Îndrăgostit de o perfuzie (România literară, 1999)

Câteva zile de concediu, binevenite, ca să umblu din nou, netulburat, prin sutele de ziare și reviste adunate în timp, cu gândul de a pune la un loc, sub umbrela himerismului poetic, poeme și texte teoretice.

Poeme lungi, cum este acesta, "Îndrăgostit de o perfuzie", dintr-o Românie literară din 1999, dar și secvențiale, cum sunt cele din anii din urmă, precum și manifestele, laolaltă cu eseuri, interviuri și ecouri ale himerismului, această mașinărie literară a timpului pe care am reușit să o fac să funcționeze demult și care te poate teleporta din metaversul poeziei scrise în cel al poeziei trăite și înapoi, dincolo de geografie și vremuri.

Cu gândul la o carte (sau două) care să le adune pe toate, pentru cititorii de azi, dar și pentru cei de ieri. Sau doar pentru mine, de amorul artei, oricum.

Debutul în Familia (cu prezentarea făcută de poeta Ana Blandiana)

Primesc de la scriitorul Mircea Pricăjan (mulțumiri!) fotografia paginii din revista Familia, numărul din noiembrie 1988, în care poeta Ana Blandiana a scris, sub semnătura "Corespondent" (i se luase dreptul la publicare în acea vreme), o prezentare elogioasă a poeziilor pe care i le trimisesem de la sanatoriul în care îngrijeam bolnavi de tuberculoză și visam, himerist, la mări și țări. Aveam 22 de ani, iar acea pagină este unul dintre momentele faste ale debutului meu, dar și începutul unei prietenii literare, aș zice, care mă onorează. Momentul l-am găsit consemnat și în cartea "Mai-mult-ca-trecutul", un jurnal uimitor din acel an al sfârșitului de dictatură pe care poeta l-a publicat recent.

Poeme în revista Tomis

 

Mi-au apărut cinci poeme în revista Tomis.

Le-am trimis la invitația poetului Claudiu Komartin.

Bucuros și onorat.

Sunt din cea mai recentă fază a himerismului "live",

în care trecerile prin locuri și orașe din lumea noastră devin poezie trăită și scrisă

în același timp.

Va trebui să revăd mai atent carnetele de călătorie.

Link spre poeme AICI !

Vasile Baghiu

Din cetatea eternă nu pleci niciodată

Nu-mi trebuie semne de bunăvoință,
trăiesc fără probleme în abstract
ca pe o insulă necercetată. Din Termini poți lua trenul
până la Fiumicino,
iar de acolo pe lungodimare
ajungi unde n-ai mai ajuns,
vizitezi ce este în ghiduri
și stai de vorbă cu tunetul valurilor,
în vâltoarea de gânduri
centrate pe trecut. Nu ai egal în tehnica
autoamăgirii.
Te duci, te întorci, nu scrii niciun rând
și faci lucrurile să se complice.
E vârsta sau poate numai
un puseu de ezitări dintr-o serie
care abia și-a luat startul.
Nu-mi trebuie privirea îngăduitoare,
învăț să mă descurc
la nivelul așteptărilor, care sunt mari,
în acord cu pretențiile. Din cetatea eternă
nu pleci cu adevărat niciodată, treci totul pe caiet,
pentru o plată amânată,
ca în birturile din satele pierdute în verdeață
ale Moldovei. Ești chiar tu,
însă pe altă lungime de undă
și pe o parte necercetată
a planetei străine care este viața ta.

Poeme în Vatra

Câteva poezii apărute în Vatra, în mai 2022, incluse în volumul AVANTAJUL DE A NU CÂȘTIGA NIMIC, aflat acum în pregătire, pentru septembrie, la Editura Eikon.

Link către pagina cu poemele .

Poeme în Cafeneaua literară

Opt poeme au apărut

în "Cafeneaua literară"

(2/ 228, februarie 2022, anul XX).

