Deal şi vale

Urcuş şi coborîş. Perpetuu. Asta a fost, este şi va fi (habar n-am pînă cînd), istoria noastră: o incredibilă rezistenţă în timp, prin mijloacele subzistenţei minimale,  „cu orice preţ”. Lucrul în sine este admirabil (cu unele rezerve) pentru că nu-i tocmai de colea ca un popor greu încercat de valurile şi de vitregiile istoriei să se încăpăţîneze să nu piară (sau să fie asimilat) deşi, toate naţiunile care-au rîvnit, şi parţial dpdv istoric, au reuşit să stăpînească acest popor aşezat pe un teritoriu plin de bogăţii naturale.

Ce ne-a salvat? Exact ambiguitatea! Adică tocmai disponibilitatea de a face „punte cu dracul”. Numai că a cam venit vremea în care trebuie să alegem: ori la deal, ori la vale. Ori mergem pe dealul – poate prea abrupt pentru prea mulţi dintre români – al valorilor pe care le dorim fie şi măcar teoretic, ori ne lăsăm prăvăliţi pe valea restriştii de care nu ne mai pasă: rusism, chinezism, adică barbarie.

Ce vrem? Se pare că încă pendulăm între vale şi deal. De ce? Simplu: pentru că nu suntem capabili să preluăm ideile valoroase ale înaintaşilor noştri cum ar fi de exemplu, Lucian Blaga, Constantin Noica, şi nu mai dau exemple; lista extinsă ar fi prea plină de intelectuali expatriaţi, pe deplin consacraţi pe alte meleaguri.

Chiar: ce vrem? Deal sau vale, sau mergem în continuare pe acest drum: ŞI DEAL, ŞI VALE. Ce credeţi?
Nu credeţi că a venit vremea să-l răstălmăcim pe un bard celebru şi să spunem: auuuu, ce dor, ce chin, ce jaleee, e în ţaraaa dumiiiitaleee! Că dacă nu mă înşel prea tare, chiar şi el a renegat ineptul cînticel: acoloooo este ţara meaaa. 

30 septembrie 2014

Telefon matinal de la Robert. Dragul de el J. Înainte de a pleca, am stabilit cu rigurozitate diferenţele de fus orar, tocmai ca să ştie la ce oră să ne sune. N-a greşit decît cu 12 ore J. În loc să ne sune d.a. ne-a sunat a.m. Tare ne-a bucurat telefonul său. Şi el e bine mersi şi ne duce dorul... Poate la anul, ne vom vedea. Poate...

Înainte de a pleca ne-am interesat de prognoza meteo. Pînă acum, vremea a fost impecabilă. Sper ca astăzi, meteorologii să o fi dat în bară, pentru că în prognoză spunea ceva de vreme rea cu ploaie, iar eu văd un soare generos şi cer senin. Dar cum ne-am obişnuit cu schimbările bruşte de vreme, nu se ştie... Măcar pînă acum, nu a plouat!

De ce insist aşa de mult pe meteo (nu pe MTO J )? Simplu: acest lucru este important pentru turişti: ploaia incomodează întotdeuna (am păţit-o de exemplu, la Catedrala Notre Dame de Paris); la fel şi vîntul. E foarte important să fie soare dacă vrei să faci plajă, dar nu la fel de binevenit este soarele dogoritor dacă ai de parcurs kilometri; în acest caz, un cer semiacoperit de nori, ar fi mai mult decît benefic. Şi mai amintesc numai de faptul că schiorii apreciază ninsoarea şi gata! J Gata şi nu prea pentru că de mîine, începe noiembrie  octombrie (mulţumesc domnului GOE care mi-a atras atenţia) se cam apropie iarna.

Noiembrie Octombrie despre care Noica spunea: „tocmai mă gîndeam că noiembriee octombrie e cea mai frumoasă lună a anului, e „timpul pur”, singurul pe care omul nu l-a poluat cu sărbătorile şi însemnele lui: e un timp suspendat între anotimpuri, cînd nu începe şi nu se afîrşeşte nimic, cînd nu e nici „sărbătoarea recoltei” nici început de an universitar, nici o mare sărbătoare sfîntă. E timpul nemarcat în vreun fel, singurul care te cheamă să trăieşti în nedeterminat.”

