James Tynion IV și Martin Simmonds "The Department of Truth, Vol. 4" (2022)

Imagine preluată de pe situl Libristo.ro

În prima decadă a lunii ianuarie 2023, prin amabilitatea importatorilor de benzi desenate de la Red Goblin, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar din cel de-al patrulea volum al romanului grafic The Department of Truth, intitulat: The Ministry of Lies (editura Image Comics, Portland, OR, 2022). L-am parcurs în aceeași zi.

Și iată ce am aflat: 

 

În 1991, la Moscova, Lee Harvey Oswald are o întâlnire neoficială cu omologul său rus, Gregori Petrov. U.R.S.S. tocmai s-a prăbușit, iar Ministerul Minciunilor s-a desființat, însă Petrov e racolat de către organizația Pălăria Neagră. În prezent, protagonistul Cole Turner se gândește să se retragă din Departamentul Adevărului, iar șeful său, Lee Harvey Oswald, îl informează despre concurența din vremea Războiului Rece dintre Departamentul Adevărului din S.U.A. și Ministerul Minciunilor din U.R.S.S. - fiecare cu propria sa versiune asupra realității. Iar Petrov e asasinat în muzeul N.A.S.A., lângă un modul precum cele cu care se făcuseră aselenizările.

Oswald îl informează pe Cole cu privire la prima aselenizare - o ficțiune devenită realitate. În paralel, cu scopul de a-l racola pe Matt, soțul lui Turner, pentru Pălăria Neagră, Hawk Harrison îi arată acestuia un film în care Turner îi ucide pe doi colegi de-ai lui Matt de la ziarul The Washington Post. Mai mult, agenții organizației Pălăria Neagră îi prezintă lui Matt o versiune a istoriei recente în care administrația de stat a S.U.A. a ajuns să fie controlată de către Departamentul Adevărului - și, în special, de către Lee Harvey Oswald.

Cole Turner, însoțit de către colega sa, Ruby, face o vizită la Fort Knox, unde Departamentul Adevărului depozitează diverse ciudățenii - inclusiv cadavrul împăiat al Omului-Molie. În schimb, Matt decide să publice în presă informațiile privitoare la Departamentul Adevărului. Cum Cole bănuiește că Oswald îi va cere să își asasineze soțul pentru a împiedica publicarea informațiilor, îi propune șefului său o alternativă. Iar Lee Harvey Oswald sfârșește prin a i se prezenta jurnalistului Matt cu scopul de a-i dezvălui istoria departamentului secret.

 

Spre deosebire de volumul al treilea al romanului grafic Departamentul Adevărului, The Ministry of Lies continuă intriga principală și reunește capitolele 11 - 15. Scenariul scris de către James Tynion IV aduce noi complicații și dezvăluiri, iar combinația de delir paranoic, satiră socială și umor negru e la fel de bine dozată ca și în volumele precedente.

Grafica realizată de către Martin Simmonds e tot atât de impresionantă și de creativă ca în primele două volume ale seriei - dealtfel, ea reprezintă principalul motiv pentru care cumpăr și citesc The Department of Truth.

De asemenea, casetele cu dialoguri realizate de către Aditya Bidikar contribuie la efectul angoasant al acestei benzi desenate, cu contururile lor duble și cu literele parcă dactilografiate din porțiunile de expozițiune.

Pe ansamblu, The Ministry of Lies a contribuit la dezvoltarea acestui roman grafic de o foarte bună calitate și pregătește terenul pentru ceea ce sper că va fi punctul culminant și deznodământul în volumul al cincilea al seriei. Din păcate, până la apariția aceluia vom fi nevoiți să mai așteptăm cel puțin o jumătate de an. Însă, la momentul potrivit, am să vă furnizez detalii tot aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

J. Tynion et al, "The Department of Truth, Vol. 3" (2022)

Imagine preluată de pe situl BooksExpress.ro

În prima decadă a lunii decembrie 2022, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat, la preț promoțional, al treilea volum dintr-un roman grafic de James Tynion IV intitulat: The Department of Truth - Free Country (editura Image Comics, Portland, Or, 2022). L-am parcurs în ultima decadă a aceleiași luni.

Și iată ce am aflat:

 

Free Country reunește fasciculele 6-7, respectiv 14-17 din romanul grafic The Department of Truth. Dacă fasciculele adunate în primele două volume erau intitulate "capitole" și urmăreau un fir narativ principal axat pe protagonistul Cole Turner, cele care apar în al treilea volum sunt etichetate drept "deviații".

Prima deviație, "Apocrypha", este ilustrată de către Elsa Charretier și arată cum Lee Harvey Oswald, recrutat de către Departamentul Adevărului după asasinarea lui John F. Kennedy, citește documente oculte și află despre o conspirație medievală europeană, Illuminati, menită să demaște propaganda oficială prin care, în istoriografie, fuseseră strecurate mai multe secole decât trecuseră, de fapt, de la căderea Imperiului Roman de Apus și fuseseră create personaje istorice fictive precum... Charlemagne.

A doua deviație, "Foil", este ilustrată de către Tyler Boss și îl aduce în contact pe Oswald cu un coleg adolescent, "Doc" Hynes, care îl informează despre obiecte zburătoare neidentificate și despre misterioși oameni în negru care caută să mușamalizeze cazurile despre acestea.

A treia deviație, "The Rocket Man", e ilustrată de către John J. Pearson și îi trimite pe Lee Harvey Oswald și "Doc" Hynes într-o zonă rurală, unde îl intervievează pe un inginer de rachete cu privire la misterioasa femeie în stacojiu, Babalon. Aparent, aceasta a fost adusă pe Pământ printr-un ritual magic al lui Jack Whiteside Parsons - întemeietor al Jet Propulsion Laboratory și discipol al lui Crowley - iar, după venirea ei, situația mondială s-a agravat. Poate că Babalon a jucat un rol esențial și în asasinarea președintelui Kennedy, însă Lee Harvey Oswald nu vorbește despre asta. Iar cu Hawk Harrison, fiul rebel al inginerului, Lee se va reîntâlni în repetate rânduri.

A patra deviație, "Point Pleasant", a fost ilustrată de către David Romero și îl are ca protagonist pe "Doc" Hynes. Acesta e interogat în 1960 de către Departamentul Adevărului cu privire la investigații pe care le-a întreprins, în compania lui Lee Harvey Oswald, în Virginia de vest și Ohio. Incidentele implică apariții stranii, ca Omul-molie sau Indrid Cold, dar și un accident grav, în urma căruia s-a năruit un pod peste râul Ohio, iar zeci de persoane au pierit. Și, la data când are loc interogatoriul, Lee Harvey Oswald a dispărut fără urmă...

