Păpădia. Legende și povești

Legenda păpădiei

S-a întâmplat cu mult timp în urmă, nimeni nu mai știe când. Pe cer trăiau cândva și mai multe steluțe strălucitoare, alături de părinții lor, Soarele și Luna. Mamei lor, Luna, îi plăcea să le dea strălucire imediat ce se întuneca și toate veneau când le chema, să strălucească pentru a lumina lumea. Într-o zi, un grup de steluțe n-a venit la chemarea mamei lor ci au continuat să se zbenguie, ascunzându-și fețele, puse pe șotii. Tot jucându-se, steluțele neascultătoare au alunecat, și-au alunecat până când au ajuns pe pământ, unde s-au simțit foarte singure și au început să plângă de dorul mamei și au plâns toată noaptea și le-a părut foarte rău că n-au ascultat. Dimineața, când tatăl lor, Soarele, a strălucit cu putere totul s-a trezit din somn, inclusiv micile steluțe - și-au început din nou să plângă când au văzut unde sunt. Soarele le-a strigat și când ele au privit spre el le-a zâmbit și steluțele au redevenit fericite. Apoi, Soarele le-a spus că de acum trebuie să strălucească pe pământ, nu pe cer, să facă pământul frumos.

De atunci, în fiecare dimineață când răsare soarele, păpădia se deschide și arată ca o stea galbenă care strălucește în iarbă. Păpădiile sunt fericite pentru că marginile de drum, câmpurile, grădinile - chiar și cele neîngrijite - sunt înfrumusețate cu lumina lor aurie.

Floarea copiilor

Cu mult, mult timp în urmă florile au avut o ceartă teribilă, care nu se mai termina, despre care este cea mai frumoasă, cea mai iubită de oameni și de zâne. În final, au căzut de acord să lase Zânele Florilor să decidă. Acestea au trimis pe cea mai bună și blândă zână să facă pace între flori și să aleagă pe aceea care va primi titlul de „floare perfectă”. Micuța zână a hotărât să supună florile unui test, adresându-le tuturor aceeași întrebare: „Unde ți-ar plăcea cel mai mult să trăiești?” Prima floare întrebată a fost Trandafirul. Trandafirul a răspuns că i-ar plăcea să crească pe lângă zidul castelului pentru ca reginele, regii, nobilii care treceau pe acolo zilnic să-i admire frumusețea și parfumul, petalele catifelate. Puțin încântată de răspunsul trandafirului, zâna a trecut mai departe și a întrebat Laleaua unde i-ar plăcea să trăiască. Mândră, înaltă, laleaua a răspuns: „Vreau să trăiesc într-o grădină publică unde oameni de toate condițiile ar veni să-mi admire culorile minunate, ținuta dreaptă și mândră.” Și de lângă lalea Zâna a plecat tristă, și-a tot mers până a ajuns într-o pădure, unde a întâlnit câteva Violete cărora le-a adresat aceeași întrebare. „Ne place în pădure, unde să nu ne vadă nimeni și unde copacii împiedică Soarele să ne strice frumoasa culoare.” Zâna a plecat mai departe, căutând alte flori pe care să le întrebe unde le-ar plăcea să trăiască. A vorbit cu Crinul Tigru, care i s-a părut mult prea sălbatic și mândru de culorile și parfumul său. Floarea Soarelui abia i-a răspuns la întrebare, fiind prea ocupată să se învârtă după Soare. Orhideele voiau să fie scoase la dans pe rochiile tinerelor. Narcisa era preocupată să-și admire reflexia în oglindă apei...

Dezamăgită, cu lacrimi în ochi, Zâna era pe cale să renunțe, când a ajuns pe un câmp cu flori galben-portocaliu, pufoase, strălucitoare, pe tulpini lungi și subțiri; aveau frunze lungi și zimțate foarte aproape de sol, ca niște raze verzi. Păreau atât de fericite și de vesele pe acel câmp încât Zâna le-a privit nedumerită, pentru că nu le cunoștea. Le-a întrebat cum se numesc și unde ar vrea să trăiască. „Suntem păpădii” - a răspuns o floricică. „Vrem să trăim acolo unde putem fi găsite cât mai repede, unde sunt copii - să fim primele flori pe care le culeg primăvara copiii și le duc mamei și, mai apoi, când ne suflă semințele și-și doresc ceva să le purtăm dorința pe aripi de vânt. Vrem să trăim pe lângă drumuri și pe pajișți, să răsărim prin crăpăturile asfaltului pentru ca toți cei care ne văd să zâmbească fericiți văzând culoarea noastră strălucitoare.”

