Ziua mondiala a Animalelor

An de an este marcată Ziua Internațională a Animalelor, în 4 octombrie, în cinstea Sfântului Francisc din Assisi, întemeietorul Ordinului Franciscan (între altele) și protectorul tuturor păsărilor și animalelor. Aproape întreaga viață a Sfântului Francisc e legată de dragostea pentru oameni dar și pentru animale. A predicat și oamenilor și animalelor că datoria tuturor este de a-l lăuda pe Domnul, iar oamenii au o datorie în plus: de a proteja natura cu toate ființele ei.

O legendă despre el spune că într-o zi, pe când călătorea alături de alți frați călugări, au dat de niște copaci plini cu păsări; i-a rugat pe călugări să-l aștepte, pentru a le predica surorilor lui, păsările – păsările l-au înconjurat, nici una nu a zburat.

În această zi sunt – n-ar fi rău să fie – sărbătorite toate animalele de pe Terra, fie sălbatice, fie domestice. Astfel de zile sunt menite ca, prin educație, conștientizare, lumea să devină un loc în care să conviețuiască în armonie oameni și animale.

E absolut clar că habitatul animalelor este influențat într-o (prea) mare măsură de acțiunile oamenilor (în special a celor care vor profit cu orice preț din prelucrarea/comercializarea lemnului – distrugând pădurile inclusiv pentru a construi vile de lux – prelucrarea/comercializarea blănurilor considerate prețioase, prin vânătoarea ca sport s.a.m.d.).

A fost sărbătorită pentru prima dată în Germania (Berlin), în anul 1925, la inițiativa scriitorului și activistului pentru drepturile animalelor Heinrich Zimmermann, care și-a dorit să se dedice o zi pentru celebrarea relației dintre oameni și animale și pentru a crește nivelul compasiunii și gradul de conștientizare cu privire la problemele privind bunăstarea animalelor – în 1931, după multă muncă de convingere, a obținut votul unanim pentru declararea datei de 4 octombrie ca Zi Mondială a Animalelor, în cadrul Congresului Internațional de Protecția animalelor din Florența.

Istoria omenirii de defrișare, supraproducție, supraconsum, supradezvoltare își arată efectele – activitățile omului au avut un impact devastator asupra biodiversității, asupra populațiilor de animale sălbatice, mai ales.

Scopul sărbătorii de azi este de a scoate în evidență importanța pe care animalele o au în viața omului. La nivel mondial pare că tot mai multe țări se implică în susținerea acestei zile și a semnificației ei, tot mai multe state implicându-se și legislativ pentru protejarea biodiversității.

În aproape toată lumea sunt organizate evenimente și campanii prin care se atrage atenția asupra creșterii alarmante a speciilor pe cale de dispariție.

O altă specie pleacă... să sperăm că măcar în paradis nu există oameni, scria pe undeva.

Următorul animal dispărut ar putea fi chiar omul... Terra se va descurca minunat fără oameni, pentru că Natura își poate vedea de ale ei fără omul lacom și egoist.

Nu știu cine a zis-o, dar... privind în jurul meu cred că am ajuns în acea zi:

O societate căreia nu-i pasă de animalele pe cale de dispariție, care sunt aproape de moarte, nu-i va mai păsa într-o zi nici de bătrâni.

Au dispărut o mulțime de specii: marele pinguin nordic, leul de mare japonez (1974), tigrul tasmanian (1936), cormoranul cu ochelari, broasca de aur din Costa Rica (1989), vrabia de mare cenușie (1990), scoicarul canarian (1994), tigrul javaian (1994), capra din Pirinei – Ibex (2000), delfinul chinezesc (2006), broasca țestoasă de pe insula Pinta (2012) și multe altele.

Altele sunt în pericol critic de dispariție: lemurul roșu, rinocerul (negru, javanez și cel din Sumatra), jerboa (șoarecele cangur), tigrul de Sumatra, broasca țestoasă marină, antilopa saiga, și multe altele.

Cercetătorii afirmă că o specie tipică dispare în decurs de zece milioane de ani de la prima apariție – mă gândesc că e în firea lucrurilor, dar cred că intervenția agresivă a omului micșorează perioada...

Ziua de 4 octombrie e marcată și pentru bucuria celor care iubesc animalele. Pentru a nu tortura, pentru a nu ucide animale (din plăcere) nici nu e cazul să le iubească cineva... Nu mă refer la vânătoare – vânarea, în anumite situații, are sens; vânătoarea ca sport, însă, n-o înțeleg. Cine vrea trofee să se apuce de-un sport! Ah, nu! Prea mare efortul – mai ales pentru performanță = trofee. Mi se pare foarte trist că în unele zone din lume oamenii braconează de foame...

Un cap de animal ca trofeu nu te face câștigător; trofeul vieții aparține celor care reușesc să intre în capetele animalelor, înțelegându-le profund (nu știu cine a zis-o).

Animalele nu folosesc cuvinte, dar știu să ne arate recunoștință, respect și chiar... dragoste. Nu animalele sunt imperfecte, ci noi, pentru că nu am învățat să comunicăm.

Nimeni nu a învățat vreodată un pui să devină găină, dar trebuie să ne angajăm să creștem copiii astfel încât să devină adulți civilizați, capabili să-și respecte semenii, pentru că nu mai suntem în stare să ne ascultăm sufletul (nu știu pe cine citez)

O altă legendă despre Sfântul Francisc e despre lupul din Gubbio, care mânca oameni și animale. Francisc l-a rugat să facă pace cu oamenii; pentru a menține pacea, oamenii l-au hrănit. Sfântul Francisc a binecuvântat lupul pentru a întări pactul.

Când l-a văzut pe Sfântul Francisc, lupul a sărit să-l muște. Omul a întins mâna spre el și l-a chemat: - Frate. Lupul s-a oprit uimit. Până atunci toată lumea aruncase în el cu pietre, strigând urât. Ce frumos a fost acel cuvânt de dragoste! - Frate, nu mai face rău. Dacă ești bun, toată lumea te va iubi. Frate lup, promite-mi că nu vei mai ucide pe nimeni. Lupul și-a pus laba pe mâna Sfântului și promisiunea a fost făcută.

Pare că oamenii au pierdut relația cu natura, deci și cu ei, motiv pentru care, probabil, mulți devin violenți în raport cu cei care sunt diferiți și, în special, în raport cu animalele.

