Tips and tricks dacă vrei să vizitezi Asia
Acum o săptămână
luni, octombrie 30, 2017
Asociație liberă
Închise sesiunea cu psihoterapeuta și se ghemui in cadă. Ședea cu picioarele strânse și fruntea proptită temeinic pe genunchi, neputând să-și adune gândurile.
Jetul puternic și fierbinte de apă facu firele de păr deja căzute și încurcate printre celelalte să o ia la vale pe mâini, pe picioare, ca o colonie de furnici fugind de inundații.
Unul, lung și roșu și destul de gros - păcat de el, așa-i... rămase agățat pe un picior, într-un fir care scăpase la epilat, spărgând monotonia pielii fine, și se zbătea neajutorat acolo.
Afurisită treabă, părul pe care vrei să-l ții pe cap iți cade, și părul de care te chinui să scapi îți crește... pe picioare.
Cam asa și restul vieții de femeie. Între vreau să mănânc și trebuie să slăbesc, iubește-mă pentru ceea ce sunt, spune-mi însă că arăt bine... și alte contradicții tipice care fac femeile să pară bărbaților atât de complicate.
De fapt femeile chiar sunt mai complicate, veni un gând. Gândurile astea au obiceiul să se agațe de gândurile care le-au precedat, și care nu aveau nicio legătură cu ele, și să se transforme uneori, deși transformarea nu e tocmai punctul lor forte, precum e multiplicarea. Multe gânduri, probabil invitate de colonia de furnici, se repeziră de-odată sfărâmând liniștea precară instaurată în urma discuției cu psihoterapeuta. Printre ele un hohot isteric de râs o făcu să pufnească reprimator și să oprească apa.
Nu are rost, își spuse, nu are rost. N-o să fie niciodată liniște. Luă prosopul și începu să se usuce frecând temeinic fiecare centimetru de piele, fiecare șuviță de păr.
Apoi cedă și se lăsă pradă gândurilor, care aparent nu au niciun traseu și sar așa din fire de păr în furnici, din furnici în filosofie și din filosofie în gălăgie, amintindu-și că nu mai e pâine, nici vin, vineri trebuie să facă revizia la mașină, ce frumos a fost în august pe Transalpina... de când n-a mai vorbit cu Anda... mâine avem ședință și trebuie să calc o cămașă... Oare așa arată nebunia? Sau așa sunt femeile, care spun “sunt bine” atunci când le e mai rău...
Și cum picăturile de apă oricât de multe, ca și furnicile venind de oriunde, se strând toate laolaltă, într-o baltă sau într-o colonie... așa și gândurile ei invariabil se strâng în el, iau forma feței lui și mirosul pielii lui.
Mda. Sigur așa arată nebunia.
duminică, noiembrie 27, 2011
Pentru Bibi, de la Sabina...
Scrisoare deschisă
by Sabina Sofigheo on Saturday, November 26, 2011 at 1:07pm
Se împlinesc astăzi, 26 noiembrie 2011, doi ani de la momentul care mi-a schimbat definitiv cursul vieții. Nu, nu sărbatoresc și nici nu-mi place să-mi hranesc mintea cu propria-mi nefericire, de altfel, nefericită în acest moment nu mă simt. Nici nu aș fi scris despre asta în mod special. Dar am un motiv întemeiat pe care îți veți afla dacă parcurgeți acest text.
Boala m-a izbit tocmai în momentul în care planurile mele de viitor erau foarte bine așezate. Împlinisem 30 de ani, renovasem apartamentul, fetița intrase la școală, băiețelul avea doi ani și dependența lui de mine se estompa, aveam post la o Universitate, scriam pe două bloguri, unul personal, altul muzical, urma să fac școala de șoferi și să îmi scriu teza de doctorat. După ce aveam să fi terminat cu toate astea, mi-aș fi văzut liniștită de familie, compoziție și fotografie. Eram, în orice, caz, un om foarte împlinit pentru vârsta asta, care nu mai sperie pe nimeni și nu mai e considerată un prag al maturității. Cele mai importante aspecte erau rezolvate și urma o viață plină, obositoare, dar frumoasă.
