Noul roman al lui Dumitru Crudu, Tu și alte femei, îmbină liricul și fragmentarul cu un soi de realism brutal, un perfect context de desfășurare a unei existențe fracturate. Nu regăsim aici numai o radiografiere a unei lumi marcate de precaritatea unui război continuu, ci și o explorare a individualității în fața degradării de zi cu zi.
Romanul urmărește parcursul lui Mircea, personaj care-și structurează existența pe măsură ce se raportează la anumite personaje feminine ce au reușit să-l marcheze în diferite momente ale vieții. Conform unei mărturisiri pe care o face autorul, volumul de față „reconstituie epocile prin care a trecut”, surprinzând, astfel, o tinerețe dominată de boemie, de excese de tot felul, de alegeri complicate și, de fiecare dată, de pierderi. Relațiile dintre Mircea și personajele feminine se încheie mereu printr-o rupere bruscă și definitivă a legăturii cu celălalt.
Oksana este o ucraineancă pe care o părăsește la Tbilisi, în plin război, lăsând-o, bolnavă fiind, să-și taie venele într-un cămin studențesc, convinsă că Mircea trebuie să fie mort, altfel ar fi venit s-o salveze și pe ea. De fapt, Mircea prinde ultimul bilet de avion disponibil și pleacă din Tbilisi, jurându-și că se va întoarce după Oksana, poate chiar în aceeași zi, s-o salveze, dar acest lucru nu se mai întâmplă. Ulterior, aflăm că femeia nu a murit, iar ea reprezintă elementul care face tranziția către tema războiului din Ucraina, temă deja bine-cunoscută și destul de exploatată în textele lui Dumitru Crudu, fie că vorbim despre cele în proză, fie despre cele poetice. Pe Tanța o scapă din mâinile unor răuvoitori, iar relația lor începe dintr-un soi de recunoștință a fetei, dar se destramă și se reia de mai multe ori. Iulia este o tânără și frumoasă poetă pe care o găsim prezentă în mai multe noduri geografice importante, de la Flutura ‒ spațiu-cheie în proza autorului, până la Chișinău sau Paris.
Tu și alte femei urmărește un fir temporal neregulat, lucru ce creează, pe alocuri, impresia unei existențe haotice, o existență pe care o singură voce narativă nu o poate cuprinde, dar și senzația unei reluări obsesive a traumelor și experiențelor limită pe care le trăiește personajul cu pricina. Unele capitole, inițial formulate printr-o perspectivă profund biografică, la persoana I, sunt reluate printr-o perspectivă diferită, distantă, aceea a persoanei a III-a. Avem, astfel, acces la aceeași acțiune înregistrată din mai multe unghiuri, pusă în lumină prin alternarea perspectivelor. Despre acest roman, Bogdan-Alexandru Stănescu afirmă că „adună toate trăsăturile prozei lui (Dumitru Crudu, n.m.) de până acum, împingându-le însă spre o caricaturizare diabolică”. De-a lungul timpului am sesizat în scrierile acestui autor o predispoziție pentru explorarea fragilității și conturarea portretelor morale ale personajelor prin intermediul unei anumite tensiuni între dilemele interioare ale acestora și presiunile contextului extern. În cazul acestui personaj, Mircea, el este prins manifestându-se în mijlocul a două războaie, în situații ce-l forțează să ia decizii pe care poate nu le-ar fi luat în circumstanțe pașnice sau, cel puțin, previzibile. Astfel, Crudu evidențiază cu mult tact fluctuațiile morale și comportamentale ale unui individ influențat de contextul social și istoric în care trăiește: „Gândurile mi-au revenit la Oksana imediat după ce avionul ăla – ultimul care mai zbura de la Tbilisi – s-a înălțat deasupra orașului, dispărut după o pătură uriașă de fum și de întuneric. M-am gândit că, după ce voi ateriza la Odesa, mort-copt, dar o să-l fac pe dracu’ în patru și o să mă întorc îndărăt la Tbilisi, poate chiar în aceeași zi, pentru a o scoate de acolo și pe scumpa și draga și neprețuita mea Oksana. N-am abandonat-o. O să mă întorc neapărat la ea, orice ar fi. Chiar azi.” Deși nu militant în sensul clasic și pur contemporan al înțelegerii contextului geopolitic, Crudu problematizează în jurul unor situații ideologice complexe, obligându-și, practic, personajele să se dezvolte într-o realitate în care granițele morale și cele civice sunt fluide, nu trasate clar.
Ce remarc este faptul că, deși fracturist prin excelență, romanul de față este unitar, iar scriitura are o anumită prospețime. Dumitru Crudu lasă loc interpretărilor de tot felul în ceea ce privește moralitatea personajelor sale, capacitatea lor de a simți (sau nu) vinovăție, regret, neputință. Ambiguitatea acestor personaje, felul în care ele oscilează între a acționa în conformitate cu impulsurile lor sau a acționa rațional ‒ acestea sunt doar câteva elemente care nu doar că oferă coerență textului, dar justifică și schema narativă, salturile temporale și spațiale, golurile din acțiune.
Altfel, o particularitate ușor de recunoscut în proza lui Crudu este prezența personajului Dumitru Crudu, episodic, aparent insignifiant, de multe ori regăsit în situații comice. Dincolo de autoironia de rigoare, cred că și acesta este un element important în ceea ce privește pluriperspectivismul despre care vorbeam anterior. Nu avem niciodată parte de altceva decât o apariție, poate o replică din partea acestui personaj, numai că, prin intermediul lui, se poate întregi acea teorie conform căreia evenimentele devin simultan și obiective, și subiective, iar așa-zisa graniță dintre autor, narator, personaj devine mult mai flexibilă decât i se permite, în mod tradițional, să fie.
Acest roman conturează și mai bine profilul unui scriitor care a trasat una dintre cele mai consistente și originale direcții din literatura română de astăzi.