Frumos spus, dar adevărat?

Iar s-a oprit curentul; se pare că pe la 7,30 dimineaţa, acesta este un soi de ritual al acestui hotel J altfel civilizat şi ospitalier.

Tocmai se anunţă că preşedinta Maltei, doamna Marie Louise Coleiro Preca, l-a invitat pe papa Francisc să efectueze o vizită oficială în aceste insule, ai căror locuitori au un cult deosebit pentru papa Pius al XI-lea şi bineînţeles, pentru papa Ioan Paul al II-lea. Acest lucru este foarte important pentru că se ştie puterea Vaticanului.

Între timp, am ajuns în portul Sliema 

de unde cu nava Atlantis 

vom face înconjurul insulei Malta. Pe drum am primit lămuriri strict necesare. Adică: pe navă vom primi explicaţii de la echipaj, ghidul nostru – Daniel, de data asta – neavînd autoritate. Vom vedea că va fi lăsat şi el să spună cîteva cuvinte la fiecare obiectiv întîlnit în calea noastră, explicaţii pe care le-am înregistrat pe camera de luat vederi transformată ad-hoc în reportofon deci vor fi o sumedenie de filmuleţe aşa că, cine vrea, poate să vadă Malta măcar aşa.

Masa de prînz va fi servită atunci cînd va hotărî căpitanul navei, funcţie de vreme, fie în plin marş (aşa se numeşte mersul unei nave) fie la ancoră, dar flămînzi, nu vom rămîne J Nava are două punţi, cea superioară  - în aer liber dar acoperită - numărînd 22 de rînduri a cîte 14 locuri iar cea de jos, perfect închisă, numărînd 22 de rînduri a cîte 10 locuri. Rai pentru vicioşi! J locuri amenajate pentru fumători!

Am pornit la drum cu circa 300 de locuri ocupate din cele peste 500. E soare, cald, cer senin şi o boare de vînt ne mîngîie cu delicateţe. La fel ca în GRECIA, primim explicaţii în (greacă) malteză, engleză, germană, franceză, italiană şi mai scurt dar la obiect în română, de la Daniel.

Tocmai am ieşit din portul Sliema la extremitatea căruia se află un dom, ultima construcţie ridicată de Cavaleri, construcţie folosită ca biserică. De cîte ori treceau pe lîngă acest dom, marinarii strigau : Sliema Maria! pentru că „sliema” în limba malteză înseamnă AVE! 

Deşi am ieşit din port nu ne vom depărta prea mult de mal, pentru că altfel n-am vedea nimic. Facem ceea ce se numeşte „navigaţie costieră”.

Tangajul se simte deşi apele sunt calme, pentru că există un soi de valuri submarine, aşa zisă „hulă de fund”. Care huleşti? mă! J Mă uit împrejur şi nu văd semne de rău de mare. Deocamdată! J

Sensul de mers este de la Sliema - în apropiere de Valetta -, către Delimara, adică spre est, unde este un far construit de britanici în 1855 şi ieşit din uz în 1990. Tocmai trecem prin dreptul localităţii Marsaxlokk unde pe 2 decembrie 1989, în largul mării, s-au întîlnit preşedintele Bush cu preşedintele Gorbaciov, ultimul preşedinte al defunctei URSS. Ce s-a întîmplat, se ştie: imperiul sovietic s-a destrămat, ţările din estul europei şi-au recîştigat libertatea şi demnitatea. Măcar unele dintre ele pentru că după 25 de ani, Rusia dă semne de nervozitate şi încearcă să-şi reimpună punctul de vedere. România unde e? şi ce vrea? Chiar dacă apartenenţa la NATO şi la UE ar putea constitui un mediu prielnic democraţiei, poporul nostalgic învinge la urne poporul care vrea altceva.

Dar noi ne continuăm netulburaţi viaţa, şi călătoria... 

