Un oval cu bilute. AEC 4. Oul lui Columb

Ideea pentru acest ornament din polistiren a fost ceva în genul Oul lui Columb.

În cartea sa Istoria lumii noi (1565), istoricul și călătorul italian Girolamo Benzoni, relatează o intamplare de care a avut parte navigatorul Cristofor Columb, descoperitorul Americii.

Navigatorul se afla la o petrecere cu mai mulți nobili spanioli; principal subiect de discuție era descoperirea Lumii Noi. Celebrul navigator a suportat ironiile unora dintre comeseni, răutățile lor – aceștia afirmau ca, din moment ce America există, oricine ar fi putut ajunge acolo, dacă s-ar fi gândit.

Cristofor Columb nu le-a dat replica dar, la un moment dat, a rugat sa ii fie adus un ou și i-a întrebat pe comeseni care dintre ei ar reuși sa așeze oul vertical, pe unul dintre capete. Au încercat pe rând, dar n-au reușit. Atunci, Columb a lovit ușor oul la unul dintre capete și l-a așezat în poziție verticala. Povestitorul spune ca nobilii ar fi zis că așa s-au gândit și ei, iar replica celebrului navigator ar fi fost: Cu siguranță; trebuie doar să vă treacă prin cap.

Altfel spus: după ce o fapta a fost făcută, toată lumea are impresia ca știe cum s-o facă – acesta este înțelesul expresiei. Sau... după război, mulți viteji se arată.

Așa și eu, cu ovalul și biluțele din polistiren! Mi-a venit ideea ornamentului după ce am văzut ce a făcut Suzana folosind șiraguri de margele. E drept, n-am ales margele pentru a decora, dar fără acea inspirație m-aș fi uitat și acum la ovalul alb din polistiren descoperit în trusa exploratorului creativ.

Pe oval am lipit – cu prenadez! - biluțe din silicon descoperite în cuibul din bradul-calendar de Advent din ziua 4.

Prenadezul aproape ca dizolva polistirenul – arata ca și cum ar avea arsuri cicatrizate – dar biluțele s-au lipit perfect. Am imprastiat bilutele intr-o cutie apoi am "uns" ovalul cu prenadez si l-am presat peste bile (bilele mai mari le-am omis pentru ca nu se lipeau bine cele mici).

Printre ele, pentru ca nu am putut lipi biluțe pe întreaga suprafața, am presărat sclipici auriu și argintiu. Marginile ovalului le-am vopsit cu oja argintie. Agățătoarea este dintr-o agrafa pentru prins hârtii.

Cu acest ou al lui Columb ma prezint în jocul Adventul Exploratorului Creativ.

Calareste tigrul

Călărește tigrul este o expresie chinezească derivată dintr-un proverb străvechi: celui care călărește tigrul îi este greu să descalece (îi e greu sau îi e frică – motivul e evident: tigrul îl răpune).

Călărește tigrul și încearcă să nu cazi – expresie folosită în situații care au evoluat până la un punct de la care renunțarea nu mai este o opțiune. Cei aflați în astfel de situații sunt, pratic, forțati de împrejurări să continue:

- odată ce începi să călărești un tigru nu poți descăleca voluntar – vei fi mâncat;

- cel care reușește să călărească tigrul fără să cadă e posibil ca în final să aibă succes.

Originea expresiei călărește tigrul

Se spune că expresia ar aparține lui Wen Jiao, guvernatorul unei provincii din timpul dinastiei Jin (începutul secolului al XIII-lea). Wen Jiao a convins pe guvernatorul unei provincii vecine să adune împreună o armată pentru a lupta împotriva unui general care a uzurpat puterea împăratului cucerind capitala și ținând pe împărat și pe soția lui prizonieri în palat. Coaliția s-a luptat cu rebelii timp de câteva luni. La început, progresele au fost semnificative, dar asediul prelungit a epuizat luptătorii, proviziile erau tot mai puține și înfrângerile pe care le suferea armata de coaliție tot mai dese. Guvernatorul aliat i-a spus lui Wen Jiao că intenționează să își retragă trupele și să se întoarcă în provincia lui. Wen Jiao l-a avertizat că ar putea fi dezastruoase consecințele acestei retrageri:

- Nu te poți retrage acum. Călărim un tigru și e greu să descalecăm. Dacă renunți acum tot ce am realizat va fi compromis și frontul anti-uzurpator s-ar putea prăbuși. Dacă într-o zi împăratul își va redobândi puterea toți cei de la curte vor arăta cu degetul spre tine ca fiind cel din cauza căruia a fost oprită lupta.

Guvernatorul care ezita s-a lăsat convins și toată noaptea cei doi au făcut planuri cum să învingă pe uzurpator. În final i-au învins pe rebeli și dinastia Jin a continuat.

Interpretări ale expresiei călărește tigrul

Când călărești un tigru e greu să descaleci... S-ar mai putea zice și altfel:

- imposibil să te oprești la jumătatea drumului;

- odată ce ai pornit pe drumul acesta nu există cale de întoarcere;

- cel care călărește tigrul nu poate descăleca niciodată.

În cazul începerii unor acțiuni riscante, periculoase, este adesea mai ușoară (mai indicată) finalizarea decât renunțarea.

Un tigru poate fi călărit?

Nu. Felinele nu au constituția necesară (conformația coloanei vertebrale, labelor) pentru a putea fi călărite precum caii sau alte animale pe care omul le călărește. Poate că ar duce un copil dar... de ce să încerce cineva să călărească, la propriu, un tigru? Ar descăleca numai dacă ar ucide tigrul – și nu s-ar mai numi descălecare.

Cartea Călărește tigrul, de Julius Evola

În afara Italiei, Franței și Germaniei, Evola a început să devină cunoscut în jurul anului 1990, când cărțile lui au început să fie traduse în engleză și apoi în mai multe limbi, deși omul în sine – nu doar ceea ce a scris – este controversat (unii spun că... nu e înțeles cum trebuie).

Concepută la începutul anilor 1950, apoi adaptată evoluției situației sociale și publicată pentru prima dată în 1961, cartea Călărește tigrul are ca subtitlu: Un manual de Supraviețuire pentru Aristocrații Sufletului” adică, pentru toți cei care, considerându-se cumva încă legați spiritual de lumea Tradiției, sunt obligați să trăiască în lumea contemporană modernă și coruptă.

În viziunea lui Evola, Tradiția este o cunoaștere eternă supranaturală, cu valori absolute de autoritate, ierarhie, ordine, disciplină și ascultare – a scris Paul Furlong, profesor de studii europene. Julius Evola era un admirator al fascismului – care nu-l satisfăcea la fel de mult ca nazismul (admirația lui pentru ordine și ascultare mergea până la extrem).

