Oamenii cu adevărat mari au sentimentul straniu că măreţia nu ţine de ei, ci că vine prin ei. Iar ei văd ceva divin în fiecare om şi sunt infinit - poate nebuneşte - de incredibil de milostivi. (John Ruskin)
Nu-mi mai aminteam exact cugetarea și-am căutat-o pe net după ce mi-a fost atrasă atenția asupra afirmațiilor unui tip pe care îl stimam, un tip care e (și) președintele de onoare al unei asociaţii despre care se presupune că apără valorile democrației. Și-a dat arama pe față, cum s-ar spune, când cu protestele împotriva restricțiilor impuse pe motiv de sănătate publică. Și-ar fi putut expune punctul de vedere fără a jigni și fără a încerca să manipuleze (părerea mea). Îl citez mai jos așa cum s-a exprimat în cadrul unei emisiuni difuzate pe unul dintre canalele de... știri:
Vorbeam de populism pentru că populismul este poporul contra elitelor. Medicii sunt elite, politicienii sunt elite, companiile internaționale sunt elite. Deci este un protest împotriva elitelor de care profită unii actori politici în încercarea de a obține popularitate și un sprijin electoral cât mai important.
Politicienii sunt elite! Cei de azi, din România, doar în sensul că sunt superiori strict prin poziția dominantă (de putere) față de cei dominați indiferent dacă indivizii „elitei” au, sau ba, merite politice. Puterea le-a fost dată tocmai de cei pe care, uneori, îi consideră slugi, și cer respect uitând că respectul se câștigă - nu-l primește cineva odată cu fotoliul de parlamentar, de exemplu.
În logica enunțului făcut de acest tip poporul nu are dreptul să se revolte împotriva politicienilor dacă aceștia uită că trebuie să-i reprezinte și încearcă să le pună bocancul pe grumaz. Sunt elite; nu? În „logica” acestuia, medicii n-ar trebui trași la răspundere pentru malpraxis și companiilor internaționale (elite?!) ar trebui să li se permită să-și exploateze angajații, să aducă în Ro orice mizerie, să-și „exporte” profiturile fără a plăti taxe etc. s.a.m.d.. Nu e corectă generalizarea lui - induce în eroare.
Cum își permite un poporan să se ia de elite?! Poporanul trebuie să zică mersi dacă „un ceva” din elită i-a dat un genunchi în gură. Haida-de! Până unde or putea merge unii cu tupeul?
Acest tip nu e singurul care-i trage cu elitele în sus și-n jos! Mai sunt destui, inclusiv „jurnaliști”, cititori de prompter, politruci, scribăreți etc. care-și imaginează despre ei că fac parte din „elită” doar pentru că apar la TV (sau pe aiurea), au înșirat cuvinte pe pagini adunate între coperți, s-au îmbogățit din contracte cu statul etc..
Elită vine din latinescul „electus/eligere”, care înseamnă „select/a selecta”; e un termen de calificare a unei persoane sau a unui grup de persoane care reprezintă ceea ce este mai bun, mai valoros, mai ales într-o societate. Ideologia elitismului poate duce la cultul personalității. Sunt câțiva, la nivel politic înalt, care dau deja semne, dar nu sunt elite, sunt doar indivizi care și-au pierdut capul când au fost investiți cu putere de decizie asupra destinelor unor oameni. „Ministra” muncii, la Deva, îi spune (între altele) unui sindicalist: Aveți șansa să mă priviți în ochi. Câți au șansa? Nu toată lumea. Deci, aveți șansa să mă priviți în ochi. Și-i mai spune: Vă rog să-mi vorbiți cu drag, pentru că și eu vă vorbesc cu drag (!!) Poate n-ați observat: se reactivează membrii partidului de tristă amintire numit democrat-liberal, membri care au fost incluși în Partidul Național Liberal și au distrus și bruma ce mai rămăsese din partidul istoric. "Ministra" în cauză tot cu drag făcea front comun cu cei care au mărit și inventat taxe, au diminuat pensii și salarii, aducând o mulțime de oameni la disperare.
Elitismul nu e ceva rău în esență; din contră, e o formă de recunoaștere a adevăratelor valori, dar când - social discutând - „urmașii” / cunoscuții etc. unor oameni de valoare (de exemplu) obțin privilegii doar pentru că sunt ceea ce sunt se numesc privilegiați și privilegiile n-au legătură cu elitismul, în context. Atunci când unii se adună-n gașcă, se bagă-n față și spun „noi suntem elita”, crezându-se mai buni decât alții, mai deștepți și mai nu știu cum, vorbim despre snobi, în cel mai bun caz.
Populismul e un concept larg dezbătut; cercetătorii în materie nu au găsit o definiție satisfăcătoare, dar este o parte inerentă a democrației (unii autori se întreabă, totuși, dacă este o amenințare sau o „corecție” pentru democrație). O definiție pentru populism oferă Cristóbal Rovira Kaltwasser (de la Universitatea Diego Portales din Santiago de Chile) și Paul A. Taggart (de la Universitatea din Sussex) în lucrarea Dealing with populists în government: a framework for analysis (2016): o ideologie fin-centrată, care consideră că societatea este separată în două grupe omogene şi antagonice : „poporul virtuos“ şi „elita coruptă“ susţinând că politica trebuie să fie o expresiei a voinţei generale a poporului. În democrațiile reprezentative (cum este și cazul României) poporul este reprezentat de politicieni care iau decizii în numele lui, în calitate de membri ai parlamentului sau ai guvernului. Mai des - sau mai rar - există divergențe între voința poporului și voința celor care-l reprezintă; în general, (în democrație în particular) poporul nu e împotriva „elitei politice”, ci împotriva unor indivizi care încep să nu mai țină cont de voința generală.
Între altele, tipul pe care-l bârfesc aici a făcut și afirmația că oamenii care au protestat în martie au fost solidarizați de lipsa empatiei. Atunci... cum s-au solidarizat, totuși? I-a făcut, indirect, psihopați (pentru că asta sunt cei lipsiți de empatie).