Din când in când am scris despre Pufitică unele lucruri, dar nu le-am accentuat pentru că n-aş fi ştiut ce să scriu mai întâi.
A fost un motan serios, dar avea şi simţul umorului. Cum să aibă un motan simţul umorului? se întreabă lumea. Simplu! Doar că, probabil, in lumea pisicească s-o numi altfel. Pufitică făcea boroboaţe şi când îl admonestai ridica boticul şi adulmeca ce-i ieşea in cale, intr-o atitudine de genul: “la, la, la, la” sau cum mirosea tăuraşul Ferdinand floricele.
Pufitică ne privea in ochi şi împingea gradat (centimetru cu centimetru) un obiect pe care voia să-l dea jos dacă nu ne deranjam să îi dăm atenţie lui, motanul gardian. Şi când făcea asta părea că mustăceşte (zâmbea pe sub mustaţă, adică). Trebuia să ne trezim când voia el; dacă nu, dărâma sticla cu apă pentru flori sau se lua de cablurile avute la îndelăbuţe, lovind in ele ca-n coardele de chitară! Degeaba i s-a explicat că acolo nu e o chitară!
Pufitică era jucăuş. Ne-am jucat de-a v-aţi ascunselea, de-a prinselea… Mă ascundeam şi el mă căuta - când mă găsea sărea in sus cu toate lăbuţele deodată, o lua la fugă şi se ascundea; când îl descopeream sărea la fel, dar aştepta să plec să mă ascund. Chiar aştepta; nu alerga după mine imediat! Doar la prinselea alergam unul după celălalt ca zăbăucii.
Se juca şi cu ghemotoace de hârtie şi făcea aport: le aducea in guriţă pentru a-i fi aruncate din nou, şi din nou. Alerga prin casă cu ghemotocul de hârtie jucându-l între lăbuţe, ca un fotbalist care traversează terenul lovind mingea când cu un picior când cu celălalt. O arunca in sus şi sărea după ea!
Într-o zi şi-a apucat coada, a tras cu putere de ea şi s-a dat peste cap! Nu doar copiii care veneau la noi, ci şi adulţii, râdeau cu lacrimi văzându-l pe tânărul Pufi manifestându-se la joacă. Şi cu cât râdeam mai tare parcă tot cu atât el făcea alte comicării.
Mai mult decât orice, însă, Pufitică era un adevărat gardian, doar că nu-l înţelegeam noi. Miorlăia într-un anumit fel înainte de a se întâmpla ceva neplăcut: cutremur, de exemplu, dar noi nu ştiam ce voia decât după (dacă) simţeam cutremurul - cutremure sunt aproape zilnic, dar nu toţi oamenii le simt (percep) pe toate.
Când blocul a luat foc (un fel de a spune, dar a fost un
incendiu cu mult fum) el a fost cel care ne-a trezit (fumul intra in casă pe lângă
plinte). Miorlăia de ceva timp, trăgea de
Era paznic al casei, Pufitică. Nu-i plăceau deloc străinii şi mârâia aproape ca un câine când suna soneria - in timp, la cei care erau cunoscuţi, n-a mai mârâit (cu o singură excepţie).
Nu-i plăcea să fie mângâiat şi drăgălit. Nouă ne mai permitea, câteva minute, dar când îşi ascuţea boticul adunându-şi mustăţile in faţă ştiam că trebuie să îl lăsăm. Când avea chef de drăgălit venea el. Putea să fie foarte agresiv dacă nu-i convenea ceva in atitudinea oamenilor.
Avea camera lui, de câţiva ani, pentru că nu-i plăceau chiar toţi cei care veneau la noi şi nu voiam să riscăm să-i atace. Unii musafiri insistau să-l mângâie - că era tare frumos şi pufos - şi, cu toate că le spuneam să nu o facă, explicându-le de ce, şi nu le permiteam, insistau să-l vadă, să-l mângâie - ca să nu creadă ca suntem ciudaţi… le permiteam accesul in cameră la Pufi şi ei, văzându-l ghem pufos pe perna lui, întindeau mâna… şi se alegeau cu pişcături de gheruţe (îşi doza forţa, in funcţie de neplăcerea simţită şi oamenii se alegeau mai mult cu teama).
Poate că nu i-am fi oferit o cameră a lui dacă s-ar fi împăcat cu Boby, câinele boxer pe care l-am găsit in 2004. Boby l-a acceptat repede, dar Pufitică se comporta agresiv cu cel care - in viziunea lui - îi încălcase teritoriul.
Pufitică a fost un motan inteligent, precaut, vorbăreţ. Da, era vorbăreţ! Când vorbeai cu el răspundea - pe limba lui; tăceai, tăcea şi el; i te adresai, răspundea (uneori iniţia el discuţii). Când vorbeam la telefon era ca o meliţă stricată - interlocutorii se obişnuiseră să discute “in trei”. Trebuia să vorbim in absenţa lui, altfel se băga in vorbă şi voia să ajungă la telefon. Când convorbirea se termina se potolea şi el.
Îi plăcea să citească, şi-i plăceau aceleaşi cărţi care-mi plac şi mie - exagerez, desigur, dar dintre toate cărţile din bibliotecă alegea mereu cărţile mele preferate şi se străduia să le arunce din raft - multe cotoare de cărţi au ajuns zdrenţuite până să mutăm biblioteca. Atunci când cartea ajungea pe parchet cobora şi se instala pe ea, să tragă un pui de somn sau să contemple pereţii. Când era tânăr îi plăcea să joace “Solitaire” - stătea pe monitor şi dădea cu lăbuţa după desenele care zburau pe ecran!
Pufitica a fost şi un motan foarte curat. Atât de curat încât după ce-şi făcea nevoile la “oliţă” “acoperea” dând cu lăbuţa pe orice altceva, dar nu cumva să-şi atingă lăbuţele de nisip. Era o mare distracţie cum proceda şi Johnny (motanul cel mic), când a ajuns la noi, era pe cale să înveţe să facă la fel. Chiar şi in ultimele lui zile, Pufitică voia la latrină, deşi nu mai avea forţă să stea singur pe labuţe, ci doar susţinut.
A fost un motan cu o mutrişoară tare drăgălaşa şi cu o fire tare nărăvaşă. In luna aprilie ar fi împlinit 17 ani de viaţă (şi in luna mai, 17 ani de când era la noi). In 3 ianuarie, însă, a ales să demisioneze, cu preaviz dat in 31 decembrie, seara.
L-am îngropat oficial vineri, 4 ianuarie 2019, la o margine de cimitir. Angajaţii de acolo au săpat groapa şi tot ei au acoperit-o, aşezând uşor pământul îngheţat peste trupuşorul care nu mai simţea nimic. Le mulţumesc pentru gestul lor. Unul dintre ei a spus “Dumnezeu să-l odihnească”. L-am dus la groapă cu alai: noi in faţă, urmaţi de câţiva angajaţi de la cimitir. Un băiat a glumit, aducându-ne zâmbetul pe buze, fiind, cumva, in spiritul lui Pufi care, mereu, ne făcea să râdem cu boroboaţele lui - a zis băiatul: “stai să aduc chingile”.