Toma de Celano spunea despre Francisc din Assisi:

Caritatea s-a extins, cu inimă de frate, nu numai asupra oamenilor nevoiași, ci și asupra animalelor, asupra reptilelor, asupra păsărilor, asupra tuturor ființelor. Cu toate acestea, el avea o tandrețe deosebită pentru miei, deoarece, în Scriptură, Isus Hristos e adesea comparat pentru smerenia sa cu mielul blând.

Secretul întregii Creații este cuprins în Sfântul Francisc și exemplul său: coexistența dintre om și natură care devine iubire și frăție. Dincolo de specia umană. Dincolo de specii.

1. Image by Pexels from Pixabay  2. Image by Claudia from Pixabay

Adormirea Maicii Domnului

În fiecare an, în ziua de 15 august, creștinii ortodocși, romano-catolici și greco-catolici prăznuiesc Adormirea Maicii Domnului (Sfânta Maria Mare). În Biserica Romano-Catolică se numește Înălțarea la cer a Sfintei Fecioare. În Biserica Anglicană se numește Sărbătorirea Binecuvântatei Fecioare Maria.

În Biserica Catolică, sărbătoarea este celebrată și printr-o procesiune religioasă cu statuia Sfintei Fecioare, și e urmată de sărbătoarea din 22 august, Încoronarea Sfintei Fecioare Maria ca regină.

De ce data de 15 august a fost aleasă pentru sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului

Bizantinul Flavius Mauricius Tiberius Augustus (cunoscut sub numele Mauriciu/Maurikios), care a fost împărat între anii 582 – 602, a fixat – pe cuprinsul întregii biserici bizantine - data de 15 august pentru Adormirea Maicii Domnului (Koimesis = a adormi). El a fost cel care a rezidit Biserica Maicii Domnului din Grădina Ghetsimani (anul 598). La sfârșitul secolului al VII-lea a fost aleasă aceeași zi și de Biserica Romană.

Altă sursă, profesorul Tarciziu-Hristofor Șerban, afirmă că data de 15 august a fost aleasă în secolul al V-lea, la puțin timp după Conciliul din Efes (431) – Sinodul III Ecumenic - deoarece coincide cu consacrarea la Ierusalim a primei biserici dedicate Mariei, mama lui Isus, fiul lui Dumnezeu - biserica Mormântului Sfintei Fecioare.

Sărbătoarea din 15 august punctează sfârșitul anului bisericesc (liturgic), iar sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului (8 septembrie, Sfânta Maria Mică) marchează deschiderea acestuia.

Adormirea Maicii Domnului cea mai veche sărbătoare închinată Sfintei Fecioare Maria

Adormirea Maicii Domnului a fost prăznuită de Biserica creștină încă din primele secole. Strămutarea ei la cer e atestată încă din secolul al II-lea de un ucenic al apostolului Ioan, Leuciu. Unele studii relativ recente despre scrierile apocrife, ca și săpăturile arheologice din Palestina, au confirmat că Dormitio Virginis sau Transitus Mariae a lui Leuciu era un panegiric iudeo-creștin care se citea la mormântul Sfintei Fecioare din Ghetsimani cu ocazia sărbătorii Înălțării sale la cer – spune preotul profesor Eduard Ferenț.

În secolul al V-lea, sărbătoarea exista în Siria, fiind menționată în documentele vremii, când cultul Maicii Domnului începe să se dezvolte foarte mult, mai ales după Sinodul III Ecumenic, care a hotărât că Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu (Theotokos). Tot atunci a fost hotărâtă și învățătura dogmatică despre cinstirea Fecioarei Maria, omul prin care Dumnezeu s-a făcut om.

Locul de origine al sărbătorii este probabil Ierusalim, orașul sfânt, unde, aproape de Grădina Ghetsimani, se află mormântul Maicii Domnului și biserica zidită pe acest mormânt.

Odată ce sărbătoarea a devenit oficială în calendarele bisericești s-au răspândit și povestirile despre viața și faptele Fecioarei Maria, prin predici, doctrine și arta religioasă.

Fecioara Maria și Biblia

În Biblie (Noul Testament) nu se face vorbire despre viața Fecioarei Maria și nici despre ce s-a întâmplat cu ea după moartea, Înălțarea și Învierea lui Isus, Fiul ei – scrie doar că a fost lăsată în grija apostolului Ioan. Bineînțeles, se face vorbire despre cum a ajuns să fie mama Fiului lui Dumnezeu.

Altfel spus, nu există un fundament explicit biblic, motiv pentru care sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului nu e recunoscută și acceptată mai ales în bisericile neoprotestante. Protestanții (luteranii, reformații) arată respect Maicii Domnului, nu neapărat evlavie în sens ortodox sau catolic.

Și ortodocșii și catolicii acceptă fecioria Mariei la Bunavestire, dar catolicii au promovat oficial teza Imaculatei Concepții (Maica Domnului a fost ferită de păcatul primordial), iar ortodocșii resping această teză deși tot despre desăvârșita curățenie a Fecioarei Maria vorbesc – condiție fără de care nu ar fi existat Întruparea Domnului.

Fecioara Maria este pomenită cu numele și în Coran, lăudată (între altele) pentru că și-a aparat castitatea – numele ei arab este Miryam sau Maryam.

Motivul pentru care bisericile numite tradiționale împărtășesc credința Ridicării la Cer a Maicii Domnului este teologic și e fundamentat pe credința în Învierea lui Isus Hristos din morți și Înălțarea la dreapta Tatălui ceresc. De exemplu, în unele fragmente ale Epistolelor Sfântului Apostol Paul către creștinii din Tesalonic: dacă noi credem că Isus a murit și a înviat, la fel, prin Isus, Dumnezeu îi va aduce pe cei adormiți împreună cu el. Tema e reluată în Epistola către Romani: Și după cum toți mor în Adam, tot la fel, în Hristos, toți vor fi readuși la viață. Dar fiecare la rândul lui: cel dintâi Hristos, după aceea cei care sunt ai lui Hristos (...) Dacă acest adevăr de credință este valabil pentru toți cei care cred în învierea lui Isus Hristos, Biserica a considerat că și adormirea și înălțarea la cer a Mamei Fiului lui Dumnezeu se înscriu perfect în această viziune, și că, celebrând în mod solemn cele întâmplate Sfintei Fecioare Maria, ea întărește în noi convingerea că și noi vom avea parte de o înviere și de o ridicare în slavă alături de Isus Hristos, explică preotul profesorul Tarciziu-Hristofor Șerban.