În loc de asta, pe 26 noiembrie 2009, la sfatul dr. Mirjam Bercovici și trimisă de ea, am urcat cu eforturi supraomenești 6 etaje la Fundeni, pentru că liftul e „doar pentru urgențe”, ca să aflu de ce sunt galbenă și nu pot nici sa respir fără să obosesc, pentru că hemoglobina mi-a scăzut la 5, că am tensiune 15 și pulsul 140, că puteam să mor în orice clipă și ca sunt suspectă de leucemie.
Nu aveam buletinul la mine, exact în acea zi contractele la telefonia mobilă expirau, așa că foloseam o cartelă de pe care sunam pe fixul de acasă, abia mergeam și eram SINGURĂ în ditamai spitalul. Nu mai înțelegeam ce se petrece în jurul meu, țin minte doar că am fost condusă la altă secție, unde m-a primit o asistentă care mi-a cerut datele de identificare și m-a înțepat înca de un milion de ori. Apoi a venit doctorița care a început să planifice niște evenimente îngrozitoare: vorbea despre transfuzii și despre cum nu mi se găsește sânge că am grupa rară, puncție de măduvă, internare, leucemie, limfom, lupus, anemie, iar nu mai înțelegeam nimic și vroiam acasă.
Ca să nu mai lungim povestea, într-un final am primit și diagnosticul, anemie hemolitică autoimună, au urmat spitalizarea, transfuziile și de atunci o luptă continuă cu boala și mai ales o luptă continuă cu singurul tratament care mă ține în viață, adica medicamentele pe bază de cortizon. Am făcut și un fel de chimioterapie cu Rituximab, la Viena desigur, unde merg foarte des, pentru că în România nu e încă aprobat de asigurări pentru boala mea, urmează să fac și o splenectomie, sperăm să rezolve parte din problemă, știut fiind faptul că anemiile hemolitice răspund mult mai prost la splenectomii decât trombocitopeniile.
Într timp, m-am prefăcut că totul e în ordine. Am compus, am fotografiat, mi-am crescut copiii, mi-am scris doctoratul, am avut concerte, expoziții, am planificat la ideea prietenei mele compozitoare un festival. Exact ce aș fi făcut și fără boală. Nu vreți să știți însă cât mă costă, interior și exterior, aceasta mimare a normalității. Și totuși, am o viață. Mai mult sau mai puțin bună, eu încă trăiesc și încă fac planuri. Nu știu cât va dura. Nu știu când primesc următoarea lovitură, nu știu când vine următoarea recădere. Dar am avut, mulțumesc lui Dumnezeu, măcar 30 de ani în care am putut să mă construiesc pe mine îmsămi, în așa fel încât să pot oarecum merge mai departe.
Iar aici ajungem la punctul cel mai important al scrisorii mele. Sunt mamă, soție, artistă. Și sunt bătăioasă și încăpâțânată. Și hipersensibilă. Așa că atunci când am văzut pentru prima dată pe bloguri cazul lui Bibi, mi-a făcut foarte rău. Tudor Daniel, zis Bibi, are anemie aplastică în forma ei cea mai rară, DBA. Sunt numai 600 de cazuri în toată lumea. Asta înseamnă ca e pe cortizon ca mine, că face transfuzii ca mine, dar că măduva lui NU produce celulele roșii, ca la mine. Și asta de când s-a nascut!!!
Și mi-am dat seama că la așa ceva nu mă pot gândi. E înfiorător, dar nu am energie să fac ceva în plus. Trebuie să mă fac sănătoasă. Treceam și printr-o depresie atunci, medicamentoasă, nu cred că mă poate cineva condamna pentru indiferență. Pentru că nu indiferență a fost, ci dimpotrivă, o mult prea intensă empatie.
