarence Alford from Pixabay 

2. Image by WikiImages from Pixabay 

3. Image by NASA-Imagery from Pixabay

De luni până vineri se trage

Nu se trage mâța de coadă, și nici oamenii pe sfoară; sau... oamenii sunt trași pe sfoară?! Nu contează, acum. De luni până vineri se trage cu muniție reală, în poligonul Grohotiș (muntele Zănoagei – muntele Urlățelului – vârful Roșca – muntele Bobul Mic – vârful Grohotiș – muntele Șețului – Poiana Bălan). (scrie și pe mytex.ro) No! Cu această ocazie am mai aflat despre câțiva munți din zonă.

Militarii dintr-o unitate militară din Ghimbav își vor exersa talentul la tras cu pușca. De fapt, habar n-am cu ce trag, dar or trage și cu pușca. Cu praștia sigur nu trag. Cu coada ochiului, poate. La ce să tragă cu coada ochiului? Hm. De unde să știu?

În fiecare zi, între 19 și 23 octombrie, între orele 6-20 e interzis accesul oamenilor, animalelor, căruțelor, atelajelor și autovehiculelor în zona delimitată și păzită de militari.

Mi se pare „interesantă” enumerarea celor care n-au voie să circule pe acolo: căruțe, atelaje, autovehicule – ca și cum acestea ar putea umbla pe acolo de capul lor... Era mai simplu – și mai corect, cred – să spună: „accesul interzis în zonă”. Oricum, dacă trece ursul pe acolo... E animal, nu cred că știe să citească. Cine nu respectă consemnul și va fi accidentat... e pe persoană fizică, singura vinovată. Și ursul? Nu, ursul e nevinovat, ursul devine trofeu.

Fapt divers

Pandalie, pandalie, dar nu se glumește cu sănătatea cetățeanului siguranța națională! România va achiziționa de la americani doua sisteme de rachete antinavă cu baza la sol, la un preț estimat de 300 de milioane dolari (scrie și pe monitorulapararii.ro, în 17 oct. 2020)

Fără armă in linia întâi. Desmond Doss

In cel de-al doilea război mondial s-au dat multe lupte crâncene, soldate cu mii de pierderi de vieţi omeneşti. Una dintre aceste bătălii a fost şi cea de la Hacksaw Ridge, in Japonia - Bătălia pentru Okinawa. Americanii au încercat zile in şir să cucerească acea culme şi mereu erau respinşi de japonezii care apăreau ca ciupercile după ploaie şi aveau şi avantajul că ştiau bine locul - plus că nu părea să le pese că mor.

In această bătălie au murit sute de soldaţi din ambele tabere. Japonezii erau înrolaţi fie că voiau fie că nu, fiind folosiţi inclusiv copiii - se pare că aceasta este bătălia in care au murit cei mai mulţi copii in al doilea război mondial. Unii istorici sunt de părere că această luptă crâncenă ar putea fi cauza alegerii lansării bombei atomice in Hiroshima şi Nagasaki - voiau să se încheie mai repede lupta cu Japonia, o luptă ce aproape că nu mai putea fi dusă de soldaţii americani şi aliaţii lor.

Tocmai pe acest câmp de luptă a ajuns tânărul Desmond T. Doss din Virginia. S-a înrolat voluntar pentru că voia să-şi servească patria şi ştia că de nu va lupta nu se va mai simţi bine in pielea lui. Tatăl lui a luptat in primul război mondial şi a încercat să-l convingă să renunţe. N-a renunţat şi a ajuns in tabăra de pregătire. A trecut cu succes toate probele dar când au ajuns cu pregătirea la “trageri” el a fost singurul care a refuzat să atingă arma - era adventist de ziua a 7-a şi credea in porunca lui Dumnezeu: “Să nu ucizi”. Ceilalţi au crezut că glumeşte, dar el se lua foarte in serios. Sergentul şi căpitanul l-au numit laş, camarazii îşi cam băteau joc de el, dar el surâdea angelic şi le îndura pe toate, hotărât să-şi apere convingerile.

La înrolare a fost asigurat că poate refuza arma ca medic necombatant, dar ceilalţi nu au înţeles astfel lucrurile, susţinând că şi medicul trebuie să ştie să folosească armele. Au incercat să-l “scoată nebun” şi să-l trimită acasă dar psihiatrul care a discutat cu el a înţeles că e in deplinătatea facultăţilor mintale şi are dreptul, prin Constituţie, să îşi exercite credinţa.

Tânărul Desmond a ajuns, in final, in faţa judecătorilor de la Curtea Marţială.

La Hacksaw Ridge americanii aveau de escaladat un perete de stâncă aproape vertical şi o făceau urcând pe o “plasă” împletită din funii groase. Pe culme începea atacul japonezilor bine camuflaţi. Americanii nu prea-şi dădeau seama de unde vin gloanţele şi erau răniţi sau ucişi pe capete. La lăsarea serii, japonezii se retrăgeau, americanii la fel, luând cu ei numai pe acei răniţi care se puteau ajuta şi singuri.