Autorul cărții identifica tipul de om capabil să călărească tigrul: cel care ar putea transforma procesele distructive în eliberare interioară – un astfel de om dă speranțe celor care doresc să reîmbrățișeze Tradiția.

Călărește tigrul (1961) oferă un manual de supraviețuire celor care – cum am mai scris – sunt obligați să trăiască în lumea modernă pe care autorul, profund influențat de hinduism și teoria Yuga, o percepe ca fiind epoca întunecată (Kali Yuga), sfârșitul acestei civilizații, declin și descompunere.

În anii 1960, Evola credea că entitățile de dreapta nu vor mai putea inversa corupția civilizației moderne. E.C. Wolff a remarcat că acesta ar fi motivul pentru care a scris Călărește tigrul, alegând să se distanțeze complet de angajamentul politic activ, fără a exclude posibilitatea unei acțiuni în viitor. El a susținut că trebuie să rămână ferm și gata să intervină atunci când tigrul modernității se va sătura să alerge. Goodrick-Clarke notează: Evola stabilește idealul nihilismului activ - e pregătit să acționeze cu violență împotriva decandenței moderne. În viziunea lui, Evola imaginează un stat condus de o elită spirituală care trebuie să domnească cu o supremație incontestabilă asupra populației sale – și amintește două modele de elite: SS-ul nazist și Garda de Fier Română, cunoscute pentru violența lor. Într-un text politic postbelic pe care l-a scris împotriva fascismului național pleda pentru o... Comunitate Europeană modelată conform principiilor Waffen-SS a naziștilor (Waffen-SS = SS înarmat - ramură militară - de luptă - a organizației paramilitare Național-Socialiste SS, Schutzstaffel). În concepția sa despre o Europă neofascistă, Evola credea că ar putea fi cel mai bine implementată de o elită de oameni superiori care operează în afara politicii normale; el visa că o astfel de Nouă Ordine a aristocrației ar putea prelua puterea în timpul unei crize democratice.

Nicholas Goodrick-Clarke istoric englez, profesor de ezoterism occidental la Universitatea din Exeter, scriitor) afirma că Evola a considerat apariția creștinismului ca o eră a declinului fără precedent, deoarece egalitarismul și accesibilitatea creștinismului au subminat idealurile romane de datorie, onoare și autoritate în care credea Evola.

Călărește tigrul este ultima lucrare majoră a lui Evola. Examinează dizolvarea și subversiunea într-o lume în care Dumnezeu era mort (Evola l-a cunoscut pe Nietzsche - de care a fost influențat). Decât să susțină o întoarcere la religie, cum făcuse René Guénon, Evola a conceptualizat ceea ce el considera un manual apolitic pentru supraviețuire și, în cele din urmă, transcederea Kali Yuga. Această idee a fost rezumată în titlul cărții, o metaforă tantrică. Evola considera că existențialismul, democrația / liberalismul, arta au eșuat.

Evola se considera parte a unei caste aristocratice care fusese dominantă într-o Epoca de Aur antică, spre deosebire de Epoca Întunecată contemporană, a poftelor materialiste dezlănțuite (Kali Yuga).

În această carte, Călărește tigrul, s-a adresat celor din aceeași castă cu el, pe care i-a numit oameni diferiți. Omul care a devenit diferit a făcut-o prin ereditate și inițiere, a reușit să depășească veacurile. Evola considera istoria omenirii ca fiind, în general, decadentă și a văzut modernitatea drept succesul temporar al forțelor dezordinii asupra Tradiției. Asigurarea triumfului ordinii de către Tradiție asupra haosului, în viziunea lui Evola, necesită supunerea (populației) față de aristocrație.

În opinia lui Franco Ferraresi, gândirea lui Evola este unul dintre cele mai consistente sisteme antiegalitariste, antiliberale, antidemocratice și antipopulare din secolul al XX-lea. Scrierile lui conțin misoginism, rasism, antisemitism și atacuri la adresa creștinismului și Bisericii Catolice.

Printre interpreții occidentali ai tantrismului, Evola aparține mai cu seamă celor care, sub pretextul tradiției, înclină spre inițierea unei supremații a bărbatului asupra femeii (Metafizica sexului - 1958, Călăreste tigrul)

Două citate din cartea Călărește tigrul

Nici plăcerea și nici durerea nu ar trebui invocate ca scuze atunci când cineva trebuie să facă ceea ce trebuie făcut.

Este un semn de regres când plăcerea începe să fie considerată drept cel mai înalt principiu.

Sună bine, dar scrierile lui le-aș citi numai prin prisma a cine a fost și ce a făcut Julius Evola.

Cine a fost Julius Evola

Giulio Cesare Andrea Julius Evola s-a născut la Roma, în 19 mai 1898, și a decedat în 11 iunie 1974 din cauza unei insuficiențe cardiace. În primul război mondial a servit ca ofițer de artilerie. A devenit artist dada, dar la vârsta de 20 de ani a renunțat la pictură; în anii 1920 s-a adâncit în ocultism, a scris despre ezoterismul occidental și despre misticismul oriental, dezvoltându-și doctrina numită idealism magic, care susținea că Eul trebuie să înțeleagă că tot ceea ce pare să aibă o realitate independentă de el nu este altceva decât o iluzie cauzată de propria s-a deficiență. În lucrarea Eseuri despre idealismul magic (1925) Evola afirmă că Dumnezeu nu există. Ego-ul trebuie să-l creeze făcându-se divin.

A fost un filosof italian de extremă dreaptă, un gânditor excentric în Italia fascistă, având legături cu Germania nazistă (era un admirator al lui Himmler, între alții); în epoca postbelică a fost mentor ideologic pentru dreapta neofascistă.

A susținut că statul ar trebui să reflecte comanda de sus și diferențierea ierarhică, consecventă, a indivizilor în funcție de performanța lor organică”; prin performanța organică înțelegea ceea ce acumulează, păstrează și rafinează talentele și calificările cuiva pentru anumite funcții.

Evola își consideră valorile aristocratice, masculine, eroice, tradiționaliste și sfidător reacționare.

