așteptările

”Drum ferit, drum peticit,
Cu talpa te-am pipăit...”Emil Brumaru

Tușa Maria era o femeie aprigă.Nu mergea, alerga. 

Nu știu câți ani să fi avut eu, când am început să-i iau seama, locuia peste drum de noi, într-o casă mare, rămasă, cine știe de ce,netencuită pe afară.
Doar cele trei fete , măritate prin satele vecine, îi treceau pragul.
Moșul ei nu făcea mare lucru: ziua toată, pufăia din lulea, din când în când,ducea gherghefurile de tutun de la umbră la soare, iarna croia drum prin zăpadă.
Tușa Maria era ca argintul-viu. Cu basmaua neagră trasă pe ochi, de dimineață până seara, robotea în curte.
Nu zâmbea, nu se bucura niciodată.
Într-o zi, bunica mi-a spus că vecinii noștri de peste drum au și un băiat, Aurică, plecat în armată,ajuns mai apoi pe front și, dintr-odată, nu s-a mai știut unde.
Prin sat, povestea bunica, se întorseseră mulți bărbați,doar Aurică al tușii Maria întârzia.
Trecuseră anii. Ea, toată cernită, îl aștepta.

Umbrite de anii care s-au dus, amintirile mele s-au limpezit, așa, dintr-odată, într-o zi, când am deschis televizorul.
Pe un post, am zărit două chipuri: un adolescent și o bunică,el frumos, închis în sine, fără lacrimi, fără vorbe.
Bunica, o femeie trecută prin multe.
Fata ei, mama băiatului, a plecat, în urmă cu zece ani, în Spania.Să-și facă un rost, doar ea știe cum.
O vreme, a trimis pachete și bani, nicio fotografie, nicio adresă. Doar telefoane.
De trei ani, poștașul nu se mai oprește la poarta familiei, nu mai sună nici telefonul.
Copilul este încrâncenat, prea încrâncenat.
Bunica așteaptă...

toți oamenii mari

au fost mai întâi copii.( dar  puțini dintre ei își mai aduc aminte) Antoine de Saint-Exupery

  Sunt două zile pe an în apropierea cărora nu-mi găsesc deloc astâmpărul, în noaptea  de dinainte nu dorm, răscolesc    amintiri, deschid cutiuța cu minunății pe care nu le-aș schimba cu nimic din toată lumea asta,  revăd  cât poate să cuprindă uimirea  dinăuntru către  afară.
Ningea blând,  bogat, mai bogat ca niciodată,  ce stare,  bucurie,  emoții,  întrebări , ceva  greu, imposibil de prins în cuvinte, să  fii MAMĂ , între atâtea alte mame!
Un iepuraș albastru pe o păturică albă, pufoasă,  pătuțul,  niște degețele   mici de tot,  colici și spaime, termometrul mereu la îndemână,  scutece albe, mereu la spălat, cum râde, de ce plânge,  cât ia în greutate..
Ningea  frumos,   noi doi, pe ulița satului,  el în  săniuța/trăsurică,  o clipă  doar, m-am uitat  înapoi, nu știu când  și cum o fi coborât,  călca moșnegește, sprijinindu-se de  spatele înalt al săniuței!
Îți imaginezi   ce bucurie, ce  stare  nedeslușită era în mintea mea!
Da, a mers  chiar în ziua în care împlinise un an!
 Este bărbat, și soț, și tată!
Pentru mine rămâne  tot băiatul mamei, chiar și   dacă   gândurile mele i se par copilării. 

Copilării, sigur, pentru că  în sufletul meu este tot  copil.
 La mulți ani, Cătă!

limbajul tainic al lacrimii

Așteptând, am învățat să-mi domolesc dorul.Și spaimele. Și neliniștile.
Au fugit și cuvintele, parcă și gândurile. Și somnul.

 Ce să strig? bucuria că i s-a împlinit visul? Bucuria mea , că el este bucuros?
Ai plâns vreodată în hohote, când la capătul celălalt al firului ți s-a adus o veste  pe care o așteptai cu toată ființa ?//
 Era august la jumătate, când a plecat prima oară  din țară. 19 ani, un geamantan uriaș, pașaportul,  doi ani de facultate , emoții, stângăcii. 
El mă ținea pe după umeri, eu îmi jucam  rolul perfect.

