Sf Isaac Sirul: „Rugăciunea este o bucurie ce înalţă mulţumiri”

Photo by Sami Takarautio on Unsplash

Nimeni nu-şi poate simţi slăbiciunea sa de nu va fi lăsat puţin să fie încercat prin cele ce aduc durere fie trupului, fie sufletului. Căci atunci, asemuind slăbiciunea sa cu ajutorul lui Dumnezeu, va cunoaşte mărimea Acestuia. Şi iarăşi, cînd va vedea mulţimea meşteşugirilor lui şi paza şi înfrînarea sa, şi acoperămîntul şi îngrădirea sufletului său, prin care a nădăjduit să afle încredere prin sine şi n-a dobîndit-o şi vede că inima lui nu are linişte din partea fricii şi tremuratului, va înţelege şi va cunoaşte că această frică îi arată că este lipsit de altcineva care să-l ajute. Căci inima dă mărturie prin frica ce o apasă şi o războieşte înăuntru, că-i lipseşte cineva. Şi de aceea inima se mustră pe sine, neputîndu-se sălăşlui întru încredere.
Căci ajutorul lui Dumnezeu este, zice, cel ce mîntuieşte. Iar cînd cineva cunoaşte că este lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, face multe rugăciuni şi cu cît le înmulţeşte pe acestea, cu atît se smereşte mai mult în inima sa. Căci nimeni, rugîndu-se şi cerînd, nu poate să nu se smerească. Iar «inima zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi» (Ps. 50, 19). Deci pînă nu se va smeri inima, nu se poate opri din împrăştiere. Căci smerenia adună inima. Iar cînd omul se smereşte, îndată îl înconjoară mila şi atunci inima simte ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că află o putere de încredere ce se mişcă în ea. Iar cînd omul simte ajutorul dumnezeiesc, că e de faţă ajutîndu-l, inima lui se umple îndată de credinţă şi  înţelege prin aceasta că rugăciunea îi este mijlocul prin care găseşte ajutor şi izvor de mîntuire şi vistierie de încredere şi liman izbăvitor de vijelie şi lumină celor din întuneric şi sprijin celor slabi şi acoperămînt în vremea încercărilor şi ajutor în ascuţişul bolilor şi pavăză izbăvitoare în război şi săgeată ascuţită împotriva vrăjmaşilor şi, simplu grăind, că toată mulţimea acestor bunătăţi îşi află intrarea în el prin rugăciune. Şi de aceea se desfătează de acum în rugăciunea credinţei.
Iar inima lui se luminează de încredere şi nu mai rămîne în împietrirea de mai înainte şi în simpla grăire a gurii. Şi cînd le cunoaşte acestea astfel, dobîndeşte rugăciunea în suflet ca pe o comoară. Şi de multă veselie, chipul rugăciunii lui se schimbă în glas de mulţumire. Acesta este înţelesul cuvîntului spus de cel ce a rînduit fiecăruia dintre lucruri chipul lui, că «rugăciunea este o bucurie ce înalţă mulţumiri»” (Sf. Isaac Sirul)