Golden Bay

Am ajuns la plaja Golden Bay, a doua ca importanţă din Malta, plajă amenajată cu nisip fin – importat din Africa! – umbreluţe şi şezlonguri şi unde turiştii vlăguiţi de înot şi arşi de soare, pot să-şi refacă forţele cu ceva bucate şi ceva udătură în trei locuri: un restaurant bunicel, o autoservire aflată chiar lîngă plajă 

sau pentru cei care vor altceva, restaurantul hotelului Radisson abia aşteaptă să-i servească şi pe guest – turiştii care nu locuiesc în hotel. Ghidul încearcă să ne sperie: preţul camerelor de la acest hotel urcă şi pînă la 3000 de euro pe noapte. Serios colega? Chiar toate camerele sunt atît de scumpe? Ghiduşule! J

Plaja cea mai lungă din Malta se numeşte Mellieha Bay şi are 600 de metri lungime; şi ea este amenajată printre altele cu nisip fin importat tot din Africa, pentru că este destul de aproape: doar 198 de kilometri. Dacă dimineaţă eram ameninţaţi de nişte nori urîcioşi, acum soarele străluceşte şi tînjim după umbră. Adie un vînticel care mai risipeşte valurile de aer fierbinte care ne împresoară de peste tot. Apa mării este îmbietoare şi puzderie de turişti înoată şi se prăjesc apoi la soare; bineînţeles, Silvia este printre ei.

Povestitorul, cînd nu smîngăleşte în notes, citeşte pentru a treia oară cred, Jurnalul de la Păltiniş. Am altă perspectivă acum, după ce am citit şi Epistolar. Şi-mi corectez o greşeală în care persistam: nu filosoful Noica a spus: „nu se ştie cine dă şi cine primeşte”, ci, Leon Bloy. Dacă-i pe-aşa, atunci îmi aduc aminte altă vorbă spusă de filosof: „nu lăsa neculeasă mierea fiecărei zile”. Aşa că: plaja-i plajă, bălăceala-i bălăceală, sunt prea bune şi cititul şi smîngălitul şi pălăvrăgeala dar, e vremea prînzului. La autoservire este deja o coadă respectabilă, restaurantul acela este cam depărtişor dar, terasa Radisson e la doi paşi. 

Şi cum nu vrem să ne cazăm acolo, hai să vedem ce meniuri au! Nu vă speriaţi, e onorabil şi destul de accesibil pentru un turist de condiţie medie: două platouri uriaşe cu peşte, salată şi cartofi prăjiţi + o sticlă de vin roze cu apă minerală cu tot, au costat 65 de euro adică, rezonabil. Plus de asta, aşa cum am mai spus, se plăteşte şi minunata perspectivă pe care o ai către plajă şi către largul mării. A meritat!

Îmi arunc un ochi pe programul suplimentar şi văd că în ziua în care avem excursia cu catamaranul în Sicilia, cei care au ales această variantă pierd excursia la catacombele Sf. Pavel. Cum ştiu deja că distanţele sunt mici între localităţi iar transportul public este bine pus la punct, mă adresez unui ghid şi capăt lămuririle necesare.

Odată ajunşi la hotel, după o scurtă refrişare, mergem cale de vreo cîteva minute pînă la staţia de autobuz care ne va duce la Rabat. Primul X3 trece vîjîind pe lîngă noi. Casc ochii a uimire dar, neştiind despre ce-i vorba, tac. Alt autobuz cu alt indicativ, opreşte. Măi să fie, de ce ăla a trecut ca vîntul şi ăsta a oprit? Nu cumva... Cînd văd următorul X3, ies o leacă de pe trotuar pe carosabil şi învîrt braţele  de parcă zic: ia-ne nene şi pe noi că de nu, îţi sparg geamul cu-n pietroi. Evrica! Asta era: autobuzele nu opresc decît dacă este necesar pentru că şi aşa străzile sunt înguste şi traficul destul de greoi. La ce să mai şi oprească fără motiv? Bine gîndit!