Desmond Doss a rămas acolo după ce toţi camarazii săi in putere au coborât. A cărat atunci 75 de oameni, şi i-a coborât de pe stâncă.

Desmond T. Doss (n. 07.02.1919 - d. 23.03.2006), medic militar necombatatnt in Bătălia de la Okinawa (1945), a refuzat să ucidă oameni şi a devenit primul american din istorie care a primit Medalia de Onoare, care se oferă pentru mari acte de curaj, fără a trage un foc.

A zis Desmond, la un moment dat: “In această perioadă când lumea e pusă pe distrugere de ce să nu încerc să reconstruiesc ceva?” (citat aproximativ)

Cu toate faptele lui de mare curaj, Desmond Doss a rămas un om modest, punând toate reuşitele sale pe seama voinţei lui Dumnezeu.. Epuizat de transportarea răniţilor, după fiecare coborâre spunea “Doamne, ajută-mă să mai salvez unul” (şi încă unul, şi încă unul…)

**

Am evitat mult timp să văd acest film, Hacksaw Ridge (2016), bănuind că sunt multe scene sângeroase, dar relativ de curând (la alegerea “publicului”) n-am prea avut de ales şi l-am văzut. Nu-mi pare rău, chiar dacă scenele sunt destul de cumplite… De n-aş fi văzut acest film n-aş fi avut idee că a existat acest om. La ce mă ajută să ştiu că a existat?! Eh! Un fel de a spune: ştiind că astfel de oameni există pot crede că omenirea nu e chiar pierdută.

Inamicii despre Vulpea deşertului. Citate favorite

A fost un splendid jucător militar, dominând problemele de aprovizionare şi dispreţuind de opoziţia [...] Avem un adversar foarte îndrăzneţ şi priceput împotriva noastră şi, cu tot răul războiului, un mare general. Merită, de asemenea, respectul nostru pentru că, deşi era un loial soldat german, a ajuns să-l urască pe Hitler şi toate lucrările lui şi a luat parte la conspiraţia din 1944 pentru salvarea Germaniei prin înlăturarea tiranului maniac. Pentru asta, a plătit cu viaţa. In războaiele sumbre ale democraţiei moderne cavalerismul nu-şi găseşte locul […]

(Winston Churchill, in The Second World War, The Grand Alliance, 1950)

Rommel a fost un fenomen militar care poate apărea numai la intervale rare; oameni cu atâta vitejie şi îndrăzneală supravieţuiesc numai cu un noroc excepţional. Era la fel de curajos pe câmpul de luptă ca şi Ney, mai isteţ ca Murat, mai echilibrat; tactician la fel de rapid ca Wellington.

(Feldmareşalul britnic Archibald Wavell, citat în Descoperirea uciderii lui Rommel (1994) de Charles Marshall)

Există un pericol real ca prietenul nostru Rommel să devină un fel de om magic sau de sperietoare  pentru trupele noastre, care vorbesc prea mult despre el. El nu este în nici un caz un supraom, deşi este fără îndoială foarte energic şi capabil. Chiar dacă ar fi fost un supraom, ar fi totuşi extrem de nedorit ca oamenii noştri să creadă că are puteri supranaturale. Vreau să risipiţi prin toate mijloacele ideea că Rommel reprezintă mai mult decât un general german obişnuit....

(Desmond Young - general de brigadă in armata britanică la momentul când a devenit prizonier al lui Rommel, care nu a crezut că acesta a murit in urma unor răni şi, după razboi, a căutat să afle cauza reală a morţii acestuia - a citat in cartea sa, Rommel, Vulpea deşertului, dintr-o circulară trimisă soldaţilor de generalul britanic Claude Auchinleck).

A fost un tactician extraordinar de capabil, cu o înţelegere perfectă a fiecărui detaliu in angajarea armatelor in acţiune şi foarte rapid in reacţii privind oportunitatea scurtă care se ivea uneori într-un punct de cotitură al unei bătălii. Dar am avut îndoieli cu privire la abilităţile sale strategice, mai ales cu privire la înţelegerea importanţei necesităţii unui plan administrativ solid. Era cel mai fericit când supraveghea direct forţele mobile, dar supraexploata, uneori, succesul imediat fără a gândi suficient pe termen lung. 

(Harold Alexander, general britanic, comandantul forţelor aliate din Orientul Mijlociu, citat in London Gazette din 3.02.1948)

Opinii diferite

Rommel era un nazist profund convins şi, contrar opiniei populare, el era antisemit. Nu numai germanii au căzut în capcana crezului că Rommel era cavaler. Britanicii au fost şi ei convinşi de aceste poveşti.

(Wolfgang Proske, într-un interviu dat pentru ziarul The Independent in 2011).

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

Pericolul mortal e 

antidot pentru ideile fixe.