Un gând la vreme de tulburare

În Filocalia 2 ne întâlnim cu Sf. Maxim Mărturisitorul (sec. al VII-lea). Se pune de multe ori accentul pe faptul că a murit ca simplu monah (fără a fi preot adică), ceea ce poate duce cu gândul, dacă nu știm mai multe despre el, la simplitate intelectuală: Cum, un simplu monah, a știut să se lupte pentru afirmarea dreptei credințe?!?! (era în perioada ereziei monotelite, care afirma că Hristos are o singură lucrare și voință). E bine de știut însă că Sf. Maxim a fost nobil, cu educație aleasă, având în tinerețe funcția de prim-secretar la curtea împăratului. Intrând în monahism, era bun prieten al patriarhului Sofronie al Ierusalimului și al papei Martin de la Roma (erau în perioada dinaintea schismei de la 1054), iar lupta împotriva monotelismului au dus-o împreună la început, până la moartea patriarhului Sofronie, după care au rămas sf. Maxim și papa Martin (alături de alți preoți și monahi). După mai multe condamnări și exilări, sfântului Maxim i se tăia limba și mâna dreaptă, pentru a nu mai mărturisi dreapta credință (de aici și supranumele de Mărturisitorul). Pr. Stăniloae spune că „se adeveri din nou că fiecare părticică din dogmele Bisericii s-a impus prin sângele celor ce au fost gata să-și dea viața pentru mărturisirea ei, fiind o chestiune de viață, nu o speculație teoretică”.
Filocalia 2 începe cu scrierea Sfântului Maxim „Cuvânt ascetic prin întrebări și răspunsuri Fratele-Bătrânul”. Începe cu un cuvânt dătător de nădejde. Un cuvânt pentru noi, creștinii ispitiți acum, în vreme de pandemie, de a ne supăra pe cei „inconștienți”, care au propagat virusul, sau pe cei care vor „să ne închidă bisericile”, într-un scenariu de control al maselor, uitând că la cârma oricărui posibil atentat la integritatea noastră este vrăjmașul urâtor de oameni.

„Fratele a întrebat pe bătrân zicând: rogu-te, Părinte, să-mi spui, care a fost scopul întrupării Domnului? [...]
Și a răspuns bătrânul: Omul, fiind făcut la început de Dumnezeu și așezat fiind în Rai, a călcat porunca și prin aceasta a căzut în stricăciunea morții. Pe urmă [...] a stăruit totuși să sporească în rău, find dus de feluritele patimi ale trupului, până la deznădejdea de viață. Din această pricină Fiul cel unul născut al lui Dumnezeu [...] ne-a arătat chipul unei viețuiri de formă dumnezeiască.”

[...]Acesta a fost scopul Domnului, ca e de o parte să asculte de Tatăl până la moarte, ca un om, pentru noi, păzind porunca iubirii, iar pe de alta să biruiască pe diavol, pătimind de la el, prin cărturarii și fariseii puși la lucru de către el. Astfel, prin faptul că s-a lăsat de bunăvoie învins, a învins pe cel ce nădăjduia să-L învingă și a scăpat lumea de stăpânirea lui. Iar sf. Ap. Pavel arată cu fapta felul războirii, zicând: « Eu deci așa alerg și nu orbește. Așa mă lupt, nu bătând văzduhul, ci strunesc și supun trupul meu ». (1 Cor. 9, 20-27) Astfel luptă îpotriva dracilor, care lucrează în trup plăcerile, alungându-i prin neputința trupului său.” (p. 33)

„El (sf. Pavel) ne arată prin fapte și chipul biruinței împotriva dracilor care luptă ca să aducă pe credincioși la ură, și de aceea stârnesc împotriva lor pe oamenii mai nebăgători de seamă, ca ispitiți fiind prin aceștia, să-i urască și să calce porunca iubirii. Zice așa Apostolul: « Ocărâți fiind, binecuvântăm; prigoniți, noi răbdăm; huliți, noi mângâiem; ca niște lepădături ale lumii ne-am făcut, ca gunoiul tuturor până astăzi. » (1 Cor. 4, 12-14) Dracii au pus la cale ocărârea, hulirea și prigonirea lui, ca să-l miște la ura celui ce-l ocărăște, îl hulește și-l prigonește, având ca scop să-l facă să calce porunca iubirii. Iar Apostolul, cunoscând gândurile lor, binecuvânta pe cei ce-l ocărau, răbda pe cei ce-l prigoneau și mângâia pe cei ce-l huleau, ca să depărteze pe dracii care lucrau acestea și să se unească cu bunul Dumnezeu [...] Dacă și tu, frate, vei urmări acest scop, vei putea să iubești pe cei ce te urăsc. ” (p. 34)
***
„[...] Dacă te vei îngriji mereu de cele spuse mai înainte, vei putea să nu fii neștiutor. Iar de vei înțelege, îți vei da seama că, precum tu ești ispitit, la fel și fratele tău se ispitește și vei ierta pe cel ispitit; iar celui ce vrea să te ispitească, făcându-te să urăști pe cel ispitit, îi vei sta împotrivă, nesupunându-te uneltirii lui.” (p. 35)