Bineînţeles că mai întîi coborîm aiurea şi-mi trebuie ceva timp să pricep că mai avem de mers pînă la Rabat. Vine următorul X3, îl luăm şi de data asta, şoferul, ne dă nişte lămuriri într-o limbă engleză mult mai bună decît romgleza mea. Nici nu-i de mirare pentru că în Malta, pe lîngă limba malteză şi engleza este limbă oficială, rămăşiţă a dominaţiei britanice din anul 1800 pînă în 1964 teoretic, practic pînă în 1974 şi de fapt pînă în 1975 cînd au plecat ultimii militari britanici din arhipelagul maltez.

Rabat este acum localitate de sine stătătoare dar iniţial a fost unită administrativ cu Mdina cu care de altfel se învecinează atît de strîns că nici nu ştii cînd păşeşti de la o localitate la alta. Sunt totuşi deosebite dar, deocamdată sîntem în Rabat. De Mdina o să pomenesc ceva mai tîrziu, cînd va veni şi rîndul său.

Străzi înguste şi case frumoase. Deal, stîci aride şi privelişti minunate. Forfotă. Autoturisme şi autobuze. Turişti cît cuprinde. Şi trăsuri nenumărate îşi aşteaptă muşteriii cu dare de mînă: cam 100 de euro plimbarea. Nu-i pentru noi... Mai întreb, mai mergem şi dau de indicatoare. Ne căţărăm pe o străduţă lată de cîţiva metri, trecem printr-o grădină şi cînd aud clopotele ştiu că suntem aproape. Aşa şi e: ajungem la catedrala Sf. Pavel. Se poate vizita deşi este slujbă dar, pas’ de intră la muzeu şi la grotă. Timpul de vizitare se încheie pe la ora 16 d.a. Poate altă dată...

Din păcate, n-am prea făcut poze pe aici şi nu prea am decît amintirile săpate în cerebel nu şi cele înregistrate electronic. Evident că ne trebuie ceva timp să dibuim staţia de unde luăm X3 pentru întoarcerea la Qawra. Mă încurcă foarte tare faptul că circulaţia este pe stînga, altă moştenire britanică. Un amănunt interesant: cînd cumperi bilet (de la şofer) cumperi dreptul de a circula întreaga zi, pe toate traseele. Cel puţin teoretic pentru că practic, transportul în comun este împărţit între trei firme şi dacă un şofer este mai năbădăios, poate să spună că nu recunoaşte valabilitatea biletului cumpărat de la alt şofer. Totuşi, acest lucru nu se întîmplă...

EPILOG

Ar trebui să surprindă, pe cel care vine la Păltiniş, faptul că nu găseşte acolo nici un fel de paltini. De ce vor fi numit aşa locul? Şi la fel, de ce Jurnalul de la Păltiniş ? oamenii dau sens şi trup cîte unei himere, cîte unei dorinţi, sau cîte unei fabule.

Ce mi se pare cuceritor în Epistolar prilejuit de Jurnal este ceva de astă dată real, iar nu o himeră: cearta pe care a iscat-o. Ea este adevărul spiritului, aşla cum este cel al istoriei care, pînă deunăzi, n-a fost decît „istoria războaielor”, în neputinţa cronicarului de-a afla cearta mai adîncă din sînul comunităţii şi a comunităţilor între ele. Dacă n-ar fi dezacordul dintre oameni şi dacă totul ar fi acordat, ne-am trezi, o ştim bine, într-un furnicar. Dar tot cearta lui Heraclit este raţiunea intimă a naturii, cu spărtura ei în stări opuse şi sexe; ceartă este iubirea, la fel şi arta, în sînul căreia artistul ceartă materia că nu i se supune şi materia ceartă artistul că nu o eliberează – şi iarăşi ceartă, una cu ceilalţi, cu sine şi cu tot ce e gînd formulat, se dovedeşte a fi gîndirea.

În Epistolar toţi se spintecă unii pe alţii (îndurare, pentru cel care a stîrnit preafrumosul măcel, căci a căzut şi el spintecat), dar în acelaşi timp toţi supravieţuiesc, ca în mitologiile nordice. Să fie aici un model germanic la modul caragialesc? Nu ştiu. Tot ce ştiu este că la Păltiniş nu există paltini şi că la umbra paltinilor nevăzuţi nu s-a întîmplat mai nimic. Ca în Epistolar?