Recitiți primele paragrafe ale scrisorii mele, iar apoi gândiți-vă că în locul femeii de 30 de ani e un bebeluș. Amplificați corespunzător frica, starea de rău fizic, pericolul, durerea, disperarea, necunoscutul. Apoi dublați rezultatul cu trăirile părinților acestui copilaș. Nu cred că e ceva ce puteți mai mult de o secundă imagina. Nu cred că se poate înțelege dacă nu ai fost acolo. Nici măcar eu nu pot să înțeleg pe deplin, pentru că eu am trăit cei 30 de ani (sună deodată mult, așa-i?), pe când Bibi are abia un an și cinci luni. Și doar o operație lungă și grea, un transplant de măduvă în Israel, îl poate ajuta să vă scrie peste 30 de ani o scrisoare asemănătoare. Iar pentru operație îi trebuie încă 140.000 euro.
M-am decis așadar să fac ceva. Să nu las să treacă pe lângă mine această avalanșă de stări. Pentru Bibi există o acțiune foarte frumoasă, a Bogdanei Dobre. M-am gândit să donez și eu ceva, dar ce? Ce ar aș putea da astfel încât să nu fiu judecată că o fac în interes propriu? Mi-am dat seama apoi că nu contează cum judecă unul sau altul. Drept pentru care am să donez din fotografiile mele, făcute după ce am fost diagnosticată. Voi reveni cu amănuntele pragmatice, vreau acum doar să spun că sunt fotografii grele, făcute cu patos, pentru ca măcar sufletul să îmi devină mai ușor. Și vreau să valorific consumul intens al realizării lor. M-au ajutat pe mine să îmi mențin speranța. E momentul să o dau mai departe.
Dacă nu doriți să cumpărați ceva, ci doar să îl ajutați pe Bibi să crească mare, puteți dona direct în conturile lui: LEI: RO24 BTRL 0140 1201 N396 55XX Banca Transilvania Titular cont: Filip Bogdan-Liviu CNP 1660903133678
Am să vă rog să difuzați scrisoarea mea, să o dați mai departe. aici sau de pe blog, mai sunt persoane care nu folosesc FB. (http://armonii.blogspot.com/2011/11/scrisoare-deschisa.html) E mărturia unui om care a cunoscut infernul și care face o vizită acolo periodic. Nu mă jenez de această expunere publică. Nu am nimic de ascuns, e o poveste de viață ca atâtea altele. Mai ales că eu sunt dintre cei norocoși. Norocoasă să fi trăit 30 de ani sănătoși, să fi putut compune muzică, să fi putut fotografia, să am un soț și copii extraordinari, să fi pășit în viața adevărată de foarte tânără. Iar toate trăirile extreme mi-au dat consistență și mi-au întărit creația.
Și dacă un miligram din greutatea ce o poartă în suflet părinții lui Bibi s-ar putea evapora prin mărturia mea, atunci ea nu e zadarnică. Aș putea să închei cu sloganurile, perfect adevărate de altfel, Nu fiți indiferenți. Nu știți ce fericiți sunteți că aveți sănătate și variațiuni pe aceeași temă. În loc de asta, eu vă reamintesc altceva: viața, deși ne-o facem frumoasă și trebuie să o trăim cu bucurie, e foarte grea pentru toată lumea, fără excepție. Și te lovește atunci când nu te aștepți. Nimeni nu e scutit de probleme mai devreme sau mai târziu. Dar la Bibi este MULT prea devreme. Și e MULT prea grea.
Haideți să îl ajutăm să se facă bine. Și să se confrunte apoi doar cu normalitatea vieții.
Fotografiile si postul original: https://www.facebook.com/#!/notes/sabina-sofigheo/scrisoare-deschis%C4%83/245117595552971
by Sabina Sofigheo on Saturday, November 26, 2011 at 1:07pm
Se împlinesc astăzi, 26 noiembrie 2011, doi ani de la momentul care mi-a schimbat definitiv cursul vieții. Nu, nu sărbatoresc și nici nu-mi place să-mi hranesc mintea cu propria-mi nefericire, de altfel, nefericită în acest moment nu mă simt. Nici nu aș fi scris despre asta în mod special. Dar am un motiv întemeiat pe care îți veți afla dacă parcurgeți acest text.
