Omul beat şi mijloacele de transport in comun

Atunci când spui despre cineva “e beat”, faci o constatare; atunci când spui “e beţiv”, e o judecată - încerc să mă feresc de judecăţi. Mulţi oameni se îmbată ocazional - poate nu rezistă la băutură, nu ştiu cât alcool poate procesa ficatul lor, poate sunt foarte bine dispuşi şi chiar o cantitate mică de alcool îi ameţeşte… Din acest motiv sunt cazuri in care am intervenit in ajutorul unor oameni beţi întâlniţi pe te miri unde. Nu scriu rândurile următoare pentru a mă lăuda, ci in speranţa că vor fi mai mulţi aceia care nu vor trece indiferenţi pe lângă aceşti ameţiţi… Bineînţeles, există cazuri şi cazuri! In unele situaţii e bine să stai deoparte şi să chemi… autorităţile.

Se zice că de oamenii beţi nici pe Isus nu-l interesează. Aşa o fi… Mie mi-e milă de ei. Cei mai mulţi sunt aşteptaţi acasă de cineva… Mulţi fac şi scandal pe la casele lor… şi, poate, cei de acolo nu-i mai aşteaptă dar asta nu-i problema mea. Pentru unii e o întâmplare că s-au îmbătat, pentru alţii e un obicei… Nu ştiu pentru care e întâmplare şi pentru care obicei, şi nici nu contează, din punctul meu de vedere.

₪₪₪

Căciula neastâmpărată

Pe vremea când mai exista tramvaiul in oraş (a fost desfiinţat in anul 2006) făceam naveta spre şcoala. Într-o zi de iarnă, in tramvaiul aproape gol, un om beat aşezat pe o banchetă. Căciula de blană îi tot aluneca pe cap când într-o parte când in alta şi el şi-o aşeza aiurea. Face el ce face şi-i cade căciula. Se apleacă să o ridice şi-mi dau seama că centrul lui de greutate e atât de greşit plasat încât se va rostogoli. Nici bine nu-mi termin gândul că omul e pe jos. Era mare, curat îmbrăcat… şi mă întrebam cum l-aş putea ajuta. In legănatul tramvaiului aproape că se tăvălea pe jos in apa de la zăpada topită de pe tălpile călătorilor. Nu-l puteam lăsa in acea situaţie jalnică aşa ca m-am apropiat şi i-am oferit braţul - un punct de sprijin, chiar slab, i-ar fi putut fi de ajutor. Mi-a mulţumit bâlbâind peltic de la alcool. Nu reuşeam să îl ridic singură, dar atunci au intervenit doi bărbaţi aflaţi in tramvai şi l-au aşezat pe banchetă. Le-a mulţumit şi lor, încercând să le explice de ce a băut… Sper că a ajuns cu bine acasă.

Viteză excesivă

Cu altă ocazie, într-o staţie de autobuz, un bărbat destul de vârstnic se legăna pe picioare, ţinând strâns in pumn toartele unei pungi de nailon transparent in care avea o carte de colorat, creioane colorate şi încă ceva. M-a dus gândul la eventuali nepoţi pentru care a cumpărat culorile… A venit un autobuz, el s-a grăbit să-l prindă, s-a împiedicat şi a căzut cât era de lung, aproape de bordură. Oamenii din staţie îl priveau, cei care urcau sau coborau treceau pe lângă el. M-am apropiat să îl ajut să se ridice şi nu-mi era uşor. M-a ajutat un bărbat care trecea prin staţie şi l-am aşezat pe bancă. Ne-a mulţumit, zâmbind tâmp, parcă cu vinovăţie. Barbatul care m-a ajutat m-a întrebat dacă e cu mine; când i-am spus că nu-l cunosc a întrebat de ce l-am ajutat. Am ridicat din umeri şi am tăcut. De ce ajuţi un om?! Între timp a venit autobuzul pe care-l aşteptam şi am plecat. Apoi mi-am făcut mustrări de conştiinţă: poate ar fi trebuit să aştept, să-l urc in autobuzul de care avea nevoie – doar nu mă grăbeam! Sper să fi ajuns acasă in siguranţă.