Despre Adormirea Maicii Domnului în Tradiție

Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție sunt izvoarele revelației dumnezeiești și se completează reciproc – ceea ce nu e scris în Scriptură este înmagazinat în Tradiție. În ceea ce privește copilăria lui Isus Noul Testament este destul de vag la fel și despre viața și sfârșitul Maicii Domnului – amănunte despre acestea sunt regăsite în cărțile apocrife sau evangheliile apocrife, cărți pe care reprezentanții Bisericii nu le-au înscris în Biblie în perioada primară, când au avut loc primele lupte dogmatice.

Unele dintre aceste cărți – afirmă cunoscătorii – au valoare liturgică și dogmatică, dar altele cuprind și idei gnostice sau fapte incredibile (cum ar fi un copil Isus răzbunător).

Pe de altă parte, sunt în aceste cărți apocrife episoade pe care creștinii ortodocși le prăznuiesc: Intrarea Maicii Domnului în Biserică (21 noiembrie) sau Adormirea Maicii Domnului.

Transitus Mariae a lui Leuciu este un document iudeo-creștin din perioada subapostolică unde sunt menționate unele evenimente:

- Maria a murit la Ierusalim, la câțiva ani după ce a murit Isus;

- Isus a venit cu un alai de îngeri, a luat sufletul Mariei și l-a dus la Arborele vieții;

- apostolii au înmormântat-o pe Maria în Grădina Ghetsimani când – consemnează Leuciu - ar fi avut loc o împotrivire a iudeilor;

- la patru zile de la înmormântare Isus poruncește arhanghelului Mihail să poarte la cer și trupul Mariei. Cu ocazia inundațiilor din anul 1972, în Ierusalim, și după unele restaurări, ar fi fost descoperit mormântul Maicii Domnului și datele arheologice ale situării mormântului corespundeau cu cele transmise de Leuciu.

Unii creștini resping Tradiția ca bază a revelației. Înainte de a fi scrise, faptele din Vechiul și Noul Testament au circulat timp îndelungat pe filiera orală – și asta înseamnă Tradiția Bisericii. Unele dintre aceste fapte au fost consemnate mai apoi în scris, altele au rămas în patrimoniul oral al Bisericii sau au fost preluate în cărți apocrife. Deși nu sunt incluse în canonul Sfintei Scripturi multe dintre evenimentele consemnate în cărțile apocrife se regăsesc pictate pe pereții unor biserici sau mânăstiri.

Reprezentarea iconografică și scrierile despre Adormirea Maicii Domnului

Moartea Fecioarei Maria formează un ciclu de scene care sunt descrise pe scară largă în arta creștină, în special în bisericile dedicate ei. Scena morții în sine se alătură uneori cu cea a Adormirii Maicii Domnului.

În arta religioasă evenimentul e fundamentat pe scrieri ale Părinților Bisericii și pe cărți apocrife.

În unele reprezentări Maica Domnului e așezată pe un pat, îmbrăcată într-un maforion (văl/mantie).

Literatura apocrifă timpurie conține mai multe versiuni ale poveștii, unele dintre ele datând probabil din secolul al IV-lea.

Legenda de Aur, apărută în secolul al XIII-lea, într-o perioadă în care devotamentul popular pentru Fecioară era intens, dă o relatare extinsă bazată pe lucrările apocrife. Subiectul a fost frecvent reprezentat din această perioadă.

Potrivit unor Sfinți Părinți și Scriitori ai Bisericii, Maica Domnului a fost înștiințată de Dumnezeu, prin Arhanghelul Gavriil, cu trei zile înainte de adormire. Aceste zile Maica Domnului le-a petrecut în priveghere, meditație și rugăciune; a împărțit hainele săracilor.

Tradiția spune că apostolii au fost aduși pe nori de la Betleem, în jurul patului unde era așezată Maica Domnului, și de aici toți ajung – ca prin minune – în cetatea sfântă, la Ierusalim.

Momentul adormirii coincide cu venirea lui Isus, care ia în mâini sufletul Maicii Sale pentru a-l urca la cer, dar nici trupul nu va rămâne pe pământ, ci va merge direct în împărăția cea cerească.

Într-o predică grecească timpurie, care celebra Adormirea Maicii Domnului, episcopul Ioan al Tesalonicului pretindea că a cules diferite mărturii ale morții acesteia. Fecioara și-a chemat rudele și prietenii să stea cu ea două nopți, să cânte imnuri de slavă, nu cântece de întristare. Primul apostol sosit a fost Ioan, și apoi au fost aduși pe nouri ceilalți, de prin toate colțurile lumii. În a doua noapte apostolul Ioan a ținut o predică, îndemnând pe toți cei prezenți să ia curaj de la Maica Domnului și să ducă o viață plină de virtute în așteptarea propriilor morți. Atunci când Domnul, avându-l alături pe Arhanghelul Mihail, a intrat în odaie Fecioara a zâmbit către Fiul ei. Domnul a luat sufletul ei și l-a pus în mâinile arhanghelului Mihail.

Apostolul Toma nu a fost prezent la înmormântare, ajungând trei zile mai târziu când, întristat, a cerut să se deschidă mormântul pentru a săruta mâinile Născătoarei de Dumnezeu. Mormântul a fost deschis dar nu au găsit decât straiele de îngropăciune, pentru că ea fusese luată de Hristos, Domnul ce devenise carne din carnea ei, pentru a o duce către locul moștenirii sale eterne, mereu vii.

În cartea Ghidul sărbătorilor românești, sunt consemnate anunțarea Fecioarei că va muri, precum și scena înmormântării. Maica Domnului s-a pregătit pentru momentul care urma: s-a închinat și a dat de pomană haine și mâncare, apoi s-a așezat în pat așteptând sfârșitul. La trecerea Ei în lumea celor drepți pomii cu roadele lor s-au unit, formând un pom uriaș care a fost purtat în fruntea procesiunii. Bostanul și porumbul au prins viață și au alcătuit un buchet impresionant din floarea-soarelui pe care l-au așezat pe sicriu. De atunci, porumbul și dovleacul se îngălbenesc de Sfânta Maria.

Înmormântarea a fost însoțită de tunete puternice, iar apostolii lui Isus au ținut slujba. Maica Domnului a fost îngropată pe Ghetsimani unde, după trei zile, apostolul Toma a venit să cerceteze locul, dar Sfânta Fecioara urcase la cer.

Legenda de Aur (Aurea)

Predica episcopului Ioan al Tesalonicului a ajuns cunoscută în Occident prin intermediul unei variante latine atribuite lui Melito din Sardis. 