sursa imagine: http://art-dali.com/1940_71.html

___________________________

Deși este vorba despre sf. Maxim Mărturisitorul, aleg să ilustrez postarea cu reprezentarea lui Dalí a luptei sf. Antonie cu ispitele (despre asta am scris aici), deoarece cred că e foarte sugestivă și ne poate ajuta să ne venim în fire. În cazul nostru, imaginile bolii, sărăciei, lipsei de libertate se îndreaptă amenințătoare spre noi. Și îmi vine în minte cuvântul sfântului, la vremea marilor ispite: „Dacă puteți și ați luat stăpânire asupra mea, nu zăboviți, ci năvăliți asupră-mi, iar dacă nu puteți, pen­tru ce vă trudiți în zadar? Pecetea noastră și zidul de înte­me­iere este nă­dej­dea cea întru Domnul nostru”.

Astfel, și noi, să nu ne lăsăm înfricoșați de incertitudinea lui „ce va fi”, uitând că lucrarea noastră este să ne lipim mintea, inima și sufletul de Dumnezeu. Să înțelegem că această pandemie este o altă ispită prin care vrăjmașul caută să ne depărteze de El și nu neapărat prin suspendarea slujbelor, cât mai ales prin faptul că ne acaparează mintea.

Și avem nevoie să fim atenți că uneori putem crede că oamenii sunt cei împotriva cărora avem de luptat. Ca să nu ne simțim vinovați, depersonalizăm lupta, numindu-i „guvernul”, „conducătorii lumii”, „marile puteri” (care vor să ne manevreze în diverse feluri) sau, mai nou, „inconștienții”. Scăpăm în felul acesta din vedere că ne lăsăm copleșiți de ura împotriva aproapelui (care rămâne seamănul nostru, chiar dacă e ascuns într-un mare con de umbră incertă într-o țară îndepărtată). Ajungem să ne lăsăm polarizați să luptăm împotriva lui cu armele lumii acesteia, făcându-ne astfel împlinitori ai intenției diavolului - singurul vrăjmaș al acestei lumi - deși intențiile noastre sunt cele mai bune și curate.

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi și pe toată lumea Ta! Amin.

Vanitate si recunostinta

Am inceput, dupa cum spuneam, lectura Filocaliei. Astazi am petrecut cu Sf. Antonie cel Mare. Bine, sursa textului este controversata, nu se stie daca intr-adevar ii apartine, dar pr. Staniloae spune ca nu avem suficiente motive nici sa spunem ca nu e asa.

Photo by Allie Smith on Unsplash

Mi-au retinut atentia mai multe fragmente, dar as vrea sa ma opresc doar la doua:

Unul, despre vanitate: ''Sta in puterea noastra a trai infranat, dar a ne imbogati nu sta in puterea noastra! Deci ce vom zice? Avem lipsa de lucirea de scurta vreme a bogatiei, pe care nu avem puterea sa o agonisim, ramanand doar la simpla dorinta? O, ce nebuneste alergam, nestiind ca inaintea tuturor virtutilor se afla smerenia, precum inaintea tuturor patimilor sta lacomia pantecelui si poftirea celor lumesti.''

Cu alte cuvinte, a alege stapanirea de sine sta in puterea noastra - vreau sa ma stapanesc si ma stapanesc! -, dar nu putem alege sa devenim bogati (bogatia nu e efectul alegerii, asa cum e stapanirea de sine - vedem peste tot in jurul nostru oameni care isi doresc sa fie bogati, dar nu pot). De aceea, e nevoie sa fim atenti daca intr-adevar e bine pentru noi sa urmarim ceva ce nu sta in puterea noastra sa producem. Sa meditam daca e benefic sa ne directionam atentia, energia, resursele catre o iluzie.