Pe măsura ce păpădia glăsuia Zâna se însenina tot mai mult și zâmbetul ei era tot mai larg. Știa că a găsit floarea perfectă. A spus păpădiei: „Păpădie mică, ești floarea o specială, perfectă, și dorința ta va fi îndeplinită. Veți înflori peste tot, din primăvară până în toamnă și veți fi cunoscute cu numele de „floarea copiilor”.

De atunci, Păpădia apare primăvara devreme și e întâlnită până toamna târziu, răsărind în cele mai neașteptate locuri, cu putere și hotărâre.

Nehotărâta care obține ce-și dorește

La începutul Lumii, Creatorul a trimis un înger să întrebe toate plantele cum vor să arate. Cu excepția Păpădiei toate au știut. Păpădia a primit răgaz o zi, să se mai gândească. În acea zi, Păpădia a privit spre Soare și văzându-l așa de frumos și-a dorit să fie galbenă și frumoasă ca Soarele. Până să apară îngerul a venit seara și Păpădia a văzut cât de frumoase sunt Luna și stelele, așa că s-a răzgândit: voia să fie ca Luna și stelele. Când a sosit, îngerul a găsit-o nehotărâtă: voia să fie ca Soarele, ca Luna și ca stelele. Ce să facă îngerul? I-a îndeplinit toate dorințele: păpădia arată mai întâi ca Soarele, apoi e rotundă și argintie ca Luna și mai apoi se transformă în steluțe.

Vântul de Sud și Fata cu părul de aur

Vântul de Sud, mult mai blând - și mai leneș - decât frații săi din Est, Vest și Nord, avea o deosebită plăcere să se miște încetișor, să se bucure de frumusețea lumii sau să stea nemișcat pur și simplu. Era, de felul lui, și cam timid. Într-o zi de primăvară, privind pe pajiște, a văzut o minunată ființă îmbrăcată în verde, cu părul uimitor de galben - ca razele de soare. S-a îndrăgostit pe loc, dar n-a îndrăznit să se apropie și să-i vorbească, mulțumindu-se s-o admire de la distanță; s-a gândit că-i poate vorbi a doua zi. S-a dus la culcare oftând, hotărât ca în ziua următoare să-i vorbească. A văzut-o și a doua zi, dar iar a ezitat, crezând că nu trebuie să fie prea grăbit, pentru că voia să-i propună să se căsătorească. În fiecare zi ezita, și timpul trecea. Într-o dimineață abia dacă i-a mai zărit părul de aur și s-a gândit că și-a așezat pe cap șalul verde, fiind supărata din cine știe ce motiv și nu era momentul s-o deranjeze. În ziua următoare a constatat c-a așteptat prea mult: părul ei strălucitor devenise alb, ca al unei femei bătrâne. Vântul de Sud a oftat de durere și dezamăgire și atunci aerul s-a umplut de pufuri argintii care zburau care-ncotro, și când a privit din nou spre ea, dispăruse. Le-a povestit fraților săi ce i s-a întâmplat, întrebându-i dacă nu e vina lor pe undeva. Aceștia au râs cu lacrimi auzindu-l și i-au zis că s-a îndrăgostit de Păpădie.

(o legendă a nativilor americani)

Tânărul grădinar și păpădia 

Cândva, cu mult timp în urmă, un tânăr a plantat în grădina casei sale o mulțime de semințe de flori alese să fie una și una de frumoase. Când florile au crescut și s-au deschis tânărul a constatat că între toate cele plantate de el sunt o mulțime de păpădii. Nedorind buruieni în grădina pe care o dorea cea mai frumoasă a luat legătura cu maeștrii grădinari de pretutindeni și fiecare i-a oferit câte o soluție, dar niciuna n-a avut rezultatele scontate: păpădiile continuau să apară. În final, tânărul s-a hotărât să meargă la palatul șeicului și să ceară sfatul înțeleptului grădinar regal. Acesta a stat cu el în grădină mult timp, discutând cum să scape de buruieni; i-a dat toate sfaturile pe care le primise deja și n-au dat rezultatele dorite. Atunci, bătrânul grădinar l-a privit lung pe tânăr și i-a spus: „Singurul lucru pe care ți-l mai pot sugera este să înveți să iubești păpădiile”.