În secolul al XIII-lea, Jacobus de Voragine (cca. 1230 – 13/16.07.1298, dominican, cronicar italian, arhiepiscop de Genova), a compilat mai multe povestiri creștine timpurii (scrise) în așa-numita Legendă de Aur, o colecție a vieților legendare ale sfinților mai mari ai bisericii medievale – a fost una dintre cele mai populare lucrări religioase ale Evului Mediu.

În această colecție de texte numită Legenda de Aur sunt și povestiri despre Fecioara Maria.

Jacobus se numără între primii scriitori creștini care o consideră pe Maria ca mediatoare, mijlocitoare între Dumnezeu și oameni. În viziunea lui despre trupul mistic al lui Hristos Fecioara Maria este gâtul prin care toate harurile curg de la Hristos în trupul său. Acest punct de vedere a fost împărtășit de alții – între care Bernardino din Siena și, mai recent, de Gabriel Roschini, unul dintre mariologii importanți ai secolului al XX-lea.

Jacobus de Voragine este relevant pentru mariologie (studierea vieții Fecioarei Maria) datorită numeroaselor sale predici mariane. El descrie miracolele Mariei și explică obiceiurile locale specifice în zilele de sărbătoare mariană. Majoritatea acestor tradiții nu s-au păstrat, dar lucrările lui Jacobus sunt o sursă valoroasă pentru studiul obiceiurilor mariane medievale.

Legenda Aurea (numită inițial Legenda Sanctorum) a câștigat o mare importanță în literatura hagiografică ulterioară (hagiografie = studierea vieții sfinților). S-au păstrat peste nouă sute de manuscrise (în diverse limbi); între anii 1470 și 1530 a fost cea mai tipărită carte din Europa și, probabil, cea mai citită, după Biblie.

Autorul a intenționat să adune într-un singur loc toate informațiile anterioare despre viețile sfinților și, în unele cazuri, și-a exprimat părerea de istoric asupra veridicității informațiilor, dorind să convingă de autenticitatea povestirilor sale și, în același timp, să le aducă la cunoștința tuturor, ilustrând doctrina catolică.

Versiunile lui asupra legendelor hagiografice și-au făcut loc în conștiința populară și au stat la baza a nenumărate reprezentări artistice.

Paștele verii. Calendar popular

În tradiția ortodoxă, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului e numită și Paștele verii. E precedată de 14 zile de post aspru și asceză prin care creștinul se pregătește pentru praznic. În perioada timpurie a creștinismului postul dura mai mult – creștinii din împrejurimile Ierusalimului se retrăgeau 40 de zile – pentru post și rugăciune - în corturi amenajate pe valea Cedronului.

Ziua mai e numită Sântămăria sau Uspenia (denumirea slavonă).

Ziua de 15 august marchează – în calendarul popular – momentul în care se adună ultimele plante de leac.

În această zi de Sfânta Maria Mare se marchează trecerea de la vară la toamnă.

Se spune La mulți ani sau nu cu ocazia Adormirii Maicii Domnului?

Răspunsul corect la întrebare pare a fi: depinde pe cine întrebi.

Astfel, într-o explicație, se arată că sărbătoarea e una plină de bucurie, nu una tristă. Moartea Maicii Domnului e mutare la Viață, după cum reiese și din troparul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului: Mutatu-te-ai la viață ceea ce ești Maica Vieții. Ea a fost mutată cu trup cu tot la ceruri dar, spre deosebire de Mântuitor, a fost dusă la ceruri de îngeri, nu prin puterea ei, ca Mântuitorul. Așadar, în ortodoxism, accentul căzând pe viața veșnică (moartea fiind doar o trecere, un prag) nu e greșit să spunem La mulți ani! cu ocazia onomasticii.

Pe de altă parte, în Moldova, Sfânta Maria Mare e considerată a morților, fiind pomeniți toți cei care i-au purtat numele și care au plecat dintre cei vii – nu se spune La mulți ani! în 15 august, ci în 8 septembrie, la Sfânta Maria Mică, atunci când e celebrată nașterea sa, când sunt sărbătoriți viii care-i poartă numele.

Notă. În textele consultate pentru a aduna aici unele informații am întâlnit unele contradicții și/sau greșeli. Greșelile m-am străduit să le corectez, consultând cât mai multe surse, iar peste contradicții am cam sărit, alegând să scriu ideile întâlnite în mai multe surse.

Surse online:

http://projects.mcah.columbia.edu/medieval-architecture/htm/sw/ma_sw_gloss_deathvirg.htm

https://www.avantaje.ro/articol/legenda-adormirii-maicii-domnului

https://www.gandul.ro/stiri/adormirea-maicii-domnului-cat-de-importanta-este-pentru-crestini-sfanta-maria-mare-14675688

https://en.wikipedia.org/wiki/Jacobus_de_Voragine

https://ro.wikipedia.org/wiki/Legenda_aurea

https://identitatea.ro/adormirea-maicii-domnului/

https://romania.europalibera.org/a/adormirea-maicii-domnului/31409477.html

https://www.monitorfg.ro/2019/08/12/adormirea-maicii-domnului-ce-nu-stim-despre-acest-mare-praznic/

Imagine de Dimitris Vetsikas de la Pixabay

Calendar februarie

În calendarul Gregorian, luna februarie este a doua și este cea mai scurtă (e numită și „Fratele cel mic al lunilor anului”); are 28 de zile în mod obișnuit, 29 de zile în anii bisecți (din patru în patru ani, altfel spus), iar celelalte luni din an au câte 30-31 de zile.

Numele lunii e de origine latină: Februarius, de la februum, care înseamnă/reprezintă mijloc de purificare, ofrandă, obiect folosit la ritualul purificării (scrie pe wikipedia). Această lună era închinată, de romani, zeului subpământean Februs. Ritualul curățirii se făcea în fiecare an la 15 februarie.

În folclorul românesc, luna februarie e numită Făurar, de la „faur” – era timpul când se ascuțeau uneltele pentru începutul muncilor agricole. Luna februarie este luna în care „iarna începe să moară” și primăvara prinde putere, așa că oamenii se pregăteau pentru sezonul agricol.

Superstiții despre vreme

Dacă nu e îngheț, e semn de mană în timpul anului. Dacă apa curgătoare e caldă, urmează ger năprasnic. Dacă nu vin ninsorile și viscolele, vor apărea la Paște. Dacă tună, vara vor fi furtuni cu grindină.

Despre luna februarie se spune în folclor că este o lună capricioasă și nemiloasă, pentru că temperaturile fluctuează de la o zi la alta; noaptea îngheață tot, ziua se dezgheață. Ar fi așa „răutăcioasă” din cauză că a primit mai puține zile față de celelalte luni ale anului.