Si un fragment despre puterea recunostintei

''Cand te intorci cu multumire spre asternutul tau, aducandu-ti aminte de binefacerile si de marea purtare de grija a lui Dumnezeu si umplandu-te de intelegerea cea bună, te vei veseli si mai mult, iar
somnul trupului tau se va face trezvie a sufletului si inchiderea ochilor tai, vedere adevarata a lui Dumnezeu, atunci tacerea ta, umplandu-se de bunurile primite, va da din tot sufletul si puterea o profund simtita slava lui Dumnezeu. Caci de va lipsi pacatul din om, o singura multumire cumpaneste mai mult decat toata jertfa cea de mare pret inaintea lui Dumnezeu.''

Proiecte pentru suflet si inima

La multi ani! Deja 2 ianuarie 2020
Anul acesta, pe langa proiectele profesionale pe care le am in desfasurare, imi propun niste proiecte de lectura pentru suflet:
1. Biblia intr-un an
2. Filocalia intr-un an

1. Desi lectura Bibliei este obligatorie pentru tot crestinul, trebuie sa recunosc ca, in ciuda faptului ca ma apuc structurat in fiecare an de acest proiect, la un moment dat, mai devreme sau mai tarziu, ma ratacesc si ajung sa citesc tot in salturi. Incep atunci sa citesc carti intregi odata (cum sunt cartile regilor sau ale proorocilor) si las zile intregi in care nu mai citesc deloc. Sau invers 😅. Se pare ca nu mi se potriveste stilul militaresc, in care sa-mi propun un numar de pagini pe zi, program pe care sa-l urmez apoi cu sfintenie tot anul. Asa incat, desi exista numeroase sugestii si tabele de planificare a lecturii, anul acesta am decis sa ma organizez altfel, dupa o structura care sa se potriveasca mai bine felului meu de a fi.
Cateva lucruri am avut in vedere:
Mai intai, am hotarat ca vreau sa citesc o data atat Vechiul, cat si Noul Testament (in paralel, adica).
Apoi, am stabilit ca unitatea de masura este anul. Subunitatea, luna. Am impartit matematic dupa numarul de pagini, pe 12 luni, ambele Testamente. Nu mi-am mai facut vreo planificare scrisa de lectura, ci am pus cate un semn in dreptul fiecarei cantitati de pagini corespunzatoare fiecarei luni.
La Biblia pe care o am eu, impartirea a dus la aproximativ 90 pagini/luna pentru Vechiul Testament si 25 pagini/luna - Noul Testament. Aproximativ, pentru ca nu am pus semn chiar in mijlocul capitolului, daca asa cadea matematic. Dupa aceasta impartire, Biblia mea arata cam asa:

Pentru urmarirea lecturii zilnice, am pus semne de carte diferite ca si culoare.

 In felul acesta, lectura Bibliei devine mai ``naturala`` pentru mine.

2. Al doilea mare proiect de lectura pentru anul acesta, Filocalia intr-un an, este mai simplu; ca structura ma refer. Filocalia este deja impartita in 12 volume, tot ce-mi mai ramane de facut este sa citesc un volum pe luna. Spuneam despre simplitatea ca structura. Ca si lectura, fiind atat de consistenta din punctul de vedere al continutului si necesitand o anume pregatire, sper sa-mi ajute Domnul sa pot duce pana la capat si acest proiect si sa fie si spre folosul meu si al celorlalti. Personal, simt mare nevoie. In ultima vreme, lecturile mele au fost cu precadere profesionale si am simtit intrucatva o anume ariditate sufleteasca si imprastiere. M-am vazut agatandu-ma ca de masca de oxigen de cartile duhovnicesti... Insa mastile de oxigen din avion, dincolo de faptul ca se desprind din cutia lor in caz de depresurizare a cabinei - ceea ce indica la nivel sufletesc ca simteam deja acea stare de ``depresurizare``, nici nu sunt mobile, deci nu le poti purta cu tine ``in afara cabinei`` - adica, la nivel sufletesc, cateva randuri citite sporadic nu pot sustine viata in tumultul ei.  Lectura duhovniceasca sustinuta si constanta e de mare ajutor la recentrare si reconectare cu ceea ce este esential pentru viata noastra - Duhul Insusi - dar in anul ce a trecut am tinut-o la limita de supravietuire, iar asta s-a simtit la nivel sufletesc. Poate de aici si intentia declarata de fericire pentru 2020, care la o prima vedere ar putea parea un truism (pentru ca noi, in fapt, tot ce suntem si facem, le facem cu speranta de a fi fericiti. Iar atunci cand si implinim tot ce ne propunem, ar trebui sa fie inteles de la sine ca suntem fericiti. Insa, daca nu suntem permanent atenti la legatura cu Dumnezeu si nu suntem in orice clipa conectati la El, orice am face, oricat de inaltator si oricat de implinitor ar parea, nu ne satisface deplin si nu ne aduce fericirea dorita - iar experienta anului 2019 imi confirma inca o data ipoteza, daca mai era nevoie - si se pare ca era nevoie, de vreme ce s-a intamplat asa!).
Revenind la Filocalie, marile intalniri ale lunii ianuarie vor fi cu sf. Antonie cel Mare (pe care il si praznuim in Biserica Ortodoxa la data de 17 ianuarie), avva Evagrie Ponticul, sf. Ioan Casian, care anul acesta va fi praznuit chiar pe 29 februarie, fiind an bisect), Nil Ascetul, Marcu Ascetul, Diadoh al Foticeii si Isaia Pustnicul.