Pe drum, fără deadline

Aproape de nicăieri venind ajungi uneori,

deşi e prea literar şi nu se potriveşte

cu nimic din ce trăieşti la limită, iar partea

mai dificilă nu e aici, în dimineaţa

care-ţi promite o bună înţelegere a lucrurilor complicate,

cu tot cu tristeţea în plin anotimp al bucuriei,

cu discuţiile fără rost în cotloane domestice

care n-au cunoscut disperarea,

şi nici durerea despre care nu poţi spune nimic

în favoarea ta, un impas sufletesc strigat

la portavoce pe străzi din Erevan,

în festivaluri de poezie cu nume care trimit la marele potop,

nici măcar în armeana bătrână,

dar nici în limba ta est-europeană,

ci în graiul universal al omenirii călătoare de azi.

Vezi partea scrisă a trăncănitului continuu

din locurile publice unde se pune la cale viitorul?

Ştiu, cuprinsă de aura ta ştiută de frumuseţe,

ai fi în stare să treci peste nimicuri,

dar ai graţia de a le lua în seamă,

ceea ce dă un plus de speranţă

lumii noastre aduse la limită.

Suntem pe drum, fără deadline, fără ţintă,

fără hartă sau gadget-uri de ultimă oră,

fără măcar o minimă ştiinţă a trecerii timpului,

fără destin. Doar o veselie suspectă care ne cuprinde

când suntem mai mulţi, iar asta înseamnă oricum ceva

indiferent de situaţie. 

Nu este niciodată momentul

Scrie în ziare şi pe Net despre schimbări climatice,

iar dacă ştim să zărim printre rânduri
prindem şansa de a afla amânunte
chiar şi despre modificări sufleteşti în plan personal,
în care starea de bine lipotimică se întâlneşte
cu starea de rău înfloritoare,
tocmai când suntem pe şosea,
între Lisieux şi Mont Saint-Michel parcă,
unde bate un pic vântul ca o trecere mai rapidă
a timpului vâjâind la oglinda retrovizoare.
Vezi cât de departe s-a retras marea,
acum când mi se pare că lumea ar fi
mai amatoare ca oricând
de zgomot de valuri sparte de ţărm?
De nicăieri se iscă înţelesul cel limpede,
în care planuri, regrete şi ezitări se împacă de minune,
precum nişte paşi, care pot fi ai noştri, imaginari,
fără memorie şi fără perspective,
lăsând şiruri de urme în mâlul proaspăt din preajma insulei.
Nu au rost întrebări suplimentare, nu se cuvin
reproşuri, nu e potrivit să împărtăşim gânduri secrete,
nu e momentul, nu e momentul dezvăluirilor-şoc,
cum nu este parcă niciodată momentul
pentru trăirea pur şi simplu a vieţii aşa cum e.

Umbra lui Monet

Nori decorativi peste verdele întunecat al grădinii, la Étretat,

şi părţi din teritoriul raţiunii încep răfuiala cu fragmente

din ceea ce a fost odată un suflet chinuit

în lumea fiinţelor vii.

Nimic din trecut, prea puţin din viitor,

numai un zgomot acut al clipei de faţă,

peste conversaţia potolită

la mesele ude după aversă, între clienţi preferând

să stea numai cu faţa spre mare,

pentru efectele binefăcătoare ale brizei,

spre ţărmul englez invizibil, cu ochii închişi

spre o lume a lor, interioară.

Poate că atunci când Monet îşi căra trepiedul şi instrumentele

pe aceste plaje de pietricele sferice şi ovale

nu se simţea nicăieri căderea în gol

pe care noi o adulmecăm la fiecare întorsătură de frază

a chelneriţei amabile recomandând cel mai bun calvados ever.

Avem încă, păstrate împreună cu zeci de cochilii

într-un pahar ciobit uitat pe nişte rafturi prin casă,

trei mostre ca suvenir, dar e greu de spus când le-am cules, 

cum despre orice e dificil de adăugat ceva

în zilele noastre iluminate la întâmplare din te miri ce.