A cincea deviație, "Free Love", a fost ilustrată de către Alison Sampson și îl prezintă pe Lee Harvey Oswald la San Francisco, în 1968, discutând despre contracultură și despre asasinatele politice cu un personaj feminin care ar putea fi o agentă CIA. Aparent, contracultura hippie ar putea schimba radical modul în care populația percepe realitatea, iar Departamentul Adevărului se străduiește din răsputeri să țină situația sub control. La finalul acestui episod, Oswald decide să revină în departament.

A șasea deviație, ilustrată de către Jorge Fornes, contrastează, în sobrietatea liniilor și a culorilor, cu exuberanța psihedelică a precedentei. Directorul Departamentului Devărului, Frank Capra, i-l prezintă pe subordonatul său, Lee Harvey Oswald, noului președinte al S.U.A., Richard Nixon. Lee îi propune președintelui un plan îndrăzneț - să îl pună pe regizorul Stanley Kubrick să regizeze o falsă aselenizare, iar aceasta, fiind vizionată la televizor de către milioane de oameni, să devină reală. Nixon apreciază ideea în asemenea măsură, încât îi propune lui Oswald să devină noul director al Departamentului Adevărului după pensionarea lui Frank Capra. Și dacă misterioasa femeie îmbrăcată în stacojiu ar fi jucat un rol și în prima aselenizare?

 

Și în cazul volumului Free Country, scenariul scris de către James Tyinion IV este interesant. Unele teorii ale conspirației, precum cele despre obiecte zburătoare neidentificate și oameni în negru, țin de cultura populară. Altele, precum cele din "Apocrypha", amintesc de delirurile paranoice târzii ale lui Philip K. Dick. Însă toate sunt tratate cu un umor negru venit parcă din romanele lui Thomas Pynchon.

Arta grafică variază de la un fascicul la altul, dar coperta fiecăruia a fost creată de către Martin Simmonds. O notă aparte i se cuvine lui Jordie Bellaire, care, în secțiunea "Free Love", a colorat desenele realizate de către Alison Sampson. Rezultatul este intens și delirant, amintind de Submarinul galben sau de picturile lui Roger Dean.

 Casetele de dialog create de către Aditya Bidikar sunt judicios adaptate pentru stilul grafic al fiecărei "deviații".

Pe ansamblu, chiar dacă unii cititori s-au plâns că Free Country încetinește ritmul acțiunii și că adaugă prea multă expozițiune, consider că volumul acesta îi conferă amploare și profunzime romanului grafic The Department of Truth. Ca un adevărat colecționar, scenaristul James Tynion IV inventariază și aici teorii ale conspirației care de care mai fanteziste, iar delirul paranoic rezultat (aflat încă în dezvoltare) pare să rivalizeze, în amploare și complexitate, cu cel creat de către Umberto Eco în Pendulul lui Foucault.

Ca urmare, am comandat fără ezitare și volumul al patrulea din The Department of Truth. Însă, despre acela, rămâne să discutăm în detaliu la momentul potrivit tot aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

J. Tynion IV & M. Simmonds, "The Department of Truth, Vol. 2" (2021)

Imagine preluată de pe situl Kobo.com

În prima decadă a lunii decembrie 2022, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat, la preț promoțional, al doilea volum dintr-un roman grafic de James Tynion IV și Martin Simmonds intitulat: The Department of Truth - The City Upon A Hill (editura Image Comics, Portland, OR, 2021). L-am parcurs în ultima decadă a aceleiași luni.

Și iată ce am aflat:

 

Dacă primul volum din serie, The End of the World, reunea fasciculele 1 - 5 din romanul grafic The Department of Truth, cel de-al doilea volum, The City Upon A Hill, adună fasciculele 8 - 13.

La aeroportul Denver, Ruby i-l prezintă pe Cole Turner lui Hawk Harrison, un operator experimentat al Departamentului Adevărului, care, cu câteva doze de explozibil bine plasate, face să dispară o versiune a aeroportului înțesată de simbolurile oculte ale Noii Ordini Mondiale și de reptilieni.

Hawk se dovedește a fi cel care, în anii 1980, introdusese imagini subliminale în desenele animate la care se uita micul Cole și îl făcuse să creadă pe micul școlar de atunci într-un demon canibal ascuns în subsolul școlii elementare unde învăța protagonistul.

Tot Hawk este cel care, în prezent, îi explică lui Cole cum, în Lumea Veche, religiile organizate au structurat realitatea, iar, în vremuri mai recente, personaje excentrice precum Madame Blavatsky și Aleister Crowley au încercat să schimbe perspectiva publicului asupra realității consensuale. Misiunea lui Cole și a colegei sale, Ruby, este să afle dacă o misterioasă femeie îmbrăcată în stacojiu (care a tot apărut în romanul grafic) încearcă să aducă o nouă eră, respectiv ce planuri are ea cu privire la Statele Unite ale Americii.

Hawk îl duce pe Cole într-o zonă rurală din Colorado, unde acesta din urmă află mai multe despre criptozoologie și unde constată că, dintr-o farsă pusă la cale de către câțiva localnici (și expusă ulterior ca atare în presă), Bigfoot a devenit realitate ca urmare a faptului că o parte a publicului crede în existența sa. Agenți ai Departamentului Adevărului trebuie să ucidă și să dezmembreze exemplarele care apar, altfel declarațiile și probele furnizate de martori oculari ar întări și mai mult credința populară - ceea ce ar aduce consecințe imposibil de controlat.

Tot Hawk îi prezintă lui Cole și teoria despre elicoptere negre, nemarcate - și asta în timp ce îl duce la o nouă destinație într-un asemenea elicopter. Iar Hawke îl ghidează pe protagonist în orașul său natal, Milwaukee, din Wisconsin, unde, într-un subsol al școlii primare, care nu existase inițial decât în imaginația protagonistului, Cole îl întâlnește pe demonul canibal din coșmarurile sale.

Și Hawk încearcă să îl recruteze pe Cole pentru organizația Pălăria Neagră...

 

La fel ca și în cazul primului volum din The Department of Truth, The City Upon A Hill are un scenariu captivant mulțumită lui James Tynion IV. Tehnica flash-back/comeback e folosită judicios, iar evenimentele din intrigă se desfășoară într-un ritm alert, cu dese răsturnări de situație. Echilibrul între delir paranoic, horror și umor negru e menținut magistral, iar satira socială din subtext este corozivă.

Însă, oricât de bun ar fi scenariul, grafica realizată de către Martin Simmonds este și mai bună. Scenele de flashback au un caracter distinct, fie în nuanțe de sepia (pentru amintirile lui Hawk Harrison), fie caricaturale, în culori vii (pentru amintirile din copilărie ale lui Cole Turner), fie pastelate, scrise de mână și presărate cu schițe stângace (pentru confesiunea tardivă a unui criptozoolog amator).