Erwin Johannes Eugen Rommel (n. 15 noiembrie 1891 - d. 14 octombrie 1944) a fost unul dintre cei mai mari comandanţi militari germani. Era respectat atat de soldatii germani cat si de cei inamici. A fost comandantul general al trupelor germane din Africa, trupele Wehrmacht-ului cunoscute sub numele de Deutsches Afrika Korps, ceea ce i-a atras porecla vulpea deşertului datorită campaniilor militare reuşite în Campania din Africa de nord. Mai târziu, a fost numit comandantul forţelor germane menite să se opună invaziei aliaţilor din Normandia. Este cunoscut ca unul din membrii marcanţi ai Wehrmacht-ului care s-a opus ordinelor directe, atunci când acestea încălcau codul onoarei militare şi al onoarei umane. Atunci cand ofiţerii considerau că e cazul pentru retragere şi sau regrupare, Hitler ordona, de regulă: “lupta până la ultimul om” - ceea ce însemna moartea - şi nu “lupta până la ultimul glonţ” - ceea ce ar fi însemnat predarea. Goebbels, şeful propagandei naziste îl simpatiza, cei doi fiind prieteni, dar Rommel nu părea a fi de acord cu ceea ce aflase că se întâmplă cu cetăţenii evrei, mai ales – evita, însă, politica afirmând că el este militar. A fost considerat de unii, fără dovezi clare, ca făcând parte din grupul conspiratorilor care au intenţionat să-l asasineze pe Hitler, o încercare de insurecţie antinazistă sub numele de cod “operaţiunea Valkiria” (20 iulie 1944). In ziua de 14 octombrie 1944 lui Rommel i s-a propus să se sinucidă şi să aibă parte de o înmormântare de stat, cu onoruri militare, ţinându-se sub tăcere implicarea lui (indirectă) in complot. Hitler a înţeles (sfătuit, fiind, probabil) că asta trebuia să facă pentru binele lui, pentru că Rommel era îndrăgit nu doar de soldaţii pe care îi avea sub comandă. S-a sinucis înghiţind cianură. Soţia şi fiul său, Manfred (n. 24.12.1928 - d. 07.11.2013), nu au avut de suferit - mai târziu, Manfred a fost primar in Stuttgart (între 1974-1996).

Recent (de prin 2008-2009, cred), mai mulţi cercetatori germani şi britanici, studiind documentele, par să constate că legenda a fost întreţinută, cu acordul lui Rommel, de propaganda nazistă (condusă de Goebbels) pentru a păstra ridicat moralul trupelor şi pentru a inocula optimismul cetăţenilor germani. In cercetarea lor s-au concentrat pe relaţia lui Rommel cu Partidul Naţional Socialist (Rommel nu a fost membru de partid), performanţele sale in calitate de comandant militar, rolul său in atentatul din 20 iulie 1944 şi motivaţiile sale şi au ajuns să constate că există o gamă diversă de interpretări cu privire la Rommel şi elementele care au stat la baza mitului. Desigur - zic eu - posibilitatea unor interpretări diverse nu exclude adevârul faptelor a căror amintire există in memoria colectivă.

Wolfgang Proske (n. 05.03.1954, Kelheim), de exemplu, între altele fost profesor de istorie la şcoala din Heidenheim, localitatea in care s-a născut Rommel, a publicat o carte despre 16 nazişti criminali de război in care apare şi numele lui Rommel.

La ce au condus până acum aceste noi interpretări - care mi se par pertinente - ale faptelor de atunci? La vandalizarea monumentului funerar al lui Rommel…

Priveşte lumea. Citate favorite

Am ales câteva fraze care îi sunt atribuite amiralului japonez Isoroku Yamamoto, cel care a condus flota Japoniei in cel de-al doilea război mondial, fiind implicat şi in atacul asupra flotei americane staţionate in Pearl Harbor, Hawaii (7 decembrie 1941) dar şi in bătălia de Midway (4-7 iunie 1942, după care balanţa puterii din Pacific s-a înclinat spre Statele Unite).

₪₪₪

Priveşte lumea! Deschide-ţi ochii, urechile şi inima.

*

Un om cu un scop precis crede doar in el. Uneori refuză să creadă chiar şi in zei. Deci, din când in când, el greşeşte.

*

Cel mai periculos şarpe poate fi distrus de un roi de furnici.

*

E nesănătos să credem că am dobândit un statut de invincibili numai pentru că am fost mulţumiti de operaţiunile reuşite din trecut.

*

Soarta Imperiului se bazează pe această deprindere: fiecare om trebuie să se dedice în totalitate sarcinii care îi este încredinţată.

*

Un soldat nu se poate mândri cu faptul că a "lovit un duşman in somn"; este mai mult o ruşine, pur şi simplu, pentru cel rănit. Aş prefera să faceţi evaluarea după ce aţi văzut ce face inamicul, deoarece este sigur că, înfuriat şi indignat, va lansa curând un contraatac decisiv.

*

Mă întreb ce trebuie să gândească Cerul despre oamenii de aici, de pe acest mic punct negru din univers, care este Pământul, sau despre tot ce s-a vorbit in ultimii ani - care sunt doar o clipă în comparaţie cu eternitatea - fiind “o perioadă de gratie”. Este chiar ridicol.

