Vasile Baghiu: Două adevăruri care se intersectează (articol în Ficțiunea, nr. 113, feb. 2025)

 

Vasile Baghiu

Două adevăruri care se intersectează 

Apărut în revista Ficțiunea (n. 113/ februarie 2025), ca răspuns la o anchetă despre romanul autobiografic, în care au fost adresate și două întrebări: 1) Care e diferența dintre romanul autobiografic și memorii?; 2) Cât e adevăr și cât e minciună într-un roman autobiografic? Versiunea PDF poate fi citită AICI .

 Dincolo de definiții comparative (de care se ocupă dicționarele, enciclopediile, studiile, cărțile de teorie și pe care, de o vreme, și AI le “povestește” în detaliu), cititorii ar putea fi mai degrabă interesați, mă gândesc, de felul în care noțiuni precum cele menționate (roman autobiografic, memorii, adevăr și minciună) funcționează în ecuația scrisului meu. Pentru că fiecare scriitor/ scriitoare are modul său de a le combina și de a se raporta la ele în ceea ce scrie.

Astfel, în perioada în care puneam la cale “himerismul poetic”, care poate fi văzut și ca o evaziune de tip pessoan, deci ca o abatere heteronimică de la realitate și adevăr, principala problemă pe care o aveam nu era dacă vizitasem cu adevărat locurile din lume la care făceam referire și că scriam astfel despre ceva „ne-adevărat”, ci dacă ceea ce se întâmpla în poem personajului meu, Himerus Alter, un alter-ego, era credibil.

De aceea, mă documentam în detaliu în legătură cu străzi, clădiri, interioare, obiceiuri. Și o făceam pentru că intuiam că “minciuna  himeristă” ar putea să nu fie credibilă.

Efectul a fost unul uluitor, de realitate paralelă, de viață petrecută într-un fel de „second life” internautic de azi, pe care pot spune că „himerismul” a anticipat-o. Mai mult, acel mod ficțional de a trăi a ajuns, uluitor, să aibă efect și în sens invers, adică să mă facă să-mi doresc să trăiesc cu adevărat viața din poeme, să călătoresc și să experimentez o parte din stările și trăirile pe care le cunoscuse personajul meu. Ceea ce s-a și întâmplat, lucru care dovedește că limbajul atrage și modifică realul, că literatura, chiar dacă nu schimbă soarta lumii, poate provoca schimbări în viețile individuale ale scriitorilor și cititorilor.

Când scriu (anchetă citestema.ro)

Constantin Piștea m-a invitat să răspund anchetei sale, pe citestema.ro, AICI, despre împrejurările (vremea, vremurile, anotimpurile, locurile etc) în care scriu scriitorii.

A ieșit o scurtă mărturisire despre cum încerc, de fapt, să împac scrisul cu viața. Și poate despre cum împac scrisul cu alergatul, pentru că, de o vreme, de vreo trei ani, tropăiesc murakamian pe coclauri.

Viață filtrată prin scris

Ieri am pus punct celei de-a treia povestiri, din seria începută în decembrie. Trei proze de câte 5-6 mii de cuvinte în trei luni nu sună prea rău, aș zice. E mai mult decât nimic. Mai ales că le-am scris calm, fără deadline autoimpus, în serile acestea de iarnă din urmă care coboară devreme. Liber. Am și trimis-o unei reviste. Redactorul-șef a văzut însemnările de aici despre cum mergea și nu mergea lucrul și mi-a solicitat-o din timp pentru publicare. De ce nu? Scriu pentru publicare. Nu pentru sertar. Scriu pentru cititorii din timpul vieții mele. Mai nou, de un an, scrisul merge în paralel cu alergatul. Când alerg răsucesc în minte paginile, iar când scriu îmi temporizez ritmul ca în timpul curselor de alergare. Mâine încep povestirea a patra. Am subiectul, în fine, ideea. Voi vedea cum va merge. Nu știi dinainte. Descoperi pe parcurs. Este un pic de aventură. Un pic mai multă. Asta e și partea care mă motivează, poate. Mai sunt și alte lucruri. Nu multe, dar sunt. Este răscolirea unor resurse sufletești mai adânci, un sentiment tonic de amplificare a trăirii. Viață filtrată prin scris.