Şi asta tot înseamnă mai mult decât nimic.

Un poem în Vatra

Revista "Vatra" (nr.3/2013) îmi publică un poem.

O țară de milioane

Într-o țară de milioane doar câteva fire de speranță,
însă și acelea ofilite ca vai de ele,
pe ideea că din nimic se poate ajunge la ceva
de care să te simți legat și pentru totdeauna.
La întoarcerea acasă, pe drumul știut,
nimeni nu are de facut vreun reproș,
iar timpul poate fi un prieten adevărat
care nu va trăda niciodată
și va face trecerea blândă ca un gest din icoane.
Este de așteptat impactul, cu beneficii incluse,
ca în pliantele turistice îndemnând clienții să se miște
și să se simtă ca lumea măcar o dată în viață.
Într-o țară unde gândul plecării e cel mai puternic,
e simplu să fie relativ bine și cam rău de fapt,
fără efort, și fără ambiții de frumoase realizări,
de strălucite cariere.
Într-o țară de milioane în care s-a bătut pasul pe loc
și nu s-a ajuns nicăieri,
este posibil cu adevărat ca oamenii să se creadă undeva
și să se simtă perfect fericiți așa.

Pentru o țară poate fi mai ușor

Pentru o țară este mai mult o chestiune de economie

sau poate de politică,

dar pentru un om este cu siguranță o alegere

dificilă de viață și de moarte.

Natură virgină, căruțe cu fân pe șosea,

urși care coboară din pădure

ca să mănânce din tomberoanele de gunoi,

cerșetori la fiecare colț de stradă,

cercetători și profesori anonimi

care încă se țin în picioare și nu întind mâna

deși ar cam fi în situația asta,

miniștri care nu par să fi citit o carte în viața lor,

țărani care cumpără pufuleți de la magazinul din sat,

emisiuni despre spiritul civic la televizor,

performanțe europene la decesele cauzate de accidente rutiere,

bătrâni singuri vorbind la telefoane mobile cu lacrimi în ochi…

Iar peste toate astea și dincolo de alte lucruri nespuse

vine speranța de viață,

optimismul și încrederea în viitor,

vitalitatea care îi uimește pe specialiștii în supraviețuire,

fericirea promisă.

Pentru o țară poate fi mai ușor,

cum pentru un gând să treacă de la un subiect la altul,

dar pentru un om nu, deloc,

nici măcar cum ai trece, să zicem, de la viață la moarte

fără să înțelegi măcar o clipă ce se întâmplă cu tine.

Vasile Baghiu / 11 octombrie 2012

Câteva poeme pe care le-am scris mai recent, incluse şi în volumul "Depresie", au fost publicate - împreună şi cu o parodie faină la unul dintre ele (autor: Lucian Perţa) - în revista Familia (nr. 1/2012). Revista poate fi văzută în format pdf AICI , după ce daţi click pe rând pe "Arhiva", "2012", "Nr. 1, ianuarie 2012".

Viaţa probabilă

Câte o dimineaţă ne spune cum va fi viaţa probabilă,

dar avem frică să dezvoltăm subiectul,

ca în toate situaţiile în care este implicat puţin şi viitorul.

Aşa că trecem la altceva, ne prefacem

că nu am văzut. Fie iarnă sau chiar primăvară,

noapte sau zi, acasă sau în străinătate,

un strop de îngăduinţă e binevenit.

Viaţă întoarsă pe toate feţele, ca tema principală

a unei conferinţe, şi tot înseamnă că se mai poate bea o cafea,

se mai poate desluşi un compliment, spus

ca din întâmplare, sau scris cu intenţie

şi cu adresă. Iar sperietura de la cutremur

rămâne de văzut cum va fi rezolvată, sau

mai bine uitată, înlocuită de spaime mai puternice,

care ne ajută să creştem şi să ne găsim echilibrul

acela de invidiat al omului politic pus în faţa evidenţei,

dar învăţat să mintă fără să se vadă nimic pe faţă.

