Citind Houellebecq, ești perpetuu într-un vid de nonsens. O traumă a Occidentului, cumva. Nu e decât foarte puțin, incidental și fără legătură cu "mieCitind Houellebecq, ești perpetuu într-un vid de nonsens. O traumă a Occidentului, cumva. Nu e decât foarte puțin, incidental și fără legătură cu "miezul" o "tramă politică", așa cum fusese prezentat. ...more
"Pe drumul deznădejdii, draga mea, te întâlnești cu viața..." Dacă după publicarea Condiției umane unii critici proclamasera moartea literară a lui An"Pe drumul deznădejdii, draga mea, te întâlnești cu viața..." Dacă după publicarea Condiției umane unii critici proclamasera moartea literară a lui Andre Malraux, secolul XX a demonstrat că nu e deloc așa. Agonia lui Carlos, destructurarea RAF-ului din RFG sau a Brigăzilor Roșii din Italia, printre altele, au dus la dispariția oricăror forme de extremism politic. Poate că și consumul de masă al drogurilor a dus la o "izolare" de contextul social și la o abandonare a civismului. După momentul '68 studenții de la Sorbona s-au restras de pe străzi și s-au afundat în spiritism. :)
"-Mulți generali îl vor părăsi pe Jiang dacă își vor da seama că riscă să fie asasinați, spuse Pei. Numai noi luptăm pentru un crez. -Da, spuse Suen, se confecționează teroriști buni, din fiii celor care au murit torturați. Amândoi erau copiii unor oameni care muriseră așa."...more
Într-un Occident în autodisoluție, Houellebecq, printr-o tehnică narativă inedită, devine el însuși personaj obiectiv, ajungând să descrie, într-o lucÎntr-un Occident în autodisoluție, Houellebecq, printr-o tehnică narativă inedită, devine el însuși personaj obiectiv, ajungând să descrie, într-o lucrare de ficțiune, propria-i moarte (și nu e chiar spoiler, că nu vorbim de Punguța cu doi bani sau alte povești). :)
La fel ca în celălalte romane ale sale, ne înfățișează, de această dată în mod nemanifest, simulacrul societății Occidentale, care se complace într-un egoism autodistrugător.
Dintr-un inexplicabil scepticism, am ținut mereu să stau departe de literatura contemporană, în parte pentru că nu-mi fusese dat să gust, cu foarte puDintr-un inexplicabil scepticism, am ținut mereu să stau departe de literatura contemporană, în parte pentru că nu-mi fusese dat să gust, cu foarte puține excepții, ceva ce aș fi apreciat ca fiind de calitate, în parte pentru că subzistă în mine simțământul că numai moartea autorului poate desăvârși opera aia. Până și pe Eco -un geniu incontestabil în materie!- l-am devorat abia după ce a dat ortu' popii. Pudori de-astea... De vină e consoarta, pe care păcatul a împins-o să-și facă licența pe Houellebecq și care a insistat să-l iau în primire, fără putință de rezistență pentru mine. :)
Într-un fel însă, literatura e indisolubil legată de problemele sociale ale epocii în care este creată. Nu ne putem ascunde la infinit în spatele unor critici punctuale, ca la Balzac, ori în "viața de șemineu" a romanelor lui Dekobra, Wallace & Co.
Houellebecq pune însă în prim plan ceva ce occidentalilor le e greu să recunoască: septicemia ce a cuprins continentul, în căutarea unei anume identități, și care îl face pe europeanul nostru de azi un oblomovist care nu mai poate accede la niciun ideal colectiv. E o societate cuprinsă de egoism -asta observăm cu toții, în care valorile comune reprezintă simple mofturi în față instinctelor dezlănțuite. E tabloul pe care îl privim cu toții fără să găsim ceva stânjenitor în asta, întrucât un individ nu poate fi cuprins de rușine în fața unei așa numite valori morale atâta vreme cât fundamentele acestei valori sunt negate, iar elementele de referință din jurul său - deci ceilalți, niște ceilalți relativi- se complac și ei în această stare de lucruri.
