neobosit pictor, timpul

povești pentru prieteni
 Pânza de iederă i-a cucerit fațada dinspre stradă. Puțin câte puțin. Ca barba nerasă a unui bărbat. Tulpinile lungi s-au sucit, s-au răsucit deasupra celorlalte ferestre, ocolind ușa din lemn masiv, cu împletituri fine, cenușii. Un colț de perdea obosită și câteva ghivece, în care violetele și-au stins culoarea, amintesc de o mâna grijulie.

În curte, printre pietre stinghere, picotesc firave fire de iarbă O coțofană își poartă penajul nou-nouț , încolo si-ncoace.
Casa pare încremenită. 

Într-un timp numai al ei. Doar iedera își duce drumul.
Cândva, vor fi trecut pe aici niște fete. Două. Frumoase. Elegante.
Mergeau la bal.
În stradă le aștepta o trăsură. Și ei.
Sau doar un vizitiu.
Dincolo de perdele or fi răsunat glasuri. Bunici, nepoți, botezuri, colinde, rochii, sărbători, jucării, lecții, ziare, un baston, lacrimi, ochelari, pălării, râsete, zile și nopți..
Cine știe?
Pereții tac.
Poarta este închisă.
De partea cealaltă a străzii, pe un povârniș, altă casă. Ce- a mai rămas din ea. Ziduri groase, cojite. Ploile și zăpezile au rupt bucăți mari.
Tristă, bătrână și obosită, privește , nepăsătoare, strada.
Prin orbite întunecate.
Jur-imprejur, mărăcini și tufișuri.
Două cuiburi de păsări in salcâmii din spate.
Timpul curge.
Mereu leneș.
Două case.
Un car de povești.

supărat, tot mai sus, Cerul

   povești pentru prieteni

Bunica  se pricepea  la multe: cocea  cozonacul cel mai  bun în  cuptorul  din  bucătăria de sub gutui,  îngrijea  viermii  de mătase  cu mare  grijă,  avându-mă  mereu  în preajmă  să   aduc frunză  crudă  din  dudul  de la poartă,  respecta  duminicile,  cu  un fel  de  măreție  doar  de  noi  două știută , mă   lăsa  doar  pe  mine , în odaia   ei  de la  drum, unde  mama  a intrat  doar  când  bunica a plecat undeva , unde  sufletul meu  de copil  nu prea înțelegea  de  ce se duc oamenii mari  când se duc.
Țin minte  bine  oglinda  ei, fixată în perete.

Se  dichisea  pe îndelete.

 Ce-mi plăcea mie cel mai mult era s-o urmăresc aranjându-și  părul alb, nu prea bogat. Îl sucea, îl răsucea, punea și drotul , trăgând mereu cu ochiul către ușă, drotul  era al mamei,  aveam să-mi dau seama mai târziu.

Și fiindcă talițu, așa îi spuneam bunicului, n-o lăsa  să plece nicăieri cu capul descoperit, începea un adevărat ritual.

Peste cocul  împletit cu grijă, își punea  tulpanul alb de voal, cusut cu mătase albastră și  mărgele mici de tot. Trecea destulă vreme, până se hotăra  cum îi stă mai bine. Alegea apoi unul dintre barișele scoase din lada verde cu trandafiri .

  Negru, de mătase subțire, peste care zburau scânteioare roșii de catifea.  N-am mai văzut la nimeni niciodată ceva atât de  minunat.

Aceeași meticuloasă  grijă, până îl potrivea,la dreapta, mai pe frunte,  până când, mulțumită de cum arată, își da cu foiță pe obraz, mai trăgea un ochi în oglindă,  îmi potrivea fundele din cozi și amândouă ieșeam pe poartă.

Mă  ținea de mână, călcam pe lângă ea,  cu mare drag.

 Spunea bună ziua  oricărui trecător, iar eu salutam cum mă învățase ea: săru mâna!

Într-o  seară,  să fi  fost vară sau toamnă târzie  ca acum,  măicuța,  așa  mă învățase ea  să-i spun,  mi-a  spus  o  povestioară. Despre o  femeie care spăla  rufele, în albie.  În mijlocul  curții.

În vremea aceea, Cerul  mângâia părintește, pe  creștet, Pământul.

Furată  de  gânduri, femeia a uitat  să arunce  apa murdară într-un loc anume. A  zvârlit-o  în sus.

   Când  și-a  simțit Obrazul  scăldat de  murdărie, Cerul  s-a întristat. 

Și s-a  ridicat . 

Sus, mereu  mai  sus.