Nu trebuie niciun trebuie

Lucrez la povestirea a treia, mai greu decât la celelalte. Nu mă stresez. O voi scoate la capăt. Nu am niciun deadline. Mai dificil, zic, dar cu încredere și chef de distracție. Scrisul este muncă, să fie limpede. Sau, mă rog, să fie mai bine pus accentul pe o chestiune peste care am impresia că se trece prea ușor. Muncă, dar și o fantastică sursă de entertainment. Sunt niște piedici pe care mi le pun singur uneori la scris, iar asta mă face să zâmbesc a râde când reușesc să iau un pic de distanță. Mai ales pe seama unor fixuri despre cum ar trebui. Despre ce trebuie și ce nu trebuie. Povești... Nu trebuie niciun trebuie. Totul este ca tonul să se plieze pe situații. În fine, nu totul. Ideal ar fi să nu se certe. Merg pe intuiție. Sunt dispus să greșesc de capul meu. Și nu împart asta cu nimeni.. Totul este ca tonul să se plieze pe situații. În fine, nu totul. Ideal ar fi să nu se certe. Merg pe intuiție. Sunt dispus să greșesc de capul meu. Și nu împart asta cu nimeni.

Flacăra care arde în tine, fără vorbe mari, în timpul scrierii paginilor îţi aduce bucurii care durează până la moarte

Nu contează foarte mult unde şi în ce condiţii de viaţă îţi scrii cărţile, important este să le duci la capăt odată începute, fie menţinând cât se poate de strâns contactul cu lumea, fie izolându-te ca un pustnic, dar oricum revenind mereu cu încăpăţânare la lucru.

Indiferent însă de aceste repere improvizate, flacăra care arde în tine, fără vorbe mari, în timpul scrierii paginilor îţi aduce bucurii care durează până la moarte şi care vor întreţine flama altor cărţi, ca un jar de la care aprinzi un foc atât de nou încât nu se mai cunoaşte că a existat ceva acolo şi înainte.

„Planuri de viaţă” mi-a zumzăit în creier timp de şase luni pe străzile din Winterthur, un orăşel aflat la 25 de kilometri de Zürich, zi de zi, în incursiunile cu bicicleta pe niște coclauri cu aspect de ilustrate perfecte, în vizitele la muzee, unde mi se părea că sunt binecuvântat să pot vedea atâtea capodopere uluitoare, la evenimentele artistic-mondene organizate de centrul care mă găzduia, dimineaţa la trezire şi în toate ceasurile de scris propriu-zis, până la amiază, când îmi făcusem obiceiul de a ieşi, în sfârşit, în atâtea şi atâtea momente de discuţii cu artişti veniţi din lumea întreagă, dar şi în serile în care un telefon acasă făcea cât o revedere cu cei dragi, iar lectura din mari autori, la aceleaşi ceasuri de seară, îmi dădea un ciudat sentiment amestecat, de neîncredere în reuşita proprie şi de siguranţă că voi ajunge, totuşi, ziua în care voi putea pune un uriaş punct izbăvitor.

Scrisul poate fi salvator

Scrisul poate fi salvator pentru cineva care caută de mai multă vreme un sens nu numai pentru propria viaţă, ci şi pentru epoca sa.

Problema apare atunci când intervin sincopele, pauzele de inspiraţie, tatonările lipsite de efect ale rândurilor, neîncrederea, lipsa de speranţă, momentele de trăire la nivelul zero, sentimentul de orizont închis al paginii albe.

Interesant este că, odată depăşite, aceste nesuferite praguri devin invariabil chiar lucrurile preţioase în care îşi prinde rădăcinile scrisul şi fără de care cuvintele sună fals, frazele se înşiră artificial şi tehnic, iar povestea se contaminează de acel aer al lecţiei învăţate de care orice scriitor ar trebui fugă cât mai departe.