A pledat pentru legile rasiale ale Italiei fasciste și a sfârșit devenind principalul filosof rasial al Italiei. În 1943, când regimul fascist italian a căzut, a fugit în Germania nazistă. Când a fost fugit în Austria, in Viena obișnuia să se plimbe în timpul atacurilor aeriene ale Aliaților – în 1945, în timpul unei plimbări, a fost rănit de un fragment de obuz sovietic și a rămas paralizat de la brâu în jos. A revenit în Italia postbelică în 1948. În timp ce încerca să se distanțeze de nazism, în 1955 a scris că procesele de la Nurenberg au fost o farsă.

După al doilea război mondial scrierile lui Evola au continuat să influențeze multe mișcări politice, rasiste și neofasciste europene de extremă-dreaptă și au fost traduse pe scară largă în franceză, spaniolă, mai puțin în germană; cele mai multe opere ale sale au fost traduse în maghiară.

(info biografie Evola pe larg: wikipedia)

Imagine de Hung Duong de la Pixabay

Îmi dai papucii. Îți dau papucii

E o vorba „din bătrâni”: „îți dau papucii”. Asta-nseamnă că te dau afară, te alung, nu te mai vreau în casa mea, în viața mea etc. Sau: mi-am luat papucii și-am plecat – nu mai vreau în casa ta, în viața ta etc..

Originea expresiei "a da cuiva papucii"

A da papucii cuiva se obișnuia în cazul celor care se lungeau la vizită, din cine știe ce motive, iar gazda le aducea papucii (încălțămintea), ca semn că e cazul să plece. În cazuri cu îndărătnici, unii aruncau papucii afară și musafirul se ducea după ei... Ceva de gen’ e explicația, dar expresia s-a generalizat mai mult în chestiuni precum ruperea unor relații – amoroase sau de altă natură.

*******

Nu știu câți oameni – adulți – există, cărora să nu li se fi dat papucii măcar o dată-n viață sau care să nu fi dat cuiva papucii măcar o dată-n viață.

În unele cazuri e greu „să dai cuiva papucii”, în altele e mai ușor. În cazul unei relații de lungă durată și – în mare parte – armonioasă, nu uităm ușor persoana, dar o uităm, nu mai privim în urmă când se ajunge la o astfel de hotărâre; e semn că relația nu mai poate continua și continuarea ar putea însemna doar pierdere de timp sau – mai rău! - o relație cu multe „pișcături”, o relație forțată. La fel și în cazul în care „ni se dau papucii”. Nu ne cade bine, dar îi luăm și plecăm fără a mai privi în urmă – din aceleași motive.

Nu știu alții cum sunt – vorba lui Ion Creangă – dar dacă-mi dă cineva papucii nu trebuie să insiste: îi iau și pe-aici mi-e drumul. De-o fi să se răzgândească, ghinion – nu mă mai interesează. Uneori mi s-au dat papucii, alteori mi-am luat papucii și-am plecat, și plecată am rămas. E prea scurtă viața pentru a pierde timpul cu ezitări, pentru că odată instalată ideea plecării aceasta va ajunge să otrăvească nu doar relația, ci și mintea.

Paranteză: folosesc genul masculin pentru că mă refer la „om” – deci poate fi femeie sau bărbat. Am închis paranteza.

Timpul curge, curge, curge și deodată, surpriză: între cei care ți-au dat papucii, între cei cărora le-ai dat papucii sau între cei de la care ți-ai luat papucii afli că sunt unii care au rămas „agățați” de aripa ta. Ai uitat de ei, dar o întâmplare – sau o „atenționare” – îți arată care-i treaba. În astfel de situații nu prea știi ce simți: mulțumire?! mândrie?! Uau! Mi-a dat papucii și stă pe-aproape, pitit prin bălării, interesat de ceea ce fac, pe unde și cu cine fac! I-am dat papucii și a rămas pe-aproape, interesat ca cel amintit mai sus. În primul moment e o bucurie... răutăcioasă, dar apoi este tristețe. Acei oameni au rămas aproape, în umbră, fiind foarte interesați de viața ta. Așteaptă ce?! Să te vadă căzând? Să te vadă nefericit? Că doar nu stau la pândă prin colțuri întunecate doar să te felicite pentru victorii. Tu ai „trecut peste” și ei au rămas blocați în ieri. Nu e, cumva, trist acest fapt? Cum să mai uiți un om de care începe să-ți fie milă?! Da-l uiți (din nou) până la urmă; mila nu e un sentiment care să facă cinste cuiva – nici celui care-l generează, nici celui care-l nutrește (milostenia e altceva, și nu e cazul).

Ce s-a sfârșit ar trebui să rămână sfârșit.

Imagine de Alexas_Fotos de la Pixabay

Ce-are Sulla cu prefectura?

Avem în grup o amică preocupată de horoscop. Ascultă, citește, studiază pe temă. Nu contest astrologia, n-o ironizez, dar nici nu m-aș putea „ghida” după ce „spun” astrele (oricum, nu după ce se spune pe la TV și prin reviste că ar „spune” astrele). În fine... Duminică seară amica ne-a spus fiecăruia - în funcție de zodie - la ce ne putem aștepta săptămâna care tocmai se încheie. Mie mi-a spus că nu trebuie să-mi fac griji pentru nimic! Perfect! De acum înainte, dacă-mi va spune să-mi fac griji voi ști că nu trebuie să-mi fac! Oh! Și când sunt așa... lipsită de griji... Nu! Nu desenez mandale! Nu întotdeauna! Mandalele, am constatat, mă ajută la alungarea gândurilor pe care nu le vreau într-un moment sau altul. Când simt așa... (și afară plouă, plouă, plouă!) caut să-mi țin mintea ocupată cu lucruri care mă amuză sau mă intrigă.

După așa o lungă introducere am ajuns la ce vreau să aflu: care este originea expresiei Ce-are Sulla cu prefectura? Expresia e folosită când cineva face asocieri nepotrivite de termeni sau când un om e angajat pe un post unde n-ar avea ce căuta conform studiilor ș.a.m.d.

Obișnuiam să folosesc această expresie. În una dintre ocazii o doamnă-mi zice: Vaaai! Ce urât vorbești! Ups! Ce?! Ea chiar credea că vorbesc cu „s”. I-am spus că Sulla a fost un general și dictator a(mai mult nici n-aveam habar!), dar sula este și-o unealtă pe care o folosește cizmarul (și nu doar el). Cu altă ocazie, când folosesc din nou expresia cu Sulla și prefectura, îmi zice un domn: Are! Sulla a inventat prefectura. Ups! Ce? Cum, adică? l-am întrebat. Mi-a spus că Sulla a inventat instituția prefecturii... L-am crezut! La acea vreme aveam vreo 20 și un pic de ani și despre el știam că e bine informat. Peste timp - adică în această săptămâna - am zis iar Ce-are Sulla cu prefectura? Nu m-a certat nimeni că vorbesc urât și nici nu mi s-a spus că „are”, dar pentru că a tot plouat m-am hotărât să aflu care-i treaba cu Sulla și prefectura. Și-am tot căutat și-am rămas nelămurită. Nici nu-i de mirare! Nu prea cunosc istorie - mai ales istoria Romei antice (nu mă laud, dar scriu pentru a se înțelege de ce nu m-am descurcat să aflu; nici chiar tută nu-s) și nici latină nu cunosc în mod deosebit, deși am învățat la școală (neutilizând-o, am uitat).