Și de acolo,  când  omul  uită  să  fie smerit, Cerul  plânge  în hohote . Atât de puternice,că se  întunecă zările, ies arbori  cu    rădăcini  din adâncuri, se spulberă acoperișuri  și trudă, iar  omul, omul își plânge  neputința..

Plouă apăsat.

Astăzi, ca de  atâtea  ori, m-am gândit  la  povestea măicuței mele.

la obârșie

 Lumea, cea pe care o văd eu, pare tristă. Mult prea tristă. Mă întreb dacă asta are legătură, neapărat, cu sărăcia materială. Mulți dintre cei pe care-i cunosc nu sunt săraci. Nici acum, nici în perspectivă. 

Tristețea este o stare de spirit. Care vine dinlăuntrul ființei. Și se transmite. Pentru că este contagioasă.

Se cuibărește în cotloanele tainice ale ființei. 

Mi-am propus, și chiar îmi impun, să văd partea plină a paharului.

 Brazii rămân mereu verzi, după ploaie,este atât de limpede cerul! când

vrea, chiar de sub mănuși, soarele își arată razele, poate prea firave, dar  calde.

Copiii râd, se bucură. De multe ori, fără motiv.

Vreau să-mi fie bine;dacă pot să-i inspir și pe alții sunt cu atât mai fericită!

Ce ar fi  dacă ne-am începe ziua  cu  Poezie?

"La obârşie, la izvor ,

nicio apă nu se-ntoarce,

decât sub chip de nor.

La obârşie, la izvor

niciun drum nu se întoarce

decât în chip de dor.

O, drum şi ape, nor şi dor,

ce voi fi, 

când m-oi întoarce la obârşie, la izvor?/

Fi-voi dor atunci?

 Fi-voi nor?”

Lucian Blaga

astăzi, ieri, dar mâine?

”Cuvintele pe care nu le poți pronunța le poți scrie.„

Mircea Eliade.

Dincolo de fereastră, plouă lin, blând  ca o mână duioasă odihnindu-se  pe creștet. Îmi place  starea asta, stropită cu  aromă de cafea, un pic  nostalgică, un pic incertă, când  noaptea  se topește  pe furiș,  făcând loc, sfielnic,zilei de toamnă spălată  fără șampon.

Tocmai  s-a încheiat, deja, un șir  de evenimente anunțat  cu mult înainte  de a începe.

Mi-a plăcut voiajul ăsta  tineresc, de altfel eu însămi  sunt o călătoare îndrăgostită mai mult de  pașii de dinaintea  popasului.

Au fost  mulți.

După o noapte  când somnul  nu a venit chiar lesne- emoțiile  revederii  cu lumea  tinereții  mele de profesoară, dar și de  femeie, m-au ținut  trează  câteva ore bune -printre  jaluzele, s-a ivit  dimineața cu gene clipocind săltăreț.

Urma o zi încărcată,  două secvențe în locuri diferite, cea dintâi în interiorul Filarmonicii- revederea propriu-zisă, cealaltă, cu muzică și petrecere, în restaurantul din mijlocul pădurii .

Apariții timide, fețe cunoscut-necunoscute,necruțător, timpul  a săpat adânc, câțiva domni vizibil afectați de  toate  câte au fost( și câte-or să mai fie),  mai multe doamne- unele  vesele, altele încruntate- totdeauna  va fi urâtă ciuda, zâmbesc în sinea mea( nu am niciun  motiv  să invidiez  pe careva), îmbrățișări scurte, salutări mai mult mimate.   

Treptat, tinerețea- foste colege pentru  puțini ani -  își  revarsă efervescența  topind, în felul ei deloc timid, incertitudinile.

Pe scenă atât de cunoscută mie din timpul concertelor,în timp ce, pe ecran, curg fotografii frumoase, cu  chipuri  de astăzi și de ieri, se consumă discursuri , unele stufoase, altele concise, îmbelșugate laude, că  fără ele nici nu am mai fi,directori, foști și actuali, diplome, vorbe  auzite și nu prea ( pe la 70 către 80 de ani , auzul este o problemă serioasă, așa că șușoteala ( ăsta cine este, dragă?  cine stă lângă...?)  este contagioasă, tot mai mulți spectatori  sunt invitați pe scenă, câte  nume, atâtea  diplome, atâtea  flori!

 În înghesuiala aceea deloc obositoare,iată-mă  față în față  cu un  mărturisit și nu prea adversar,nici  nu-mi vine să cred  că  ne îmbrățișăm, schimbăm vorbe,ce prieten înțelept este timpul!
În sfârșit, rămasă și ea liberă, scena își așteaptă  artiștii.