Uşa buclucaşă

Un al treilea om beat am ridicat aproape de sub roţile unui autobuz care pleca din staţie. Era capăt de linie şi şoferul i-a închis repsectivului uşile in nas; închizându-se, omul şi-a retras brusc braţele, s-a dezechilibrat şi a alunecat cu picioarele sub autobuzul care se pusese in mişcare. Nu ştiu de unde am avut forţa – şi prezenţa de spirit – dar l-am smuls de acolo şi l-am aşezat pe banca din staţie. Era mic şi slab, dar l-am ridicat atât de puternic încât nici n-a atins pământul până l-am pus pe bancă. L-am lăsat acolo, pentru că a venit autobuzul de care aveam nevoie.

Bătaie in troleibuz

Într-o seară, pe la nouă (se întunecase afară), mergeam spre casă cu un troleibuz. Nu era aglomerat, dar nu ocupasem o banchetă – stăteam in spate, unde erau şi doi copilaşi, singuri. La un moment dat, doi bărbaţi se ridică de pe banchetele lor şi se iau la bătaie printre scaune. Mai era puţin până la următoarea staţie. Mă întrebam de ce nu sună şoferul la dispecerat, să ceară ajutor – sau la jandarmi. Dinspre cei doi veneau spre mine valuri de miros de alcool. Furibunzi, veneau spre noi, răcnind şi cărându-şi pumni. Cei doi copii s-au strâns unul lângă altul, aproape încremeniţi. Eram prinşi ca-ntr-o capcană acolo, neavând cm să ne ferim. Din fericire, in acel moment se deschid uşile, in staţie. Le strig copiilor: Coborâţi!” şi îi împing uşurel spre uşi. Mecanic, mă urmeaza. In staţie, fetiţa tremura din tot corpul şi părea că vrea să plângă. Nu aveau la ei un telefon mobil, nici eu nu aveam, să sun la părinţii lor (erau frate şi sora, am aflat). I-am întrebat pâna unde trebuie să meargă şi m-am dus cu ei, cu următorul troleu.

Şoferul acelui troleu a plecat din acea staţie cu bătăuşii înlănţuiţi! Cei care ar fi vrut să urce au renunţat, cei care erau in troleu au reuşit să coboare in aceeaşi staţie… Nu-i pot înţelege atitudinea acelui şofer dar – e drept! – nu cunosc nici procedura pentru astfel de situaţii. Ceea ce ştiu este că trebuie chemaţi jandarmii…

De ce, la vârsta lor, la acea oră, copiii erau singuri in troleu – la mare distanţă de casă – e altceva ce nu pot înţelege…

₪₪₪

Oamenii beau de-şi pierd minţile din multe motive – la un moment dat ajung să nu mai poată trăi fără alcool. Nu e problema mea, dar dacă-mi ies in drum nu pot trece cu indiferenţă. Au fost mulţi cei beţi pe care i-am scăpat de bătaie, de accidente sau de o eventuală moarte prin asfixiere, de la vomă. Mi-e milă de ei! Au fost şi ei copii şi, poate, n-au avut parte de dragoste; poate că viaţa i-a lovit atât de tare încât au cedat şi au încercat să-şi înece necazurile in alcool – şi necazurile au învăţat să înoate. Unii, poate, sunt răi in familie, dar ştiu că atunci când îi ridic de pe jos sunt doar oameni.

E o junglă

Atunci când ai un traseu fix: acasă-muncă-şcoală-mall-etc. nu prea ai parte să vezi multe şi unii ajung să creadă că nimic neplăcut nu se întâmplă in zona lor dar, de fapt, ei nu ies din propria zonă de confort. Şi bine, fac, in fond, dar să nu mai spună că ceea ce ei nu au văzut nu există.

Activate de o întâmplare recentă, mi-au revenit in minte unele dintre întâmplările la care am fost martoră sau despre care am auzit sau citit. Unele sunt amuzante, altele din contră, despre unele am scris, despre altele nu voi scrie… prea curând.