₪₪₪

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

₪₪₪

Isoroku Yamamoto (n. 04.04.1884 - d. 18.04.1943) s-a născut într-o familie de foşti samurai, Takano, din Nagaoka, Niigata. Isoroku înseamnă “56” - e vârsta pe care o avea tatăl său când el a venit pe lume. In anul 1916, băiatul este înfiat de o altă familie de foşti samurai, Yamamoto, din aceeaşi provincie - era o practică obişnuită ca unele vechi familii, care nu aveau copii, să adopte băieţi care să le ducă mai departe numele şi rangul. In 1904, la foarte scurt timp după ce a terminat Academia, a luat parte la războiul ruso-japonez. În 1918 s-a căsătorit cu Reiko Mihashi, cu care a avut doi fii şi două fiice. Între anii 1919-1921 a studiat la Universitatea Harvard. In 1939 a fost numit comandant al marinei imperiale japoneze. S-a opus cât a putut intrării Japoniei in război alături de Germania şi Italia, dar şi-a îndeplinit îndatoririle de soldat. Poporul japonez  şi soldaţii l-au stimat. Moartea lui, in 1943, aproape a distrus moralul soldaţilor. Avionul in care se afla după ce a fost să salute piloţii marinei care erau staţionaţi in Insula Rabaul (Papua Noua Guinee) a fost interceptat de avioanele de luptă americane şi doborât.

A dorit pacea pentru poporul japonez dar planurile lui nu s-au potrivit cu ordinele superiorilor, ordine date din fotolii comode. Oamenii care nu joacă nu merită să vorbească.

Istoria unei anecdote

Transcrierea unei discuţii radio care ar fi avut loc in 10 noiembrie 1995 între o nava militară americană şi autorităţile canadiene:

Americanii: Vă rog să deviaţi cursul 15 grade nord pentru a evita coliziunea.

Canadienii: Vă recomandăm să deviaţi voi cursul 15 grade sud pentru a evita coliziunea.

Americanii: Aici e căpitanul navei militare americane. Repet: deviaţi cursul.

Canadienii: Nu. Repet: deviaţi voi cursul.

Americanii: Acesta e portavionul USS Lincoln, a doua cea mai mare navă a Statelor Unite din flota atlantica. Suntem însoţiţi de trei distrugătoare, trei crucişătoare şi numeroase nave de sprijin. Vă cer să schimbaţi cursul 15 grade nord – unu cinci grade nord – sau vor fi luate contramăsurile necesare pentru a garanta siguranţa acestei nave.

Canadienii: Acesta e farul. Alegerea vă aparţine.

Reprezentanţii Marinei Americane au dezminţit “ştirea” care a făcut înconjurul lumii începând de prin anul 1996, fiind difuzată in jurnalele de ştiri de la televizor şi radio, in diferite emisiuni umoristice, in ziare ş.a.m.d.. mai ales din Statele Unite şi Canada, iar Internetul a făcut-o arhicunoscută.

Americanii au insistat că nu există o astfel de discuţie înregistrată şi că e doar o glumă care a apărut într-o colecţie de glume şi anecdote din 1992, după ce fusese relatată in “Cele şapte obiceiuri ale oamenilor foarte eficienţi” a lui Stephen Covey, 1989, care s-a inspirat dintr-o problemă de procedură publicată in 1987 într-o revistă editată de Institutului Naval American. Dar originea anecdotei e chiar mai veche: într-o carte din 1939 apare următorul fragment:

Ceaţa e foarte deasă. Ofiţerul unui vas cu aburi aruncă o privire peste bord şi, spre marea lui surpriză, observă un om aplecat peste o balustradă, la numai câţiva metri distanţă.

- Ai încurcat-o, prostule! urlă el. Unde naiba crezi că mergi cu nava ta? Nu ştii că am prioritate de trecere?

Din ceaţa deasă se aude o voce sardonică:

- Licărirea aceasta nu e o navă, şefule, este un far!

Originea poate fi plasată şi mai devreme, in 1931, într-o scenă satirică apăruta într-un ziar canadian care citează ca sursă un ziar din Anglia şi care înfăţişează doi bărbaţi cu portavoce – unul pe puntea unei nave şi celălalt pe pasarela unui far. Marinarul strigă:

- Unde te duci cu nava ta care licăreşte?

- Asta nu-i o navă care licăreşte; e un far!

Practic, susţineau americanii, gluma poate fi veche chiar şi de zeci de ani şi nimic de genul acesta nu a avut loc in realitate; o dovadă ar fi şi faptul că diferite persoane care susţin că e adevarată afirmă că incidentul a avut loc ba într-un loc, ba in altul…

La vremea aceea Marina Americană a avut mult de lucru pentru a scăpa de această tinichea agăţată de coadă pentru că ziariştii, producătorii de emisiuni etc. nu sunau pentru a confirma sau infirma fapta direct de la sursă, ci o preluau ca atare. Degeaba oficialii spuneau tuturor că nu mai există faruri in funcţiune pe coasta Statelor Unite încă de la mijlocul anilor 1980.