Boala m-a izbit tocmai în momentul în care planurile mele de viitor erau foarte bine așezate. Împlinisem 30 de ani, renovasem apartamentul, fetița intrase la școală, băiețelul avea doi ani și dependența lui de mine se estompa, aveam post la o Universitate, scriam pe două bloguri, unul personal, altul muzical, urma să fac școala de șoferi și să îmi scriu teza de doctorat. După ce aveam să fi terminat cu toate astea, mi-aș fi văzut liniștită de familie, compoziție și fotografie. Eram, în orice, caz, un om foarte împlinit pentru vârsta asta, care nu mai sperie pe nimeni și nu mai e considerată un prag al maturității. Cele mai importante aspecte erau rezolvate și urma o viață plină, obositoare, dar frumoasă.
În loc de asta, pe 26 noiembrie 2009, la sfatul dr. Mirjam Bercovici și trimisă de ea, am urcat cu eforturi supraomenești 6 etaje la Fundeni, pentru că liftul e „doar pentru urgențe”, ca să aflu de ce sunt galbenă și nu pot nici sa respir fără să obosesc, pentru că hemoglobina mi-a scăzut la 5, că am tensiune 15 și pulsul 140, că puteam să mor în orice clipă și ca sunt suspectă de leucemie.
Nu aveam buletinul la mine, exact în acea zi contractele la telefonia mobilă expirau, așa că foloseam o cartelă de pe care sunam pe fixul de acasă, abia mergeam și eram SINGURĂ în ditamai spitalul. Nu mai înțelegeam ce se petrece în jurul meu, țin minte doar că am fost condusă la altă secție, unde m-a primit o asistentă care mi-a cerut datele de identificare și m-a înțepat înca de un milion de ori. Apoi a venit doctorița care a început să planifice niște evenimente îngrozitoare: vorbea despre transfuzii și despre cum nu mi se găsește sânge că am grupa rară, puncție de măduvă, internare, leucemie, limfom, lupus, anemie, iar nu mai înțelegeam nimic și vroiam acasă.
Ca să nu mai lungim povestea, într-un final am primit și diagnosticul, anemie hemolitică autoimună, au urmat spitalizarea, transfuziile și de atunci o luptă continuă cu boala și mai ales o luptă continuă cu singurul tratament care mă ține în viață, adica medicamentele pe bază de cortizon. Am făcut și un fel de chimioterapie cu Rituximab, la Viena desigur, unde merg foarte des, pentru că în România nu e încă aprobat de asigurări pentru boala mea, urmează să fac și o splenectomie, sperăm să rezolve parte din problemă, știut fiind faptul că anemiile hemolitice răspund mult mai prost la splenectomii decât trombocitopeniile.
Într timp, m-am prefăcut că totul e în ordine. Am compus, am fotografiat, mi-am crescut copiii, mi-am scris doctoratul, am avut concerte, expoziții, am planificat la ideea prietenei mele compozitoare un festival. Exact ce aș fi făcut și fără boală. Nu vreți să știți însă cât mă costă, interior și exterior, aceasta mimare a normalității. Și totuși, am o viață. Mai mult sau mai puțin bună, eu încă trăiesc și încă fac planuri. Nu știu cât va dura. Nu știu când primesc următoarea lovitură, nu știu când vine următoarea recădere. Dar am avut, mulțumesc lui Dumnezeu, măcar 30 de ani în care am putut să mă construiesc pe mine îmsămi, în așa fel încât să pot oarecum merge mai departe.
Iar aici ajungem la punctul cel mai important al scrisorii mele. Sunt mamă, soție, artistă. Și sunt bătăioasă și încăpâțânată. Și hipersensibilă. Așa că atunci când am văzut pentru prima dată pe bloguri cazul lui Bibi, mi-a făcut foarte rău. Tudor Daniel, zis Bibi, are anemie aplastică în forma ei cea mai rară, DBA. Sunt numai 600 de cazuri în toată lumea. Asta înseamnă ca e pe cortizon ca mine, că face transfuzii ca mine, dar că măduva lui NU produce celulele roșii, ca la mine. Și asta de când s-a nascut!!!