O zi întreagă (aproape) am căutat pe Internet, în limbile română, italiană și engleză. Am aflat o mulțime de informații despre Lucius Cornelius Sulla (138 î.Hr.-78 î.Hr ), dar numai în rezultatele căutării în limba română am găsit expresia Ce-are Sulla cu Prefectura?

Pe un site am citit că expresia a rămas de pe vremea când împotriva lui Sulla s-au ridicat senatorii, pentru că (între altele) s-ar fi autoimpus ca Dictator, adică Praefectus (se deduce pe acel site). Îmi dădea cu rest: "dictator" și "prefect" nu sunt (și nu cred că au fost vreodată) sinonime. Am căutat mai departe. Pe un alt site aflu că Sulla s-a autointitulat dictator făcând abuz de putere și zic cei de pe acel site: dictator în latină se spune Praefectus (prefect, în limba română). Iau dicționarul latin-român și român-latin, să caut „dictator” și „prefect”. Din nou: nu-s sinonime. Traducerea „automată”, pe Internet, zice ca dicționarul: „dictator” nu se traduce în latină „praefectus” (= cel care a fost pus în frunte). Pe acest site se plusează: oamenii nemulțumiți de numirea sa în funcție ar fi strigat în numeroase contexte: Ce-are Sulla cu prefectura?

Mai sap un pic în vastul Internet și descopăr o altă explicație, total diferită de primele două (care apar în mai multe locuri). Aici se scrie despre consoanele lichide R și L (da, am căutat în carte ce înseamnă consoane lichide!) care ar fi fost "schimbate" de cei care au înțeles greșit consoanele (ceva de genu'). Așa. Și zice autorul explicației că ar fi vorba, de fapt (de unde și până unde „de fapt”?), despre „sura” în loc de „sula”, adică o femeie fie că era sură la păr, fie că așa o chema - Sura. Aceasta a nimerit întâmplător la o prefectură, fără a avea de-a face, în vreun fel, cu ceea ce se ocupă această instituție. Prin urmare, expresia corectă ar fi „Ce are sura cu prefectura?” (am încheiat citatul).

Dorind să mă lămuresc am ajuns să fiu și mai nelămurită. Care o fi originea expresiei?! În mod sigur, horoscopul și Sulla sau prefectura n-au vreo legătură.

Trăiește clipa. Carpe diem

Quintus Horatius Flaccus s-a născut în 8 decembrie 65 i.Hr. si a murit la Roma, în 27 noiembrie anul 8 i.Hr. A scris patru cărți de ode, intitulate „Carmina”.

Expresia Carpe diem e folosită de mii de ani, de foarte mulți oameni, și este parte dintr-un vers al lui Horațiu, în Ode: Carpe diem, quam minimum credula postero, care se poate traduce: Culege ziua de azi, fii cât mai puțin încrezător în ziua de mâine. Altfel spus, cum zic arabii: „numai clipa în care suntem ne aparține”. „Carpere” înseamnă „a culege”, în latină.

Contextul versului „Carpe diem...”: Speranța după timp ți-o păsuiește / căci vremea, cât de rea, se scurge cât vorbim / Culege ziua ce-a de astăzi, ce va fi mâine noi nu știm! (Oda Ad Leuconoen, într-o alta traducere)

₪ ₪ ₪ ₪ ₪ ₪ ₪

Altfel spus: trăiește azi, ‘ca mâine s-ar putea să nu mai ai ocazia. Timpul se scurge ireversibil și nu poate fi oprit nici prin jertfe, nici prin rugăciuni, așa că e cel mai bine să te bucuri de viață cât poți, iar grijile pentru mâine să le abandonezi pentru că nu stă în puterea omului certitudinea zilei de mâine. Poate că azi te privezi de multe pe care le-ai vrea pentru că și mâine le vei putea avea, poate că azi nu faci ce-ai vrea să faci pentru că poți și mâine să faci ceea ce-ai vrea, poate că azi... pentru că mâine... Răbdam ce avem de răbdat fără a uita să trăim, pentru că nu știm câte zile avem, câte ierni mai avem, iar îngrijorându-ne pentru ziua de mâine (care nu-i certitudine pentru nimeni – vorba ‘ceea: venim pe rând și plecăm pe sărite) reușim doar să ne tulburam clipa în care suntem.

Ingrijorarea face parte din viață, dar nu trebuie să ne conducă viața. Nimeni nu e scutit de îngrijorare, fie că-i bogat, fie că-i sărac, fie că-i sănătos, fie că-i bolnav... Ingrijorarea, din punct de vedere creștin, este manifestarea necredinței în Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, „trăiește clipa” scrie și în Biblie: Nu vă îngrijorați de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngrijora de ea. Ajunge zilei necazul ei. (Matei 6:34). Nu vă îngrijorați de nimic, ci, în orice lucru, aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulțumire. Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus (Filipeni 4:6-7).

*

Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine. Toiagul și nuiaua Ta mă mângâie (Psalm 23:4).

*

Teoria ca teoria, dar practica ne omoară.

Image by Ben Bout from Pixabay

De ce spunem hm?

De ce spunem Hm? De ce hm și nu altfel? Sunt etimologi (de exemplu, expertul Anatoly Liberman, specialist în originea cuvintelor la Universitatea din Minnesota) și psihologi (precum Nicholas Christenfeld de la Universitatea din San Diego, California) care dau anumite explicații pentru „de ce spunem hm” dar nu și pentru „de ce nu spunem altfel” când vrem să umplem o pauză în discurs, să zic așa. Psihologul amintit zice că hm îl folosim pentru că este un sunet super neutru și ar fi mai „ușor de spus decât orice altceva”. Etimologic, cercetătorii sunt de acord: originea interjecției nu poate fi descoperită pentru că este întâlnită în mai toate limbile Pământului. 

O chestiune interesantă: în privința originii lui hm absolut toți cercetătorii au o părere comună: nu poate fi descoperită. Iată că mai există domenii în care cercetătorii pot ajunge la consens absolut. Putem fi optimiști!

