Să gândim la cele ale Domnului, ca să se bucure de-a pururea sufletul

Elinii se duc în depărtate călătorii şi trec mări, ca să înveţe carte, iar noi nu avem trebuinţă a ne duce pentru Împărăţia cerurilor nici peste mări a trece, pentru fapta bună; căci Domnul a zis: Împărăţia cerurilor este înăuntrul vostru. Deci, fapta cea bună are trebuinţă de singură voinţa voastră, fiindcă în noi este şi din noi se alcătuieşte; pentru că sufletul fiind după fire nematerial, aşa se alcătuieşte şi fapta bună. Ea, după cum s-a făcut, aşa rămâne, dacă s-a făcut bine şi drept.

Pentru aceasta Isus al lui Navi, poruncind poporului, a zis: Îndreptaţi-vă inimile voastre către Domnul Dumnezeul lui Israil. Iar Ioan a zis: Drepte faceţi cărările voastre. Pentru că, a fi drept sufletul, aceasta este nematerialitatea lui după fire, cum s-a zidit; şi iarăşi, când se abate şi în răzvrătire vine, atunci se zice răutatea sufletului.

Deci, nu este greu lucru: că de vom rămâne după cum ne-am făcut, atunci suntem în faptă bună; iar dacă vom gândi cele rele, ca nişte răi vom fi judecaţi. Dacă din afară ar fi trebuit a câştiga lucrul, greu cu adevărat ar fi fost; iar dacă este în noi, să ne păzim pe noi înşine de gândurile cele întinate, şi luând sufletul ca pe un amanet, să-l păzim Domnului; ca şi El să-şi cunoască făptura Sa, fiind aşa precum l-a făcut. Apoi aşa să ne fie nevoinţa, ca să nu ne tiranizeze mânia, nici să ne stăpânească pofta, căci scris este: Mânia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu, iar pofta zămislindu-se, naşte păcatul şi păcatul săvârşindu-se, naşte moarte.

Astfel petrecând noi, să ne trezim cu întemeiere şi, după cum este scris, să ne păzim inima noastră cu toată străjuirea

***

Soarele să nu apună întru mânia voastră. Şi aceasta de obşte s-o socotească, că nu numai întru mânie, ci nici într-un alt păcat al nostru soarele să nu apună. Căci este lucru bun şi de nevoie, ca nici soarele pentru răutatea zilei, nici luna pentru păcatul de noapte, sau chiar de aducerea aminte să ne pârască pe noi. Deci ca să se facă de noi binele acesta, drept este a auzi pe Apostolul care zice: Pe voi judecaţi-vă şi ispitiţi-vă.

Deci, în fiecare zi să ia seama fiecare la faptele sale, cele de zi şi cele de noapte. Şi dacă au păcătuit, să înceteze, iar dacă n-au păcătuit să nu se fălească, ci să petreacă întru bunătate; şi să nu se lenevească, nici să osândească pe aproapele său, nici să se laude pe sine, precum a zis fericitul Apostol Pavel: Până când va veni Domnul, Care vede toate cele ascunse. Căci de multe ori cele ce greşim uităm şi noi nu ştim, iar Domnul cunoaşte toate.

Lui dând judecata, unii împreună cu alţii să pătimim şi unii altora sarcinile să le purtăm; pe noi înşine să ne judecăm şi acelea de care suntem lipsiţi, să ne sârguim a le împlini. Şi să vă fie şi aceasta spre întemeiere, de a nu păcătui, ca fiecare să însemnăm şi să scriem faptele şi mişcările sufletului nostru, ca şi cum am vrea să le vestim unii altora. Căci negreşit, ruşinîndu-ne a fi cunoscute, vom înceta a păcătui şi chiar de a ne aduce aminte de vreun lucru rău. Cine voieşte a se vătăma, păcătuind? Sau cine, după ce a păcătuit, nu minte, voind a se tăinui?

Deci, dacă ne-am vedea unii pe alţii, n-am putea să păcătuim. Aşa dacă am vrea să vestim unii altora gândurile şi le-am scrie, mai mult ne-am păzi de gândurile cele întinate, ruşinîndu-ne a fi cunoscute. Deci, fie-ne nouă pustnicilor scrisoarea în loc de ochi, ca ruşinîndu-ne de a le scrie şi de a fi văzuţi, nici să nu gândim cele rele. Şi aşa închinându-ne, vom putea robi trupul şi a plăcea lui Dumnezeu, iar meşteşugirile vrăjmaşului a le călca".