M-am gândit mereu că a fost doar vreun pifan care a vrut să se distreze pe seama Marinei – a spus un oficial al Marinei Americane.

Dupa tot efortul Marinei de a scăpa de tinichea, in martie 2008, directorul Agenţiei Naţionale de Informaţii a S.U.A. îşi incepe discursul la un simpozion ţinut la Universitatea John Hopkins (Baltimore) cu povestea farului: Acum… e adevărat. Am fost in afacerea informaţiilor, unde se ascultă convorbirile ş.a.m.d. Acest lucru e adevărat, există o înregistrare reală.

Pam pam! (??)☺

Pentru informaţii detaliate:

https://en.wikipedia.org/wiki/Lighthouse_and_naval_vessel_urban_legend

Pregatiri pentru pace

Faza aceasta cu marea pace mondiala, cu dezarmarea acceptata prin tratate semnate e ca-n bancul cu nora si soacra:

Soacra ii spune nurorii abia intrata in familie:

- Sa stii ca atunci cand am nodul basmalei legat sub barbie sunt foarte suparata; cand nodul basmalei e legat pe cap atunci n-am chef de nimic; cand nodul basmalei e legat la ceafa sunt bine dispusa.

Nora, indiferenta, ii raspunde:

- Atunci cand vezi ca stau picior peste picior, am cafeaua langa mine si tigara aprinsa putin imi pasa unde-ti legi tu nodul.

Asa si cu tratatele privind dezarmarea (in special cea nucleara): unii viseaza frumos iar ceilalti isi vad de-ale lor, facandu-si rost de arme nucleare.

Inainte vreme erau doua state mari si late care aveau arme nucleare: SUA si Rusia. Celelalte state intrate in club, dotate cu focoase nucleare recunoscute legal potrivit Tratatului de neproliferare a armelor nucleare din 1968 sunt China, Franta, Marea Britanie, India, Pakistan, Israel. Ar avea si Coreea de Nord, unde e greu de verificat ce si cum, iar cele cinci state detinatoare ale armei nucleare (SUA, Rusia, China, Marea Britanie, Franta) membre in Consiliul de Securitate al ONU, si Germania, incearca sa convinga Iranul sa renunte la a dezvolta aceasta arma – in schimb, vor ridica sanctiunile internationale impuse impotriva acestuia.

sursa

Cele mai multe focoase nucleare le au SUA si Rusia (90% din arsenalul mondial), fiind si cele care mai reduc dar care, in acelasi timp, sunt angajate in importante si costisitoare programe de modernizare vizand sistemele lor de tir, focoasele nucleare si producerea lor, a afirmat Shannon Kile, cercetator al SIPRI.

Tarile dotate cu arme nucleare isi modernizeaza arsenalul in pofida vointei afisate de comunitatea internationala de dezarmare, a anuntat in iunie 2015 un reprezentant al Institutului de Cercetare aspura Pacii Internationale de la Stockholm (SIPRI), citat de AFP.

Presedintele american Obama a primit Premiul Nobel pentru pace la 9 octombrie 2009, pentru eforturile sale extraordinare in scopul intaririi cooperarii intre popoare – intarirea cooperarii intre popoare pentru razboi, ma gandesc, pentru ca ajuns in functie nu prea a parut ca se gandeste la pace, pentru ca pacea nu se poate impune cu arma in mana… Mi se pare la fel de hilar discursul lui cum mi se pare hilar cand unii politicieni de top (la nivel mondial) vorbesc despre dezarmare avand langa ei paznici inarmati. Si e la fel de hilar cum a fost permis Arabiei Saudite (teocratie fundamentalista care submineaza drepturile femeilor si minoritatilor, dar nu numai) sa obtina un loc in Consiliul pentru Drepturile Omului al ONU…

In România toata lumea stie ca serviciul militar nu mai este obligatoriu dar – ca sa vezi! – de fapt, nu e eliminat, ci “suspendat”. Ieri, 20 martie, ministrul de la Aparare a declarat ca au o lege pentru completarea efectivelor de soldati, o lege a rezervistilor voluntari si care va intra in vigoare la 1 ianuarie 2017. Acesti rezervisti vor fi atat dintre cei care au efectuat stagiul militar – si care-si vor “actualiza formatia” - cat si dintre cei care n-au idee ce inseamna “armata” si care vor avea parte de o instructie mai exigenta. Si unii si ceilalti vor fi platiti si nu vor fi nevoiti sa renunte la locurile de munca, la salariul lor adaugandu-se un anume procent din salariul minim pe economie atunci cand nu fac instructie, iar in perioada de instructie vor fi remunerati.

In acest mod ministrul doreste sa raspunda intr-o formula adaptata realitatilor societatii de azi.

Producatorii de armament si fel si fel de masinarii pentru razboi nu au de gand sa declare falimentul… Nici cercetatorii din aceasta industrie nu vor sa ramana fara fonduri, nici firmele de “paza si protectie internationala” nu vor sa ramana fara clienti, deci si de-ar fi vreodata pace pe mapamond s-ar gasi careva s-o puna de un mic atentat, un omor abominabil si gata cu pacea…

Deci e clar: cand sunt pregatiti soldatii este sigur vorba despre pace.