 Tonifiant  spectacol !

Bravo!💖

 Tumultuoasă,noua generație  de educatori  dansează și cântă,călcâiele  bat cu sete podeaua,orientul  vine și el, în  voaluri colorate,  

parfumată discret, își face loc cocheta ironie,voci  ale unor foste eleve, astăzi artiste  prin  lume, un cor frumos,atent pregătit, vie atmosfera, aplauze, ieri și astăzi laolaltă, bucurii, lacrimi  de mulțumire, urări  și promisiuni!

 Și  când ultimul  spectator iese din sală,  animația  se mută  la o cafea bună, cu  dulciuri  și multe vorbe.

Alte îmbrățișări, amestec dulceag, amintiri, nostalgie,câte o privire cu subînțeles, ciudate ființe  suntem, noi, femeile...

Cine știe  câte ne  vom mai vedea  și când...

Seară  cu  muzică  asurzitoare, gusturile nu prea se  potrivesc, oricum, se dansează în stil propriu, tare îmi plac profesoarele tinere, fără ifose, fără rețineri, știu să se bucure  într-un  fel cuceritor!

 Invitație la o poză  cu  noua catedră de Limba română- trăiesc entuziasmul clipei, este trecut de miezul nopții,  sosește taxiul,  drumul...acasă.

Școala  pe care am slujit-o  cum am știut eu mai bine în cei  26 de ani a împlinit jumătate de secol!

O să-mi fie dor de tot!💖

 Știu și simt asta!

”îți ia durerea cu mâna”!

(  să  nu  zici că nu ți-am spus)

A plouat  în ajun, așa că aleea  este alunecoasă. Un  bărbat  târăște  greu  două sacoșe pline ochi.

Atras de încărcătura  ciudată pe care omul o duce, un grup de vreo  5/6 persoane  se postează în fața lui.

Toți se uită curioși la om și la  mingiuțele  verzi înghesuite una într-alta.

  Știi fructele acelea  sferice, simpatice, cu care se  joacă   copiii când le găsesc pe sub arbori? 

Omul cu sacoșele, mândru  nevoie  mare, se oprește  și   dă explicații curioșilor.

-Vindecă reumatismul și toate durerile din corp..,fără pastile, fără creme. 

Tai fructul în două, freci  locul dureros, în fiecare seară, câte 10 minute, și  după  10 zile  gata! ai terminat cu orice înțepătură.

 Faci o pauză de 10 seri și tot așa...

  Un tânăr, curios  și el ,intră în vorbă:

  -Cred că , mai degrabă, pe dumneata te dor genunchii  de atâta greutate.

  Vizibil iritat că explicațiile lui nu sunt răsplătite cum se cuvine, omul  își  continuă  drumul.

Alt grup: niște  doamne  foarte curioase și ele.

  Omul  se simte obligat  să  repete rețeta, ba  chiar să indice și locul de unde a cules  binefăcătoarele  mingiuțe.

Mulțumite sunt  doamnele  care promit  că  se duc imediat la  cules, mulțumit este și  omul- culegător- vindecător.

Mi-am continuat plimbarea, uitându-mă cu atenție  prin iarbă.  

Până acum câteva  zile, plouase  cu mingiuțe verzi.

   Acum, nici urmă.

Îmi tot făceam probleme că  tu nu știi, poate, cum arată aceste miraculoase leacuri.

 Abia în oraș, cu chiu, cu vai, pe o străduță, am descoperit  câteva,prin iarbă, pentru tine.

Acasă, am căutat pe  atotștiutorul  google, să văd el ce știe.

„Maclura  pomifera” sau  „merele cailor” sau ”portocalul  fals”.

   Un fruct  plin cu  un latex alb lipicios.

În  1816, frunzele  lui  au fost   introduse ca înlocuitori ai foilor de dud în hrana  viermilor de mătase, fără rezultate  prea  bune.

”Fructul are un miros plăcut și ușor, fiind însă necomestibil pentru cea mai mare parte dintre viețuitoare. Deși nu este foarte otrăvitor, mâncatul fructului poate provoca vărsături. Cu toate acestea, semințele din fructe sunt comestibile. 

Fructul este, uneori, sfâșiat de  veverițe, pentru a obține semințe, însă puține alte animale native fac uz de fruct ca o sursă de hrană.

 Acest lucru este neobișnuit, fiindcă cel mai adesea semințele fructelor de maclura sunt dispersate prin intermediul animalelor.”//

Cam asta  ar fi treaba cu  medicina  de uliță.