Dar am aflat, de la Kant, că nimicul este de patru feluri: nimic negativ, nimic privativ, nimic al imaginarului şi nimic al inteligibilului. Într-o lume în care coexistă perfect cele patru feluri de nimic, îmi închipui că măcar Epistolarul acesta ar putea supravieţui, ca adevăr al nimicului inteligibil în ceartă cu el însuşi.

Constantin Noica

Păltiniş, ianuarie 1986

Epistolar

Am răsfoit adesea acest volum îngrijit de domnul Gabriel Liiceanu. Nu ştiu de ce, am amînat inexplicabil să mi-l ofer. Pînă de curînd. Adică. După ce-am citit pe nerăsuflate cîteva volume ale Părintelui Nicolae Steinhard, am citit că blîndul monah avusese o ieşire destul de ireverenţioasă, la adresa Scolii de la Păltiniş. Chiar aşa? m-am întrebat! Ia să vedem. Şi cum acest articol este cuprins la anexe în Epistolar, am dat fuga la Humanitas şi am cumpărat cartea. Evident că pînă să ajung acasă am citit articolul respectiv. Nedumerit de tonul folosit (nu de conţinut, respect dreptul la opinie) am răsfoit volumul.

Şi am descoperit o bogăţie: (citez de pe copertă) „Aşa cum spune şi titlul, cititorul are în faţă o carte alcătuită din scrisori. Nu e prima de acest gen din literatură şi, desigur, nici ultima. Ceva o singularizează totuşi: prilejul care i-a dat naştere, grăuntele în jurul căruia s-au aşternut atîtea gînduri şi atîtea sentimente – nu întotdeauna avuabile, însă întotdeauna salvate de frumuseţea expresiei. Acest „grăunte” este o altă carte: Jurnalul de la Păltiniş. Despre el vorbesc în  scrisorile lor, cu patimă şi însufleţire, cu omenească încrîncenare şi neomenească detaşare, paisprezece intelectuali români, captivi ai unuia dintre cele mai cumplite momente ale istoriei. Ei sunt: Radu Bogdan, E.M. Cioran, Petru Creţia, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Ianoşi, Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Andrei Pippidi, Andrei Pleşu, Mariana Şora, Marin Tarangul şi Sorin Vieru.”

Acest epistolar îi dezvăluie (cu acordul lor) pe aceşti eminenţi intelectuali în toată splendoarea gîndirii lor argumenţiale, în splendidul duel al inteligenţei puse în slujba ideilor, conceptelor şi principiilor din sfera umanioarelor. Dincolo de tonul mai mult sau mai puţin academic care poate fi găsit în opera acestor intelectuali, Epistolar le dezvăluie şi latura umană, aşa cum este ea, cu bune şi cu rele, cu mînii sau bosumflări, cu certuri şi împăcări, cu meandre ale gîndirii care se învîrt în jurul unor păreri divergente, păreri expuse întotdeauna cu eleganţă şi subtilă elevaţie.

Plus de asta, Epistolar este cea mai bună cheie care descifrează pe deplin, părţile aparent mai obscure (destinate tocmai acestor iniţiaţi) care au scăpat publicului care s-a delectat în decursul a peste trei decenii, cu Jurnalul de la Păltiniş. O carte (adică două) de neratat!