Hm e (un fel de) interjecție, ca multe altele: uh, ups, oh, ah, au, brrr etc. Și, s-a constatat, folosim hm în diverse situații: avem dubii în legătură cu ceva, avem îndoieli, suntem nemulțumiți, neîncrezători, contrariați, rezervați etc.; dăm de „veste” că ne gândim la un răspuns, o replică, și pentru a nu mormăi zicem hm, mai lung sau mai scurt, mai accentuat, mai neaccentuat, în funcție de context. E o interjecție spontană în anumite momente. Când spunem hm poate însemna că nu prea știm ce să zicem și vrem o pauză dar nu vrem să renunțam la o conversație sau să predăm, voluntar, controlul în cadrul unui dialog.

Folosim hm când vrem să refuzăm ceva și nu vrem să fim categorici: „hm, îmi pare rău, nu...” e mai puțin nepoliticos decât un „nu” categoric când, să zicem, suntem invitați la.. plimbare. Zicem hm și când ne gândim serios la ce să spunem interlocutorului sau atunci când suntem cufundați în gânduri și n-am auzit clar ce tocmai ni s-a spus... Mai spunem hm atunci când nu avem nimic de spus. Hm poate fi chiar tic verbal.

Bun. Explicații sunt. Dar de ce hm și nu... „jm”, de exemplu, în același gen de situații? Poate pentru că, îl citez pe dr. Liberman: „primul h emis e un simplu substitut pentru respirație, pe când m, emis cu gura închisă, simbolizează faptul că nu suntem siguri de ceea ce urmează să spunem”? Ar avea sens, ‘că nu „respirăm” cu „j”, dar ar putea fi un „e” în respirație...

Hm e interjecție pe bune? Că onomatopee nu mi se pare a fi. În DEX scrie interjecție, dar scrie și onomatopee. Hm!

De ce mă preocupă acest hm? Hmmm...

(mai multe despre hm - si altele - pe wikipedia in engleza)

Ceva e putred in Danemarca

Nu-mi miroase a bine! Ceva e putred in Danemarca!

“Nu-mi miroase a bine” probabil că a derivat din a doua expresie. A doua expresie este, de fapt, un vers din piesa “Hamlet”, a lui Shakespeare, in scena apariției umbrei tatălui lui Hamlet ucis mișelește de frate, care s-a căsătorit mai apoi cu văduva lui. Umbra regelui a apărut pentru a-i comunica fiului său cine l-a asasinat. Replica a fost rostită de un ofițer (Marcellus), la apariția umbrei fostului rege al Danemarcei care-i cerea lui Hamlet să-l urmeze (actul 1, scena 4): “Something is rotten in the state of Denmark!”

Ana Iorga: Spunem asta atunci când simţim că ceva nu e în regulă la un om, la un eveniment, la un loc sau într-o un anumită situaţie cu care ne confruntăm. Atunci când intuim că ceva nu funcţionează cum trebuie. Că există poate un aspect care ne scapă şi acel detaliu face ca lucrurile să nu meargă bine. […] “Rotten” în engleză înseamnă putred, dezagregat, dar şi corupt din punct de vedere moral, social sau politic, acesta fiind sensul cu care este folosit în versul lui Shakespeare. […] E o replică celebră care a rămas în multe culturi.

Actul 1. Scena 4. Terasa (intră Hamlet, Horaţio şi Marcellus)

[…] Marcellus: Priveşte cu ce-ndemn curtenitor / Te-mbie spre un loc mai singuratic. / Dar nu te duce! […] Hamlet: De ce m-aş teme? Nu dau pe viaţa-mi preţul unui ac, / Iar sufletului meu ce-i poate face / Când e nemuritor cum e şi el? / Mă-ndeamnă iar. Am să-l urmez. […] Horatio: Hai, luaţi-i urma. / Unde-or duce-acestea? // Marcellus:  Ceva în ţara Danemarcii-i putred.

Sursa foto: pixabay; autor: geralt

A cădea, a călca pe bec

Este o expresie care se folosește pentru a descrie o situație fără ieșire, o opoziție puternică, o problemă insurmontabilă, un obstacol neprevăzut, o greșeală, o situație delicată.

Expresia ar putea avea originea undeva în Franța secolului al XIX-lea, când iluminatul stradal era realizat cu ajutorul lămpilor alimentate cu gaz și arzătoarele din lămpi se numeau becuri.

Când au fost montate, oamenii neatenți sau / şi bețivii se loveau, se împiedicau de ele și unii cădeau, pentru că nu se așteptau să fie acolo niște stălpi.

Într-o altă variantă se explică despre faptul că lămpile inițiale imitau forma stilizată a unui jandarm și luminau colțurile întunecate ale unor alei. Asemănarea - în lumina difuză -  cu un jandarm a intrat în argoul* răufăcătorilor: jandarmii care asigurau liniştea cetăţenilor noaptea erau porecliţi bec de gaz și celor care erau prinși în flagrant li se spunea ai căzut pe bec, ai picat peste un felinar cu sensul ai dat peste caraliu.

=====================================================================

*Argoul este un limbaj convențional folosit în mod conștient de către vorbitorii unui grup social sau profesional pentru a nu fi înțeleși de ceilalți. După Ion Pachia Tatomirescu, argoul este un mod de exprimare nonliterar, specific anumitor grupuri sociale „certate cu legea“ și cu „codul manierelor elegante“ - grupuri alcătuite din vagabonzi, delincvenți, dar și din elevi, studenți, militari ș. a. – care și-au format un „vocabular special“, cuprinzând cuvinte "cu sensuri deturnate“, din limba comună, ori din sfera regionalismelor, neologismelor etc., după un „cod propriu-încriptat“, cu „înțelesuri“ fără vreo legătură cu sfera lor propriu-zisă, încât să fie „de nebănuit“ îndeosebi celor ce reprezintă autoritățile, ori celor ce au legături cu autoritățile. (wikipedia)

Banii n-au miros

Este o expresie prin care sunt ridiculizați oamenii care folosesc mijloace necinstite pentru a câstiga bani sau pentru a parveni. Altfel spus: nu contează pe ce cale sunt obtinuți banii cât timp sunt obținuți.

Expresia vrea să arate că valoarea banului nu este diminuată de modul prin care este obținut.