Patru poeme în România literară, nr. 3/2012 , incluse și în volumul DEPRESIE, recent apărut la Editura Limes din Cluj-Napoca.

Efect de apropiere

Pentru a pierde cu fruntea sus ar fi necesare
mai multe etape de confruntare cu tine însuţi, în care
orice eşec devine o mică victorie, orice succes
un stânjenitor şi ireparabil dezastru domestic şi orice pas înapoi
un prilej de refacere a traseului, ca pe aparatul gps, care mai rătăceşte
drumul uneori, ca oamenii. Vrei să auzi cum sună vocea
în zone complet necunoscute? Parcă ar fi a altcuiva, ca atunci
când ai emoţii sau treci printr-o perioadă mai dificilă în viaţă,
sau te auzi din întâmplare într-o înregistrare la radio,
sau – copil fiind, ani după poetul florii de tei – îţi probezi glasul
în joacă strigând la ecou într-o fântână părăsită pe un câmp pustiu.
Nu se mai poate găsi nici un drum ştiut. Este ca o intrare
în bucla de spaţiu, dar şi de timp. Iar aici, acolo, nicăieri şi oriunde
încep să se înţeleagă de minune – ca nişte colegi
de grădiniţă – cu acum, atunci, niciodată şi oricând,
şi cu tot ce mişcă în acest teritoriu al fiinţelor slabe,
unde preţul ieşirii pe autobahn – să zicem, dinspre Zürich
spre Freiburg, unde Papa Benedict al XVI-lea
va veni în două zile – este chiar pierderea
lipsei de siguranţă în calea pe care mergi, care te face să simţi
că trăieşti. Crezi tu oare că mai suntem pe calea dreaptă?
Nu aştept răspuns, ci numai să-mi faci semne cu mâna
pe ecranul computerului că totul e bine, cu tine şi cu cei dragi,
cu lumea noastră îndepărtându-se pe măsură ce mă apropii de ea.

Iarăşi, două poeme recente, apărute de data aceasta în revista online Omniscop

Livezi sălbăticite

Cât arde un chibrit ştiu să spun cine sunt, cât se roteşte

o dată pământul înţeleg ce se întâmplă în culise

şi port cu mine o aparenţă de normalitate mai convingătoare

decât adevărul. Să fie oare finalul un pas decisiv într-o altă poveste?

Pe drumuri forestiere pierdute în pădurile României se poate

reface logica filozofiei vieţii, pe cărări marginale experienţa retragerii

poate fi încercată pe viu, în scrisul de mână există ceva nedefinit

care te duce cu gândul la ce ar fi fost să fie dacă

lucrurile ar fi evoluat aşa cum am sperat. Din replieri prudente,

din tentative pline de curaj, din jocul periculos al durerii

autogenerate se vede un fir de cunoaştere, ca după învăţarea

abecedarului într-un an de frecventare neîntreruptă a cursurilor

în şcoala de la ţară cu săli încălzite cu lemne în sobe de teracotă.

Crezi în ce vrei şi mergi mai departe fără umbră de teamă,

fără idei preconcepute, fără avantaje la schimb! Vei atinge

maximul de regret în minimul de circumstanţe,

ca o primăvară în faza înfloririi livezilor sălbăticite

în cătune cu tineri, copii şi bătrâni plecaţi în străinătate,

unde nici o urmă umană n-a mai fost semnalată din clipa

în care nimeni nu a mai vorbit nimic despre asta.

Alte trei poeme din cele pe care le-am scris recent, în Bucovina literara, nr. 12/ 2011

Metodă verificată

Avantajul unei situaţii de boală este convieţuirea

cu tine însuţi, deşi mai degrabă ai prefera uneori să staţi cât mai

departe unul de altul şi fără posibilitatea

de a vă vedea des. Eşti mulţumită de felul în care au evoluat

lucrurile cu noi în ultimul timp? Este o lume în plină expansiune

şi transformare, o adevărată provocare pentru nişte spirite rafinate,

un imens răspuns întins pe nesfârşite pagini la o întrebare

banală ce nici măcar nu a fost vreodată formulată.