Sunt oameni care nu mai au loc nici de porumbei şi nici de ciori. De câini, se ştie prea bine, sunt foarte mulţi cei care nu mai au loc, şi nu doar de cei maidanezi. Sunt oameni care beau prea mult şi n-au ce face, alţii n-au somn şi se iau de oameni de la înălţimea etajului; altul apară un câine şi-şi pierde viaţa. Mai sunt cei care lovesc azi un câine şi câinele, mâine, ar putea agresa un om nevinovat, cum şi mie mi s-a întâmplat, când m-a muşcat un câine după care unii aruncau cu piatra. Ba mai sunt şi indivizi care-şi bat propriul câine!

Oamenii, însă, nu se iau doar de animale pe stradă! Până şi unii poliţai se comportă dubios cu unii oameni. Da, omul e beat, dar pentru asta nu trebuie să-i dea brânci!

Un individ oarecare îşi bate iubita, la adăpostul întunericului… Altul îşi strigă necazurile şi ameninţă la întâmplare…

Am senzaţia că oamenii au luat-o razna! Au ajuns să arunce câini  pe fereastră sau să îi mutileze! Poliţaii amendează oamenii fără adăpost care adună plastic din gunoaie sau pe cei care hrănesc pisici! Uneori, urmărind aplicarea legii cu orice preţ nu se mai ţine cont de oameni… Dorinţa de a fi deosebit îi aduce pe unii in situaţia de a ucide animale "in direct"!

Poveşti am multe şi, pe zi ce trece, se tot adună…

Poliţaii şi adolescenţii beţi

Noaptea, pe la doişpe, cu ani in urmă, plimbam pe “domnul Problemă” – Boby, boxerul pe care l-am găsit şi care lătra cam la tot ce avea patru picioare. Bulevardul lung şi pustiu – o plăcere să te plimbi când e linişte şi aerul mai curat. Imediat după ploaie. La un moment dat, in faţa mea apare un grup de puştani care făceau gălăgie, loveau coşurile de gunoi până le dărâmau, urcau pe bănci, înjurau in gura mare. O clipă m-am temut: nu ştii ce-s in stare să facă adolescenţii in general, dar când sunt beţi! Arunc o privire in spate, cu gândul să mă întorc de unde am venit. Acolo, la câţiva metri in urma mea – dar departe de puştani – doi poliţai. Ar fi trebuit să răsuflu uşurată, in caz că… ei erau acolo. Ţi-ai găsit! Sub privirile mele mirate cei doi îşi făceau semne, in ce direcţie să dispară: să traverseze sau să intre între blocuri. Cred că nu se puteau hotărî pentru că la un moment dat s-au ciocnit puternic unul de celalalt, pornind in direcţii opuse, apoi au dispărut între blocuri ca şi cum nici n-au fost! Conta că eram acolo şi erau acolo şi adolescenţii scăpaţi de sub control? Nu! Treaba lor nu părea să fie protejarea cetăţenilor şi a bunurilor oraşului. Adolescenţii s-au apropiat, m-au ocolit şi şi-au văzut de ale lor.

Furia personificată

Tot noapte, tot in cartier. Ar putea ca cineva să creadă că e un cartier rău famat cel in care locuiesc. Nu, doar că, atunci când eşti atent, realizezi câte se întâmplă in jurul tău.

Liniştită, tot cu câinele, mă plimbam in apropierea blocului, într-o zonă verde înconjurtă cu gard viu. Se auzeau voci agitate, care se apropiau. Un tânăr şi o tânără. Cred că ea era gong de beată. Striga cât o ţineau plămânii despre un tip care nu ştiu ce-i făcuse. Striga şi înjura, lovea cu poşeta in gardul viu, dădea cu piciorul in bordură. Şi-a dat de coşul de gunoi din zonă. Dă-i bătaie coşului! Cu picioarele, cu pumnii, cu poşeta. Dădea in coş şi-l zgâlţâia şi-mi imaginam că-l vede pe tipul care-o supărase. Cel de lângă ea încerca s-o potolească, dar pas de-a potoli furia dezlănţuită!

Câinii maidanezi şi pisicile

A fost o perioadă in care, noapte de noapte, o haita de câini (mereu aceeaşi) dădea o raită şi prin cartierul nostru. De cele mai multe ori se iau de pisicile care nu sunt la adăpost. Aveam lângă fereastră pregătiţi câţiva cartofi mici, să dau după câini atunci când îi auzeam lătrând la pisicile ascunse pe sub maşini. Unui taximetrist i-au spart câinii un “stop” încercând să ajungă la pisica adăpostită pe roată, sub aripă, şi i-au zgâriat maşina – am dat după ei cu cartofi până au fugit (era târziu in noapte). Oh! Nu sunt singura care făcea asta! :) In unele nopţi am auzit ferestre deschizându-se, bătăi din palme şi… cartofii zburau după câini.