***

Odată a bătut oarecine în mânăstire la uşa mea, şi ieşind, am văzut pe cineva arătându-se lung şi foarte înalt. Apoi întrebându-l: "Cine eşti tu?" El răspunse: "Eu sunt, satana". Eu îi zisei: "Dar ce cauţi aici?". Zis-a acela: "Pentru ce mă prihănesc în zadar monahii şi toţi ceilalţi creştini? Pentru ce mă blestemă în tot ceasul?". Eu, zicându-i: "Pentru ce şi tu îi superi pe dânşii?" El a zis: "Nu sunt eu care îi supăr pe dânşii, ci ei se tulbură pe sineşi; căci eu am slăbit. Au n-ai citit că săbiile vrăjmaşului au lipsit până în sfârşit şi cetăţile lui i-au surpat? Nu mai am loc, nici în pustie, nici în cetate, pretutindeni au venit creştini; chiar şi pustia asta s-a umplut de monahi. Deci, ei pe sine păzească-se, şi să nu mă mai blesteme în zadar".

Atunci, minunându-mă eu de darul Domnului, am zis către dânsul: "De-a pururea fiind mincinos şi niciodată spunând adevărul, acum chiar nevrând, ai spus adevărat; căci Hristos după ce a venit, te-a făcut neputincios şi surpîndu-te, te-a gonit". Iar acela, auzind numele Mântuitorului şi nesuferind aceasta, s-a făcut nevăzut; deci, dacă diavolul însuşi mărturiseşte că nimic nu poate, noi suntem datori a-l defăima şi pe dânsul şi pe slugile lui.

Iată cum vrăjmaşul, împreună cu câinii săi, are atâtea viclenii, iar noi învăţându-ne neputinţa lor, putem a-i defăima cu chipul acesta. Să nu cădem cu cugetul, nici să gândim la temere, nici să închipuim întru noi frica, zicând: că nu cumva venind diavolul să ne răstoarne; că nu cumva fără veste sosind să ne tulbure. Nicidecum să nu gândim unele ca acestea, nici să ne întristăm, ca şi cum am pieri; ci mai vârtos să îndrăznim şi să ne bucurăm de-a pururea ca nişte mântuiţi şi să socotim cu sufletul că Domnul este cu noi şi că El i-a biruit şi i-a ruşinat pe dânşii. Să gândim de-a pururea că fiind cu noi Domnul, vrăjmaşii nimic nu ne vor face. Căci venind ei, cum ne vor afla, în acelaşi fel se fac şi ei către noi şi după cugetele ce se află întru noi, aşa şi ei aduc nălucirile. 

Deci, dacă ne vor afla temându-ne şi tulburându-ne, îndată şi ei ca nişte tâlhari aflând loc nestrăjuit, intră la noi şi ne înfricoşează. Dacă ne văd înfricoşându-ne, mai mare fac temerea întru năluciri şi întru îngroziri; atunci printr-acestea se munceşte ticălosul suflet. 

Dacă ne vom afla bucurându-ne şi gândind ale Domnului, şi socotind că toate sunt în mâna Lui şi că nu poate nimic diavolul asupra creştinilor, ştiind că nicidecum n-are stăpânire asupra cuiva, atunci, văzând ei sufletul întemeiat cu nişte gânduri ca acestea, se întorc ruşinaţi. Astfel vrăjmaşul, văzându-l pe Iov îngrădit, s-a dus de la dânsul; iar pe Iuda vânzătorul, aflându-l lipsit de acestea, l-a robit.

Drept aceea, dacă voim a defăima pe vrăjmaşul de-a pururea, să gândim la cele ale Domnului, ca să se bucure de-a pururea sufletul cu nădejdea; atunci vom vedea ca nişte fum jucăriile diavolilor şi mai ales îi vom vedea pe ei fugind, decât gonind pe alţii. Căci ei sunt, după cum am zis mai înainte, foarte fricoşi, aşteptând de-a pururea focul cel pregătit lor. Încă şi acest semn să aveţi spre neînfricoşare împotriva lor, adică, când vreo nălucire vi s-ar face, să nu cădeţi mai înainte în frică, ci îndrăznind, întrebaţi întâi: "Ce este? Cine eşti tu şi de unde vii?".

Şi dacă va fi arătarea sfinţilor, deplin te va adeveri pe tine, iar frica ta întru bucurie se va preface; iar dacă va fi diavolească, îndată se va slăbi, văzând cugetul întărit. Căci este semn al netulburării a întreba aşa: "Cine eşti şi de unde vii?". Aşa întrebând Isus al lui Navi, s-a învăţat; iar vrăjmaşul nu s-a tăinuit de Daniil cel ce l-a întrebat".

(Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, Viaţa)

Joia mămicilor: Atenția și grija, un tip de relație între frați

Încă din luna iunie a anului trecut joia dimineață am o întâlnire specială: ”Clubul mămicilor”.
Mămici de prunci mai mari sau mai mici ne adunăm în biserică să împărtășim bucurii și dureri, griji, îndoieli sau speranțe cu privire la creșterea copiilor și la familie, pornind de la situațiile și momentele de viață prin care trecem.
Pe lângă subiectele concrete și personale pe care le discutăm, întâlnirile de joi propun și niște teme de gândire, scurte întrebări.
Și pentru că au această ritmicitate săptămânală, m-am gândit să le postez și pe blog, iar dacă vă inspiră, vă urez bun venit în clubul nostru! M-aș bucura să-mi împărtășiți și mie gândurile voastre.

Versetul zilei:

“Învaţă-ne să socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înţelepciune.” (Ps. 89, 14)

• Ce imi spune acest verset?
• Cum imi indrept inima spre intelepciune?
• Ce inseamna sa-mi socotesc bine zilele mele?

Situația de azi:

"Ca parinte, desi imi iubesc si vreau sa-mi mangai copiii, incerc sa dau un pas inapoi in asa fel incat ei sa se poata mangaia unii pe altii. Acest lucru le permite sa aiba o relatie a da/a primi in asa fel incat sa-si dezvolte o apropiere pe viata."
***
Calvin de 4 ani o loveste din greseala pe sora lui, Maya, de 6 luni, intr-un moment de exuberanta. Carla, mamica lor, isi infraneaza impulsul de a se repezi sa linisteasca bebelusul care plangea. In loc de asta, ii spune lui Calvin sa incerce impacarea surorii mai mici. Cateva momente mai tarziu, Maya ii zambea fratiorului ei.
In aceasta experienta, Carla l-a orientat pe Calvin sa se observe si ca persoana atenta, compasiva, nu doar ca generator de probleme. Iar Maya a putut sa-si perceapa fratele ca pe o persoana atenta si grijulie.

• M-am gandit vreodata la o asemenea abordare? Am aplicat-o? Ce parere am despre ea?
• Daca e o perspectiva noua, cum o percep? 

Vă doresc o zi senina

12 atitudini sfințitoare pentru o soție: ”să fie cumpătate...”

Luna Ianuarie a anului 2014 este dedicată, după cum spuneam aici, observării trăsăturilor întâlnite în Epistola către Tit a Sf. Ap. Pavel în ce privește atitudinea soției față de soț:

”să fie cumpătate, curate, gospodine, bune, plecate bărbaţilor lor, ca să nu fie defăimat cuvântul lui Dumnezeu” (Tit 2, 5)

Cumpătarea e o calitate de dorit pentru oricine. Pentru că o viață cumpătată înseamnă o viață simplă, în care fiecare lucru are locul său și timpul său. Practic, cumpătarea este o premisă a fericirii. Omul cumpătat se bucură de ceea ce are, prețuiește fiecare zi ca dar de la Dumnezeu în care el toate le face spre slava Lui.
O femeie cumpătată este înțeleaptă. În imprevizibilul vieții, ea are o perspectivă intențională. Își cunoaște scopul și rostul pe acest pământ și trăiește în consecință.
Într-o familie creștin-ortodoxă, ca femeie și stăpână a casei, pot exista scăpări între două extreme. Extrema ”Martei” și extrema ”Mariei” (Luca 10, 38-42)
Gestionarea casei este fără îndoială foarte importantă. Dar dacă, la fel ca Marta, uităm de Dumnezeu și nu ne gândim la prezența Lui, atunci ratăm un lucru foarte important, deși am putea zice că facem un lucru bun, care ni s-a cerut, iată, prin Scriptură.
Dar există și ispita de a cădea în extrema Mariei, cum spuneam mai sus. Deși poate nu e corectă exprimarea, întrucât, cum vedem în Evanghelie, Maria ”partea cea bună și-a ales” și o abordare corectă, în Duh, a atitudinii Mariei nu ne va împinge spre neglijarea îndatoririlor casnice. Totuși, mă voi referi aici la o perspectivă greșită care poate face o tânără soție, ori o soție mai în vârstă dar care ajunge la credință mai târziu, să ajungă să considere treburile casnice mai puțin importante.
(Mai ales dacă a primit în familia de origine o ideea că treburile casnice sunt înjositoare sau o corvoadă pe care femeia o duce ca pe o pedeapsă.) Această soție, interpretând greșit lauda Mântuitorului față de Maria, își va umple tot timpul cu lecturi, canoane și alte ocupații ”duhovnicești” în detrimentul sarcinilor casnice.