Casetele cu dialoguri ale lui Aditya Bidikar impresionează și ele, adăugând, la nivel subliminal, o notă de angoasă difuză romanului grafic.

Pe ansamblu, The City Upon A Hill a fost o experiență de lectură memorabilă și recomandabilă. Nivelul calitativ al scenariului și al graficii a rămas foarte ridicat, iar volumul încurajează și răsplătește o a doua lectură.

Ca urmare, probabil nu veți fi surprinși să aflați că am achiziționat și al treilea volum din romanul grafic The Department of Truth. Dar, despre acela, vom discuta în detaliu cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)  

J. Tynion & M. Simmonds, "The Department of Truth, Vol. 1" (2021)

Imagine preluată de pe situl Kobo.com

În prima decadă a lunii decembrie 2022, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat, la preț promoțional, primul volum dintr-un roman grafic de James Tynion IV și Martin Simmons intitulat: The Department of Truth - The End of the World (editura Image Comics, Portland, OR, 2021). L-am parcurs în ultima decadă a aceleiași luni.

Și iată ce am aflat:

 

Protagonistul, Cole Turner, intră într-un grup de excentrici care cred că Pământul este plat, apoi e invitat, alături de câțiva aleși, într-o excursie la capătul lumii, unde se vede un uriaș zid de gheață ce mărginește Pământul plat. O agentă federală, Ruby, îi împușcă pe ceilalți excursioniști (inclusiv pe miliardarii care finanțau acea mișcare excentrică) și îl recrutează pe Cole pentru o ramură secretă a administrației de stat - Departamentul Adevărului.

Departamentul este condus de către Lee Harvey Oswald, iar scopul său este să supravegheze teoriile conspirației pe care le vehiculează publicul american și să se asigure că toate acestea rămân simple teorii. Căci, în lumea paralelă din The Department of Truth, dacă o teorie adună destui adepți, aceasta devine realitate...

Cole Turner însuși, în copilărie, în anii 1980, a fost implicat într-un caz de cult satanist la școala primară unde învăța - simplă agitație mediatică menită să le aducă profituri trusturilor de presă... sau, de la un punct încolo, o realitate din ce în ce mai palpabilă - pentru că din ce în ce mai mulți oameni cred în ea.

În prezent, după ce face cunoștință cu alți membri ai departamentului, Cole este trimis pe teren împreună cu colega lui, Ruby, pentru a rezolva un caz similar. Mama unui copil împușcat la școală, lalolaltă cu alți elevi, este acuzată în repetate rânduri că atentatul de la școală ar fi fost o înscenare, că fiul ei și celelalte victime ale atentatului ar fi niște figuranți plătiți, și că ea însăși, pozând în mama unei victime fictive, ar comite o escrocherie.

Pe măsură ce asemena acuzații se multiplică, Mary se afundă în depresie - dar primește dovezi că teoriile acelea capătă consistență și sunt pe cale să devină realitate. Cole și Ruby intervin, sustrag probele și redresează realitatea locală - dar află și că o organizație rivală, Pălăria Neagră, s-a implicat în acel caz.

La sediul Departamentului Adevărului, Lee îi explică lui Cole cum Pălăria Neagră a fabricat false dovezi privitoare la Barack Obama pentru a convinge publicul că președintele nu avea cetățenie americană - și, prin urmare, nu avea dreptul să candideze la președinție. Întrucât falsele documente le-au fost trimise unor jurnaliști de investigație, Cole primește misiunea de a-i ucide înainte ca documentele să fie publicate - și să devină realitate.

La aeroportul din Denver, Ruby se confruntă cu niște reptilieni. Cole primește câteva zile libere, însă, în apartamentul său, e vizitat de către un reprezentant al organizației Pălăria Neagră, Martin Barker, care încearcă să îl racoleze. În viziunea lui Barker, adevărate misiune a Departamentului Adevărului este să mențină supremația globală americană după Al Doilea Război Mondial, iar Pălăria Neagră dorește să dezlănțuie forțele schimbării, care au fost încătușate prea multe decenii la rând.

După plecarea lui Barker, Ruby sosește și confirmă că Pălăria Neagră pănuise de mult să îl recruteze pe Cole, iar Lee Harvey Oswald o trimisese să îl aducă pe protagonist în Departamentul Adevărului tocmai din acest motiv.

 

Primul volum din Departamentul Adevărului impresionează prin scenariu. James Tynion IV structurează o viziune demnă de romanele timpurii ale lui Thomas Pynchon, în care perspectiva paranoică asupra lumii, fantasticul grotesc și umorul negru sunt atent echilibrate. Deloc întâmplător, diverse teorii ale conspirației (asasinarea lui John F. Kennedy, cercurile sataniste din anii 1980, atentatele armate din școli, reptilienii) sunt trecute în revistă, iar fiecare episod din serie dezvăluie noi elemente, dar și pune elementele precedente într-o nouă perspectivă.

The End of the World impresionează și mai mult prin arta grafică. Stilul lui Martin Simmonds amintește în mare măsură de albume BD ale lui Bill Sienkiewicz, precum Elektra: Assassin sau Stray Toasters. (Dealtfel, acesta e principalul motiv pentru care am cumpărat The Department of Truth.) Am fost plăcut impresionat de portretistica personajelor, de stilul în care sunt redate decorurile, de diversitatea tehnicilor, de paleta de culori și de utilizarea judicioasă a aerografului.

Nu în ultimul rând, țin să subliniez contribuția lui Aditya Bidikar, care a realizat casetele cu dialoguri. Contuturile duble, neregulate, în care apar replicile personajelor subliniază atitudinea ambivalentă, duplicitară a celor implicați și contribuie la crearea unei atmosfere de angoasă difuză și de tensiune subliminală.

Pe ansamblu, The Department of Truth - The End of the World s-a dovedit a fi o realizare de excepție din domeniul romanelor grafice - mult deasupra mediei. Ca urmare, probabil nu veți fi surprinși să aflați că am achiziționat și următoarele volume din serie.

Însă , despre acelea, vom discuta mai pe îndelete cu alte ocazii tot aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

M. M. Chen, Joe Benitez et al., "Lady Mechanika Vol. 6" (2020)

Imagine preluată de pe situl Comixology

În ultima decadă a lunii septembrie 2020, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat un exemplar din cel mai recent volum al romanului grafic Lady Mechanika, intitulat Sangre (Benitez Productions, Encino, CA, 2020). L-am parcurs în două zile. Și iată ce am aflat:

Fiecare capitol dintre cele cinci care compun acest volum începe cu un prolog desenat de Joe Benitez și Martin Montiel. Acțiunea se petrece în America Centrală, în vremea sosirii conchistadorilor, iar protagonista, Mali, vede cum soțul și copiii îi sunt măcelăriți de către niște făpturi supranaturale. Dornică de răzbunare, Mali trece prin ritualul lui Mictecacihuatl și se transformă în La Madrina, o vânătoare de vampiri.