Scriu din nou povestiri

 

Proza îți cere la scris o perspectivă cât de cât clară asupra întregului, încă de la primele fraze. Sau măcar asupra ideii care te așază la scris, în orice caz. Asta ar fi, repede spus, una dintre multele diferențe față de poezie, care are prea puțin de a face cu scrisul ca meserie.

În 2004 am publicat o culegere de proză scurtă cu titlul "Punctul de plecare".

Scrisesem cele "șaisprezece transcrieri", cum le numisem, într-o rezidență literară din Germania, cu un an înainte, iar cele mai multe fuseseră publicate deja, sub privirea atentă a poetului și prietenului Nicolae Coande, într-un supliment literar al unui ziar din Craiova. Ba vreo trei au apărut și în traduceri germane.

Am avut șansa atunci să-mi fie redactor de carte, la Editura Compania, scriitoarea Adina Kenereș. Lucrul pe text și toată alcătuirea volumului au stat sub umbrela ocrotitoare a profesionalismului, iar discuțiile pe seama textelor au fost de neuitat. Am fost mișcat de grija pentru detalii și pentru fiecare cuvânt din pagină pe care scriitoarea o arăta în lucrul la acea carte. Mare noroc să ai parte, ca autor, de editori așa cum era ea!

De vreo două luni scriu din nou povestiri și deși merge greu uneori îmi place să mă reconectez la tensiunea subtilă pe care o aduce fiecare "bucată" încă de la primul cuvânt.

Sper să găsesc timp și energie de a continua, ca altădată. Mai ales că m-a prins din nou, la fel ca atunci.

Munca scrisului mă protejează

 

Dacă mă gândesc din nou la literatură și mai ales la scris, cred că munca scrisului mă protejează într-un fel interesant, îmi aduce bucurie și mulțumire tocmai atunci când nimic din lumea în care trăiesc nu pare să se plieze pe sufletul meu.

Și mai cred că scrisul îmi alungă adesea frica de moarte, iar asta se întâmplă datorită puterii extraordinare pe care o are de a dilata timpul și de a transforma micile întâmplări de zi cu zi în evenimente emoționale cu bătaie mai lungă decât linia orizontului.

Trăiesc într-un cuib de protecție construit din fraze, versuri, capitole, pasaje, cuvinte și mai ales din trăiri atât de aparte pe seama lor încât mereu va fi nevoie de noi pagini pentru a le cuprinde.

Secretul secretelor e libertatea de mişcare şi respiraţie

Am descoperit literatura şi scrisul devreme, două minunăţii care au rămas nişte permanenţe în viaţa mea, dar mintea mi-a fugit mereu şi înspre alte teritorii, înspre medicină, psihologie, sociologie, pedagogie, ştiinţă, istorie, geografie, muzică, artă, călătorie, ceea ce m-a ferit, cred, de crisparea, tipică scriitorilor, aş zice, care ajung să creadă că literatura e capătul lumii, că fără scris nici n-ar putea trăi şi aşa mai departe. Înţeleg şi acest sentiment ultimativ, l-am trăit, l-am cunoscut, dar constat că viaţa oferă o diversitate atât de strălucitoare în plan emoţional, în relaţiile cu oamenii, în micile sau marile bătălii pe care le dăm pentru cauzele noastre, în planurile şi proiectele grozave pe care le punem la cale, în bucuriile şi suferinţele noastre, în traiul de la nivelul zero, încât mi se pare că secretul secretelor e tocmai libertatea de mişcare şi respiraţie, care ajunge, în final, să dea aripi chiar scrisului şi să îngăduie inimii să bată în voia cea bună.