Johnny, pisicul nostru cel mic, a fost scăpat de mama de o haită de câini care-l alergaseră - ziua -  până sub o maşină. Mama, fiind afară, a dat cu un băţ după ei şi ţipa “marş”, să alunge câinii. Or fi zis vecinii că a luat-o razna, pentru că tata tocmai murise, cu vreo două săptămâni înainte. Dar nu despre Johnny voiam să scriu, ci despre o micuţă alb cu negru pe care a prins-o haita, într-o noapte.

Cei care sunteţi sensibili, vă rog, săriţi următoarele două paragrafe.

Am auzit lătrături furioase şi miorlăituri de groază. Am privit pe fereastră, să ştiu spre ce direcţie să-mi concentrez atenţia. A fost prea târziu! La nici 50 de metri de bloc, haita a sfâşiat pisoiul! Am văzut, efectiv, cum au smuls din ea mai multe boturi, apoi s-au bătut pe bucăţile însângerate. Imaginea mi-a rămas întipărită in minte pe vecie! Atunci mi-am dorit să nu fi fost luminată zona, să nu fi auzit lătrăturile! A doua zi, in locul respectiv, erau doar pete de sânge…

In altă noapte, câinii au alergat o pisicuţă care avea un picior rupt de un om care n-a avut loc de ea. Se mişca greu – lăbuţa îi atârna ca şi cum ar fi fost o şosetă goală (fusese tot ce a putut face veterinarul pentru ea) – o numiserăm “şoseţica”. In acea noapte am reuşit să ajung afară la timp şi să alung haita, dar după câteva zile au reuşit s-o ucidă…

Să fi urât câinii pentru asta?! Da, m-am gândit cu răutate la ei, dar mi-am dat repede seama că e instinct, nu agresivitate gratuită. E soarta vietăţilor in sălbăticie – erau ele intre ele, animalele…

Pisica zăpăcită

Într-o noapte, târziu, plimbam câinele pe bulevardul lung şi liber de oameni şi maşini. La vreo 50 de metri înainte, o mâţă neagră făcea salturi înalte, se dădea peste cap, alerga in zig-zag pe lăţimea trotuarului, dintr-o zona verde in alta. Pe acolo urma să trec şi mă temeam ca pisica să nu atace câinele – sunt teribil de feroce aceste feline şi când îşi înfig ghearele şi dinţii smulg nu doar pielea de pe animal (sau om). Când m-am apropiat s-a mai liniştit şi privea, cu multă atenţie, ceva aflat lângă ea. Încetişor, m-am apropiat: era un şoricel mititel – probabil mort la acel moment. Nici bine nu m-am zgâit că pisica a agăţat şoricelul, l-a aruncat “peste cap” şi-a fugit după el. Câinele a început să latre, aşa ca m-am indepărtat.

Pentru prima dată – şi ultima (deocamdată) am fost martoră la “joaca pisicii cu şoarecele”. Nu mi-a plăcut., dar zbenguiala pisicii – până să aflu ce făcea – m-a distrat.

Portocaliul pitit in iarbă

Serile trecute, lângă bloc, plimbam câinele, noaptea. Toate se întamplă numai noaptea! Un pisoi portocaliu, pe care l-am văzut cu ce uşurinţă urcă şi coboară din copaci - şi m-am temut pentru cuiburile de păsări care sunt prin copacii din zonă - era ghemuit in iarba destul de înaltă şi nu părea să se dea dus deşi mă apropiam cu câinele. Am văzut că dă din fălcuţe şi mi-am imaginat că a găsit ceva de mâncare, aşa că am ocolit locul. A doua zi, dimineaţa, am trecut prin zonă: peste tot fulgi şi un trupuşor de porumbel zăcea acolo fără cap… Cina pisoiului fusese acest proumbel. N-aş fi putut să-l salvez nici dacă interveneam in momentul când am văzut pisoiul – el molfăia deja.