Porțiunea principală a fiecăruia dintre cele cinci capitole, desenată de către Brian Ching, are acțiunea plasată la finalul secolului al XIX-lea. Lady Mechanika este invitată în Spania de către Leonora, soția unui baron, pentru a investiga un caz paranormal al cărui victimă este fiul baronului, Alejandro. Localnicii suspectează o posesie demonică, însă investigațiile protagonistei dezvăluie altceva - o atracție homoerotică pe care Alejandro o are față de un vampir, Lucian, pe care l-a cunoscut la universitate.

După o confruntare decisivă dintre Lady Mechanika și La Madrina, baronul Calvitero este nevoit să accepte preferințele fiului său, iar clanul de vampiri din care face parte Lucian, sever împuținat de către La Madrina, este silit să se retragă din zonă.

Volumul se încheie cu o galerie de coperte și cu un interviu acordat de către artistul grafic Brian Ching.

Pe ansamblu, în pofida scenariului alert creat de M. M. Chen și Joe Benitez, Sangre a fost o experiență destul de dezamăgitoare.

Calitatea graficii, în special în porțiunea principală a fiecărui capitol, este mai slabă comparativ cu volumele precedente. Personal, am remarcat că, în acest volum al seriei Lady Mechanika, nu mai apar contribuții ale artistului grafic Peter Steigerwald, iar consecințele sunt notabile.

Apoi, intriga acestui volum a virat în mod clar dinspre steampunk către horror. Chiar dacă romanul grafic avea o doză de horror încă de la primul volum, The Mystery of the Mechanical Corpse, am preferat volume unde a predominat elementul steampunk, precum The Tablet of Destinies sau The Clockwork Assassin. Cumva, Sangre dovedește încă o dată că e înțelept să avem grijă ce ne dorim pentru că s-ar putea să primim. Cititorii care au primit volume subțiri, precum The Lost Boys of West Abbey sau La Dama de la Muerte, au dorit o miniserie mai consistentă. Iar Sangre le-a oferit un volum cantitativ mai mare, însă calitativ mai slab.

Voi păstra în colecție acest volum al romanului grafic Lady Mechanika mai mult pentru a avea seria completă decât din plăcerea de a-l reciti. Iar, în măsura în care această serie va continua, am să vă informez despre volumele următoare tot aici, la Țesătorul.

Jason Shawn Alexander, "Empty Zone: Volume One" (2015)

(Imagine preluată de pe situl Amazon.com)

La finalul primei decade a lunii decembrie 2019, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat un exemplar din primul volum al romanului grafic Empty Zone de Jason Shawn Alexander, intitulat Conversations with the Dead (Editura Image Comics, Berkeley, CA, 2015). L-am parcurs în câteva zile.

Și iată ce am aflat:

Conversations with the Dead este un roman grafic foarte ambițios care combină elemente cyberpunk, noir și horror. Protagonista, Corinne White, este o declasată care fură date confidențiale pentru a le revinde pe piața neagră. După o asemenea operațiune clandestină, Corinne e dusă de complicele ei, Hank, la cabinetul ilegal al fraților Choi în vederea înlocuirii unui braț protetic cu altul ceva mai performant. Protagonista, care e traumatizată, alcoolică și dependentă de droguri, are o idilă cu o chelneriță, însă aceasta din urmă e ucisă de o creatură bionică, iar Corinne pleacă la Pittsburgh pe urmele plutocratului Oni, care trimisese creatura. Finalul volumului dezvăluie sursa trumei protagonistei și sfârșitul violent al acolitului lui Oni, postumanul Massault - dar povestea e departe de a se fi sfârșit.

Conversations with the Dead exploatează cu precizie... chirurgicală nostalgia pentru genul cyberpunk survenită în ultimii câțiva ani. Pe de o parte, personajul principal, cu combinația sa de duritate exterioară și traumă internă nemărturisită, vine pe filiația eroilor lui Hemingway și Fitzgerald, trecând prin detectivii particulari creați de Hammett și Chandler, și reamintește de personaje-narator emblematice ca Automatic Jack din "Burning Chrome". Desigur, în pas cu vremurile, personajul principal este feminin (nu masculin), veteran al operațiunilor secrete din megacorporații (nu al Primului Război Mondial) și înarmat cu nanoboți care îi permit să absoarbă informațiile prin atingere (nu cu o memorie clară și cu o minte ascuțită, ca Philip Marlowe).

Pe de altă parte, galeria multietnică postumană a personajelor secundare i-ar face cinste oricărui roman cyberpunk din deceniile trecute. (Ocazional, graficianul a portretizat în paginile albumului membri ai familiei și prieteni, însă asta e altă poveste.)

Fundalul intrigii este realizat printr-o combinație de tehnici grafice și narațiune cu mare efect. Astfel, elemente vizuale precum stropii fini aplicați cu aerograful se combină cu explicații aruncate în treacăt, între două scene de acțiune, cu privire la furtuni solare, schimbări climatice și poluare urbană.

Apoi intervin efectele psihologice - precum sindromul stresului posttraumatic - și cele de suspans. Căci intriga e condusă cu mână de maestru, iar ancheta dusă de protagonistă pentru a descoperi cine i-a ucis iubita merge în paralel cu ancheta dusă de cititori pentru a afla sursa traumei protagonistei.

Nu în ultimul rând, aș aminti elementele horror, precum halucinațiile protagonistei, personajele secundare atavice, postumanii reînviați și augmentați cu proteze mioelectrice și numeroasele scene de violență fizică viscerală. Toate acestea, combinate cu un stil grafic idiosincratic, comparabil cu cel al lui Bill Sienkiewicz sau cu cel al lui Dave McKean, fac Conversations with the Dead un roman grafic care se citește cu sufletul la gură - și care merită numeroase recitiri.

Probabil nu veți fi surprinși dacă am să vă spun că, imediat cum am terminat de parcurs primul volum din Empty Zone, am început să îl citesc pe cel de-al doilea, Industrial Smile. Însă despre acela rămâne să vă relatez cu alt prilej.

S. T. Joshi et al. - "The Astounding Illustrated History of Fantasy & Horror" (2018)

După ce parcursesem The Astounding Illustrated History of Science Fiction în iulie 2018, am aflat cu interes că, la aceeași editură, urma să apară în luna august a aceluiași an un volum similar, The Astounding Illustrated History of Fantasy & Horror. Ca urmare, când, în decembrie 2018, am găsit un exemplar la Cărturești, l-am înhățat și l-am plătit fără să mă uit la preț.