Scrisul îmi alungă adesea frica de moarte

Dacă mă gândesc acum din nou la literatură și mai ales la scris, cred că munca scrisului mă protejează într-un fel interesant, îmi aduce bucurie și mulțumire tocmai atunci când nimic din lumea în care trăiesc nu pare să se plieze pe sufletul meu. Și mai cred că scrisul îmi alungă adesea frica de moarte, iar asta se întâmplă datorită puterii extraordinare pe care o are de a dilata timpul și de a transforma micile întâmplări de zi cu zi în evenimente emoționale cu bătaie mai lungă decât linia orizontului. Trăiesc într-un cuib de protecție construit din fraze, versuri, capitole, pasaje, cuvinte și mai ales din trăiri atât de aparte pe seama lor încât mereu va fi nevoie de noi pagini pentru a le cuprinde.

Mereu un filtru literar modifică lucrurile

Sunt tentat tot mai mult să privesc întâmplările vieții ca pe niște pasaje de roman. Iar materia primă este din abundenţă în ultimul timp, slavă Domnului! Rezist binișor tentației, de fapt, și încerc să trăiesc ceea ce am de trăit, dar mereu un filtru literar modifică lucrurile, le "ficționalizează". Nu este vorba, cred, despre acel tip de deformare profesională pe care îl vedem uneori la psihologi, la medici sau la profesori, ci mai mult poate despre un fel de ochi al minții care vede dincolo de
aparențe și încearcă să extragă vreun înțeles sau vreun sens din orice. Scrisul - înțeleg aceasta mai bine pe măsură ce mă scufund mai mult în propriile scrieri - devine un instrument eficient prin care se poate ajunge la un soi de cunoaştere şi înțelegere, chiar dacă în mod ciudat intuiesc că la sfârșitul sfârșitului suplimentul de emoție și trăire căpătat cu ajutorul lui nu-ți dă și sentimentul că deții ceva, ci mai degrabă că ai pierdut.

Un roman este o construcție pe care trebuie să o ridici de unul singur

Scrierea unui roman este o aventură la care eu unul m-am încumetat de câteva ori, aș zice cu destul de multă inconștiență, pentru că este nevoie și de așa ceva. Că a meritat de fiecare dată încercarea e adevărat, recunosc, dar asta o pot spune acum, după ce s-a consumat și s-a împlinit efortul, după ce editori de top le-au publicat, după ce destui critici au văzut ce era de văzut, după ce atâția și atâția cititori mi-au transmis impresiile lor bune și foarte bune. 

Un roman este ceva atât de complicat și sofisticat, atât de anevoios și la risc, atât de bizar ca realizare umană încât probabil că romancierii ar merita un statut special de ființe rare, nu știu, un fel de lege de protecție ca pentru speciile pe cale de dispariție. :) 

Marea cu sarea înțelegerii

Una din părţile bune ale acestei poveşti legate de scris, de scrisul prozei mai ales, este că nu te scoate din realitatea în care trăieşti, pentru că trebuie mereu să ai un ochi deschis asupra a ceea ce se întâmplă în jur şi mai departe în lume, pentru exerciţiul observaţiei, atât de necesar unui prozator. Spre deosebire de un poet (iar în ce mă priveşte - slavă Domnului! - am experimentat şi povestea poeziei), un prozator nu trăieşte ataractic, nu se rupe de realitate, nu se abandonează cu totul universului pe care îl crează. El trebuie să facă naveta între viaţa lui şi viaţa din roman permanent. Altfel, substanţa prozei sale se poetizează, se infuzează liric, ajunge să opereze cu alte mijloace, străine de scopul cu care pornise încă de la prima frază a romanului. Dacă un poet e mai mereu absent din propria viaţă (pe care, culmea, o înţelege foarte bine), un prozator e foarte prezent pentru că simte că substanţa scrisului său vine din cotidian, nu din viaţă aşa la modul absolut, ca în cazul poeţilor.

Pagini pe care le-ai scris cândva

Toate lucrurile peste care treci în grabă și pe care le dai la spate cu gândul că ai scăpat de o povară au obiceiul să-ți iasă în față când te aștepți mai puțin, ca o surpriză plăcută cel mai adesea. Pagini pe care le-ai scris cândva și despre care ai crezut că nu sunt prea izbutite capătă azi, la o nouă lectură, valoarea pe care o aveau și pe care nu ai văzut-o. Toate bune și frumoase până aici, numai că deși valide literar ele și-au pierdut ceea ce aș numi conexiunea la timp și plutesc așa parcă într-o zonă de graniță, unde totul poate căpăta sens sau se poate pierde ca și cum nu ar fi fost niciodată.