Acesta e incidentul care mi-a adus in minte întreg valul de mai sus.

Când e vorba despre animale, e legea firii, mai greu de înţeles e firea unor oameni.

Vorba cântecului: It's A Jungle Out There  (vizualizare pe YT)
https://www.youtube.com/watch?v=BhKlBH2_dVY

Testul de omenie lipseşte

Lângă poliţia naţionala a fost infiintata politia locala, in 2011 (cred), cu atributii in ordinea şi liniştea publică, precum şi paza bunurilor; circulaţia pe drumurile publice; disciplina în construcţii şi afişajul stradal; protecţia mediului; activitatea comercială; evidenţa persoanelor; alte domenii stabilite prin lege.

Cica, pentru a deveni politist local se dau fel si fel de teste. Pacat ca nu se da si “testul de omenie”. Desigur, nu prea-ţi da mâna sa fii omenos cu violentii – si nimeni nu le cere – dar sunt cazuri in care violentii sunt asa de la boala, nu de la alcool sau de la “ce jmecheri sunt ei”. Inainte de a fi politist este – sau ar trebui sa fie – om; inainte de orice suntem, in primul rand, oameni – sau ar trebui sa fim.

Cine poate deveni politist local? Din pacate, oricine indeplineste niste criterii minime: ceva gramatica, ceva sport (da, da si ceva legislatie – cel puţin, asa cred!) si un interviu – probabil sunt intrebati de ce vor sa devina politisti locali si ei raspund ceva de genul ”sa protejez”. Or proteja primari sau alti indivizi de genul si se comporta la modul ”era să aveţi o scamă”, dar la cetateni multi dintre ei se dau de parca sunt buricul pământului. E notorie individa din Bucuresti (politista locala), care se credea, probabil, in serialul Chicago P.D. la ”crime majore” si tragea de-o pustoaica ce-si plimba câinele fara botniţă, câinele nefiind ”rasă periculoasă” conform legii, dar de unde sa stie politista? Ea smucea de fata, ca si cum si-ar fi dorit s-o muşte acel câine. Doar prin faptul ca nu a muşcat-o, in timp ce-i brutaliza stapana, orice individ inteligent ar fi inteles ca acel câine nu-i periculos.

Oare nu-i testeaza si psihologic? Nu le da macar o problema de logica? Pot fi... orice, daca trec probele e o.k. Cica-s riguroase criteriile de selectie! Se vede: exemplul politistei din Bucuresti si luni, exemplul unui politai din Brasov.

Intru in piaţa agroalimentara – ceea ce nu-mi sta in obicei, dar m-a rugat cineva sa-i cumpar pere din piaţă, daca tot am ajuns in zona respectiva. Intre 16-17 era; vanzatorii isi acopereau marfa, se pregateau sa inchida. Pe un culoar, doi barbati vizibil băuţi, mânaţi de la spate de un politai local, mare cât uşa (nu-l vad eu sa scoata la proba de rezistenta – 1000 de metri – minim 4 minute si 30 de secunde si nici la poba de viteza – 50 de metri – 6 secunde si 8 sutimi, dar treaca de la mine, pentru ca aparentele pot insela).

Am prins din zbor cuvintele politaiului "Fumezi in piaţă; nu? Dă-i drumu’ afara!” (la momentul acela nu era vreo tigara aprinsa). Barbatul beat, inalt, vizibil avand probleme cu echilibrul, se straduia sa ajunga la poarta, tinandu-se de tarabe, fara scandal, fara sa se impotriveasca, dar incet, pentru ca nu-l ţineau picioarele. Cel scund – companionul primului – avea viteza si se departase, lasandu-si amicul de pahar la cheremul politaiului gigant. Politaiul dupa cel inalt: "Hai, mişcă!” si-l impinge de umăr! Omul beat cade cât era de lung la picioarele mele. Mi-au sărit toate balamalele si inima-n gât. "Băi, omule!’ ţip la politai. "N-ai minte? Cum naiba să împingi un om beat?” Amarâtul cazut s-a rasucit de pe burta si s-a asezat in fund, privind de acolo când la mine când la politai. Politaiul ii zicea sa se ridice. Băi, frate! răcnesc in gând si cu voce tare-i zic: "Ia-l de aripa, sa-l ridicam”. Politaiul i se adreseaza celui scund, chemandu-l sa-si ajute amicul. Eu iau omul de un brat si-i zic gigantului sa-l ia de celalalt – îl ia, şi-l ridicam. "Nu-l mai împinge, ca poate-l ai pe constiinta” – mai spun, inainte de a-mi vedea de ale mele..