Și mi-am dat seama că la așa ceva nu mă pot gândi. E înfiorător, dar nu am energie să fac ceva în plus. Trebuie să mă fac sănătoasă. Treceam și printr-o depresie atunci, medicamentoasă, nu cred că mă poate cineva condamna pentru indiferență. Pentru că nu indiferență a fost, ci dimpotrivă, o mult prea intensă empatie.
Recitiți primele paragrafe ale scrisorii mele, iar apoi gândiți-vă că în locul femeii de 30 de ani e un bebeluș. Amplificați corespunzător frica, starea de rău fizic, pericolul, durerea, disperarea, necunoscutul. Apoi dublați rezultatul cu trăirile părinților acestui copilaș. Nu cred că e ceva ce puteți mai mult de o secundă imagina. Nu cred că se poate înțelege dacă nu ai fost acolo. Nici măcar eu nu pot să înțeleg pe deplin, pentru că eu am trăit cei 30 de ani (sună deodată mult, așa-i?), pe când Bibi are abia un an și cinci luni. Și doar o operație lungă și grea, un transplant de măduvă în Israel, îl poate ajuta să vă scrie peste 30 de ani o scrisoare asemănătoare. Iar pentru operație îi trebuie încă 140.000 euro.
M-am decis așadar să fac ceva. Să nu las să treacă pe lângă mine această avalanșă de stări. Pentru Bibi există o acțiune foarte frumoasă, a Bogdanei Dobre. M-am gândit să donez și eu ceva, dar ce? Ce ar aș putea da astfel încât să nu fiu judecată că o fac în interes propriu? Mi-am dat seama apoi că nu contează cum judecă unul sau altul. Drept pentru care am să donez din fotografiile mele, făcute după ce am fost diagnosticată. Voi reveni cu amănuntele pragmatice, vreau acum doar să spun că sunt fotografii grele, făcute cu patos, pentru ca măcar sufletul să îmi devină mai ușor. Și vreau să valorific consumul intens al realizării lor. M-au ajutat pe mine să îmi mențin speranța. E momentul să o dau mai departe.
Dacă nu doriți să cumpărați ceva, ci doar să îl ajutați pe Bibi să crească mare, puteți dona direct în conturile lui: LEI: RO24 BTRL 0140 1201 N396 55XX Banca Transilvania Titular cont: Filip Bogdan-Liviu CNP 1660903133678
Am să vă rog să difuzați scrisoarea mea, să o dați mai departe. aici sau de pe blog, mai sunt persoane care nu folosesc FB. (http://armonii.blogspot.com/2011/11/scrisoare-deschisa.html) E mărturia unui om care a cunoscut infernul și care face o vizită acolo periodic. Nu mă jenez de această expunere publică. Nu am nimic de ascuns, e o poveste de viață ca atâtea altele. Mai ales că eu sunt dintre cei norocoși. Norocoasă să fi trăit 30 de ani sănătoși, să fi putut compune muzică, să fi putut fotografia, să am un soț și copii extraordinari, să fi pășit în viața adevărată de foarte tânără. Iar toate trăirile extreme mi-au dat consistență și mi-au întărit creația.
Și dacă un miligram din greutatea ce o poartă în suflet părinții lui Bibi s-ar putea evapora prin mărturia mea, atunci ea nu e zadarnică. Aș putea să închei cu sloganurile, perfect adevărate de altfel, Nu fiți indiferenți. Nu știți ce fericiți sunteți că aveți sănătate și variațiuni pe aceeași temă. În loc de asta, eu vă reamintesc altceva: viața, deși ne-o facem frumoasă și trebuie să o trăim cu bucurie, e foarte grea pentru toată lumea, fără excepție. Și te lovește atunci când nu te aștepți. Nimeni nu e scutit de probleme mai devreme sau mai târziu. Dar la Bibi este MULT prea devreme. Și e MULT prea grea.
Haideți să îl ajutăm să se facă bine. Și să se confrunte apoi doar cu normalitatea vieții.
Fotografiile si postul original: https://www.facebook.com/#!/notes/sabina-sofigheo/scrisoare-deschis%C4%83/245117595552971
duminică, august 22, 2010
Perle via gradinita
Acum avem si martori la perlele lui Dorel...