(poveste sufi)

Sursa fotografii: Brașov, orașul sufletului meu.

Floarea podișurilor pustii. Poveste

Când soarele apune în spatele pietrosului platou mexican, deasupra unui cactus aidoma unei torțe țepoase înfipte în pământ se deschide potirul imaculat al unei flori cu o corola mare și deosebit de frumoasă. Flacăra albă sfidează bezna podișurilor de o pustietate întristătoare, aducând culoarea și viața în mijlocul pietrelor și țepilor dușmănoși ca niște arici întărâtați. În jurul neadormitei prințese a nopții, vechii azteci au țesut vălul nemuritor al legendei...

Tutul era fiul regelui din Mihoacan, și iubea numai și numai florile. Slujitorii lui colindaseră întreg Pământul și au adus cele mai rare și mai frumoase flori. Grădina era bine îngrijită și când o floare se deschidea pe o tulpină adusă de cine știe unde era plătită cu aur și Tutul se bucura ca și cum i-ar fi venit din meleaguri îndepărtate o logodnică neasemuit de frumoasă. Grădinarii iubeau și ei florile și le îngrijeau cu dragoste, dar știau că fiecare greșeală era aspru pedepsită.

Ajuns la vârsta însurătorii, regele i-a spus că trebuie, neapărat să-și aleagă o soție. El n-a vrut să audă, dar și regele și sfetnicii au insistat până l-au convins. A zis atunci Tutul că se va căsători cu o fată care iubește florile și care, în răstimp de o lună, îi va aduce o floare cum nu s-a mai văzut nicăieri. Crainicii au pornit să colinde orașele și satele regatului anunțând toată suflarea că prințul își caută soție și cea care vrea să fie prințesă, fie că-i bogată sau săracă, frumoasă sau urâtă, trebuie să aducă la palat o floare cum nu s-a mai văzut, în cel mult o lună de zile.

Toată suflarea auzise despre grădina prințului, din care nu lipsea nicio floare din lume. Tinerele știau aceasta, iar bătrânele erau convinse că prințul va muri holtei cu astfel de pretenții. O fată bogată, însă, nutrea speranța să devină prințesă și mai apoi regină: Stea-roșie. Nu-i păsa nici de prinț și nici de florile lui – ea visa de mult să fie regina Mihoacanului. Între sclavele ei era și o tânără foarte frumoasă care, în copilăria ei oropsită, colindase podișurile pustii și cunoștea ca nimeni altcineva toate florile sălbatice. Stea-roșie și-a chemat sclava, pe care o cam invidia pentru frumusețea ei, și i-a dat poruncă să plece și să-i caute pe podișurile pietroase cea mai rară floare din lume.

- Dacă mi-o vei aduce până într-o lună – i-a zis stăpâna – îți voi reda libertatea. Dacă te vei întoarce cu mâna goală te voi da pe mâna călăului.

Rază-de-lună – acesta era numele sclavei – a plecat pe podișul înalt și stâncos. Știa ce urmarea stăpâna ei, pentru că și ea auzise crainicii regelui, dar îi păsa de libertate și de părinții ei, pe care nu-i mai văzuse din copilărie - nu-și dorea să fie regină. Soarele dogorea, tălpile îi erau pline cu țepi de cactus, sfâșiate de colții de stâncă și sângerau la fiecare pas. Stăpâna o trimisese de acasă desculță, dar nu-i păsa – căuta cu îndârjire, răscolea orice tufiș, dădea în lături fiecare cactus dar dacă găsea ceva era doar vreo floare prizărită, dintre cele care se găseau pe toate drumurile. Stropii de sudoare de pe frunte se amestecau cu lacrimile de durere și jale care-i scăldau obrajii, dar nu renunța. Mai erau câteva zile care o despărțeau de sorocul hotărât: libertatea sau moartea. Nu-și pierdea speranța și căuta în continuare deși abia se mai târa, istovită de alergătură, de foame, dar mai ales de sete.