Voi fi, poate, acuzat de radicalism afirmând că apreciez net mai mult societatea interbelică, cu ideologiile ei acerbe (si, implicit, cu toată fervoarea aferentă), întrucât era un "spectacol" de o așa anvergură încât nu i te puteai sustrage, nu puteai să fugi, să fii neutru, pentru că frenezia te împingea, automat, într-o anumită tabără. Societatea de astăzi este o societate la antipodul tuturor timpurilor. :) Ne lipsesc sau ne sunt răstălmăcite concepte sociale fundamentale. Să piară lumea, dar mie să-mi fie bine! Jucăm acest spectacol sinistru mulțumiți fiind de micile noastre capricii cotidiene, de aprecieri de complezență, de filme porno sau de alte motorașe care ne fac să adormim mulțumiți.
Protagonistul lui Houellebecq este un individ cinic lipsit de orice perspectivă. În fond, un băiat bun, merge la muncă, se uită la TV și trece și pe la curve, într-un ciclu repetitiv ce vine, parcă, să înfățișeze viața multora dintre europeni. Nimic nou sub soare, însă creierii noștri, bată-i vina, se prind de schema asta, după un interval de timp mai mult sau mai puțin îndelungat, și simt nevoia de ceva nou: caută o nouă sursă de căutare (da!) de identitate, în măsura în care suntem dispuși să facem concesii cu privire la capriciile noastre. Ori, epuizarea sensului trăind viață într-un anumit mod, mulțumitor până atunci, e ea însăși o sursă de schimbare. Acest lucru, cred, poate fi analogat de la marile traume -individuale sau colectivă deopotrivă- până la acțiunile noastre de zi cu zi. A devenit din ce în ce mai rar omul care este dispus să renunțe la propriile sale capricii în favoarea unui interes colectiv, s-o facă dezinteresat, fără să se folosească, să spunem, de mijlocirea unei funcții politice -argumentul cel mai des invocat! E ilustrativ Sacha Baron Cohen într-un film văzut recent și pe care îl apreciez că fiind unul dintre cele mai bune ale ultimilor 20 de ani: The trial of the Chicago 7. Este întrebat la un moment dat, cu privire la acuzația ce i se adusese cu privire la pretinderea unui sume de 100 de mii de coco pentru a opri o manifestație pe care el însuși o pornise: -Ai fi luat cei 100.000 de dolari? -Dacă i-aș fi luat? Da! Dacă aș fi împiedicat manifestația... nu știu ce să spun. -Atunci spune-mi care ar fi prețul pentru a renunța la ceea ce numești tu Revoluție? (privind în gol, dezinteresat)- ... viața mea!
Replică lui Sacha Baron ilustrează tocmai interesul superior, care anulează instinctele (inclusiv frica de moarte). Și, în acest sens, mi se pare ilustrativ motto-ul lucrării lui Houellebecq, preluat din -ghici cine?!- Balzac: "Cu cât îi este mai josnică viața, cu atât ține omul la ea; viața lui e atunci un protest, o răzbunare de toate clipele".
Mai mult decât atât, în romanul lui Houellebecq este ilustrat și simulacrul pudibund de care dăm dovadă. Știm cu toții că suntem niște perverși cvasiincurabili, fără să ne întrebăm prea mult de ce, și, cu toate acestea, condamnăm cu orice ocazie și având grijă să lăsăm impresia că reprezentăm un adevărat front, orice act de pervertire morală. E un cerc vicios: suntem și acuzăm!