Avansarea în teritoriile părăsite de speranţă ale bolii

se face după o metodă verificată de mai multe generaţii în şir,

plăcerea abandonării de sine fiind inclusă, întocmai

ca micul dejun în unele oferte de cazare, iar finalul dramatic şi poetic

este garantat, deşi toţi se feresc să vorbească despre asta.

Atât de umană este orice durere în stare să te pună pe gânduri

încât şansele unei cunoaşteri reciproce reale cresc

în procent de sută la sută. Noroc de plimbarea cu vaporul

pe Zürichsee, binevenită acum şi la moment,

în special pentru că mi-a distras atenţia şi am reuşit să mă abţin

de la plâns, ceea ce ar fi fost chiar jalnic pentru un bărbat,

sau chiar de la părăsirea acestui câmp de luptă

în care miza finală nu poate fi aflată niciodată,

dar şi pentru că mi s-a părut pentru o clipă că zăresc,

între casele luxoase de pe coastă,

clădirea albă a sanatoriului meu din România. 

Cinci poeme din cele mai noi, apărute în Actualitatea literară Nr. 15/16, decembrie 2011/ianuarie 2012

Mâna invizibilă

Tristeţe şi singurătate împreună alcătuiesc

un detonator eficient cu implozie lentă în boală, iar partea de

divertisment a vieţii încearcă din greu să se includă în program,

cu multe intervenţii de culise, pe lista deja aranjată. Vei veni

oare când nimic nu va mai fi în favoarea mea? Se vede

că treci nonşalantă peste amănunte şi ştii cum să distingi

partea importantă din tot noianul pe care lucrurile sunt

în stare să îl prezinte. La Monschau, în magazinul elegant

cu sortimente de muştar, mi-am resetat gândurile

şi sentimentele văzând oamenii cum gustă din fiecare şi în final

nu mai ştiu, derutaţi, care este preferatul dintre toate. Eu aleg să am

un simţământ de fraternitate, un fel de a fi împăcat cu lumea,

în diversitatea-i prietenoasă ce îngăduie oricărui impuls

timid de comunicare să se manifeste plenar

în splendoarea-i discretă.

Strat de celule moarte peste strat de celule vii, zile negre

peste zile albe, ani pierduţi peste ani ce abia acum se pregătesc

să vină, iar câştigul nu este nici măcar grupajul de poezii scrise, ci doar

starea trăită fugar atunci când au fost puse în pagină

de mâna invizibilă a unui destin complet diferit de al tău.

Județul disperării

Un poem din cele mai noi, apărut în România literară, Nr. 49/2011


Județul disperării

Câştig din nimic, pierdere din tot, poveste
respinsă la concursul poveştilor, unde admiterea
se face pe bază de lacrimi. Dacă ai ceva pe suflet,
poţi spune acum! Nu este deloc înţelept
să pozezi în victimă, pentru că nu trăim în ţara milei,
ci într-un judeţ al disperării,
unde cinismul e lider, bătaia de joc secretară
pe probleme de apărare, iar metafora o reprezentantă
vigilentă a publicului. Nu ne alegem nici cu suveniruri
ieftine, turnuri Eiffel de cinci bucăţi la un euro
vândute de copiii Africii pe terasa de la Trocadero.
Însă nici cu lucruri care contează în viaţă nu rămânem.
Şi măcar dacă ar continua să răsară soarele conform aşteptărilor,
dimineaţa, când la cafeaua de rutină un dram de speranţă
se insinuează ca emoţia unei musafire neinvitate
care – nonşalantă – ocupă locurile cele mai bune, din faţă,
unde nu-ţi mai este rău dacă ai rău de serpentine,
unde nu mai plângi dacă ai probleme cu depresia,
unde nici nu mai mori dacă te încearcă moartea.