Deși soarele cobora spre orizont, arșița se arăta la fel de nemiloasă ca și în amiaza-mare. Rază-de-lună se prăbuși lângă un cactus înalt, asemenea coloanei unui palat locuit de arici. Gândul acesta o înveseli puțin. Curând își dădu seama că nu e singură: un biet colibri se prăbuși istovit de sete la picioarele ei. Răză-de-lună ridică pasărea în palmă; micuța zburătoare deschise ciocul dar nu putea scoate vreun sunet. Fata a înțeles imediat că de nu va găsi un strop de apă sărmanul colibri îi va muri în palmă. Așeză pasărea la umbra unei pietre și privi disperată în jur. Numai din tulpina țepoasă a cactusului putea să stoarcă o picătură de apă. Se cățără pe o muchie de stâncă, izbuti să apuce tulpina care se înălța că o spadă în mijlocul tufisului spinos, și fără ezitare sări la marginea tulpinii. Țepii i se înfiptseră în tălpi și în genunchi, zgâriind-o până la sânge. Reuși să îndoaie vârful tulpinii lăsându-se cu toată greutatea și reuși s-o frângă, cu prețul altor răni pe tot trupul și pe față. Din tulpina frântă se scurse un strop de apă; îl culese în palmă și îl duse păsării, călcând direct peste spinii tufișului care înconjura cactusul. Însetatul colibri sorbi prețioasa picătură și deschise ochișorii, care-și recăpătară vioiciunea. Se roti de trei ori deasupra capului fetei, în semn de mulțumire, apoi își luă zborul și dispăru în zare. Fetei i se părea că e un ciob de curcubeu! Epuizată, Rază-de-lună se trânti pe spate și adormi buștean. Dimineață se trezi fără să simtă sfârșeala care o cuprinsese în ajun. Rămase uimită văzând că nu mai avea nicio zgârietură pe trup.

În locul unde frânse în ajun cactusul se ivise o corolă albă de o mărime și o formă cu totul și cu totul nemaivăzute. Credea că visează și se frecă la ochi! Dar era trează, și tocmai descoperise floarea care avea să-i redea libertatea. Mai erau două zile până la împlinirea sorocului. Culese floarea și porni spre palatul stăpânei. Aceasta își îndeplini legământul în felul ei: o aruncă în temniță, iar în ziua nunții de la palatul regal călăul trebuia să-i taie capul sclavei pentru ca taina florii să piară.

Când Tutul văzu floarea porunci ca a doua zi să aibă loc nunta. Deși frumoasă, prințului nu-i plăcea logodnica: prea avea priviri viclene și mieroase, dar nu avu încotro, pentru că nimeni nu aflase, timp de o lună, o floare așa de frumoasă. Mâhnit, s-a întors în palatul lui pentru a alege giuvaierurile care urmau să-i împodobească a doua zi mireasa. Deschizând scrinul în are ținea diamantele dădu peste un colibri cu pene felurit colorate.

- Cum de-ai ajuns aici, micuțule colibri? Întrebă prințul mirat.

- M-a trimis Macuilxohitl, ocrotitorul florilor și al dansului! răspunse solul înaripat. El a dăruit minunata corolă Razei-de-lună, drept răsplată pentru faptul că mi-a salvat viața. Ea e sclava logodnicei tale. Rază-de-lună a cules cea mai frumoasă floare din lume și ea e soția credincioasă pe care o meriți și care te va face mai fericit decât toate florile tale!

- Și unde se află această fată?

- În temnița palatului celeia care ți-a adus floarea.

A doua zi, Rază-de-lună ajunse mireasa lui Tutul și apoi regină a Mihoacanului. Iubi florile la fel de mult ca și prințul. Tutul o îndrăgi ca pe cea mai rară floare din lume, care nu se veștejește o viață întreagă.

(repovestire după o poveste aztecă, vol 7, Povești nemuritoare, Ed. Vox 2000, București, 2012)

Image by Beverly Buckley from Pixabay

Zoreaua nestemată. Poveste

Se spune că perioada Crăciunului este cea mai potrivită pentru povești; în special povești de Crăciun, dar nu numai. Pot fi și povești de groază. Nu! N-o să scriu povești de groază – e suficient că trăim una.

Zoreaua nestemată

Ploaia de vară a trecut repede. Prin aer fâlfâia brâul de mătase al unei zâne – un curcubeu care colora bolta cerească. Zoreaua urcă pe gard, își înalță capul, salută curcubeul și zâmbi fericită. Zâna coborî din curcubeu, lunecând ușor prin aer, și o întrebă:

- Câte culori sunt în curcubeu? Poți să le numeri și să mi le spui?