Scriu pentru că motivaţia mea nu ţine de lumea exterioară

Sunt întrebat uneori cum reuşesc să scriu, mai precis cum reuşesc să mă mobilizez în fiecare dimineaţă pentru a-mi continua paginile în condiţiile în care tendinţele (trend-urile) lumii din jur sunt cum sunt, în care manelizarea, dezalfabetizarea, deculturalizarea prind parcă tot mai mult teren, în care nici beneficii materiale nu am de pe urma scrisului.
Răspunsul este simplu, chiar dacă mă surprind şi eu uneori clătinându-mă în convingerile mele: scriu pentru că motivaţia mea nu ţine de lumea exterioară, ci de lumea mea sufletească, de impulsurile şi elanurile mele interioare, dar şi de speranţa secretă că toate astea nu vor dura la infinit şi că oamenii se vor întoarce la viaţa adevărată, la valori, la lectură.

Nicăieri în lume valorile adevărate nu au apărut în absenţa criticii

Am sentimentul că nu vom atrage niciodată cu adevărat atenţia ca scriitori - nici cititorilor români, nici celor de afară - dacă nu vom scăpa de îngâmfarea auctorială penibilă (specific românească oare?) şi nu vom renunţa la ideea păguboasă că scrierile noastre nu pot fi nicicum obiectul contestării critice. Nu e deloc plăcut să fii criticat, fireşte, dar nicăieri în lume valorile adevărate nu au apărut în absenţa criticii, iar principiile libertăţii în artă şi în viaţă trebuie să poată fi aplicate şi pe operele noastre unice și nemuritoare. Dacă nu acceptăm această minimă condiţie, picăm în capacana unei inadecvări.

Cum reaua-intenţie e întotdeauna uşor de detectat într-un demers critic, e necinstit şi inutil să o vedem în toate demersurile critice care pun la îndoială genialele noastre scrieri.

E necinstit, pentru că e mai uşor să pui în funcţiune maşinăria victimizării şi delirul persecuţiei decât să reflectezi o clipă la realitatea lucrurilor.

Cred că literatura română nu se poate afirma aşa cum ar merita şi din cauză că nu funcţionează în interiorul ei spiritul critic.

Un fel de îndrăzneală de a privi peste gardul provinciei

Poeţii şi scriitorii au căi individuale nebănuite şi misterioase prin care ajung la ceea ce se poate numi marcă personală sau stil propriu. Pregătirea filologică este foarte utilă, însă nu întotdeauna suficientă. Sunt nu puţine cazuri notorii în care diferenţa au făcut-o alte achiziţii culturale şi alte tipuri de experienţe de viaţă, paralele cu literatura. De altfel, se ştie prea bine că poezia şi artele în general au de câştigat din atingerea cu celelalte zone ale cunoaşterii. Dacă mă gândesc la ce mi-a folosit în poezie mie personal, cum se spune, interesul şi pentru alte domenii decât cele literare, pentru geografie şi călătorii, pentru ştiinţe şi medicină, pentru psihologie şi educaţie, pentru istorie şi politică, răspunsul scurt ar fi că poemele pe care le-am scris au căpătat, încă de la început, un fel de îndrăzneală de a privi peste gardul provinciei şi s-au încărcat de acel tip de nostalgie a exoticului sau necunoscutului pe care toţi poeţii îl caută (mai mult sau mai puţin conştient) şi care pe mine m-a pregătit pentru punerea la cale a "himerismului poetic".