L-am parcurs pe îndelete în aprilie 2019. Și iată ce am aflat:

The Astounding Illustrated History of Fantasy & Horror este un album format mare, publicat în condiții de lux de editura Flame Tree Publishing de la Londra. Redactor coordonator este domnul S. T. Joshi, iar "Cuvântul înainte" îi aparține autorului horror Ramsey Campbell.

"Introducerea" prezintă evoluția genului fantastic, de la Cartea morților egipteană și Ghilgameș la Odiseea lui Homer, trecând apoi prin cântecele de gestă, prin ciclul poveștilor arthuriene și prin Divina comedie a lui Dante Alighieri. Sunt menționate piese fantastice elisabetane, romanele gotice de la finalul secolului al XVIII-lea și de la începutul secolului al XIX-lea, apoi dezvoltarea fantasticului în perioada victoriană și explozia mediatică din secolul al XX-lea, bazată pe reviste cu literatură de consum, cărți de buzunar, cinematografie, televiziune.

Capitolul întâi prezintă "Apariția fantasticului modern", cu autori britanici din perioada victoriană (precum Lewis Carroll), cu contribuția lui Edgar Allan Poe, cu teme precum lumile pierdute (H. Rider Haggard), dedublarea (R. L. Stevenson), vampirul (Bram Stoker) sau conacul bântuit (Henry James). O secțiune le este dedicată artelor plastice și artiștilor ca William Blake și Gustave Doré.

Capitolul al doilea, "Cu nemuritorii", tratează despre fantastic în perioada interbelică. Sunt prezentate realizări din domeniul cinematografiei (Mumia), al romanului (Abraham Merritt), al prozei scurte (Robert E. Howard, Clark Ashton Smith, H. P. Lovecraft). O secțiune le este dedicată autorilor britanici din perioada interbelică orientați spre crearea de lumi secundare (Lord Dunsany, J. R. R. Tolkien), o alta - literaturii horror din epocă. Sunt discutate și filmele horror de marcă ale perioadei, peliculele fantastice, precum și evoluția periodicelor cu literatură de consum (Weird Tales).

Capitolul al treilea, "Indicii ale altor lumi", relatează despre deceniile postbelice, cu studii de caz precum Mervyn Peake (seria Gormenghast), J. R. R. Tolkien (Stăpânul inelelor), T. H. White (Arthur, regele Camelotului), și C. S. Lewis (Cronicile Narniei). Apoi, sunt prezentate periodicele postbelice cu literatură fantastică, precum și filmele fantastice din anii 1950.

Capitolul al patrulea, "În pragul evoluției", tratează despre anii 1960 și 1970. Astfel, sunt trecuți în revistă autori precum Michael Moorcock și Ursula K. Le Guin, serii de romane ca Shannara și Cronicile lui Thomas Covenant, necredinciosul, jocuri de societate ca Dungeons & Dragons, pelicule cinematografice. De asemenea, e prezentată evoluția literară și cinematografică a genului horror în aceeași perioadă, apoi sunt amintite teme ca invazia sau posesia demonică.

Capitolul al cincilea prezintă, în schimb, "Bătălia dintre lumină și întuneric". Anii 1980 au adus o serie de filme fantastice, precum Conan barbarul și Poveste fără sfârșit, noi autori, ca Terry Brooks, David Eddings, David Gemmell și Sir Terry Pratchett, numeroase filme horror, producții care au combinat fantasticul și comedia, dar și seriale TV cu temă fantastică, benzi desenate fantasy (The Sandman) și autori horror de mare anvergură (Stephen King).

Capitolul al șaselea, "O înflorire a genurilor", trece în revistă evoluția celor două genuri în anii 1990. Sunt menționate filme pentru cinematografie, filme de animație, seriale TV (Buffy, vânătoreasa de vampiri, respectiv Xena, prințesa războinică), fenomene literare de succes precum Harry Potter sau Cântec de gheață și foc, dar și jocuri video ca Final Fantasy.

Capitolul al șaptelea, "Numeroase poteci de urmat", arată ce s-a întâmplat în primul deceniu al secolului al XXI-lea în domeniul fantasticului. Astfel, sunt discutate adaptările cinematografice după J. R. R. Tolkien, C. S. Lewis și J. K. Rowling, fenomenalul succes al peliculei Avatar, pleiada de filme horror, apariția poveștilor de dragoste supranaturale dedicate tinerilor adulți, dar și creșterea calitativă și cantitativă a producțiilor fantastice și horror pentru televiziune.

Capitolul al optulea, "Îmbrățișând viitorul", prezintă situația contemporană. Mediul downstreaming pentru platforme mobile, producțiile originale Netflix, fenomenala serie HBO Urzeala tronurilor (bazată pe romanele lui George R. R. Martin), serialele horror precum Hannibal, puzderia de filme fantastice, serialele cinematografice cu supereroi, jocurile video cu subiect fantasy (World of Warcraft).

Lucrarea se încheie cu o bibliografie, cu o listă de site-uri de pe Internet dedicate fantasticului și domeniului horror, cu note biobibliografice ale autorilor care au contribuit la acest volum, respectiv cu un indice alfabetic.

Pe ansamblu, am apreciat The Astounding History of Fantasy & Horror din mai multe motive. Pe de o parte, prezentarea tipografică este impecabilă: copertă cartonată color, în policromie, supracopertă color, lăcuită, hârtie cretată, numeroase ilustrații alb-negru și color, tehnoredactare îngrijită.

Pe de altă parte, materialul este organizat clar, în capitole și subcapitole bine definite. Fiecare chestiune e tratată clar, concis și cu un dram de umor. Exemplele alese sunt relevante.

Nu în ultimul rând, destule dintre chestiunile prezentate nu îmi erau deloc familiare (mai ales în domeniul horror), așa încât am aflat lucruri noi.

Am fost ușor dezamăgit pentru că unul dintre serialele mele preferate (Penny Dreadful) abia dacă a fost menționat, însă asta dovedește doar că o lucrare de asemenea amploare nu are cum să mulțumească pe deplin pe toată lumea.

Vă recomand și dumneavoatră volumul The Astounding Illustrated History of Fantasy & Horror. În ceea ce mă privește, voi păstra exemplarul meu în colecție și voi parcurge alte câteva albume de la editura Flame Tree Publishing.

Dar despre acelea rămâne să discutăm cu alte ocazii.

