”universul nu este al meu,

 eu sunt al lui.

Fernando Pessoa, Cartea neliniștirii.

Am ales din cartea asta, citită pe îndelete,o propoziție  limpede-Umbrele sunt la fel de frumoase , ca și lumina.

 Îmi place judecata asta .
Mi-a venit în minte urmărind jocul neastâmpărat, voit disimulat, al iernii. O știam plictisită, monotonă. Torcând leneș. Ca o pisicuță somnoroasa. Dintr-odată , și-a arcuit mersul, de jivină răsfățată, nestăpânită.

Alaltăieri  țopăia cu picioarele goale prin băltoace, peste noapte a îmbrăcat sarica lungă cu glugă . Cât casa.

Și dacă zilele fug, așternându- se bogat, în jocuri troienite, în nopțile lungi , gândul mă duce la amestecul ciudat de lumini și umbre,  din care se țese , necontenit, viața.

 Când m-am dus la facultate, aveam un singur gând, să fiu profesoară într-un sătuc de munte.

 Cu drumuri răzlețe. Și livezi de meri . Albi primăvara. În ninsori de floare. Roșii când s-ar ivi , neașteptată, toamna .

În pridvorul luminat al căsuței, neapărat vopsită în alb , să se răsfețe, în roua dimineții , flori. În toate culorile. Și iarna să ningă cuminte. Să aud colinde ,  în clinchet de clopoței. De după perdele croșetate in linii de lumină.

Cine le schimbă pe toate? Să fie clipa oarbă?

Parca așa spunea cineva , cândva.

Să uiți de toate câte ți-ai dorit și să apuci, așa, pe-o cărăruie , care duce către..chiar , încotro se îndreaptă?//

Scriam asta în urmă cu un an.

Vremea fuge, în același ritm nebunesc. În joc neîntrerupt de lumini și umbre.

N-am aflat răspunsul.

Îl știe careva?