De amorul artei

Acum este probabil perioada cea mai potrivită în care dacă eşti scriitor poţi scrie cu adevărat mai mult pentru tine şi de amorul artei, pentru că a devenit, se pare, un pic mai dificil să publici, nu numai să trăieşti şi să munceşti, editurile sunt şi ele în impas, cum mai toate merg palid peste tot, plus sentimentul că nu e momentul pentru literatură şi artă, iar perspectivele se cam închid, intră în zona de ceaţă. Ştiu că nu sună prea optimist, dar un pic de realism nu strică niciodată. Poate fi chiar motivant, mobilizator, inspirator şi aşa mai departe, un truc prin care se pot reseta energii ascunse şi din care te poţi alege, în timp, cu unele rezultate şi isprăvi neaşteptate. Ceea ce nici aşa nu contează foarte mult, însă orişicât, ar fi mai mult decât nimic, indiferent cum va fi să fie.

Scrisul este terapeutic

Scrisul este terapeutic conform unor studii serioase. 

Dincolo însă de acest avantaj al netezirii unor asperităţi sufleteşti pe care îl oferă celui în cauză, scrisul are şi calitatea bizară de a fi în acelaşi timp consumator de energii psiho-emoţionale imense şi sursă de încărcare a bateriilor. 

E ca şi cum ai călători cu o maşină fără ca acul indicatorului de combustibil să se mişte. Mai curând te poţi aştepta să se acumuleze ceva pe parcurs, ca în reclamele acelea cu Net-ul care se adună. 

Acumulare aşadar de trăiri rafinate şi bucuria de a privi peisajul la pachet cu lipsa de griji pentru a opri în vreo staţie pentru alimentare. Un perpetuum mobile al vieţii interioare pe care cei dăruiţi cu har îl au la îndemână mereu. 

Ieşind din sfera metaforei, ştiu, sunt destui scriitori care vorbesc despre travaliul scrisului, dar această realitate nu anulează cele spuse mai înainte, pentru că genul acesta de efort conţine şi motivaţia, şi entuziasmul, şi dorinţa de a depăşi nişte limite abia întrezărite la început. 

Bucuria creaţiei nu este o vorbă goală, cu toată banalitatea ei comparabilă doar cu simplitatea unor coperte de carte care cuprind uneori chiar secretul vieţii.

Scrisul este muncă!

Astăzi este Ziua Scriitorului.

Este bine că există şi o astfel de zi care să recunoască munca scrisului, pentru că, orice s-ar spune, scrisul este muncă. Iar acest lucru trebuie spus, poate, aşa, măcar din când în când.

Chiar îmi amintesc o întâmplare legată cumva de acest amănunt important. Aterizasem în 2006 pentru prima oară pe Heathrow.

Urma să stau două luni în Scoţia, unde fusesem invitat ca bursier "writers-in-residence". Pe vremea aceea trebuia viză. O obţinusem după ce rezemasem zidurile o zi întreagă la ambasadă. În fine, o aveam lipită în paşaport, iar pe aeroport stătusem la coadă destul de multişor până am ajuns la ghişeu.

Acolo, doamna care verifica paşapoartele se uita şi se tot uita la viza mea. M-a întrebat cu ce scop călătoream în UK. I-am spus că sunt scriitor şi urma să scriu o carte în ţara lor sau ceva asemănător. A tot dat din cap parcă a nedumerire şi a spus: "Nu înţeleg de ce nu v-au dat o viză de muncă, ci una turistică..." Apoi a adăugat: "Scrisul e muncă, nu?" Şi a tot repetat: "Writing is work! Writing is work!"

Mi s-a părut că aştepta o reacţie din partea mea pe subiect, aşa că i-am spus: "Doamnă, habar nu am de ce nu mi-au dat o viză de muncă, dar îmi place foarte mult să vă aud spunând şi repetând că scrisul e muncă. Un scriitor nu aude prea des chestia asta... Vă mulţumesc!"

A zâmbit profesional şi uman în acelaşi timp, aşa cum probabil numai britanicii ştiu să o facă, a trântit ştampila pe paşaport şi mi-a urat cel mai frumos bun-venit care mi-a fost adresat vreodată pe vreun aeroport. Şi sunt şi acum convins că avea dreptate... Scrisul este muncă!