Ce mi-a povestit directoarea de la gradinita. Dorel statea pe scari in curte si se uita (cam in gol asa) la un perete.
"ce faci Teodor acolo?"
- Shhht, ma uit la film!
"la ce film te uiti?"
- Ucenicul vrajitorului
"aha... pot sa stau si eu langa tine?"
- Sigur ca da! Shht!
"da, totusi zi-mi si mie despre ce-i vorba in film, ca n-am vazut de la inceput"
- Pai transforma astia masini vechi in masini noi!
"hm... programul Rabla?"
- Da, cam asa.
Peste cateva momente.
- Poti sa pleci acuma.
"de ce?"
- Pai nu vezi? sunt reclame. Te chem eu cand incepe...
Ce mi-a povestit directoarea de la gradinita. Dorel statea pe scari in curte si se uita (cam in gol asa) la un perete.
"ce faci Teodor acolo?"
- Shhht, ma uit la film!
"la ce film te uiti?"
- Ucenicul vrajitorului
"aha... pot sa stau si eu langa tine?"
- Sigur ca da! Shht!
"da, totusi zi-mi si mie despre ce-i vorba in film, ca n-am vazut de la inceput"
- Pai transforma astia masini vechi in masini noi!
"hm... programul Rabla?"
- Da, cam asa.
Peste cateva momente.
- Poti sa pleci acuma.
"de ce?"
- Pai nu vezi? sunt reclame. Te chem eu cand incepe...
sâmbătă, iulie 17, 2010
meeting aviatic 17 iulie 2010
Ti-a placut, Dorele, la aeroport?
- Daaa, mami.
Ce ai vazut acolo?
- Avioane!
Si cum faceau avioanele?
- Se rasuceau! Stii cum se rasuceau? Ca capul pisicii din filmul cu Alice!
!!! (:D)
- Si am vazut si o sigla!
Ce sigla? De avion?
- Nuuu... O sigla maaaaare de mercedes din ala vechi!
- Daaa, mami.
Ce ai vazut acolo?
- Avioane!
Si cum faceau avioanele?
- Se rasuceau! Stii cum se rasuceau? Ca capul pisicii din filmul cu Alice!
!!! (:D)
- Si am vazut si o sigla!
Ce sigla? De avion?
- Nuuu... O sigla maaaaare de mercedes din ala vechi!
marți, iulie 06, 2010
Mami, te iubesc!
Mami?
...
Maaami?!
Da.
Mami, te iubesc.
Si eu te iubesc, puiule!
Mami... Da stii ce mult te iubesc?
???
Eu sunt OMUL tau! Intelegi? Te iubesc de mititel! Asa de mult te iubesc!
Continua cu o imbratisare si cativa pupici.
Pentru cine nu cunoaste... exista folclor :D
Copacelul din gradina
Primavara a-nverzit
Si cu raze de la soare
Alb ca neaua a-nflorit.
Copacel, copacel,
Te iubesc de mititel.
Copacel, copacel,
Te iubesc de mititel.
Primavara copacelul
De omizi l-am curatat
Si la toamna urmatoare
Rod bogat am adunat.
Copacel, copacel,
Te iubesc de mititel.
Copacel, copacel,
Te iubesc de mititel.
...
Maaami?!
Da.
Mami, te iubesc.
Si eu te iubesc, puiule!
Mami... Da stii ce mult te iubesc?
???
Eu sunt OMUL tau! Intelegi? Te iubesc de mititel! Asa de mult te iubesc!
Continua cu o imbratisare si cativa pupici.
Pentru cine nu cunoaste... exista folclor :D
Copacelul din gradina
Primavara a-nverzit
Si cu raze de la soare
Alb ca neaua a-nflorit.
Copacel, copacel,
Te iubesc de mititel.
Copacel, copacel,
Te iubesc de mititel.
Primavara copacelul
De omizi l-am curatat
Si la toamna urmatoare
Rod bogat am adunat.
Copacel, copacel,
Te iubesc de mititel.
Copacel, copacel,
Te iubesc de mititel.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)