Oricat de mult si-ar dori cetatenii pacea nu vor avea parte de ea pentru ca unora nu le pasa de ceea ce vor multimile care, practic, le permit (si indirect) ii ajuta sa devina bogati si puternici. O “greva generala” a celor aruncati in lupte este utopie si chiar nu inteleg de ce se tot vorbeste despre pace, despre cat isi doresc unii si altii (aflati “la nivel inalt”) pacea cand, de fapt, gandul lor este numai la ce profituri vor avea in urma unei confruntari armate…

O masa calda pentru fiecare

Luni si marti, 21 si 22 decembrie (in intervalul orar 12:00 - 14;00), se va organiza, pentru a XVI-a ora, actiunea O masa calda pentru fiecare - actiune caritabila organizata langa biserica ortodoxa “Inaltarea Domnului” (Biserica de lemn), in Centrul Civic al Municipiului Brasov. Cei direct implicati sunt, in principal, oamenii de la Fundatia “Transilvania Expres”, Brigada 2 Vanatori de Munte “Sarmizegetusa”, Asociatia Crestina Sfantul Mare Mucenic Gheorghe - Ocrotitorul saracilor de pe langa paraclisul militar al Brigazii 2 Vanatori de Munte, Asociatia Catharsis, Jandarmeria Brasov, sprijiniti de sponsori generosi si de alti oameni cu suflet mare.

Cine doreste sa afle mai multe amanunte poate contacta, pe FB, pe unul dintre cei implicati: Nicolae Uszkai (de pe pagina de FB a dumnealui am luat si fotografiile facute la unele dintre editiile precedente).

Sunt asteptati toti cei care pot si vor sa ii ajute pe cei aflati in nevoie si care vor sa doneze macar ce le prisoseste: haine (nu neaparat noi, dar “purtabile”), alimente neperisabile, electrocasnice mici functionale si orice altceva care ar fi util celor care nu au de niciunele.

Bunurile pot fi duse personal la locul desfasurarii actiunii caritabile sau pot fi predate organizatorilor pentru distribuire.

Parca an de an se mareste numarul celor care au nevoie de ajutorul semenilor… Milioane de oameni sunt necajiti in lumea asta mare, dar pe unii ii putem ajuta, macar putin…

Vin americanii, la biblioteca!

Dar nu raman acolo… Oh, nu, n-au timp sa citeasca altceva decat, eventual, instructiuni de folosire pentru cine stie ce echipament inedit: arme care ochesc dupa colt, rachete care ochesc ţinte umane cu o anumita grupa sanguina etc.

Va avea loc Marsul Cavaleriei (poate fi vazut si online), de la Baza miilitara Mihail Kogalniceanu (Constanta) la Centrul de instruire de la Cincu, unde vor participa la exercitiul Sarmis 15 – sa te tii galagie!

Vreo 400 de militari americani, din Batalionul 2 al Regimentului 2 Cavalerie al Armatei S.U.A., cu vreo 80 de mijloace tehnice vor defila in ziua de 13 mai pe traseul spre Cincu. In 14 mai, intre 15 si 18 vor fi in faţa Bibliotecii Judetene “George Baritiu”, unde e invitat publicul, sa le ureze bun venit (de ce-as face asa ceva inca nu inteleg) si unde pot fi vazute vehicule americane si românesti. Desigur, entuziastii razboiului pot afla cum sa faca o cariera in cadrul Armatei Române – dar n-ar trebui, acesti entuziasti, sa-si imagneze ca si ei vor ajunge generali peste noapte (ca in multe alte cazuri, sarind – fiind ajutati sa sara – peste etape).

Mai apoi, intre 15 mai – 6 iunie, vom avea parte de 1500 de militari din Canada, Marea Britanie, S.U.A., România si de 200 de mijloace de lupta, care vor participa la exercitiul multinational de instruire prin simulare reala si cu trageri de lupta Sarmis 15 (zgomotul e infernal!), in garnizoana Brasov si la Centrul de Instruire pentru Lupta al Fortelor Terestre din Cincu.

Trece, trece, regimentul 10, si prin balta trece, regimentul 10! Ah! Asta-i regimentul doi – rimeaza cu noroi; sau cu butoi? Rimeaza, dar nu ritmeaza… asa ca-i las sa citeasca.

Vor fi prezenti la biblioteca o multime de cetateni, sunt convinsa! Unii din curiozitate, altii pentru a informa “opinia publica”, altii pentru a se informa, altii pentru… cine mai stie ce, dar cu aceasta ocazie vor afla o multime de brasoveni unde se afla biblioteca judeteana – e aproape de statia pentru autobuzele care urca spre Poiana Brasov, dar nu multi urca in Poiana unde – ca tot am adus vorba – se defriseaza pe rupte.