Sărbători religioase importante

2 februarie. Întâmpinarea Domnului – prăznuirea are loc la 40 de zile după nașterea lui Hristos (Crăciun). Mântuitorul este dus la Templu de părinții lui „lumești”, Fecioara Maria și dreptul Iosif, pentru împlinirea Legii, care prevedea că orice întâi născut de parte bărbătească să fie afierosit (dedicat) lui Dumnezeu în a 40 a zi de la naștere. În acest moment se făcea și curățirea mamei.

Există obiceiul ca la 40 de zile după ce naște, mama creștină să ducă pruncul la biserică, și amândoi sunt binecuvântați în cadrul unui ritual specific.

În anul 494, papa Gelasiu a introdus această sărbătoare la Roma, înlocuind vechea sărbătoare păgână a Lupercaliilor de la începutul lunii februarie, când aveau loc procesiuni în jurul orașului, cu făclii aprinse, în cinstea zeului Pan, care era numit și Lupercus – ucigătorul lupilor sau ocrotitorul turmelor împotriva lupilor. Sărbătoarea s-a generalizat începând cu anul 534, când împăratul Justinian a schimbat data sărbătorii de la 14 februarie la 2 februarie (40 de zile de la 25 decembrie, noua dată a sărbătoririi Nașterii Domnului (sursă: crestinortodox.ro)

10 februarie. Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie. Sfântul Haralambie a trăit în secolul al II-lea; a fost episcop al cetății Magnezia din Asia Mică. Tămăduia oamenii și animalele fără să ceară plată și lumea l-a făcut sfânt. Se spune că e patronul ciumei – ținea ciuma legată și o slobozea numai când oamenii își pierdeau credința.

Tradiții și superstiții de Sfântul Haralambie

Înainte de răsăritul soarelui, femeile coc un colăcel, îl rup în patru bucăți pe care le aruncă în cele patru vânturi. Pentru protejarea vieții și a gospodăriei se stropesc grădinile și vitele cu apă sfințită; în această zi nu se înjugau boii.

Se face pomană pentru cei care nu au murit de „moarte bună”. Se duc la biserică grâu curat, colaci și colivă – boabele de grâu sfințite se dau vara la păsări, ca să nu le atingă boala; din colaci, oamenii mănâncă atunci când sunt bolnavi; pomii se ung pe tulpini cu colivă sfințită, să nu se usuce în timpul verii.

Se crede că dacă plouă în această zi, atunci ploaia va continua timp de 40 de zile.

Sărbătoarea se ține de cei care vor să aibă parte de cai buni, sănătoși, de cei care vor să nu le șchiopăteze vitele sau să le mănânce lupii; se ține și pentru câmpuri, să nu distrugă recoltele gândacii și viermii.

O tradiție românească veche (și uitată) se referă la „cămașa ciumei”, care era țesută din cânepă, conform unor ritualuri, și se presupunea că apără de molimă.

https://www.fotostefan.ro/camasa-ciumei-leac-pentru-molime-expozitie-la-mtr-bucuresti/?unapproved=142028&moderation-hash=94ff63e786b19ef3e11c560616aaee4c#comment-142028

24 februarie. Întâia și a două aflare a capului Sfântului Ioan Botezătorul.

Sărbători mai puțin importante (după cum sunt marcate în calendar) și tradiții

1 februarie. Sfântul Trifon (Trif Nebunul) e un sfânt care apăra viile și livezile de omizi, viermi, lăcuste și gândaci. Dimineața, oamenii mergeau la biserică și luau agheasmă făcută special și stropeau viile, livezile și grădinile. Femeile dau de pomană câte o strachină de mălai cu speranța că insectele vor mânca mălaiul și vor lăsa culturile. Erau și interdicții de la muncă pentru cei care voiau protecția sfântului.

Legenda spune că e numit Trif Nebunul pentru că a speriat-o pe Maica Domnului când aceasta mergea spre biserică la 40 de zile de la nașterea lui Isus.

2 februarie. Ziua Ursului. Târcolitul viilor. În Ziua Ursului vremea rece se confruntă cu cea caldă – oamenii puneau schimbarea vremii pe seama comportamentului ursului, numit Martin. Pentru a câștiga bunăvoința uriașului, oamenii așezau bucăți de carne sau vase cu miere pe potecile preferate de acesta. Se credea că puterea ursului putea fi transferată asupra oamenilor – mai ales asupra copiilor – dacă se ungeau în această zi cu grăsime de urs. Sperioșii erau tratați, tot azi, prin afumare cu păr smuls dintr-o blană de urs.

1-3 februarie. Martinii de Iarnă.

11 februarie. Sfântul Sfințit Mucenic Vlasie Episcopul. Vracii; Vlasii; Moarte de mucenici.

Sfântul Mucenic Vlasie a trăit pe vremea împăratului Dioclețian și a fost episcop în cetatea Sevastia. A avut viață fără prihană și a făcut numai fapte bune. A fost prigonit pentru credința în Hristos și s-a retras în pustie, unde a trăit în post și rugăciune. A fost trădat de un vânător, a fost prins și supus la cazne. Văzându-l în temniță, în suferință și plin de sânge, șapte femei și doi copii au îmbrățișat credința creștină, arătând multă râvnă în slăvirea lui Hristos. Pentru puterea credinței lor au fost decapitați toți, alături de sfânt, primind împreună cu acesta moarte de mucenici.

Tradiții și superstiții de Sfântul Vlasie

Sfântul este protectorul femeilor gravide.

Se întorc păsările migratoare, li se deschide ciocul și încep a cânta.

Sărbătoarea e respectată de agricultori – pentru prevenirea stricăciunilor aduse recoltelor de păsările pădurii. Cine a pierdut ceva sau cine vrea să nu rămână fără parale în pungă se roagă sfântului azi și își recuperează paguba. Rugăciunile adresate sfântului apără de boli și alte rele.

24 februarie. Dragobetele.

26 februarie. Sfântul Porfirie (Porfirie din Gaza). Sâmbăta morților - Moșii de iarnă.

Sfântul Porfirie s-a născut la Tesalonic, din părinți bogați. Era mare iubitor de oameni nevoiași. La vârsta de 25 de ani și-a împărțit averea săracilor și a ales drumul călugăriei; a trăit un timp într-o mânăstire din Egipt, după care a plecat la Ierusalim, unde i s-a dat în pază lemnul Crucii, apoi a fost trimis în Gaza, unde a reușit să distrugă mai multe altare păgâne, închinate zeilor romani, și în locul fiecărui altar dărâmat a pus să se ridice o biserică. A trecut la cele veșnice în anul 420.