Se afirmă că aceste cuvinte au fost rostite de împăratul Titus Flavius Vespasianus (69-79), urmaș al lui Nero, care, găsind visteria goală, a introdus taxe noi, printre care și taxa asupra toaletelor publice. Comentariile nefavorabile făcute în public la adresa acestei măsuri l-au făcut pe fiul său, viitorul împărat Titus, să-l avertizeze că poporul bârfeşte. Vespasian a replicat, arătând o monedă: n-are miros (non olet! De unde expresia: pecunia non olet!)

=====================================================================

Toaletele publice din Roma erau legate la sistemul de canalizare al orașului, sistem numit Cloaca Maxima, dar urina era colectată în vespasiene, nu ajungea în canalizare.

Vespasiana (latrina, pisoarul) era o urnă din argilă și urina colectată era vândută. Amoniacul conținut de urină era un ingredient folosit de tăbăcari dar se folosea și pentru albirea togilor din lână.

Cumpărătorii de urină erau cei care plăteau această taxă.

Unii afirmă că moneda (amintitî mai sus) ar fi fost de la primul impozit pe urina colectată. Canalizarea Romei antice este unul din cele mai vechi sisteme de canalizare din lume. Canalizarea nu servea doar pentru evacuarea reziduurilor, ci avea mai multe funcțiuni, printre care tranzitarea apelor pluviale care se scurgeau de pe colinele din oraș prin diferite cursuri de apă mici, evacuarea apelor de infiltrație provenind din sistemele de alimentare cu apă, evacuarea apelor uzate de la băile publice și drenarea zonelor joase, mlăștinoase din lunca râului Tibru.

Sistemul Cloaca Maxima, cel mai mare sistem de canalizare al Romei antice, drena partea centrală a orașului, în particular văile dintre dealurile Esquilina, Viminal și Quirinal. El este și sistemul cel mai bine cunoscut, la aceasta contribuind atât faptul că a fost amintit în repetate rânduri de diferiți scriitori din antichitate. Din acest sistem s-au păstat până azi mai multe porțiuni ale canalului, care au făcut obiectul unor studii arheologice. (v. wikipedia)

Libertatea din decembrie

Haide, foloseşte-te de libertatea din decembrie.

(Libertate pentru sclavi, altfel spus).

Age, libertate Decembri […] utere (in limba latina; Horațiu, Satirae, II, 7, 4-5)

Expresia este un îndemn la folosirea unei libertăţi temporare de acțiune și ilustra în Roma antică dreptul acordat sclavilor romani, în timpul sarbătorii Saturnalia din luna decembrie, de a-și critica și ridiculiza stăpânii, de a spune tot ce vor să zică și chiar de a fi serviți de aceștia.

Cele două cărți cu Satire (Satirae), numite de Horațiu Sermones ("Convorbiri"), cuprind 18 poeme scrise în hexametre dactilice, inspirate din operele satiricului Gaius Lucillius.

Sub forma unui dialog, sunt tratate teme etice, criticându-se, pe baza unor exemple, ambiția nemăsurată, prostia, avariția, defecte și vicii care îi fac pe oameni nefericiți, într-un mod tolerant și cu umor, fără asprimea predecesorului său. Uneori se referă la slăbiciunile propriei sale persoane. Dialogul dintre poet și interlocutorul său ia sfârșit prin postularea principiului epicurian, al cărui adept a fost Horațiu, bazat pe preconizarea ataraxiei, a echilibrului interior și armoniei: "Est modus in rebus, sunt certi denique fines, Quos ultra citraque nequit consistere rectum" "E o măsură-n toate: tu, drumul drept îl ține Și nu călca hotarul pus între rău și bine" (Sermones, I,1: trad. de Al. Hodoș și Th. Măinescu) (wikipedia)

Saturnalia - o sărbătoare închinată zeului Saturn și soției sale Ops, care personifică rodnicia pământului. Zeul era sărbătorit zgomotos și sălbatic, prin dansuri mai mult sau mai puțin obscene. Erau zile de dezmăț și de descătușare totală.

La Saturnalia, orice respect față de lege și moralitate dispărea complet. Petrecerile de carnaval se țineau lanț, iar stăpânii serveau la masă pe sclavi. În întregul imperiu roman ordinea era răsturnată. Tot atunci se sacrificau porci, iar capetele lor se puneau pe altarul zeului Saturn.

Peştele de la cap se împute

Peștele de la cap se împute - e un proverb care apare în folclorul multor state și se referă la corupția dintr-o comunitate / societate, corupție care începe de la nivel înalt. Proverbul face referire la conducători dar și la obediența celor conduși.

Când un stat, o societate etc. eșuează, rădăcina cauzei trebuie căutată la lideri.

Prospețimea unui pește mort poate fi judecată dupa starea capului. Când capul e stricat peștele nu mai e bun pentru consum pentru că tot corpul e alterat. Astfel, atunci când partea responsabilă (cum ar fi liderul unei țări, etc) este putredă, restul vor urma în curând și, de la coada sau din altă parte, degeaba mai zic unii că se curăță… ce-i stricat, sticat rămâne, în cazul peștelui împuțit - trebuie aruncat.

Proverbul își are originea în vremuri îndepărtate și e dificil a se stabili cu exactitate unde și cine l-a rostit prima dată. Multe state pretind că aparține folclorului lor (China, Rusia, România, Franța, Polonia, Marea Britanie, Grecia etc.) dar nu există dovezi clare în favoarea vreunui stat. Undeva se afirmă că a fost scris într-un text grecesc al lui Erasmus, care a murit in 1546 - poate așa o fi.

Sir James Porter, în Observații cu privire la religia, dreptul, guvernul și obiceiurile turcilor, scrisă în anul 1768, scrie: Turcii au un proverb pentru astfel de ocazii; ei spun: “peștele de la cap se împute”, însemnâd că, dacă un servitor este neglijent este pentru că stăpânul lui este la fel.

Porter e recunoscut ca fiind autoritate în obiceiurile turcilor, fiind și ambasador britanic la Sublima Poarta a Imperiului Otoman timp de 15 ani, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ceea ce ar putea plasa Turcia ca fiind locul de origine al acestui proverb.

*

Le poisson pourrit toujours par la tête - francezii afirmă că e un proverb breton.

The fish always stinks from the head. (engleză)

Călcâiul lui Ahile

Călcâiul lui Ahile e o expresie utilizată spre a semnala locul vulnerabil, punctul nevralgic al unei persoane. Dar se poate utiliza şi în alte situaţii: atunci când se descoperă partea defectuoasă din argumentaţia cuiva, ca exemplu - atunci se spune că i-ai găsit “călcâiul lui Achile".