In tot acest timp politaiul nu mi-a adresat niciun cuvinţel, dar macar nu l-a mai imbrancit pe ametitul cu mintile baute. Era un tip curatel, cu haine bune pe el – se vedea ca nu locuieste singur sau, daca locuieste singur, e un tip care (inca) se ingrijeste.

Cât de puţină minte trebuie sa aiba cineva incat sa imbranceasca un om care are probleme cu echilibrul (chiar daca din cauza alcoolului)? Putea sa dea cu nasul in asflat si sa ramana acolo – sper ca n-a dat... N-ar fi primul om mort din cauza unei lovituri in nas (cade-n piaţă si moare acasa)...

Ma deranjeaza profund toti acestia care-si dau aere de super potenti doar pentru ca poarta uniforma statului. Cred c-o sa car cu mine un telefon mobil pentru a filma astfel de scene.

Domnule politai local, ai imbrancit un om si l-ai dat de asfalt. Daca asta inseamna sa protejezi, te rog sa n-o faci si cu altii! 

Preocupari de 1 martie

Ne-am trezit in trilurile vesele ale nu stiu caror pasari. Se salutau de buna dimineata, se intrebau cum le e viata, asteptau ca vecinii lor oameni sa se trezeasca, sa aeriseasca si sa le hraneasca.

Am sarit peste masa de dimineata – unul dintre sporturile mele preferate si nesanatoase – am dat noaptea jos de pe mine, mi-am savurat cafeaua, mi-am prins martisor in piept, am plimbarit un catelus, am facebookit putin, am kundalinit alt putin, am facut cateva vizite prin casele din virtual ale unor prieteni, privind zambind si spre soarele real care-mi zambea la fereastra.

Ma napadeau amintiri din alti ani, ascultam glasurile celor care treceau spre numai ei stiu unde, portiere trantite, glasuri cristaline de copii, glasuri pitigaiate de precupete care se-ntrebau ce mai face nu stiu cine si, peste toate, glasul unui om beat, nefericit, care se odihnise langa absurda bara unde-si mai bat unii covoarele, inghesuita intr-un colt de parcare, langa gardul curtii unei societati comerciale. S-a ridicat omu’, copacel-copacel, cu sacosa galbena de nailon intr-o mana, incercand sa-si imbrace haina cu cealalta mana, si in timp ce-ncerca sa se imbrace striga catre ferestrele blocului: Ce bă, voi sunteti români?! Stati intre betoane! Sa muriti, ca va aprind lumanare! Ca frati-miu si maica-mea, intre betoane sa stati, ca nu va mai saturati! Sa va ia dracu’ in betoane! Pe masura ce vorbea se si dezechilibra, de parca nu putea merge si vorbi in acelasi timp. Apoi s-a lasat linistea. Omul si-a gasit culcus intr-un rond cu iarba dar acum plin cu frunze uscate, de asta toamna. A dormit putin, cu capul pe punga si cand s-a trezit a luat-o de la capat, referindu-se la o mama si la un frate, apoi l-a luat iar dorul de cei care locuim intre betoane: Ce, mă, n-ai curaj sa sari, ca mori! De ce n-ai curaj? Hai, sari, ca-ti aprind lumanarea! Ca daca sari mori! Va sparg pe toti, băi, românilor! Pe toti! Si-a tinut-o tot asa vreo cinci minute. Apoi a plecat spre undeva, de unde, probabil, va reveni… Sarmanul om… Cine stie ce copilarie o fi avut, ce viata duce…

Pe la ora 15 era liniste ca-n campie; nici vantul nu misca, nici pasarile nu aveau ce-si spune, nici oamenii nu palavrageau, nici frigiderele din magazin nu se auzeau, nici alarme de masini, nici portiere trantite. O liniste perfecta! Mai apoi, a cantat un gugustiuc si alte pasari pareau ca ii raspund, dar scurt, ca si cum i-ar fi zis: stai, măi, cuminte. Am oprit muzica pentru a asculta linistea. Soarele inca zambea!