Sa se inteleaga: nu sunt ceea ce se numeste “pacifist”, dar nu iubesc razboiul, si pentru ca nu iubesc razboiul nu-i pot iubi pe soldati, dar inteleg alegerile celor care nu sunt mercenari si cu atat mai mult ii inteleg pe cei care sunt obligati (sau se simt obligati) sa se alature unei “cauze”.

Am uitat esentialul: in 16 aprilie si 6 mai 1944 americanii au bombardat Brasovul… Desigur, aveau motivele lor. ;)

Agale blindatele trec

Vreo 6-7 ani la rand, vietile pierdute pe un drum judetean plin de pericole nu au convins Consiliul Judetean Brasov sa aloce banii necesari pentru repararea soselei din Cincu.

Cincu e o localitate unde exista si se dezvolta o baza militara. Nu e un secret pentru nimeni existenta acesteia; nu e secret ca acolo se antreneaza soldatii - sunt tentata sa scriu ca se antreneaza mercenarii, dar s-ar considera jigniti si o multime de cetateni “patrioti” mi-ar sari la beregata pe motiv ca nu stiu ce-i aia “dragoste de patrie”. Stiu ce-i aia, dar nu o manifest doar in caz de razboi sau de amenintare cu razboiul.  Pentru mine, “dragoste de patrie” nu inseamna: “decat sa planga mama mea mai bine plange mama altuia”.

wikipedia 

România e o ţara cu peisaje superbe, dar nu are cine stie ce autostrazi – si nici macar prea multe sosele in stare buna – pe care sa circule eventuali turisti si sa nu piarda pe drum jumatate din timpul pentru vacanta. Un fost presedinte, fost si ministru la transporturi, afirma cu gura plina ca România nu are nevoie de autostrazi. Istetul s-o fi gandit ca n-ar vrea sa vina prea usor minerii peste el, dar nu s-a gandit ca cetatenii n-au elicopter, cum au acolitii lui si ai altora. Asa ca – dar nu din cauza lui exclusiva – România nu are drumuri bune. Noroc cu blindatele, vehiculele de mare tonaj si prietenia româno-nato: drumul judetean 105, un drum periculos pentru ca e neintretinut, va fi reparat in regim de urgenta. 

Panică și carne de tun: mobilizare generală

Luptele din Ucraina bagă mortul în casa tuturor românilor, mai ales în a celor care au familii în care există bărbați apți pentru serviciul militar.

Desigur, stagiul militar nu mai este obligatoriu în România, dar conform art. 3 al 5 din Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populației pentru apărare (modificată prin L. 128/2012), la declararea mobilizării și a stării de război sau la instituirea stării de asediu, îndeplinirea serviciului militar în calitate de militar în termen devine (ar deveni) obligatorie pentru bărbații cu vârste cuprinse între 20 și 35 de ani care îndeplinesc criteriile pentru a îndeplini serviciul militar - femeile pot fi voluntare.

Potrivit Ordinului Ministrului Apărării Naționale nr.113/2013, publicat în M. Of., Partea I, nr. 312 din 28 aprilie 2014 a fost aprobat modelul certificatului medical eliberat de medicul de familie, care urmează să fie prezentat de tineri la comisia locală de recrutare-încorporare.

Pe net apar declarații ale unor oameni care afirmă că au primit ordin de a se prezenta la U.M. bărbați în vârsta de peste 60 de ani… Ministrul de resort declară că se fac doar actualizări ale listelor cu cei care au făcut serviciul militar…

Tinerii declară că nu vor merge de vor fi chemați, pentru că ei nu au făcut armata. Ce nu înțeleg tinerii este că de va lua amploare această chestiune și vor fi recrutați vor intra într-o “fază de pregătire” în care să învețe ce și cum cu echipamentul militar, vor învăța cum să deosebească țeava armei de patul armei… Adică, vor fi pregătiți să devină carne de tun… Sper că vor refuza în masă această mobilizare pentru că nu prea văd cum vor fi închiși toți pentru că refuză să devină soldați pentru apărarea granițelor unei țări în care politicienii le-au tăiat cam toate șansele de a-și găsi un loc de muncă, de a-și putea trăi viața în mod decent. Dar, mai degrabă, cred că vor pleca pentru a-și apăra familiile, nu țara, dar tare mi-aș dori să refuze dacă se va agrava (artificial, sunt aproape sigură) situația.

Unii afirmă că vor pleca din țară de va fi “mobilizare generală”. Ar trebui s-o facă repejor, pentru că granițele se vor închide dacă se declară “starea de război”, nu doar se va da stingerea la lăsarea întunericului - și, oricum, vor putea fi aduși când sunt găsiți, dacă mai au la acea dată (și) cetățenia română.