Ahile era fiul zeiţei marine (nereida) Thetis şi al muritorului Peleu, regele mirmidonilor din Phthia (sud-estul Tesaliei, devenit mai tarziu Fthiotis sau Fthia) și nepotul lui Zeus. Mama lui, dorind să îl apere de orice primejdie, l-a cufundat în apa Styxului, râu din Infern (împărăţia zeului Hades), a cărui apă îi făcea invulnerabili şi pe muritori. Zeiţa, când l-a scăldat în apă, l-a prins de câlcâi aşa încât Achile a devenit invulnerabil, cu excepţia călcâiului de care l-a ţinut Thetis.

Astfel, în ciuda puterii sale imense, călcâiul, o zonă aparent neimportantă, reprezenta pentru el cea mai mare slăbiciune.

Iliada lui Homer este cea mai cunoscută relatare a faptelor lui Ahile din timpul războiului troian. Epopeea homerică acoperă doar câteva săptămâni din cadrul războiului și nu prezintă moartea lui Ahile.

La chemarea lui Odysseus (Ulise), Achile s-a alăturat armatelor elene în războiul contra Troiei. A săvârsit minuni de vitejie pe câmpul de luptă, semănând panica între adversari. Printre alții, l-a ucis și pe Hector, unul dintre fiii regelui troian Priamus, fratele lui Paris. În cele din urmă, Achile a fost ucis de o săgeată otravită, cu care Paris l-a nimerit în călcâiul vulnerabil.

O variantă spune că zeul Apollo a îndreptat săgeata lui Paris către călcâiul lui Ahile, unicul său punct vulnerabil, în timp ce eroul aheu se afla pe câmpul de luptă. O altă variantă susține că Ahile a fost ucis cu un cuțit în spate de Paris în timp ce se afla cu prințesa troiană Polixena, iubita sa, în templul lui Apollo.

Medicină:

Tendonul lui Ahile face legatura între călcâi și mușchii gambei. Este cel mai mare tendon din corpul uman și permite mișcarea degetelor necesară în timpul mersului sau alergatului. E un tendon care asigură inserția mușchiului triceps sural (mușchiul puternic al gambei) pe calcaneu (osul călcăiului). Tendonul lui Ahile, cel mai voluminos tendon din organism, permite flexia plantară a piciorului. Foarte rezistent, acest tendon poate suporta o greutate de 400 de kilograme.

Accidente ale acestui tendon apar în general la sportivii adulți, din cauza degenerscenței generale. Sunt foarte puțini oamenii care au suferit un astfel de accident dacă nu practică un sport care să solicite zona, tendonul lui Ahile fiind unul foarte putrnic. 

Acarul Păun sau ţapul ispăşitor

Este o expresie - un clișeu, mai corect - care desemnează țapul ispășitor**, adică asupra lui se aruncă vina. Respectivul trage ponoasele pentru ceilalți, uneori în mod dramatic.

Expresia își are originea într-o poveste adevarată, povestea lui Ion Păun, acarul staţiei Vintileanca (astăzi Săhăteni) de pe linia Ploieşti-Buzău. În urma unui tragic accident feroviar (în iulie 1923), pentru a nu-i demasca pe adevăraţii vinovaţi, el a fost cel care a îndurat pedeapsă, în ciuda nevinovăţiei.

A fost una dintre catastrofele din istoria Căilor Ferate Române, din cauza unui lanț de erori umane dar și a stării proaste a infrastructurii feroviare din acei ani, pe care presa o semnala, presă care a explodat, efectiv, când acarul a fost găsit unicul vinovat și condamnat iar impiegatul de mișcare și șeful gării au fost doar destituiți.

Faptul e foarte displăcut pentru dl. general Moşoiu care ar fi putut stabili mai comod vinovăţia acarului în absenţa lui. Totuşi, e bine că s-a găsit ţapul ispăşitor, se scria prin ziarele vremii.

Ministrul era subiectul caricaturilor şi pamfletelor:

N-am eu, dragă, nicio vină,

Conştiinţa mi-e senină,

Şi-mi mîngîi, discret, amarul.

Anchetînd, am rezultatul

Că acolo, vinovatul,

E ori acul, ori acarul.

Nici Tancred Constantinescu, directorul CFR, nu a scăpat de batjocura ziarelor: Trăim sub regimul celei mai detestabile administraţiuni de cale ferată şi accidentele de tot felul se succed cu o uimitoare regularitate. Sînt vinovaţi care trebuie pedepsiţi pentru toate aceste culpabile asasinate. Averea statului este păgubită cu sume fabuloase şi nu se mai poate îngădui muşamalizarea atîtor nenorociri. (monitorulexpres.ro)

** Țap ispășitor

Expresie larg raspândită, preluată din Vechiul Testament.

În religia mozaică țapul și vițelul au reprezentat animalele cele mai des sacrificate la ofrande, spre spălarea păcatelor.

Țapul ispășitor era acel țap alungat din cetate, în cadrul sărbătorii din "Ziua Ispășirii" (Yom Kipur), spre a muri în pustie, după ce arhiereul Legii Vechi își punea măinile peste el și marturisea asupra lui toate păcatele poporului. De la funcția îndeplinită de acest țap, până astăzi, "țap ispășitor" sunt numiți toți cei nevinovați care sunt trași la răspundere pentru greșelile altora.

Țapul ispășitor, nevinovat fiind, primea moartea pentru păcatele oamenilor, în afara cetății. (crestinortodox.ro)

Victorie a la Pirus

Victorie a la Pirus înseamnă o victorie obţinută cu un uriaş cost pentru învingător. Deşi provine din domeniul militar termenul e folosit şi în alte domenii: afaceri, juridic, sportiv, politic etc. şi descrie o victorie ruinătoare pentru învingător.

Pirus a fost rege al moloşilor, populaţie greacă din regiunea Epir (306 - 302 și 297 - 272 î.Hr.) şi al Macedoniei (288 - 284, 273 - 272 î.Hr.). Mama lui era o verișoară a lui Alexandru Macedon.

S-a remarcat ca un mare general, cunoscute fiind mai ales luptele sale din sudul Italiei împotriva statului roman. Chemat de oraşul-stat Tarent în ajutor împotriva expansiunii romanilor a obţinut două victorii în luptele cu aceştia: la Heracleia şi Ausculum.

Pierderile mari în rândul armatei sale din bătălia de la Ausculum l-ar fi făcut pe rege să exclame:

Încă o victorie ca aceasta şi suntem pierduţi! (ne spune Plutarh că ar fi fost reacția lui Pirus la felicitările primite din partea supuşilor).