Martor al epocii în care a trăit

Căci dacă Noica dezvăluia cutremurător temeiuri străvechi ale rostirii româneşti era preocupat de devenirea în timp a culturii noastre, N. Steinhardt şi-a asumat cu inimitabilă spontaneitate şi curaj, cu dîrzenie şi neînfricare, rolul de cronicar al făptuirii concrete în prezent. Un prezent care îşi asumă trecutul şi se pune chezaş viitorului. [ ...] De fapt, întreaga operă eseistică a lui N. Steinhardt [ acoperind intervalul dintre cele două zone ale preocupărilor lui Noica ] se constituie într-o sui-generis hartă a spiritualităţii româneşti din ultimele decenii. Căci [...] eseurile şi meditaţiile sale zăbovesc cu precădere asupra dezbaterilor de idei, ele însele năzuind – şi reuşind! – să fie o reflectare a problematicii existenţiale contemporane. Temele principale de meditaţie? Degradarea continuă a condiţiei umane sub presiunea forţelor răului proprii regimurilor totalitare: oprimarea libertăţii de opinie, ipocrizia şi minciuna, delaţiunea, tortura fizică şi psihică, sistemul penitenciar transformat şi extins diabolic pînă la dimensiunea unei ţări întregi. Acestor forţe malefice autorul le opunea cu neînfricată tărie îndemnul la păstrarea sau regăsirea demnităţii, încrederea în virtuţile morale şi sufleteşti ale credinţei, în triumful frumosului, binelui şi adevărului, în triumful principalei meniri a destinului uman – libertatea şi fericirea.

Virgil Bulat 

***

Dintre numeroşii martori ai lui Cristos înfloriţi pe pământul României, doresc să-l amintesc pe monahul de la Rohia. Nicu Steinhardt, excepţională figură de credincios şi om de cultură care a perceput în chip special bogăţia imensă a comorii comune Bisericilor creştine.

Papa Ioan Paul al II-lea, 1999 

Sufletul românesc şi muzica

Acest text este cel mai scurt dintre cele şapte texte care alcătuiesc un scurt volum al lui Constantin Noica, volum apărut prima dată în 1944 şi reditat la Humanitas în 1991 şi 2012. Volumule se numeşte Pagini despre sufletul românesc şi este o profundă privire aruncată în trei puncte socotite puncte-cheie de filosof în evoluţia noastră culturală ca popor, respectiv cartea Învăţăturile Lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, figura de om de cultură de talie europeană a lui Dimitrie Cantemir şi singularitatea lui Lucian Blaga ca filosof în peisajul filosofiei româneşti:

“Nici unul dintre bărbaţii mari de la 1848 – observa într-un rînd un învăţat român – n-avea o înţelegere deosebită pentru muzică. Fiii de boieri de acum un veac au asimilat totul, în ce priveşte artele pe care le întîlneau în străinătate, nu însă şi muzica. Nici astăzi, poate, nu avem destulă pricepere în această privinţă. Fiindcă muzica nu cere numai inteligenţă…

Opresc aici şirul ideilor pe care le dezvolta atît de sugestiv, într-o mai veche Istorie a literaturii române, profesorul Sextil Puşcariu. Nu e ceva de învăţat de la ele? Sufletul cult românesc (cu cel popular e altă poveste) nu are toate dimensiunile. Nici nu le putea avea dintr-odată pe toate. A avut loc, în sînul lui, o dezvoltare vrednică de tot interesul, în zonele luminoase a vieţii spirituale ,dar, în zonele unde raza inteligenţei nu pătrunde, creşterea a întîrziat. Va mai întîrzia?

Dar timpul nostru tocmai aceasta aduce: o înţelegere muzicală a lucrurilor; un tulburător triumf al muzicii. Există, de pildă, suflete şi naţiuni care ştiu să “orchestreze”, în timp ce altele nu ştiu. De ce nu cîştigă bătălii cîte o naţiune? Pentru că, poate, n-a avut nici-un mare muzician – ne-a venit în minte, într-o bună zi. Nu orchestrează; nu gîndeşte simfonic; nu cîntă cu adevărat. Iar timpul nostru, ca orice timp în care “elementele” tind să se individualizeze, are nevoie de contopire şi muzică.

În sufletul cult românesc, tăiat prea mult în colţuri, cîteodată, divizat de lucruri şi de sine prin cezurile necruţătoare ale inteligenţei, timpul nostru vine să verse armonie şi simţul întregului. Şi nu numai armonie sau simţ al întregului. E ceva mai material în muzică, nu o simplă idee poetică, iar de materie are nevoie un suflet, solicitat prea mult de teoretic şi teorie, cum e acest inteligent suflet cult românesc.