Mi-ar trebui un şir de ani

Mi-ar trebui un şir de ani

Mi-ar trebui un şir de ani poate

Ca să disloc magma aceasta de viaţă în care

                                           m-am prins,

Să fiu înafara oricăror bârfe din cartier,

Să ies viu dintr-o luptă care n-a fost niciodată a mea,

Chiar dacă tu erai acolo, protectoare din umbră,

Şi aveai privilegiul de a râde puţin

De înverşunarea mea inutilă, ridicolă oricum.

Mi-ar trebui curajul din primii ani,

Când nu-mi păsa unde adorm

Şi nu înţelegeam obiceiul oamenilor

De a se lega mereu de cîte ceva din trecut,

Când totul în mine se dăruia.

Tu ai fost mereu mai presus de proza

                                    în care mă zbăteam,

Mai presus de plasa în care ne sufocam

                                         de fapt împreună,

Pentru că puteai să fii crudă

Şi să laşi totul într-un loc, într-un oraş

În care să nu mai revii.

Astăzi îmi pasă de câte o mică burniţă

Care se confundă cu ceaţa

Şi am mare grijă să nu uit umbrela,

Îmi pasă de forfota de pe chei,

Neobişnuită pentru o ora atât de matinală,

Zgomote dragi în care îmi beau cafeaua pe terasă,

Privind leşinat,

Exasperat totuşi

De impresia de poezie comună

Pe care o lasă porturile în orice moment.

În volumul Febra (Ed. Panteon, Piatra Neamţ, 1996)

Combinaţia pentru trăire

Combinaţia pentru trăire

Cu depresii minore te poţi juca la infinit, dar marea

tristeţe este intim legată de lipsa oricărei ieşiri undeva, oriunde,

de prezenţa unei absenţe ce lasă un gol

tot mai adânc. Ăştia prezintă la televizor în fiecare zi

momentele cele mai proaste, iar tot ce e bun

devine egal cu neinteresant, într-o ţară unde ceea ce încă mai

mişcă trece în malaxorul de lucruri exotice

pentru privirile unor străini dintr-o ţară bogată care nu ne cunoaşte.

Este numai amintirea trecerii tale pe aici, ca un parfum

pe o eşarfă? Sau ceva mai mult, dar inaccesibil abilităţilor

mele de observaţie? Plânsul trece în râs şi râsul în plâns,

de mai multe ori, până când se face combinaţia cea mai potrivită

pentru trăire, pe care o acceptă oricine, copil

sau om trecut prin vârstă. Boala urcă treptele stărilor

de bine, temporar – suficient, totuşi, pentru a relansa

ideile nobile despre sensul vieţii omului pe pământ.

De la tine aştept confirmarea că este ok şi atunci, cu frică,

mă voi avânta şi eu vitejeşte în necunoscut.

Winterthur, Elveţia, noiembrie 2011

Gustul înstrăinării

Gustul înstrăinării

În anul când viaţa mi se scălda în ape incerte

Am hotărât să-mi pictez mutra, şi-am râs.

Pictam râzând în mirosul culorilor care-mi provocau memoria,

Bolnav, ca un permanent client al spitalelor,

În 1939, la Tokyo, printre japonezii

                             deopotrivă austeri şi amabili.

Însă oricât mă străduiam nu reuşeam s-o scot la capăt,

Şi-atunci mi-am zis: “Baiete, las-o baltă cu artele

                                                      şi caută-ţi o slujbă!”.

Fantoma sanatoriului

Fantoma sanatoriului

E-o lume de iluzii ce nu se vor sfîrşi,

O lume la care mă uit din exterior,

Exultând la frumuseţea unei literaturi 

Răsfoite de briză pe plajă.

Aici plăpânda omenire-aşteaptă vreo zi mai bună peste secol,

Să avem puterea de-a cânta alăturaţi,

Împinşi la repezeală într-un ansamblu coral, cum cântă şi natura

În manuale complicate, cu poze pe care copiii le comentează

În limba lor lipsită de subânţelesuri şi de ironii.