Va doresc un an cat mai ``ozonat`` duhovniceste!

Cuvântul anului 2020

M-am gândit mult care să fie cuvântul anului 2020.
După un 2019 în care determinarea mi-a fost de mare ajutor și am atins o mulțime din obiectivele propuse, mai ales pe plan profesional (Oh, Doamne! Slavă Ție!), parcă aș vrea ca anul care vine să fie o provocare la... Fericire

Fericirea este un cuvânt pe care l-am descoperit recent în literatura duhovnicească. Nu știu dacă dintr-o reverență prost înțeleasă ori din alt motiv nu am fost prea atentă la el. Îl luam ca de la sine conectat cu „fericirea veșnică” (deci, imposibil de atins în această lume) sau îl consideram sinonim al bucuriei (ceea ce, uimitor pentru mine, în dicționarul limbii române nu e!, deși la definiție seamănă)
În dicționar, fericirea este definită ca o stare de mulțumire sufletească intensă și deplină (determinată îndeosebi de satisfacerea unei năzuinți).
Căutând în Biblie după termen am putut observa cât de superficial trec peste acest cuvânt, luându-l de la sine înțeles ca pe ceva aproape ireal, ceva ce ține de domeniul viselor copilărești (sau duhovnicești intangibile). Ce m-a frapat a fost descoperirea cuvântului atât în Biblie, cât și în literatura filocalică, neasociat doar cu cele nouă fericiri sau cu fericirea veșnică, după cum ziceam mai sus, ci, dimpotrivă, asociat și cu năzuința omului de a fi fericit aici pe pământ, ca o împlinirea unei promisiuni a lui Dumnezeu. Da, este un rezultat al satisfacerii unei năzuinți, dar, spre deosebire de plăcere, care e rezultatul satisfacerii unei dorințe legate de simțuri și percepții (și care este asociată cu durerea), fericirea autentică, superioară se naște din raportarea la Dumnezeu și la cunoașterea Lui și da, această lucrare este anevoioasă, dar tot El este Cel care o mijlocește, dacă-I cerem.


În Biblie există 172 de versete care conțin cuvinte cu rădăcina fericire. Nu toate se referă la fericirea pământească, dar există și acestea.