Numele Porfirie este un foarte vechi nume grecesc, rar întâlnit astăzi, și s-ar traduce prin „cel născut în porfiră sau purpură”.

Sâmbăta morților. Se face pomenirea morților, pentru că Biserica nu vede în moarte sfârșitul existenței omului, ci îi numește „adormiți” pe cei trecuți în viața de dincolo (adică sunt într-o stare din care pot fi treziți); nu vorbește de trecere într-o stare de neființă ci de trecere dintr-un mod de existența în altul. Isus, când a ajuns la casa lui Iair a cărui fiică în vârstă de numai 12 ani murise, a spus: Nu plângeți, n-a murit, ci doarme. (Luca 8:52)

Moșii de Iarnă. Cuvântul „moși” vine de la „strămoși” și face referire la oamenii adormiți. Sărbătorile consacrate celor adormiți se numesc tot „moși”. Pe tot parcursul anului, în spațiul religios românesc există 20 de zile de Moși – exemple: Moșii de primăvară (Măcinici), Moșii de vară (sâmbăta dinaintea Rusaliilor), Moșii de toamnă (prima sâmbăta din noiembrie), Moșii de iarnă (sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului de sec de carne). Moșii nu au dată fixă.

Sărbătoare de la alții, adoptată și în România

14 februarie. Sfântul Valentin (la catolici). Ziua îndrăgostiților

Zile dedicate internațional

12 februarie: Ziua Darwin; ♦ 13 februarie: Ziua mondială a radioului (oficiala ONU din 2011); ♦ 15 februarie: Ziua internațională a demonstrațiilor pentru pace; Ziua bomboanelor de tip jeleuri; ♦ 16 februarie: Ziua înveselirii persoanelor morocănoase; ♦ 17 februarie: Ziua internațională a pisicii în Europa; Ziua actelor de bunătate; ♦ 19 februarie: Ziua ciocolatei cu mentă; ♦ 20 februarie: Ziua mondială a Justiției Sociale (oficiala ONU); ♦ 21 februarie: Ziua oficială a limbii materne; ♦ 22 februarie: Ziua internațională de susținere a victimelor crimelor (din 1990); ♦ 22 februarie: Ziua pisicii în Japonia; ♦ 26 februarie: Ziua spunerii basmelor.

Calendarul din ianuarie

În calendarul gregorian prima lună din an, ianuarie, are 31 de zile, fiind una dintre cele șapte luni care au 31 de zile. Luna începe cu aceeași zi din săptămână ca și octombrie într-un an de 365 de zile și ca lunile aprilie și iulie în an bisect.

Această lună a fost introdusă în calendarul roman în jurul anului 700 i.Hr. (până atunci anul avea zece luni). Denumirea în latină era Ianuarius, de la numele unui zeu roman, Ianus, zeitate cu două fețe: una îndreptată spre anul care se încheie și una spre anul care începe. În folclorul românesc luna ianuarie se numește Gerar. I.L.Caragiale scria despre ianuarie: Frigul pentru cei fără paltoane e cu 15 grade mai mare decât pentru cei impaltonati.

Superstiții despre vreme în ianuarie

Dacă nu e ger și zăpadă în ianuarie va fi ger și va fi zăpadă în martie și aprilie; dacă e ger , vara va fi secetoasă și călduroasă, iar dacă e timp frumos va fi vară ploioasă; dacă e pământul neacoperit și suflă vânturi calde e semn rău; dacă e moină în ianuarie va fi primăvară răcoroasă și vară călduroasă; dacă e cald în ianuarie, în timpul anului nu e semn de mană.

Sărbători religioase mai importante

1 ianuarie. În prima zi din luna sunt două sărbători:

prima: Tăierea împrejur cea după trup a Domnului - Mântuitorul Hristos a primit aceasta pentru a împlini și desăvârși rânduiala Legii Vechi, astfel încât să pună în loc tăierea împrejur cea după Duh, a inimii.

și a doua: Sfântul Ierarh Vasile cel Mare (Anul Nou) – Sfântul Vasile cel Mare a trăit pe vremea împăratului Valens, când Biserica era tare prigonită de necredința lui Arie. A apărat cu toată puterea dreapta credință și a îndrăznit să mustre chiar în față pe împăratul Valens, căzut și el în erezia lui Arie. A întrecut în știință pe cei din timpul său și pe cei din vechime, căci învățase toată filozofia și toate științele din vremea aceea. Apoi, a fost sfințit arhiereu al Arhiepiscopiei din Cezareea Capadociei.

A lovit în credințele ereticilor, a dat învățături și îndemnuri pentru buna întocmire a vieții de zi cu zi, a luminat tainele cele adânci ale făpturii, a învățat pe toți și-a ajutat pe săraci, pe bolnavi și pe bătrâni, în așezământul său vestit, numit Vasiliada.

Sfântul Vasile cel Mare a trecut către Domnul în anul 379, când nu împlinise încă 50 de ani.

Această zi a Sfântului Vasile este o zi cu rădăcini în marea sărbătoare a Crăciunului, fiind denumită și Crăciunul Mic sau Fratele Crăciunului. În tradiția populară, sfântul apare ca unul dintre sfinții care au făcut minunile cele mai mari, fiind păzitor de duhuri rele.

Superstiții de Sfântul Vasile

Se spune că rugăciunile Sfântului Vasile scot duhurile rele și necurate din oameni.

Primul musafir care intră în casă e bine să fie bărbat; cum e musafirul așa va fi și anul gazdei: sărac sau bogat. Se zice că e bine să se bea mult vin în această zi – cât vin va bea omul în această zi atâta sânge va avea în obraz în timpul anului (prea mult vin strică – dar ce știu eu?)

E bine ca oamenii să fie îmbrăcați cu haine frumoase sau noi în ziua de Anul Nou pentru că acum toate se înnoiesc și astfel va merge din plin și omului, tot anul, având parte de sănătate, bucurie și noroc.

Copii merg cu sorcova de Sfântul Vasile și urează celor apropiați sănătate și putere de muncă și primesc în schimb dulciuri, fructe și colaci.

Dacă noaptea de Sfântul Vasile e „lină și senină” înseamnă că anul va fi unul bun.

Se zice că cel care atinge un miel în această zi va avea parte de noroc și bogăție.

5 ianuarie. Ajunul Bobotezei – pentru a fi sănătoși, norocoși, feriți de necazuri, unii oameni țin post negru și tot post negru țin fetele care speră să se mărite.