Nicio lacrimă. Doar așa convenisem.
 Știi cum e să simți că nu mai  poți respira?
Dacă ești mamă, sigur că știi.
Au fugit anii, altă țară, încă una, încă una și încă una, alte orașe, mereu altele, examene,  licența, masteratul, serviciul. //
Primarul  face o fotografie cu   fiecare nou -cetățean. 
Primul din familie, al cărui nume, puțín simplificat, a primit o a  doua cetățenie!
  Să-ți poarte mult noroc, copilul meu!

de ce?

Nu despre   complexe feminine vreau să vorbim, nici despre teoria fiului răpit, în concepția psihanalistă.  

 Nu pentru că ar fi  teme mult prea dificile.

Nu cred  în valabilitatea teoriilor,  conform cărora toate femeile , devenite soacre, sunt scorpii.
Nici că toate  domnișoarele , care, în fața ofițerului stării civile, spun da-unele , pentru că asta au dorit, altele, printr-o întâmplare-ar  fi niște ființe angelice, bune de pus la rană.

Am urmărit, fără să fi conșientizat atunci că asta fac, relația mamei cu soacrele ei-mama naturală a tatei și mama lui  adoptivă.

Am fost,  destui ani, noră.

Și sunt , de  nu prea puțină vreme, soacră.

Nu despre experiența mea vreau să povestesc, pentru că aș fi subiectivă, așa cum este oricine, când vine vorba despre experiența proprie.//

La prima oră a dimineții, Gara de Nord mișuna de țigănuși și de fețe obosite.

Mi-am ocupat, temătoare, locul.

Atunci  i-am zărit  privirea tristă, de sub  borurile pălăriei negre de catifea. N-o mai văzusem de vreo trei ani. Sigur, mi-am zic în gând, nu mă înșală vederea.
Palmele obosite nu puteau ascunde îndeajuns  pâlcurile  sângerii, care  îi cotropeau fața, altădată îngrijită,  limpede.//

Am lucrat în aceeași școală  mulți ani, în schimburi diferite, am primit  multe promoții de la ea-copii bine pregătiți, deschiși, pasionați de lectură, dezinvolți.  Fiul ei  mi-a fost elev în clasa a VII-a, mai târziu i-am pregătit o nepoată pentru admitere.//

În câteva clipe mi-au trecut prin minte o mulțime de întâmplări- înainte de 89, amândouă cumpăram   pe sub mână pantofi guban, de la același magazin. Vânzătoarea ne cunoștea- fiica ei fusese eleva  noastră -   ne da pantofii să-i probăm afară,într- un părculeț..făceam glume , era  caraghioasă situația.. //

Vecinul meu a acceptat schimbul de locuri.//

Cu doi ani în urmă,  de bunăvoie și nesilită de nimeni, în urma unei discuții cu  unicul ei fiu, a vândut apartamentul confort I, cu trei camere, pentru a construi o vilă, undeva, pe lângă oraș.
N- a fost deloc ușor, o vreme au stat cu chirie, dar știau că vor avea o casă, o grădină, flori și multă verdeață.

Pe la școală se știa cât de greu i-a fost doamnei în acea vreme să-i găsească loc de muncă fiului , absolvent al unei  facultăți particulare.

Mama n-a cedat, a bătut pe la multe uși,  i se recomanda  să aștepte că va fi sunată, revenea, insista, plângea.

S-a umilit, a fost respinsă, n-a cedat.

Au învins! el, pentru că   a muncit, ea,  pentru că era mamă.

Acum, el este cineva!

Între timp, tânărul s-a căsătorit.

Între cele două femei- soacră și noră- în scurt timp, conflictul a atins cote paroxistice.

Doar ele știu adevărul..care adevăr?

Când n-a mai putut  suporta, a cedat.

S-a retras într-un sat de câmpie, prea cald vara, mult prea friguros iarna, alături de părinții ei, bolnavi,țintuiți la pat , ambii, peste optzeci de ani.

Noroi, ger, cenușă, teamă, lacrimi fără șir..Și lupusul  care o torturează.

A stat în spital zece zile, fiul a sunat o singură dată.//

Am vorbit cu ea aseară.

Ar vrea  să nu plângă. Nu poate.

Ar vrea  să spere. Nu știe în  ce.

Ar vrea  creadă. În cine?