Numai din muzică – dacă n u cumva o ştii de-a dreptul – înveţi ce e creşterea şi devenirea. Simfonia singură îţi arată cum creşte materia sunetelor către sens. Muzica te familiarizează cu acest haos al lui ce nu este încă, pe care ai să-l regăseşti mai tîrziu peste tot acolo unde e viaţă: în tine, dacă în tine e viaţă; în istorie, acolo unde ţi se pare că e prea multă. Dacă avem astăzi nevoie să ne familiriazăm cu materia, să înţelegem dezordinea, haosul, atunci spiritul muzicii ne poate da o cheie (subl. mea, to). De cheia aceasta, cei mai mulţi dintre marii noştri înaintaşi au fost lipsiţi. Titu Maiorescu a plecat indignat de la reprezentaţia lui Lohengrin. Dar nu este nevoie să înscriem aceasta pe efigia ce se va bate curînd în amintirea lui…

De aceea, fenomenul cultural cel mai adînc, poate, ce se petrece de cîţiva ani în românia e sporirea interesului pentru muzica cea mare. Cînd vezi sălile acestea pline, ale concertelor, cînd asculţi programele de zile mari ale radioului, poţi nădăjdui că sufletul nostru cult va şti mai mult, va înţelege mai mult, mîine. E adevărat că există mulţi snobi; iară e adevărat că mulţu nu gustă din muzică decît voluptatea muzicii. Dar dacă arta nu e o formă superioară de bucătărie, atunci ceea ce se întîmplă astăzi are sens de cultură. Timpul nostru ne trimite prin muzică un mesaj rafinat – ca săţi înţelegem întunericul şi luminile.” (Vremea, 1942)

- - -

Ce cheie aveţi pentru muzică?

De ce citim?

La recent încheiatul Bookfest, editura Humanitas a lansat printre cele 100 de noi titluri şi cea mai recentă carte a domnului Gabriel Liiceanu, Estul naivităţilor noastre. Cartea este o culegere de 27 de interviuri acordate de domnul Liiceanu în decursul vremii, în diferite ocazii. Dintre acestea, numai cinci au mai fost incluse în cărţile domniei sale, (cărţile deja apărute) restul fiind total necunoscute cititorilor.

Se poate lesne remarca din paginile cărţii cu cîtă acurateţe a privit domnul Liiceanu desfăşurarea evenimentelor la care suntem contemporani încă din 1990 şi pînă în zilele noastre şi cu cîtă limpezime a reuşit să devoaleze resorturile care i-au îndemnat pe actorii politici ai vremii să ne conducă pînă la realităţile pe care le trăim.

M-am oprit la un scurtisim interviu acordat în decembrie 2004 Mirunei Mihalcea, pentru Jurnalul Naţional, interviu din care am extras un scurt pasaj:

“M.M. – Aş fi vrut să vă întreb despre bibliotecă. Avînd în vedere că sunteţi şi director de editură, daţi-mi aşadar o ddefiniţie a cărţii în toate formele şi scopurile pe care le deserveşte ea.

G.L. – M-a fascinat întotdeauna identitatea incertă a cărţii. Este ea un obiect la fel ca acelea care o înconjoară? Este ea ca pixul, ca guma de şters, ca lampa de birou? Evident, pot să o ţin în mînă ca pe orice obiect. Cu toate astea, ea nu este un obiect obişnuit, ci unul de citit. Asta înseamnă că ea este un obiect ambiguu, un corp spiritual. Cu toate că stă în faţa mea, pe masă, ea nu este încă. Ea începe să fie din clipa în care, deschizînd-o, încep să o citesc. O carte nedeschisă e doar o promisiune de carte.

M.M. Dar de ce citim? La ce sunt bune aceste “corpuri spirituale”? Cum definiţi cartea în raport cu utilizarea ei?