- Curcubeul are șapte culori: roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo și violet – a răspuns Zoreaua.

- Așa este. Îți voi dărui șapte nestemate; poartă-le și vei străluci ca un curcubeu.

„Lucruri atât de prețioase trebuie dăruite celor mai buni prieteni” – gândi Zoreaua. Privind în jur văzu că pe cărare trecea Cocoșul Cenușiu. Zoreaua îi dădu nestemata roșie: un rubin. Cocoșul îl luă și imediat penele lui se colorară în roșu, laf el creasta și gușa. Astfel, Cocoșul Cenușiu s-a transformat într-un cocoș roșu de toată frumusețea.

Pe lac trecea Gâsca Albă. Zoreaua îi dărui nestemata portocalie și deasupra ciocului gâștei apăru o dungă portocalie, iar picioarele ei se făcură aurii. Gâsca Albă era acum foarte frumoasă. Rața Pestriță veni legănându-se și primi nestemată galbenă, un topaz. Ciocul și picioarele ei au devenit galben strălucitor. Nestemata verde, un smarald, Zoreaua o dărui surorii ei mai mari, Salcia. Salcia, însă, se înclină grațios și șopti:

- Îți mulțumesc, dar frunzele mele sunt și așa foarte frumoase, nu am nevoie de smarald.

Cu a cincea nestemată, o frumoasă piatră albastră, zoreaua s-a dus la bunicul ei, Bătrânul Pin. Bunicul își scutură crengile și spuse:

- Mulțumesc, dar frunzele mele sunt întotdeauna alburii, nu am nevoie de nestemata albastră.

Zoreaua duse a șasea piatră, de culoare indigo, micuțului ei frățior, Brotăcelul: Brotăcelul orăcăi:

- Oac, oac, mulțumesc, dar frumoasa mea culoare verde îmi e mai potrivită: mă ascunde atunci când prind musculițe pe pajiștile verzi. Păstrează nestemata.

„Atunci cine are nevoie de aceste comori?” se întrebă Zoreaua. Privi la munții posomorâți și dezgoliți; privi la apa tulbure și înspumată; privi la cer – cerul era mohorât, cețos, încărcat de praf și nisip. Zoreaua aruncă nestemata albastră înspre munte – crestele îndepărtate, posomorâte și dezgolite se acoperiră deodată de o ceață albăstruie. Smaraldul îl aruncă în șuvoiul de apă tulbure și apa deveni verde și limpede. Nestemata indigo o aruncă spre cer și într-o clipă cerul deveni de un albastru puternic și strălucitor, albastrul indigoului.

Munți albaștri în zare, ape de un verde limpede, cer indigo – ce priveliște încântătoare! Zoreaua se simți tare fericită. Gâsca Albă și Rața Pestriță pluteau pe râu. Cocoșul Roșu cânta umflându-se în pene. Dar mai era o nestemată: cea violetă, un ametist. Oare cărui prieten să-l dăruiasca? 

Trecu o răpăială de ploaie și curcubeul se ivi iarăși pe cer. Zâna coborî din arcul luminos și-i spuse Zorelei:

- Păstrează ametistul pentru tine.

Cocoșul Roșu, Gâsca Albă și Rața Pestriță strigară și ei:

- Ametistul trebuie să rămână al Zorelei!

De atunci zoreaua are petale violete și e frumoasă ca o nestemată.

(poveste populară chineză, vol. 8, colecția „Povești nemuritoare”, Editura Vox 2000, București, 2012)

surse foto

zorea: Image by lily yang from Pixabay

peisaj: Image by Pexels from Pixabay

Povestea unui trandafir. Bună dimneața Soare!

Povestea trandafirului trimis califului Hārūn al-Rashīd

O legendă ne spune că, într-o zi, Charlemagne (Carol cel Mare) a trimis califului Hārūn al-Rashīd (Bagdad) un trandafir nemaipomenit de frumos. Califul a dat trandafirul grădinarului, să îl planteze cu multa grijă și când trandafirul va face prima floare să i-o aducă neîntârziat. Trandafirul a făcut floarea dar o cioară a venit și a mâncat floarea. Tremurând de frică, grădinarul a dus vestea califului.

- Nu-ți fă griji - a zis califul - pedeapsa ciorii va fi să aibă soarta trandafirului.