Deocamdată, deși se manifestă aceste “recrutări-încorporări”, mi se pare că nu e decât metoda cea mai bună pe care au putut s-o găsească politicienii români (și nu doar cei români) pentru a abate atenția cetățenilor de la situația dezastruoasă care există între granițele statului (statelor). Un experiment pentru a afla reacția populației la o eventuală staționare a trupelor străine (eh, NATO, în special) pe teritoriul României, să afle reacția cetățenilor în caz de război iminent - cine răspunde și cine refuză. Vor să ne convingă că suntem într-un mare pericol și să nu ne mai împotrivim scuturilor anti-rachetă și altele de gen. Vor să ne convingă că avem probleme mai grave decât salariile și pensiile mizerabile, lipsa locurilor de muncă…

Sau… nu mai au voluntari pentru trupele NATO și încearcă să convingă tinerii - în special pe cei cu situație materială precară - să se înroleze.

Toată această nebunie cu amenințarea războiului mi se pare o manipulare grosolană. În România s-a încercat deseori destabilizarea - unii cârcotași afirmă că se urmărește un război măcar civil - dar n-au prea avut spor cu românii. Acum se leagă strâns de acest război al vecinilor. Luptele purtate în anumite zone ale lumii, de zeci de ani, s-au dovedit, uneori, a fi declanșate intenționat, prin lansarea unei rachete, bombe etc - din “greșeală” - pe un teritoriu și apoi s-a trecut la “represalii”, când nu se putea argumenta cu instaurarea democrației. Teorie a conspirației sau nu - unele surse despre care se spune că-s informate - afirmă că racheta, bomba etc. a fost lansată în propriul teritoriu de cei care urmăreau avantajele aduse de un război. Producătorii de armament ar intra în faliment dacă ar fi pace în lume -  n-au un astfel de interes, și cu banii de care dispun pot angaja mercenari care să semene zâzanie în diferite zone ale lumii.

De asemenea, se știe la fel de clar că un război lasă în urmă dezastru și multe trebuie reconstruite - în acest mod se depășeste “criza imobiliarelor” (ca exemplu), constructorii îmbogățindu-se, practic, peste noapte. Producătorii de medicamente și instrumentar medical vor avea și ei creșteri substanțiale la venituri, asistența socială nu va mai funcționa din motive lesne de înțeles și oamenii nu vor mai cârcoti împotriva politicienilor incapabili care le conduc destinele și le trimit copiii la moarte.

Zilele trecute am văzut un crâmpei de știre în care apărea un șomer (trecut bine de prima tinerețe) din Valea Jiului, la agenția de ocupare a forței de muncă și care - ce coincidență, nu-i așa?! - a fost reperat în mulțime de un reporter și întrebat cum se va descurca a răspuns ceva de genu’: mă duc și lupt în Ucraina. Atunci am zis că face pe nebunul - și mai caută unul - dar acum mă gândesc că prea s-a potrivit declarația lui, făcută înainte de 28 aprilie a.c. cu ceea ce a urmat imediat după aceea.

Disimularea este o tehnică de război (nu exclusiv) din cele mai vechi timpuri, deci nu e obligatoriu ca unii să fie doar suferinzi de scenarită. Istoria confirmă.

Mă enervează atât de tare această amenințare care plutește asupra României ca un nor toxic încât mă abțin cu greu să nu dau liber tuturor înjurăturilor pe care le cunosc sau le pot inventa la adresa politicienilor din întreaga lume. Așa că mă opresc aici.

Brigada gogoașă, a barbatilor cu burta

În alte armate nu știu cum este dar despre armata americană și soldații ei am aflat câte ceva din unele surse.

Pentru a rămâne în armată, soldații trec periodic prin anumite teste. Unul dintre acesta ar fi cel de “fitness”. Standardele militare presupun o estimare a grăsimii corporale prin măsurarea taliei şi a gâtului.

Pentru a scapa de surplusul de grăsime soldații recurg inclusiv la intervenții chirurgicale.

Experţii în fitness şi medicii au cerut, recent, modificarea standardelor de greutate aplicate de Pentagon, argumentând că americanii au o masă musculară mai ridicată acum, ceea ce nu înseamnă neapărat că sunt mai puţin sănătoşi.

Cei care pică testul de fitness sunt transferaţi, pentru o lună, într-o unitate specială pe care soldaţii din Marină o numesc "plutonul-cotlet" sau "brigada-gogoaşă".

Chiar dacă după acest program un militar trece cu bine testele de grăsime, şansele sale de a fi promovat sunt din ce în ce mai mici.

Sursa: antena3.ro

Dar dacă nu-i vrea armata, îi vor femeile! Cică…

Prin anul 2010, în Daily Telegraph a apărut un articol despre faptul că bărbații “cu burtă” sunt amanți mai buni, în sensul că pot duce mai mult decât cei subțiri. Asta rezultă dintr-un studiu efectuat în cadrul unei universități din Turcia. Bărbații mai grași care au participat la studiu au rezistat în medie 7 minute și 18 secunde, în timp ce bărbații mai slabi au realizat o medie de un minut și 48 de secunde. Se pare ca cei mai grași au un nivel mai ridicat de hormoni feminini, fapt care întârzie punctul la care acești bărbați ating orgasmul. Cei slabi, sau într-o foarte bună formă fizică, ar fi mai puțin “rezistenți” tocmai din cauza testosteronului.

Happy Weekend! Editia 43, la Elly W.