Sf. Teofan Zăvorâtul îndeamnă femeile căsătorite:

”Sunteţi soţie, sunteţi mamă, sunteţi stăpână a casei. Toate îndatoririle soţiei, mamei, stăpânei casei sunt înfăţişate în scrierile sfinţilor Apostoli. Cercetaţi-le si apucaţi-vă să le împliniţi cu conştiinciozitate, fiindcă este îndoielnic că mântuirea se poate rândui fără împlinirea îndatoririlor pe care ni le impun poziţia socială şi ocupaţia noastră. Acestea sunt de la Dumnezeu şi se pot întoarce ori spre
plăcerea Lui, dacă sunt împlinite cu credincioşie, ori spre jignirea Lui, de nu sunt împlinite. Sunteţi soţie, mamă, stăpână a casei, în datoriile legate de aceasta stă mântuirea Dumneavoastră.”

Iar Sf. Ioan Gură de Aur spune că:

”atunci când cele pământești (materiale) sunt bine întocmite, şi cele duhovniceşti vor merge bine; altfel, şi acelea se vor vătăma. Căci femeia gospodină va fi şi iconoamă. O asemenea femeie nu se va ocupa nici cu desfătările, nici cu ieşirile de-acasă, fără nici un rost, şi nici cu altceva de acest fel.”

Am învățat de la femeile din copilăria mea că într-o casă treburile casnice nu se termină niciodată. O gospodină întotdeauna găsește câte ceva de făcut. Am ajuns la propria casă, cu propria familie și pot da mărturie că așa este. Și totuși, având acest lucru în minte, pot spune că într-o casă bine gestionată o femeie poate avea timp pentru toate.

Și ca să nu lungesc vorba, cum va reuși o femeie să îndeplinească toate acestea?
Simplu: urmând trei pași.
Mai întâi, să observe că oricât se chinuie, nu reușește să fie femeia care își dorește să fie, de dragul lui Dumnezeu și al soțului.
Apoi, să creadă că Domnul o poate ajuta în acestea.
În cele din urmă, să-L cheme pe El și să se lase în voia Lui în plinirea a toate.

Când o femeie vrea să le facă singură pe toate, ușor poate ajunge la deznădejde. Dar, chemându-L pe Domnul la tot pasul, Acesta vine cu puterea Lui și ne împlinește și rugăciunea și lucrarea în gospodărie. Sf. Pavel spune:

”harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi ... să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; și să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus” (Tit 2, 11-13)

În gospodărie, acest cuvânt, ”toate”, despre care vorbeam mai sus, nu va mai cuprinde întreaga listă de treburi gospodărești care să fie eventual făcute și deodată, spre crisparea și deznădejdea unei femei, în vederea atingerii unei perfecțiuni neomenești.

Cumpătarea se referă și la gestionarea timpului acordat activităților. O soție cumpătată își va face în așa fel programul încât viața sa să poată fi trăită eficient în toate rolurile pe care le are ca femeie, fiică a lui Dumnezeu, soție, mamă, prietenă, fiică, angajată, enoriașă a unei parohii etc.
Cumpătarea se referă la înțelegerea față de sine și față de cei din jur, de limitele fiecăruia.
Cumpătarea se referă la atenția pe care o acordă o femeie, pe rând, ei înseși, celorlalți și, bineînțeles, fiecărui lucru pe care îl face. Câte unul o dată.
Cumpătarea se referă la recunoștința pentru fiecare clipă, pentru fiecare lucru pe care pune mâna, pentru tot ceea ce o înconjoară.
Și nu mai e ea cea care va face, ci harul Lui, care, pogorându-se, aduce pacea și luminarea, încrederea și bucuria de a fi cu El, în El, în toate lucrurile vieții.
Vă doresc seninătate în Domnul

Mami, eu cresc, tu ce faci?

Expunerea diac. Sorin Mihalache de la Conferinţa "Ai copil" din 27 nov 2o12

27 nov 2012 Ai copil diac Sorin Mihalache despre atentie from Cristina Sturzu on Vimeo.

Serile Talpalari, despre atenţie

23 oct 2o12 invitat - diac. Sorin Mihalache