Mike Mignola et al., "Jenny Finn - Doom Messiah" (2011)

La jumătatea lunii ianuarie 2017, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat la preț promoțional un exemplar dintr-un roman grafic intitulat: Jenny Finn - Doom Messiah (Boom! Studios, Los Angeles, CA, 2011). L-am parcurs în trei zile, în ultima decadă a lunii ianuarie 2017.

Și iată ce am aflat:

Scenariul îi aparține lui Mike Mignola, iar grafica a fost asigurată de Troy Nixey (de la primul la al treilea fascicul), respectiv de Farel Dalrymple (pentru al patrulea fascicul).

Intriga este plasată la Londra, în toamna anului 1888, când populația era terorizată de crimele lui Jack Spintecătorul. Protagoniștii sunt un marinar numit Joe, proaspăt sosit în capitala Marii Britanii, și o fată numită Jenny Finn. Evenimentele din scenariu sunt bizare și suprarealiste, căci un număr de personaje se metamorfozează în mod inexplicabil după chipul și asemănarea a diverse creaturi abisale - iar personajele principale caută să afle dacă se confruntă cu o epidemie nemaivăzută sau cu invazia unor ființe din străfundurile oceanului.

Din păcate, prezentarea grafică mi s-a părut mediocră în primele trei fascicule și submediocră în cel de-al patrulea. Dacă scenariul se dorește a fi horror, cu trimiteri la H. P. Lovecraft și la Charles Dickens, imaginile sunt caricaturale și ruinează efectul de ansamblu.

Ca urmare, în pofida interesului pe care îl am încă din adolescență pentru scrierile lui Lovecraft și a pasiunii de dată mai recentă pentru steampunk, am decis să nu păstrez în colecție Jenny Hill - Doom Messiah. Prefer să folosesc spațiul pe care l-am eliberat la raft pentru a depozita volumul al cincilea din seria Lady Mechanika.

Dar despre acela rămâne să vă relatez la momentul potrivit.

Will McIntosh, "Hitchers" (2012)

În vara anului 2011, într-o companie agreabilă, am citit romanul de debut al scriitorului american Will McIntosh, Soft Apocalypse. Şi, cum spre finalul lunii ianuarie 2014 lectura romanului Powers s-a lungit şi s-a tot lungit, m-am simţit tentat să încep a doua carte a acestui autor, Hitchers (Night Shade Books, San Francisco, 2012). M-a captivat în asemenea măsură că am parcurs-o în două zile.

Şi iată ce am aflat:

Acţiunea romanului este plasată în prezent, în oraşul american Atlanta. Protagonistul-narator este un bărbat de treizeci şi unu de ani, de descendenţă irlandeză, numit Finnegan Darby. Din păcate, cu doi ani înaintea evenimentelor din roman, Finn i-a pierdut atît pe bunicul său cît şi pe soţia sa în aceeaşi zi. La începutul romanului, protagonistul încearcă să îşi refacă viaţa, mergînd la întîlniri cu femei necăsătorite, însă Atlanta suferă un atac cu antrax, iar societatea locală este dată peste cap. Finn însuşi are un accident şi este salvat de la înec în ultimul moment.

În următoarele zile, pe măsură ce numărul victimelor epidemiei creşte, protagonistul are simptome ciudate - iritaţii în gît, tuse, apoi cuvinte şi fraze stranii, spuse pe un ton răguşit. Treptat, pe măsură ce aceste episoade se îndesesc, iar alte explicaţii sînt înlăturate, Finn ajunge să îşi dea seama că e posedat din cînd în cînd de spiritul bunicului său.

Cazul său nu este singular. Spre exemplu, Mick Mercury, o vedetă punk rock/New Wave trecută de prima glorie, are o problemă similară - numai că pe Mercury îl bîntuie fostul basist al trupei sale de acompaniament. Şi, după o cercetare atentă, Finn află că spiritul soţiei sale decedate, Lorena, se manifestă la rîndul său din cînd în cînd într-o chelneriţă, Summer.

Treptat, problema se agravează. Pe de o parte, episoadele de posedare se îndesesc şi se prelungesc. Pe de altă parte, bunicul lui Finn, creator al benzii desenate Toy Shop pe care protagonistul a modernizat-o şi a transformat-o într-o marcă de succes, începe să îi distrugă pas cu pas viaţa nepotului său. Nu în ultimul rînd, societatea caută să reacţioneze la situaţiile de posedare - unii le popularizează pe canalele de ştiri, alţii încearcă ritualuri de exorcizare, preşedintele mobilizează Garda Naţională, iar unii localnici recurg la linşaje.

Finn, Summer şi Mick conlucrează pentru a găsi o soluţie, iar eforturile lor implică studiul unor lucrări mistice orientale, viziuni ale lumii de dincolo, dar şi elucidarea unor mistere din istoria familiei Darby. Finalul romanului aduce nu o surpriză, ci mai multe - dar n-am să vă stric plăcerea lecturii.

Ceea ce am apreciat la Hitchers a fost integrarea foarte precisă a intrigii, personajelor şi fundalului. Astfel, decorul realist şi personajele plauzibile amplifică efectul elementelor supranaturale din intrigă. De asemenea, inserarea evenimentelor stranii este făcută treptat, ceea ce creează o stare de anxietate din ce în ce mai acută, iar criza exterioară a societăţii locale coincide cu criza personală a protagonistului, ceea ce duce la un punct culminant foarte intens.

Un alt motiv pentru care Hitchers merită apreciat este că naraţiunea se desfăşoară într-un stil accesibil, iar capitolele sînt scurte - uneori de numai o pagină sau două - şi se termină de cele mai multe ori cu un cîrlig narativ care îi încurajează pe cititori să înceapă capitolul următor. Şi ar mai fi un element aparte - pe alocuri sînt inserate benzi desenate din seria fictivă Toy Shop, iar conţinutul acestora este de cele mai multe ori conectat cu viaţa şi activităţile protagonistului.

Ca urmare a celor de mai sus, cu toate că nu sînt un admirator al romanelor de groază, am rămas cu o impresie excelentă în legătură cu Hitchers şi vi-l recomand şi dumneavoastră din toată inima. În ceea ce mă priveşte, voi citi cît de curînd următorul roman al lui Will McIntosh, Love Minus Eighty. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/.Lectură plăcută!)

A. R. Deleanu, "Acluofobia" (2013)

Pe 23 noiembrie 2013, cu ocazia lansării Almanahului Anticipaţia 2014, redactorul-şef Flavius Ardelean mi-a oferit cadou un exemplar dintr-un volum al său de proză scurtă, Acluofobia - zece povestiri macabre (Cărţile Arven, Editura Herg Benet, Bucureşti, 2013). Exemplarul avea şi autograf cu dedicaţie - un gest frumos şi apreciat. Am parcurs acest volum în prima parte a lunii decembrie, în vederea realizării unei emisiuni TV la care a fost invitat autorul.

