Sari la conținut

Celifere

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Celifere
Fosilă: Triasicul inferior - Holocen
Lăcusta călătoare (Locusta migratoria)
Clasificare științifică
Supraregn: Eukaryota
Regn: Animalia
Subregn: Eumetazoa
Încrengătură: Arthropoda
Subîncrengătură: Hexapoda
Clasă: Insecta
Subclasă: Pterygota
Infraclasă: Neoptera
Supraordin: Orthopterida
Ordin: Orthoptera
Subordin: Caelifera
Ander, 1939
infraordine:

Celiferele (Caelifera) este un subordin de ortoptere diurne și fitofage, cu peste 11.000 de specii cunoscute, răspândite mai ales în stepele și savanele din regiunile calde ale globului. Unele specii, în special lăcustele, provoacă daune colosale culturilor vegetale, pustiind totul pe unde trec. Au antene filiforme, mai scurte decât jumătatea corpului. Masculii au organe stridulante care produc sunete, mai ales în perioada de reproducere, prin frecarea femurelor picioarelor posterioare de marginea aripilor anterioare modificate (aceste aripi se numesc tegmine). Organele timpanale ("urechile") se găsesc pe laturile primului segment abdominal. Oviscaptul (ovipozitorul) este scurt și are valvele neunite. Ouăle sunt depuse sub formă de ooteci în sol. Majoritatea speciilor sunt solitare, unele gregare, printre care se numără lăcustele migratoare redutabile, prezente pe toate continentele, care umblă în stoluri uriașe, făcând nori pe unde trec zburând, lăsând sărăcie și foamete în urma lor, ca pe vremea vestitului Lăcustă-Vodă (1538). În 1880, în Caucaz, trenul nu a mai putut merge, roatele locomotivei învârtindu-se pe loc pe straturi imense și groase de lăcuste.[1][2][3][4][5][6]

În România au fost găsite 88 de specii de celifere.[7]

  1. ^ Mihail A. Ionescu, Matilda Lăcătușu. Entomologie. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971
  2. ^ Tratat de zoologie agricolă. Dăunătorii plantelor cultivate. Volumul II. Sub redacția: C. Manolache și Gh. Boguleanu. București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1982
  3. ^ Radu V. Gh. Zoologia nevertebratelor. Vol. II. Editura didactică și pedagogică. București 1972
  4. ^ Marius Skolka. Zoologia nevertebratelor. Universitatea “Ovidius” Constanța. 2003
  5. ^ Mariana Mustață, Gheorghe Mustață, Ionel Andriescu, Mircea Mitroiu. Biologia dăunătorilor animali. Editura Junimea, Iași. 2006
  6. ^ T. Perju. Entomologie agricolă. Editura Didactică și Pedagogică, București. 1983
  7. ^ „Ionuț Iorgu, Elena Pisică, Laura Păiș, Gabriel Lupu, Claudiu Iușan. Checklist of Romanian Orthoptera (Insecta) and Their Distribution by Eco-Regions. Travaux du Muséum National d'Histoire Naturelle «Grigore Antipa», Vol. LI, pp. 119–135, Novembre 2008” (PDF). Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 

Legături externe

[modificare | modificare sursă]