G.L. – Am să vă dau cîteva definiţii faimoase ale cărţii. Noica, de pildă, spunea că nu doar trupul poate fi nespălat, ci şi mintea, spiritul. Cititul este, mai întîi, un mod de a-ţi face toaleta în ordinea spiritului, şi atunci cartea apare ca elementul central în igiena mentală. E un soi de săpun spiritual. Cartea nu există însă numai în raport cu mine. Prin ea, pot comunica şi ea devine, atunci, un principiu al dez-depărtării. ‘Cartea e un mijloc de a sta de vorbă cu departele tău’ – spunea tot Noica. Iar în acelaşi sens, Jean Paul, un scriitor romantic german, spune despre cărţi că sunt ‘scrisori mai groase scrise prietenilor’. În ambele cazuri este vorba despre anularea depărtării în timp sau în spaţiu. Datorită cărţii pot sta de vorbă cu cel care nu e lîngă mine. Pot fi contemporan cu Seneca, după cum pot să mă întîlnesc, prin intermediul cărţii, cu cineva care locuieşte pe alt continent. Ideea a fost preluată de un gînditor german contemporan, Peter Sloterdijk, care a interpretat umanismul ca o telecomunicaţie născătoare de prietenie în mediul scrierii. Orice pagină scrisă este o “seducţie la distanţă”, o “erotică a depărtării”. În sfîrşit, Ţuţea a explicat cititul ca pe un apanaj al “fiinţelor de interval”, adică al oamenilor, spunînd că fără cărţi nu trăiesc decît dobitoacele şi sfinţii: pentru că nu au raţiune, ceilalţi pentru că au prea multă, încît nu mai au nevoie de mijloace auxiliare de conştiinţă. Cărţile ar fi, aşadar, cîrje pentru mersul nostru către absolut.”

Eu unul, citesc pentru că aşa după cum foarte bine spunea Umberto Eco, cine nu citeşte, trăieşte doar propria sa viaţă pe cînd cititorul, trăieşte atîtea vieţi cîte cărţi a citit.

Voi de ce citiţi ?  

Fotbal

Elev fiind, Constantin Noica a fost admonestat de profesorul său de sport: niciodată nu vei realiza ceva în viaţa ta; nu ştii să perseverezi.

Despre ce era vorba? Simplu: într-un joc de fotbal organizat de domnul profesor, Noica nu a mai alergat după o minge la care ŞTIA că nu mai poate ajunge; de aici şi reproşul domnului profesor.

Anii au trecut, iar filosoful Noica a exprimat o dată, o nedumerire: cum pot 22 de oameni să alerge după o minge, iar cînd o prind, să-i dea cu piciorul? Maaare dilemă. J

După alţi ani de zile, domnul Andrei Pleşu avea să găsească un răspuns: Noica nu privea la fotbal; el se gîndea la fotbalitate! J

Un mare amic al domnului Pleşu, a ricanat: Pleşu habar nu are despre fotbal. J

Habar nu am cît habar are domnul Pleşu despre fotbal.

Probabil că de aici provine şi celebra sintagmă a lui Noica: “există întotddeauna riscul de a deveni profesor.” J

În timp, nici eu nu mai am nici măcar cel mai mic habar despre acest sport devenit o uriaşă şi imundă afacere; şi nu doar în ţara miticilor şi a săndeilor ci, chiar la nivel mondial, în epoca blatterilor fără frontiere.

Voi, ce părere aveţi: există fotbalitate? J

Oameni şi oameni

“Oamenii încep să fie interesanţi cînd au caracter de reprezentanţă. Ce e dincolo de ei te atrage, nu ce sînt ei. O idee în slujba căreia sînt, nu una care-i slujeşte, care-i îngraşă pe ei.

De aceea au fost şi sînt atît de puţini oameni interesanţi aci, în România. Îi vezi sclipitori, de-o inteligenţă cuceritoare, gata să facă saltul cel mare. Dar nu-l fac. Ceva îi reţine. Oamenii aceştia, de la care aşteptai orice, bat din aripi şi nu pot să zboare.

Iar într-o zi înţelegi : nu sînt decît individualităţi – adică înfundături.”

- - -

“Oamenii fără text de om. Sînt întocmai cărţilor cu context uneori admirabil – coperţi frumoase, literă şi hîrtie bune, miniaturi, pagini pline – dar care nu spun nimic.”

Constantin Noica – Carte de înţelepciune

- - -

Ce fel de oameni cunoaşteţi ?