Preotul se duce prin gospodării cu Iordanul, sfințind casele și oamenii.

Tradiții și superstiții în Ajun de Bobotează

În această noapte se deschid cerurile – celui care vede acest lucru îi vor fi împlinite toate dorințele.

Se fac predicții meteorologice: dacă preotului îi scârțâie zăpada sub tălpi va fi an bogat și rodnic; în ce direcție va stropi preotul cu busuiocul înmuiat în agheasmă de acolo vor veni ploile peste an; dacă de dimineață e brumă pe pomi, vor fi poame multe și bune; dacă picură din streașină, va fi vară ploioasă.

Se ghicește viitorul, se fac farmece și descântece pentru dragoste – pentru a-și vedea ursitul, în vis, fetele luau de la preot o crenguță de busuioc și-l puneau noaptea sub pernă sau își legau de inelar, cu mătase roșie, un fir de busuioc sfințit; fata nemăritată care aluneca pe gheață în această zi urma să se mărite în anul acela.

Cine strănuta în ziua de ajun de Bobotează avea noroc tot anul.

Se zice că, din cauza gerului, în această noapte ouăle de corb crapă și ies puii, încercând să zboare.

6 ianuarie. Botezul Domnului (Boboteaza). Sărbătoarea reprezintă botezul în apa Iordanului a lui Isus, de proorocul Ioan Botezătorul.

După botezul lui Hristos cerurile s-au deschis, Duhul lui Dumnezeu S-a coborât în chip de porumbel și a stat peste Isus, iar Tatăl a mărturisit: "Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit!".Astfel, botezul primit de Hristos are și un alt scop: Epifania – arătarea Sfintei Treimi- moment în care El avea să fie descoperit lui Ioan și prin acesta, lui Israel, ca Fiul lui Dumnezeu și ca Mesia.

Tradiții și superstiții de Bobotează

Preoții sfințesc apele. Lângă apă se face Agheasma mare, din care oamenii iau și își stropesc casele și vitele, păstrând restul în sticle, pentru leac.

În localitățile așezate pe maluri de ape preotul aruncă o cruce în apa înghețată și tinerii se întrec să o aducă la mal – cel care va reuși va avea parte numai de bine; se spune că toți cei care se aruncă în apă în această zi vor fi feriți de toate bolile; când preotul aruncă în apă crucea se zice că dracii ies și fug pe câmp, dar numai lupii îi pot vedea. Dacă este frig se pregătește o cruce de gheață, pentru a marca locul slujbei și, la sfârșit, preotul aruncă în apă o cruce de lemn.

Se mai practică afumarea grajdurilor și a vitelor pentru alungarea duhurilor rele din acestea, aprinderea focurilor pe câmp sau colindele însoțite de tot felul de strigături și zgomote - tinerii merg pe la casele oamenilor și le colindă animalelor pentru sănătate și rod.

Creștinii trebuie să mănânce grâu fiert și să bea vin roșu, numai după ce au ținut post negru și după ce preotul le-a sfințit casa – are rol de curățire și îndepărtare a răului.

Cei necăsătoriți, dacă se împiedică și cad pe gheață în această zi e semn sigur că se vor căsători în acel an.

Nu e voie să spele rufele timp de 8 zile, pentru a nu spurca apele abia sfințite.

Dacă în ziua de Bobotează vremea e frumoasă, anul va fi bogat în pâine și pește.

Dacă e ger mare („gerul Bobotezei”) e semn de belșug pentru tot anul.

Boboteaza mai este denumită și Sărbătoarea Iordanului și este o sărbătoare dedicată purificării apelor și a naturii.

7 ianuarie. Două sărbători sunt și în această zi: una este Soborul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului, iar a doua este Crăciunul pe stil vechi.

Sfântul Ioan Botezătorul a avut menirea de a pregăti poporul pentru primirea lui Mesia și de a-L descoperi și a-L face cunoscut lui Israel.

Tradiții și superstiții de Sfântul Ioan Botezătorul

Sfântul e protectorul pruncilor – îi ferește de rele și are grijă să nu moară nebotezați.

Pentru protecția împotriva bolilor în noul an se practică stropitul cu apă sau cu zăpadă.

În dimineața acestei zile fiecare om ar trebui stropit cu agheasmă, pentru a fi ferit de boli tot anul.

Un vechi obicei – numit Iordănitul – se referă la o petrecere a nevestelor – acestea se adună la una dintre ele acasă, aduc alimente și băutură, apoi petrec până dimineața („se iordănesc”).

Iordăneala este un obicei care mai poate fi întâlnit: mai mulți tineri se trezesc de dimineață, merg la biserică și iau agheasmă iar după terminarea slujbei stropesc fiecare om care iese din biserică, urându-i sănătate și fericire – „iordăniții” le oferă în schimb bani, cu care aceștia chefuiesc în noaptea de Sfântul Ioan.

Udatul „Ioanilor” e o tradiție întâlnită în Transilvania și Bucovina. În Bucovina, la porțile tuturor celor cu prenumele Ioan/Ion etc. se pune un brad împodobit, iar „Ioanii” dau o petrecere cu lăutari. În Transilvania, „Ioanii” sunt purtați cu mare alai prin sat până la rău, unde sunt botezați sau purificați.

După Sfântul Ioan „se botează gerul” – frigul se înmoaie și începe să se facă mai cald.

Crăciunul pe stil vechi

„Pe stil vechi” se referă la calendarul Iulian, care e decalat cu 13 zile față de calendarul oficial (Gregorian).

În Banat, în Ajunul Crăciunului, se duce la biserică o buturugă de stejar, tăiată din pădure înainte de răsăritul soarelui (în chiar acea dimineața); buturuga e dusă de cel mai bătrân om din sat și sfințită de preot apoi, seara, se dă foc la buturugă și oamenii se strâng în jurul focului, cântă colinde, beau vin și țuică. Buturuga simbolizează credința în mai mulți zei vechi – zeul soarelui, al focului – dar și căldura pentru Pruncul Sfânt.

Tradiția spune că membrii familiei trebuie să mănânce pe jos, pe așternut de paie sau fân. Un alt obicei arată că, înainte de a se așeza la masă se leagă picioarele acesteia cu lanțuri – pentru alungarea relelor din casă și din ogradă. La masa de Crăciun nu trebuie să lipsească mâncăruri precum haladeț (piftie specială care se servește cu hrean, răcitură lipovenească), tăiței fierți în supă de pasăre (lapșă), sărmăluțe în foi de varză sau viță-de-vie, pește, cozonaci cu nucă sau colțunași cu brânză (vareniki), prăjitura tradițională din foi de aluat fraged, cu multă nucă, în care ascund o monedă – cine găsește bănuțul va fi sănătos și fericit tot anul.