Am plecat spre centrul orasului si fiecare motocicleta in viteza imi zdruncina amintirile din anii tineretii. Mi-e dor sa mai incalec motocicleta dar… are directia defecta si… cam atat.

Am stat la masa pe o terasa – destul de rece, dar placut – si, intre nouazeci si noua de vorbe, am observat la alte mese cum multi butoneaza pe telefoane, neatenti la comesenii care aveau (probabil) titulatura de prieteni.

N-am avut azi chef nici sa stau, nici sa merg, nici sa râd, nici sa plang, nici sa fac, nici sa nu fac… Mi-au spus c-a dat peste mine astenia de primavara! Nu, n-a dat! Nu-s meteo sensibila. Stiu eu bine ce-a dat peste mine dar nu le spun si celorlalti. Preocuparea principala in aceasta zi de duminica a fost sa… ma gandesc cum sa nu fac ceea ce trebuie facut. Nu mi-a venit nicio idee! :)

De maine reincepe vacarmul, cand, la unele ore, nici gandurile nu mi le mai aud. Dar azi, in liniste, ma pregatesc sufleteste pentru ce mi-o mai pregati viitorul. Cica trecutul e prezent, prezentul e viitor. Da, la modul general, asa o fi dar, zi cu zi… multe sunt de facut, si nu stii azi ce-o sa faci maine, desi planuri ai, destule!

Una peste alta, ziua a trecut cu bine! Animatia din timpul serii m-a readus la realitate. Imi place animatia, chiar daca la un moment dat vreau liniste! Azi au fost cateva ore de liniste perfecta!

Tocmai au trecut cativa pustani râzând in linistea noptii. Unul dintre ei zice: Mamei tale i-am dat martisor?! Ce zăpăciţi frumosi sunt! :))

Poveste despre un caine si stapanul lui

(pe scurt)

Intr-o seara de toamna, cand deja se intunecase, mergeam cu pasi grabiti spre casa – eram, deja, in intarziere si stiam ca mama imi va face observatie.

La parterul unui bloc pe langa care trebuia sa trec functiona o sala de biliard. Usa era deschisa, se auzeau glasuri de barbati al caror ficat parea imbibat in alcool si fumul gros al tigarilor pe care le fumau iesea in valuri in strada, ca o ceata toxica. Am vrut sa ocoloesc – desi pierdeam si mai mult timp – dar am vazut un individ care lovea un caine – un caine lup superb – cu tacul de biliard. Oricine putea observa ca barbatul e beat… L-a lovit de cateva ori si apoi a intrat in sala… Cainele a ramas afara, cu coada stransa intre picioare, cu fatza indreptata spre usa spatiului in care intrase cel care l-a batut. M-am apropiat de caine… M-a privit cu ochi mici, cu urechile lasate si capul l-a plecat imediat. Am intins mana, sa ii mangai crestetul… M-a marait usor, dar nu s-a miscat. Mi-am continuat gestul si tremurul cainelui a incetat – se lasa mangaiat; s-a asezat pe asfaltul rece si umed. Cand sa plec – cu inima stransa – am vazut in apropiere niste ochelari pentru vedere – de calitate, categoric, si in mod sigur necesari celui care i-a pierdut si care nu puteau fi decat ai celui care a batut cainele. Primul impuls a fost sa zdrobesc ramele sub talpa groasa a ghetei, dar m-am razgandit. Am luat ochelarii si am intrat in sala plina de fum si de indivizi care mai mult se certau decat jucau biliard. O clipa au amutit, vazandu-ma, dar si eu am intepenit, in prag.

- Acesti ochelari cred ca sunt ai dv – ma adresez celui pe care nu il puteam confunda...

Isi pipaie automat buzunarul de la camasa si zice:

- Da-i incoa’! Unde mata i-ai gasit?

- Acolo unde ati batut cainele cu tacul…

Mai multe glasuri, ingrosate, au marait dezaprobator la cuvintele mele, dar majoritatea chiuiau: “Asa, ma, iti bati cainele; bate-l ma, ca merita – du-te de-l mai bate, sa vedem ce face salvatorul necuvantatoarelor!”