Sigur, autorul nu se da în lături nici de la anumite remarci mai acide, care "ne doare". De pildă, sunt de notat gândurile care sunt atribuite, în roman, unei anumite publicații, potrivit cu care bărbații occidentali au devenit niște "refugiați" în țările de mâna a treia, în căutarea, lato sensu, a plăcerilor sexuale, întrucât femeile occidentale sunt, cumva, intruzive sau selective. Iată, de pildă, un exemplu dat: orice anunț matrimonial cuprinde date fizice despre partenerul căutat, condiția socială, aptitudinile interumane. "Uitați-va în schimb la ce anume vor fetele de aici (n.n. Thailanda). Nimic mai simplu. Ele nu spun decât că ar vrea să se stabilească DEFINITIV cu un bărbat dispus să-și păstreze slujba și să fie un SOȚ și un TATĂ iubitor și înțelegător. Cu aceste calități nu ai convinge o fată din America."
"... mulți bărbați se tem de femeile moderne. Tot ce își doresc e o femeie drăguță care să se ocupe de casă și de copii. Dorința asta, de fapt, nu a dispărut, dar în Occident le-a devenit imposibil să o mărturisească; de asta se însoară cu asiatice." Antiprogresist? Misogin? Da, dacă privim superficial. Dar, pentru a nu dezvălui din narațiune, e de amintit cazul soției lui Jean-Yves.
În fapt, această este tema centrală a romanului, pe un background pesimist, backgroundul Europei aflate la mii de kilometri distanță.
Se caută o identitate fără a se cunoaște premisele problemei și, într-o atare situație, salvarea, care nu e greu de zărit, apare ca o soluție, însă e una iluzorie. Descoperirea de către protagonist a unei occidentale dedicate e o salvare -și una individuală!- iluzorie: "Făcusem dragoste o mare parte a după-amiezii: îmbrățișați în pat, făceam pauze lungi. Apoi mă masturba sau mi-o sugea; începeam din nou s-o pătrund. De fiecare dată când mă atingea aveam o nouă erectie, ea rămânea umedă.
De fapt, cred că este ceva ce caracterizează masculinitatea: dorința de dominație morală. Societatea occidentală nu mai permite însă, din factori pe care nu e necesar să îi prezum, manifestarea acestei porniri. :) E, dacă extrapolăm la un nivel colectiv, tot o căutare de identitate, ceva ce să ne mulțumească, dar și acest lucru trebuie privit tot la nivel colectiv: un bărbat în căutarea unei femei docile nu înseamnă absolut nimic. O Europa în disoluție, ei!, iată, această e o problema!
Romanul se încheie tragic, dintr-o dublă perspectiva.
În primul rând, protagonistului i se confirmă că plăcerea să nu era nimic altceva decât o clipă suspendată iluzorie, atunci când aceasta se spulberă ca urmare a unui atentat. Autorul tratează aici, foarte cinic, problema terorismului islamic, turat de motoarele fundamentalismului religios. "Problema musulmanilor, a spus el, era că Paradisul promis de Profet era deja pe pământ: existau locuri în lume unde fetele disponibile și senzuale dansau pentru plăcerile bărbaților, unde te puteai îmbată cu nectar ascultând o muzică celestă. Pe o rază de 500 de metri în jurul hotelului erau vreo douăzeci de asemenea locuri. În plus, ca să intri nu trebuia să îndeplinești cele șapte îndatoriri ale musulmanului, nici să duci războiul sfânt. Era suficient să plătești câțiva dolari. Iar că să devii conștient de toate acestea nici nu trebuia să călătorești; era suficient să ai o antena parabolică. Pentru el, nu mai încăpea nicio îndoială, sistemul musulman era condamnat: capitalismul va fi mai puternic. Deja, tinerii arabi nu mai visau decât bunuri și sex. Agresivitatea unora dintre ei nu era decât semnul unei invidii neputincioase...(...)".