Imediat după masă sosesc colindătorii, care cântă în casă în fața icoanei.

30 ianuarie. Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur.

Spre sfârșitul secolului al XI-lea, la Constantinopol s-a iscat o mare dispută legată de cei trei ierarhi, oamenii întrebându-se care dintre ei este mai mare. După câțiva ani de la declanșarea neînțelegerilor, cei trei sfinți au început să i se arate aievea, unul câte unul, episcopului Evhaitelor, Sfântul Ioan Mauropous. În cele din urmă, în anul 1084, într-o vedenie, fericitului i-au apărut cei trei sfinți împreună – sfinții lucrează cu Dumnezeu și între ei. I-au spus atunci sfântului să le facă praznic tuturor în aceeași zi pentru că în fața lui Dumnezeu ei sunt egali și nu vor ca oamenii să se certe pentru deoarece și în viață și după moarte, scopul lor a fost și este să împace pe oameni, să aducă pace și unire în lume. Sfântul le-a ascultat sfatul și prăznuindu-i pe toți trei în aceeași s-au stins și disputele, lumea unindu-se pentru a-i sărbători împreună.

Tradiții și superstiții de sărbătoarea Trei Ierarhi

Se zice că în această zi se schimbă vremea – dacă streșinile curg va fi primăvară friguroasă; dacă e ger va fi vară călduroasă. Se spune că încolțește sub zăpadă grâul rămas neîncolțit de cu toamnă.

Tinerele fete se roagă să aibă o căsnicie fericită.

În această zi e bine a se dea de pomană o lumânare – pentru ca viața întreagă să fie plină de lumină. Se face colivă, se sfințește la biserică și se împarte oamenilor sărmani. Se fac și praznice de pomenire a celor morți.

Celui care va lucra în această zi îi va merge rău „în cele ale casei”.

Sărbători religioase care țin mai mult de tradiție

16 ianuarie. Sânpetrul Lupilor (Cinstirea lupului). Sărbătoarea este considerată „miezul iernii”, momentul în care începe să se înmoaie gerul și se fac pregătirile pentru muncile de primăvară.

O legendă spune că la începutul lumii câinii și lupii umblau împreună. Când diavolul a vrut să-i ațâțe împotriva lui Dumnezeu câinii au refuzat – de atunci, câinii au rămas ființele lui Dumnezeu și lupii ai diavolului.

Tradiții și superstiții de Sânpetrul Lupilor

Sărbătoarea se ține pentru ca lupul să nu facă pagubă în gospodării, iar oamenii să fie feriți de boli și arsuri.

Nu se coase, nu se pieptănă, nu se împrumută și nu se dă din casă. Femeile nu lucrează lână pentru ca lupii să nu le mănânce oile. Oamenii se feresc să numească lupul în această zi pentru a nu-l invoca; nu se scoate gunoiul sau cenușa din casă pentru ca lupii să nu se înmulțească.

Carne nu se mănâncă în această zi, ci plăcinte - cine nu mănâncă plăcinte se rătăcește în călătorii.

29.01 până în 31.01 (sau 25/29.01 - 02.02 în unele părți din țară): Filipii de iarnă.

Sărbătoarea e dedicată lupilor, și trebuie cinstită de cei care nu vor să aibă pagube din cauza lupilor. Sărbătoarea era ținută cu sfințenie de oamenii de la sate, mai ales de ciobani și de cei care aveau gospodării cu multe animale.

Tradiții și superstiții de Filipii de iarnă

Rufele trebuiau spălate cu apă clocotită, pentru că așa opăreau gura lupului. Femeile nu-și spălau părul în această zi, nici nu coseau și nici nu țeseau. Cei care ciopleau lemnul respectau și ei această sărbătoare, pentru a avea de lucru tot anul. Cine nu respecta Filipii avea recolta slabă, iar păsările lor ar fi fost atacate de răpitoare. La casele unde erau multe animale trebuia legată o secure sau un topor lângă coșul de fum pentru ca lupii să nu se apropie.

Despre vreme:

Dacă în perioada dedicată Filipilor de iarnă e lună plină anul va fi rodnic și bogat; dacă e ger și nu plouă sau ninge februarie va fi o lună umedă și ploioasă; dacă e senin atunci vara va fi frumoasă și câmpurile vor da rod bogat.

Zile dedicate național și internațional

1 ianuarie: Ziua mondială a păcii (Biserica catolică); Ziua mondială a familiei (ONU, din 1993); ♦ 3 ianuarie: Ziua somnului (amuzament); ♦ 5 ianuarie: Ziua păsărilor; ♦ 6 ianuarie: Ziua mondială a orfanilor din război; ♦ 7 ianuarie: Crăciunul în calendarul iulian; Ziua pietrelor vechi; ♦ 11 ianuarie: Ziua mondială a rezervațiilor naturale; ♦ 13 ianuarie: Ziua îndeplinirii visurilor; ♦ 14 ianuarie: Anul Nou în calendarul iulian; Ziua amenajării casei; ♦ 15 ianuarie: Ziua culturii naționale (comemorarea poetului Mihai Eminescu); ♦ 16 ianuarie: Ziua statului degeaba; ♦ 18 ianuarie: Ziua vocabularului; ♦ 19 ianuarie: Ziua mondială a religiei; ♦ 20 ianuarie: Ziua aprecierii veverițelor (din 2001); ♦ 23 ianuarie: Ziua scrisului de mână; ♦ 24 ianuarie: Ziua Principatelor Române (din 1895); Ziua complimentelor; ♦ 25 ianuarie: Ziua persoanelor rebele (opunerii față de ideile celorlalți); ♦ 26 ianuarie: Ziua internațională a vămilor; ♦ 27 ianuarie: Ziua comemorării victimelor Holocaustului (ONU, din 2005); ♦ 28 ianuarie: Ziua internațională de mobilizare împotriva războiului nuclear (din 1985); ♦ 29 ianuarie: Ziua puzzle-urilor; Ziua internațională a automobilului (din 1770); ♦ 30 ianuarie: Ziua internațională pentru non-violență în școală; ♦ 31 ianuarie: Ziua „de-a-ndoaselea” (mersul înapoi, îmbrăcării hainelor pe dos, a vorbitului/scrisului în sens invers etc.)