- Il bat cat vreau si cand vreau! mi se adreseza proprietarul cainelui. E campion, are trei medalii… Face numai ce zic eu…

- Tocmai pentru ca e campion ar trebui sa nu il mai bateti – indraznesc, de parca vorbea gura fara mine.

- Hai, mars de-aici ca-ti dau si tie vreo doua cu tacul…

M-am retras din calea tipului beat, dar el m-a urmat afara, amenintator. Dar n-a ridicat tacul la mine, ci l-a cainele care sedea unde il lasasem… Cainele s-a ghemuit, scancind – stia ce il asteapta – dar mi-am interpus bratul intre tac si caine. Nervos, individul a tabarat pe mine. Cativa dintre cei care asistau la scena amuzandu-se si-au dat seama ca amicul lor a cam scapat de sub control si au sarit sa intervina, strigand la el sa inceteze…Dar pana sa intervina fizic cainele a sarit de la locul lui si si-a inclestat coltii in bratul celui care-i era stapan. Individul urla… dar cainele smucea din brat. Cineva a chemat ambulanta si politia… Pana sa ajunga acestia m-am apropiat de caine si l-am mangaiat – mi-a aruncat o privire cruda, cu ochi injectati, dar am continuat sa il mangai, pana cand bratul stapanului – la prima vedere grav afectat – a fost eliberat.

Au venit politistii si au luat declaratii. Medicul nu l-a convins pe individul ranit sa mearga la spital. Unul dintre politisti s-a oferit sa ma conduca acasa, pentru a fi sigur ca betivul nu va dori sa se razbune…

Cainele lup nu mai raspundea comenzilor primite de la stapan si se apropia de mine din ce in ce mai mult, aratandu-si coltii cand barbatul dorea sa-i puna lesa…

- Nu prea vrea sa vina cu dumneavoastra – zice un politist.

- Sa-l ia naiba! Ca tot e batran si o sa ajunga sa manance de pomana… Ia-l naibii de-aici! Na! Imi arunca spre fatza lesa confectionata din zale groase… Mars de-aici acum!

Priveam la politist si el la mine. Amicii omului beat imi ziceau sa iau cainele si sa plec. Am plecat, si cu voia politistului – care m-a chemat la sectie a doua zi…

Fara lesa, cainele m-a urmat pana acasa… unde mai aveam o catelusa – alta rasa – si care l-a primit cu bucurie (era o catelusa foarte prietenoasa). Au dormit amandoi in acelasi culcus…

Am fost la sectia de poilitie – nu am facut plangere impotriva agresiunii – si am mers impreuna cu un politist la adresa betivului. Ne-a deschis o femeie pe al carui chip greutatile vietii se citeau usor. Dintr-o camera au navalit doi copilasi desculti, imbracati in trening – pareau sa aiba intre 3 si 5 ani…

- L-a adus pe Nino? A venit Nino? strigau pocind usor cuvintele.

- Nu – i-a temperat mama. Nino nu mai vine; asa-i? il intreaba pe politist.

- Doar daca nu v-a mai fi batut… - zice acesta. Imi puteti garanta aceasta?

- Nu… sopteste femeia. Ne loveste si pe noi, uneori… cand intervenim pentru a nu-l mai bate pe Nino…

- Mami, dar il vrem pe Nino…

- Si eu il vreau, dar cum…? Stiti cum e tata cand e suparat…

- Plecam la bunica si il lasam singur aici…

- Da, cred ca asa vom face…

Nino a locuit sase luni la un crescator de caini, care este si dresor. L-am vizitat cat de des am putut si mereu m-a primit dand din coada de bucurie. Apoi, Nino s-a mutat cu cei doi copii si mama lor. N-a mai concurat niciodata, dar a fost iubit iar el si-ar fi dat bucuros viata pentru cei care l-au scapat de bataile crancene si zilnice… M-a recunosct ani la rand… Acum e mort, s-a dus langa catelusa mea.

Pe nimeni nu mai intereseaza acum ce face primul proprietar al cainelui lup… Dar alt caine nu mai are, pentru ca alcoolul i-a erodat nu doar creierul, ci si viata.