Şi iată ce am aflat:

Volumul începe cu o prefaţă succintă semnată de Mircea Pricăjan - una care laudă tematica şi stilul povestirilor reunite în Acluofobia.

"Trenul umbrelor" este o povestire vag kafkaescă. Un personaj feminin, Ana, a fost abandonat de partener, Ştefan, şi a plecat în lume cu bebeluşul său, Vlad. Pe parcursul unei apocalipse suprarealiste, protagonista pleacă din oraşul natal, urcă într-un tren, apoi copilul îi este răpit, iar ea suferă o metamorfoză.

"Scrum", în schimb, pune în scenă un conflict domestic între un ghid turistic român la Budapesta, Ignaţiu, şi partenera lui, Camelia. El e veteran din Irak - mutilat şi traumatizat. Ea ar dori să-l ajute, însă protagonistul o supune unor abuzuri verbale şi fizice. Există şi elemente supranaturale în poveste, însă şirul violenţelor domestice, descrise în detalii clinice, este greu de suportat.

"Atunci când nu eram" se încadrează în subspecia povestirilor distopice. Personajele sînt captive într-un sistem opresiv, ce le controlează printr-un program strict, medicaţie şi restricţii de circulaţie. Protagonistul caută să-şi amintească nişte crîmpeie din tinereţe, dintr-o perioadă anterioară instalării regimului represiv. Ca atmosferă, povestirea este reuşită, însă intriga nu pare suficient de coerentă.

În privinţa intrigii, următoarea povestire din volum, "Kilimanjaro", pare mai îngrijită. Protagonistul este Alex, un soţ şi părinte căruia i se oferă misiunea de a ghida un echipaj de televiziune într-o ascensiune pe Kilimanjaro pentru realizarea unui reportaj. Pe de o parte, ascensiunea îi duce la confruntarea cu o creatură misterioasă. Pe de alta, revenirea în ţară aduce o ultimă surpriză sinistră.

"Max Li" este un scurt monolog dramatic suprarealist cu accente homoerotice.

Nuvela "Negru ca o şoaptă fără rost" începe cu o poveste de dragoste dintre doi tineri, Ioana şi Dragoş, apoi virează într-o direcţie macabră. Efectul emoţional este dozat cu grijă pe parcursul naraţiunii, iar deznodămîntul e imposibil de uitat.

"Jos, în lumea lor" reprezintă poate cea mai reuşită povestire din volum. Personajele principale sînt nişte ardeleni din mediul rural care merg într-o mină părăsită cu intenţia de a fura fier vechi. Din păcate, iniţiativa lor nesăbuită îi duce la confruntarea cu o creatură supranaturală nemiloasă. Ca şi în textul precedent, scriitorul construieşte suspansul cu grijă, iar scenele din intrigă duc de la o complicaţie la alta.

"Toma. Administrator" este o altă schiţă cu accente kafkaeşti. Personajele principale sînt un şofer ostenit, într-o zonă slab populată, şi un administrator de motel. Numai că administratorul ascunde un secret sinistru...

"Omul cu chip de cal", în schimb, combină fantasticul urban şi ancheta poliţistă. Personajele sînt din Braşov, intriga presupune anchetarea unor dispariţii misterioase, iar finalul virează în supranatural.

"Vis cu furnici" este o schiţă horror în care protagonistul, un bătrîn "strîngător", colectează deşeuri cu speranţa de a construi un dispozitiv pentru transport spaţio-temporal. Şi dacă proiectul său, aparent reuşit, l-ar conduce la eşec pe o cale nebănuită?

Dintre aspectele pozitive ale volumului aş menţiona prezentarea atrăgătoare (ediţie de buzunar pe hîrtie de bună calitate), coperta în ton cu conţinutul cărţii, ilustraţiile de la sfîrşitul fiecărei povestiri, fonturile prietenoase, precum şi micile gravuri decorative.

Dintre aspectele mai puţin bune, probabil că cel de căpătîi este absenţa redactorului literar. Pe alocuri (nu prea des), apar opţiuni nu tocmai fericite în privinţa timpurilor verbelor, iar un redactor literar ar fi fost persoana nimerită ca să remedieze asemenea chestiuni punctuale. Poate la ediţia a doua... (Şi ar mai fi scenele de abuz emoţional sau fizic împotriva personajelor feminine - scene care m-au revoltat. Dar includerea unor asemenea scene ţine de libertatea de exprimare a autorului, presupun.)

Pe ansamblu, însă, volumul Acluofobia merită cu siguranţă atenţia amatorilor de literatură fantastică şi horror, iar prezentarea sa grafică îngrijită îl recomandă ca pe o carte de colecţie.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Liviu Radu, "Spaime" (2004)

În anul 2004, domnul Liviu Radu mi-a oferit cadou două dintre cărţile sale, proaspăt apărute pe atunci la Editura Pygmalion din Ploieşti. Chiar a adăugat cîte o dedicaţie cu autograf pe fiecare dintre ele. Pe cea dintîi, Opţiunea, am parcurs-o în ianuarie 2012, din cîte îmi amintesc, ca pregătire pentru două emisiuni realizate împreună cu domnul Alexandru Mironov, în cadrul cărora l-am avut invitat pe autor. Pe cealaltă, Spaime (Editura Pygmalion, Ploieşti, 2004), abia în aprilie 2013 am citit-o, imediat după Babl şi Armata moliilor. (Mai bine mai tîrziu decît niciodată.)

Şi iată ce am aflat:

Romanul Spaime se încadrează în genul horror şi are drept cadru de desfăşurare un bloc de locuinţe dintr-un cartier bucureştean mărginaş. Fiecare capitol se petrece în cîte o zi de vineri din 1999, din iunie pînă în decembrie, iar personajele principale sînt locatari ai imobilului.

M-am grăbit să menţionez toate cele din alineatul precedent din cauză că, în principiu, un roman se bazează pe trei piloni: intrigă, personaje şi fundal. Fiecare dintre aceste componente are nevoie de prezenţa celorlalte două, iar dacă unul dintre piloni este slab structurat, tot restul romanului, oricît de complex şi de elaborat, are tendinţa să se prăbuşească.

În cazul acestui roman, intriga se bazează pe fire narative multiple, fiecare dintre ele concentrîndu-se fie asupra unui singur locatar, fie asupra unui cuplu. Punctul de vedere folosit este omniscienţa selectivă multiplă, iar stilul utilizat este stilul indirect liber. Planurile narative se întretaie foarte frecvent, ceea ce face ca ritmul romanului să fie alert - mult mai rapid decît ritmul din Armata moliilor, să spunem. Iar evenimentele din intrigă, la început banale şi tipice pentru societatea românească la finalul secolului al douăzecilea, devin din ce în ce mai stranii şi mai inexplicabile - dar şi de o violenţă din ce în ce mai intensă. Un mare atu al romanului este modul în care, pe fiecare pagină, se acumulează o stare difuză de tensiune care creşte exponenţial pe măsură ce intriga progresează.