• Spre exemplu, la Pilde găsim că „cel ce se încrede în Domnul este fericit.” (16, 20)
• „Cel ce dobândeşte înţelepciune iubeşte sufletul său şi cel ce ţine cu tărie la pricepere află fericirea.” (19, 8)
• În Epistola Sf. Apostol Iacov găsim „Fericit este bărbatul care rabdă ispita” (1, 12) „orice om să fie grabnic la ascultare, zăbavnic la vorbire, zăbavnic la mânie... primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi... faceţi-vă împlinitori ai cuvântului; cine s-a uitat de aproape în legea cea desăvârşită a libertăţii şi a stăruit în ea, făcându-se împlinitor al lucrului, acela fericit va fi în lucrarea sa. (1, 19, 21, 25)

Fericirea creștină biblică e un concept ce ține de domeniul paradoxului și este în directă legătură cu Hristos, cu dorința de a fi cu El, încât poate din acest motiv nici nu este prea la modă, fiind înlocuit cu surogatele vremii, dar acestea neajungând totuși să ofere acea stare de deplinătate.
Am vrut să văd cum se regăsește fericirea în Filocalii. La o primă căutare, am văzut că ar ieși o carte bunicică dacă m-aș apleca mai minuțios. M-am rezervat însă la câteva idei, cu propunerea de a lua ca provocare a anului 2020 și citirea Filocaliilor. Dar, să mă întorc la fericire:

• Sfântul Antonie cel Mare spune că fericirea stă în blândețe și în înfrânarea mâniei atât cu fapta, cât și „a nu învârti în minte gânduri viclene asupra fratelui”. (Filocalia 1)
• Sfântul Ioan Damaschinul spune că ”fericit cu adevărat este cel care caută virtutea și se îndeletnicește cu ea și cercetează cu grijă tot ceea ce este virtute, apropiindu-se prin ea de Dumnezeu și unindu-se cu El în minte.” (Filocalia 4)
• Sf. Petru Damaschinul învață că ”Dumnezeu nu ne-a zidit spre mânie, ci spre fericire, ca să ne bucurăm de bunătățile Lui și să ne arătăm cu mulțumire și cu recunoștință față de Binefăcător. Dar negrija noastră în a cunoaște darurile Sale ne-a adus la trândăvie. Iar aceasta ne-a dat pe mâna uitării, de la care a împărățit peste noi neștiința”. (Filocalia 5)
• În Filocalia 8, la Calist și Ignatie, găsim „«fericit este, zice, cel ce cunoaşte neputinţa sa» (Cf. Iov 37, 7), «ca să nu ne încredem în noi înşine, cum zice Pavel, ci în Cel ce învie morţii» (2 Cor. 1, 9). Şi aşa să alergăm neîncetat spre Dumnezeu întru smerenie şi pocăinţă şi mărturisire.”
• Sfântul Isaac Sirul spune „pomeneşte pe Dumnezeu, ca şi El să te pomenească totdeauna. Şi pomenindu-te şi izbăvindu-te, vei lua de la El toată fericirea.” (Filocalia 10)
• Și tot la Sfântul Isaac Sirul, în Filocalia 10, găsim că „Fericit este omul care-şi cunoaşte slăbiciunea lui. Căci această cunoştinţă i se face temelie şi rădăcină şi început a toată bunătatea. Căci cînd află cineva şi simte cu adevărat neputinţa sa, îşi strînge sufletul său din moliciunea care-i întunecă cunoştinţa şi-şi adună comoara sub pază.”

Închei postarea despre cuvântul anului cu o rugăciune, tot a sf. Isaac, spre aducere aminte:

„O Hristoase, Care eşti singurul puternic, fericit este cel al cărui ajutor este la Tine, şi cel ce a pus suişuri în inima sa. Tu, Doamne, întoarce faptele noastre de la lume, la dorirea Ta, pînă ce vom vedea ce este ea şi nu vom mai crede umbrei ca adevărului. Tu, Cel ce ne-ai făcut pe noi, înnoieşte mintea noastră, Doamne, şi să cunoaştem cum a fost intrarea şi ieşirea noastră în lumea aceasta, pînă am desăvîrşit lucrul la care am fost chemaţi după voia Ta în viaţa aceasta şi după aceea să nădăjduim că vom primi în mintea noastră plină de încredinţare bunătăţile cele mari, pe care, după făgăduinţa Scripturilor, le-a gătit iubirea Ta la cea de a doua zidire a lumii înnoite. Fie ca pomenirea lor să o păzim prin credinţă în taină!”