Câteva zile mai târziu în grădină a apărut un șarpe care a mâncat cioara. Grădinarul a dus vestea califului și acesta i-a spus, din nou, să nu-și facă griji pentru că pedeapsa șarpelui va fi să aibă aceeași soartă ca cioara. Imediat a doua zi grădinarul a văzut șarpele, a luat un topor și a tăiat capul șarpelui, apoi a dus vestea califului și acesta i-a spus că soarta lui va fi la fel ca a șarpelui.

Cum-necum, grădinarul a făcut o greșeală și a fost aruncat în închisoare, urmând să fie spânzurat. În ziua când pedeapsa trebuia dusă la îndeplinire el a cerut să îl vadă pe calif; i-a reamintit acestuia povestea trandafirului, a ciorii și a șarpelui și l-a rugat să îi acorde iertarea pentru a se salva pe sine de la o soartă asemănătoare.

(poveste arabă)

Text scris pentru Buna dimineata Soare! jocul inițiat de Iulisa, la care găsiți tabelul pentru înscriere.

Trandafirul Roșu și Cactusul

Într-o frumoasă zi de primăvară un minunat trandafir roșu a înflorit în pădure. Multe specii de plante și copaci creșteau acolo. Trandafirul privea în jurul său și un Pin din apropiere spune:

- Ce floare frumoasă! Mi-ar plăcea să fiu așa minunat!

Un alt copac îl consolează:

- Dragă Pin, nu fi trist, nu putem avea totul!

Trandafirul privește către ei și zice:

- Se pare că eu sunt cel mai frumos în această pădure.

Floarea-Soarelui își îndreaptă capul galben și-i spune:

- De ce crezi aceasta? În pădure există multe plante frumoase! Ești numai una dintre ele!

- Eu văd că toți mă privesc și mă admiră! vine replica măndrului Trandafir. Apoi privește spre cactus, cu superioritate: Privește planta aceasta urâtă și plină de spini!

- Ce vorbă e aceasta, Trandafirule Roșu? îl dojenește Pinul. Cine poate spune ce este frumusețea? Și tu ai spini!

Mândrul Trandafir Roșu privește cu supărare spre pin și-i zice, nemulțumit:

- Credeam că ai bun gust și simț estetic! Habar nu ai ce înseamnă frumusețea! Cum poți compara spinii mei cu cei ai cactusului?

“Ce floare mândră” – gândeau copacii.

Trandafirul a încercat să își mute rădăcinile de lângă cactus dar oricât se rotea și se agita nu reușea. Pe măsură ce zilele treceau trandafirul își tot spunea cât regretă că stă lângă o așa plantă urâtă și îi adresa cactusului fel și fel de cuvinte jignitoare și se întreba ce folos aduce planta aceea.

Cactusul nu s-a supărat pe trandafir, ba chiar a încercat să îl îmbuneze, spunându-i că toate formele de viață au scopul lor.

Primăvara a trecut și s-a făcut foarte cald. Viața în pădure a devenit dificilă - plantele și animalele aveau tot mai multă nevoie de apă și nicio picătură de ploaie nu a căzut. Trandafirul a început să se ofilească. Într-o zi a văzut cum păsările se opresc pe cactus, își înfig ciocul în el și apoi zboară mai departe înviorate. Nedumerit, Trandafirul Roșu l-a întrebat pe Pin ce fac acele păsări. Pinul îi spune că păsările iau apa din trupul cactusului.

- Dar nu îl doare atunci când păsările îl găuresc? se miră Trandafirul.

- Ba da, dar Cactusului nu-i place să vadă că păsările suferă de sete – îi răspunde Pinul.

Trandafirul cască ochii de mirare și spune:

- Cactusul are apă?!

- Da; și tu poți să bei de la el; păsările ar putea aduce apa la tine. Cere-i Cactusului ajutor.

Trandafirul s-a simțit foarte rușinat de toate cele ce i-a spus Cactusului în trecut dar pentru că simțea cum se usucă a cerut ajutor de la Cactus. Acesta a fost de acord, cu mult drag, și păsările și-au umplut pliscurile cu apă apoi au turnat-o la rădăcina Trandafirului Roșu.

Trandafirul a învățat o lecție prețioasă: să nu mai judece niciodată pe cineva după aparențe.

Sursa:

Moral Stories for Kids, p. 36