Pirus moare în anul 272 î.Hr. în luptele de stradă din orașul Argos, în timp ce ducea un război împotriva Spartei şi Messenei, aliatele rivalului său la tronul Macedoniei, Antigonus al II-lea Gonatas.

**

Pyrrhus din Epir, se scrie si Pyrrhos sau Pirus.

Prieten mi-e Platon dar mai prieten mi-e adevărul

Amicus Plato sed magis amica veritas.

O afirmaţie a lui Aristotel, din "Etica Nicomahică", reprodusă de Ammonius Saccas în lucrarea sa "Viaţa lui Aristotel".

Sensul ar fi că nu e suficient ca o părere să fie susținută de o autoritate, ci trebuie să fie și adevărată. Unii înțeleg că adevărul este mai presus de prietenie - dar în acest ultim caz se poate deschide o largă discuție.

Note 

Platon (n. cca. 427 î.Hr. - d. cca. 347 î.Hr.) a fost un filozof al Greciei antice, discipol al lui Socrate și învățător al lui Aristotel. Împreună cu aceștia, Platon a pus bazele filozofice ale culturii occidentale. Platon a fost interesat de matematică, a scris dialoguri filozofice și a pus bazele Academiei din Atena, prima instituție de învățământ superior din lumea occidentală.

Aristotel (n. 384 î.Hr. - d. 7 martie 322 î.Hr.) a fost unul din cei mai importanți filosofi ai Greciei Antice, clasic al filosofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al școlii peripatetice, discipol al lui Platon.

Etica nicomahică este o scriere ce aparține lui Aristotel și apare ca fiind scrisă în jurul anului 350 î.Hr. Lucrarea este structurată pe 10 cărți, având ca subiect virtutea. Numele de Etica Nicomahică, provine de la numele fiului lui Aristotel, Nicomahus, despre care se consideră că ar fi editat cartea, având în vedere că aceasta fusese concepută de Aristotel drept curs pentru discipolii săi.

Ammonius Sacca, a pus bazele neoplatonismului - denumirea dată fazei finale a tradiției platoniciene, inaugurată de gândirea lui Plotin, durând până în secolul VI d.Hr. când ultimul bastion platonician, Școala din Atena, a fost desființată de împăratul bizantin Iustinian.

Ammonius s-a născut în Alexandria, Egipt, prin anul 175 d.H. (alte surse dau ca dată anul 160 d.H.) și a murit in anul 242 d.H. (alte surse se referă la data de 254), în cetatea feniciană Tyr.

Sânge albastru-posibile origini ale expresiei

Expresia ar proveni din Spania evului mediu, când marii aristocraţi susţineau că in venele lor curge sânge pur albastru, spre deosebire de nobilii de „categorie inferioară”, care s-au amestecat, mai ales cu maurii.

S-a optat pentru culoarea albastră deoarece, in general, blazoanele, costumele şi mai ales cordoanele, panglicile decoraţiilor erau azurii, albastrul fiind culoarea preferată şi reprezentativă a membrilor înaltei aristocraţii. Ei doreau să se deosebească atât de tagma prelaţilor care adoptaseră veşminte de culoare roşie (de unde expresia „roşu cardinal”) cât şi de „vestoanele verzi” (culoarea verde fiind considerată vulgară). Probabil că ideea „sângelui albastru” a urmat după eliberarea de sub dominaţia maură (Reconquista).

(sursa: I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969)

Pe câmpul de bătălie nobilii îşi demonstrau rădăcinile aristocrate ţinând braţul cu spada ridicat, pentru a-şi arăta venele albastre sub pielea palidă.

Cu timpul, expresia care desemnează originea nobilă a primit o tentă ironică.

Varianta „înjurăturii”.

In evul mediu, in Franţa, omul de rând auzit că înjură risca să-şi piardă capul; nobilii aveau dreptul să înjure, dar când clerul a devenit foarte puternic şi nu doar anatema / excomunicarea îi ameninţa si pe nobili aceştia au fost nevoiţi să renunţe la obiceiul de a înjura de divinitate şi, ca exemplu, „Par le sang de Dieu” (Pe sângele Domunului) a ajuns „Par le sang bleu”.(pe sângele albastru).. Oamenii de rând au înţeles ce fac nobilii şi, in timp, s-a creat legătura directă, zeflemistă: „c’est un sang bleu” (e un sânge albastru) - aşa a ajuns o înjurătură să fie asimilată cu titlul nobiliar: „e de sânge albastru”.

Altă opoinie. Denumirea provine probabil de la faptul că venele oamenilor cu piele albă apar de culoare albăstruie. Expresia „sânge albastru” provine din epoca nobilimii franceze când oamenii din clasele superioare nu se expuneau soarelui pentru a se bronza (bronzaţi erau numai oamenii din clasele inferioare, cei care munceau pământul ş.a.). Având pielea foarte albă venele, de culoare albastră, ieşeau in evidenţă.

Se mai spune că, in vremea regilor, după moartea deţinătorului tronului ajungeau la domnie rude mai apropiate sau mai îndepărtate ale acestuia; nobilii de rang înalt (conducătorii de state şi familiile lor) se temeau de otrăvirea cu cianură (otrava cel mai des utilizată) şi ingerau zilnic mici cantităţi de cianură pentru a deveni imuni. Cuvântul cianură, se spune, ar proveni dintr-un termen grecesc tradus prin „albastru”, nume datorat acidului cianhidric care a fost sintetizat prin tratarea albastrului prusic cu acid. Din acest motiv, sângele nobililor de rang înalt amintiţi mai sus era „albastru”, diferit de cel al oamenilor de rând.

*

Extratereştrii nu puteau fi excluşi din originea expresiei „sânge albastru”. Unii sunt convinşi că la începutul Timpului nişte zei misterioşi au oferit oamenilor informaţiile pe care le deţineau pentru a-i ajuta să supravieţuiască, să se dezvolte. Încă din cele mai vechi timpuri zeii au ales pe cei mai inteligenţi oameni ca să trăiască printre ei şi să asimileze cunoştinţele pe care le deţineau. Apoi, fiinţele venite de undeva din Univers s-au împerecheat cu pământenii şi a rezultat un tip hibrid de fiinţe care s-au numit „oameni cu sânge albastru” şi pe care Platon, Pitagora sau Homer îi descriau ca fiind oameni foarte puternici, inteligenţi, care dovedeau o spiritualitate ieşită din comun, o mare dragoste pentru toate fiinţele, afirmându-se că toţi oamenii cu Rh negativ ar avea origine extraterestră, iar cei cu Rh pozitiv ar avea origine terestră.