Personajele romanului sînt extrem de convingător construite, reflectînd o diversitate de profesii, etnii, vîrste şi mentalităţi. Autorul are meritul de a fi adaptat stilul narativ din fiecare secţiune personajului despre care relatează - iar gîndurile, discursurile şi atitudinile fiecărui personaj sînt redate minuţios şi plauzibil.

Fundalul este cel de societate românească în plină tranziţie spre nu se ştie ce, cu ştiri angoasante în presă şi la televiziune, corupţie, servicii sociale de slabă calitate, criminalitate, concedieri, dar şi fapte bune din partea unor  oameni obişnuiţi. În această privinţă, Liviu Radu a făcut şi muncă de reporter, nu numai de scriitor fantastic.

Ca în orice roman horror care se respectă, avalanşei de fapte monstruoase inexplicabile i se opun cîteva personaje ce află sursa răului - şi are loc o confruntare finală apoteotică. Iar cititorul, după ce întoarce ultima filă, îşi aminteşte de exemplul lui Holden Caulfield, cel care ar fi vrut să le poată telefona unor scriitori, şi îl sună pe domnul Liviu Radu ca să-i mulţumească (fie şi cu mare întîrziere) pentru o carte frumos scrisă.

Desigur, imediat după aceea am început să recitesc un volum de povestiri de acelaşi autor, intitulat Cifrele sunt reci, numerele-s calde. Dar despre acela o să discutăm cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Charles Stross, 'The Atrocity Archives' (2004)

În august 2008, prin bunăvoinţa importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat un exemplar din ediţia de buzunar a unui roman timpuriu de Charles Stross, The Atrocity Archives (Editura Orbit, Londra, 2007). De parcurs, l-am parcurs abia în iulie 2010, deşi trebuie să precizez că între timp am citit alte cărţi. Cumva, după încheierea lecturii, am rămas cu impresia că volumul acesta nu-mi era destinat mie, ci mai degrabă vechiului meu prieten Mirel Palada, cel pasionat de romanele de spionaj britanice precum cele scrise de John Le Carré.

Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Introducerea volumului a fost scrisă de Ken MacLeod şi se intitulează "Charlie's Demons". (Chiar aşa, credeaţi că numai îngerii sînt ai lui Charlie?) MacLeod ne relatează despre proza scurtă de la începutul carierei lui Stross, despre primele romane ale acestuia, (unele publicate, altele nu), despre obiceiurile autorului, cum ar fi acela de a scrie bine, mult, repede şi de a-şi duce proiectele la bun sfîrşit.

Volumul continuă cu un roman, The Atrocity Archives, care a fost mai întîi publicat în serial în revista Spectrum, în 2001 şi 2002. Avînd în vedere că romanul amestecă foarte abil înalta tehnologie, literatura de spionaj şi ororile lovecraftiene, probabil nu vă veţi mira dacă veţi afla că protagonistul-narator se numeşte... Robert Howard. Bob lucrează pentru ca administrator de reţea într-o organizaţie britanică secretă, Spălătoria. Iar scopul Spălătoriei este împiedicarea aducerii de orori devastatoare din universurile paralele pe pămînt britanic de către practicanţii ocultismului.

După ce Bob îndeplineşte o misiune de mică anvergură, este trimis de aripa ultrasecretă a Spălătoriei în California pentru a o contacta pe o profesoară de filosofie, Dominique. Ea este răpită de o organizaţie islamică, Bob o salvează şi o readuce în Regatul Unit, apoi o însoţeşte la Amsterdam, unde îi explică resorturile oculte ale atrocităţilor naziste.

Din păcate, Dominique este răpită din nou, iar Bob trebuie să însoţească într-un univers paralel nişte trupe antiteroriste ca să o salveze şi ca să împiedice deschiderea unei porţi interdimensionale prin care o oroare de nedescris s-ar putea strecura în universul nostru ca să-i secătuiască energia.

Pe lîngă roman, volumul conţine o nuvelă, "The Concrete Jungle". De această dată, protagonistul-narator Bob Howard anchetează mutilarea unor vaci şi descoperă un plan diabolic pentru utilizarea camerelor de luat vederi în scopul cauzării combustiei spontane a oamenilor. Mai mult, împreună cu o inspectoare-şefă de poliţie recrutată ad-hoc, Bob contribuie la dejucarea unei lovituri de palat în interiorul Spălătoriei.

Charles Stross a inclus şi o postfaţă în acest volum, intitulată "Inside the Fear Factory". Concepută ca un eseu, postfaţa propune în glumă să ne gîndim la Len Deighton ca la un autor de poveşti de groază (holocaustul nuclear fiind o oroare mereu aproape de cei care au trăit Războiul Rece), la Howard Phillips Lovecraft ca la un scriitor de literatură de spionaj (căci protagoniştii acestuia caută informaţii secrete) şi la hackerii din literatura cyberpunk ca la o încarnare recentă a tricksterului din religiile şi legendele omenirii.

Căci, după cum recunoaşte chiar autorul de pe pagina de gardă a volumului The Atrocity Archives, atît romanul cît şi nuvela au rădăcini culturale în creaţiile lui Len Deighton, ale lui H.P. Lovecraft şi ale lui Neal Stephenson. Începînd cu premisa, care împleteşte spargerea codurilor naziste şi ororile neomeneşti de dincolo de spaţiu şi timp, continuînd cu personajele aproape caricaturale şi încheind cu tonul jucăuş al protagonistului-narator, volumul lui Charles Stross aminteşte cînd de Cryptonomicon, cînd de Zodiac, cînd de poveştile din mitul lui Cthulhu, deşi pe alocuri trage cu ochiul şi la desene animate (Pinky and the Brain), la Pămîntul de Mijloc al lui J.R.R. Tolkien sau la "Johnny Mnemonic" de William Gibson. Iar ritmul furibund în care se succed incidentele din intrigă nu îi dă răgaz cititorului să lase cartea din mînă...

Pe ansamblu, cu toate că The Atrocity Archives nu este nici atît de spectaculoasă ca romanul modular Accelerando, nici atît de relevantă ca Halting State, răsplăteşte din plin timpul petrecut cu lectura. Combinaţia de acţiune, groază şi umor probabil vă va convinge să începeţi şi următoarea carte din serie, The Jennifer Morgue. Însă despre aceasta am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)