Trăiască egoismul şi ipocriţii profeţi ai solidarităţii

Te uiţi în jur şi-ţi trece toată bruma de umor. Nişte îmbuibaţi vorbesc de solidaritate. Le spui că mori de foame, la propriu, că n-ai tu timp şi chef de metafore, şi ei te felicită: ce bine de tine, scapi de toate grijile astea! Nu te mai baţi pentru un pumn de euro, nu trebuie să rişti dând un tun. Acolo, la doi metri sub covorul de iarbă nu vin mascaţii, nici cămătarii. Nu trebuie să dai telefon la miniştri, nici şpagă la secretari de stat.
  Dar, te lasă repede în stradă, că vine unul cu camera de luat vederi şi trebuie să schimbe discursul: Invităm populaţia la solidaritate, acesta este un sentiment nobil etc. etc.
Citesc în fiecare dimineaţă la ora 5,00 din Vechiul Testament şi încerc să văd dacă la începuturi a existat egoismul de acum. Citesc din literatura Evului Mediu, din tragedia greacă, din Shakespeare cel crud... Egoismul zilelor noastre n-a existat niciodată. E un munte inexpugnabil; nu-l poţi ocoli, nici escalada, nici străpunge cu vreun tunel...

Durerea morţii, tristeţea derizoriului vieţii

Aflu că ieri a murit scriitorul Valentin Taşcu. Eram prieteni, ne întâlneam la festivaluri literare unde legumeam la un colţ de masă o sticlă de vin roşu. Era un scriitor total. A scris mii de cronici literare, studii, eseuri, cărţi de proză, romanul Miluta fiind unul excepţional. Ba, a scris şi cărţi de poezie. Era şi traducător, şi profesor. Nu te mai săturai discutând cu el. În taclalele noastre de la un pahar de vin, graniţa dintre subiectele literare şi cele de lume era cât un fir de păr şi o treceam cu voioşie tot la două fraze.

Mi se spune că volumul meu despre moarte este sumbru. Dar dispariţia bruscă a prietenului meu cu care vorbeam de-ale literaturii, de-ale vieţii, cum e? Inspiră optimism?

Cu doi ani în urmă, vară frumoasă fiind, ne-am întors împreună cu maşina mea de la festivalul "Sensul iubirii" de la Turnu Severin. Ne-am oprit la mama, să mâncăm friptură de miel. Apoi, am poposit la Tismana, unde el avea o casă în construcţie pe malul râului de munte cu acelaşi nume. Cât am mai tăifăsuit de-a lungul drumului!... L-am lăsat la Târgu Jiu, în piaţa centrală, vizavi de parcul ce găzduieşte Poarta sărutului, Masa tăcerii.

Acum el este definitiv liniştit, iar noi ne pizmuim unii pe alţii pentru un premiu literar, pentru un sfert de metru pătrat de spaţiu de revistă, pentru ceva în definitiv derizoriu. Aş da toate diplomele şi plicurile însoţitoare cu doi bani precum punguţa din poveste pentru o tacla la un colţ de masă cu prietenul meu Valentin, în faţă cu o sticlă de cabernet. Dar nu se mai poate, nu se mai poate, nu se mai poate. El cu cele veşnic senine, noi cu cele veşnic lumeşti şi derizorii...

Poemul suferinţei la Marmeladov

Poem al suferinţei recitat de Marmeladov cel veşnic beat şi disperat în faţa lui Rascolnikov cel doar veşnic disperat: "Durere, durere am căutat în fundul cănii, durere şi lacrimi, şi le-am găsit şi le-am sorbit cu nesaţ! Iar milă de noi are să aibă acela carele pe toţi şi pe toate le înţelege, el, singurul judecător..."