În al doilea rând, dincolo de o drama individuală, la Houellebecq problema capătă proporții colective. Dacă Miller și Bukowski își pierduseră pe deplin speranța în lumea în care trăiau, devenind ultimii cinci în modul de a fi, ignorând orice idee potențial salutară, fie și dacă se acceptă că această rămâne exclusiv la nivel ideatic, la Houellebecq se întrezărește, dincolo de pesimism, un regret care capătă proporții istorice. Dacă pentru Bukowski totul începea de la celebrul "Go fuck yourself!", fără să aibă însemnătate ceea ce era în spate, la Houellebecq totul se termină cu un gust amar, cu un regret inefabil și inexplicabil, pentru o Europa în agonie: "Voi rămâne până la capăt un copil al Europei, al grijii și al rușinii; nu am de lăsat niciun mesaj de speranță. Pentru Occident nu simt ură, ci doar un dispreț fără margini. Știu doar că toți, până la unul, puțim a egoism, a masochinism și a moarte. Am creat un sistem care a devenit pur și simplu irespirabil; și, pe deasupra, continuăm să-l exportăm."
Neterminată, întrucât Sade a fost o victimă colaterală a Revoluției, fiind luat buimac din Bastilia în chiar noaptea precedentă căderii acesteia și abNeterminată, întrucât Sade a fost o victimă colaterală a Revoluției, fiind luat buimac din Bastilia în chiar noaptea precedentă căderii acesteia și abandonându-și manuscrisul acolo, Școala libertinajului a stârnit multe reacții de-a lungul timpului.
Poate cea mai grăitoare dovadă a pregnanței operei este faptul că autorul a reușit, fără voia sa, să instituie după numele său un cuvânt de o largă răspândire. Nu folosești "eminescian" și "dostoievskian" în orice frază, pe când "sadic"... mai des.
Lucrarea este, după cum spuneam, una neterminată, Sade neapucând să definitiveze decât prima dintre cele patru părți, ultimele trei părți rămânându-ne drept niște schițe a ceea ce ar fi avut să fie pasiunile duble, cele criminale și cele ucigașe.
Puterea absolută este, cu siguranță, elementul central al operei. Dacă facem abstracție de perversiunile sexuale și de crimele care sunt nelipsite din fiecare frază a romanului, ne rămâne fundalul puterii absolute. Există, într-adevăr, o constituție pe care o redactează și o impun cele patru personaje principale, dar aceasta este tot opera lor și rolul ei nu e acela de a limita absolutismul, ci de a-l institui (și) în mod formal.
Iată, de pildă, spre deosebire de Decameronul lui Boccaccio, unde personajele se retrag în mediul rural pe fondul ciumei care cuprinsese Florența, la Sade pornirea izolării survine exclusiv din dorința de a-l domina nestânjenit pe celălalt. În acest sens, este grăitoare descrierea minuțioasă a imposibilității de a pătrunde în castelul elvețian unde se retrag cei patru împreună cu alaiul lor. De altfel, Pădurea Neagră, unde este situat castelul, este, parcă, un nume predestinat acțiunii ce avea să urmeze. :) Dacă la Boccaccio izolarea survine pe fondul necesitații, la Sade ea este una voluntară.
Dincolo de a fi o "psychopathia sexualis", Școala libertinajului este un model filosofic: puterea absolută, discreționară și nedreptatea reprezintă izvorul fericirii.
Iată, în acest sens, cât de grăitoare este scena în care ducele îi taie singurul sân rămas al lui Fanchon, iar acesta obiectează, susținând că nu e drept. Ducele, inert, îi spune despre faptă că "Dacă ar fi dreaptă, nu ni s-ar scula p*la!" În această replică constă toată filosofia romanului.
Obiecții pe care le am de făcut (pe lângă cele pe care și le reproșează autorul la finalul fiecărei părți): 1. Prima parte, singura terminată, de altfel, este despre cum să mănânci căcat. La propriu. Pe bune, pe lângă niscai acte de pedofilie și incest, mâncarea materiei fecale se impune, ceea ce constituie un aspect nu tocmai plăcut pentru o persoană mai... sensibilă. Nu e tocmai cazul meu, însă Sade pare că reduce libertinajul primei părți la această singură pasiune: mâncatul de rahat. Dată fiind imaginația sa, acesta este un aspect care nu ar trebui scuzat. 2. În schițele ultimelor două părți nu mai este (aproape) deloc vorba despre sexualitate. E doar despre cum poți ucide oameni în moduri în care sigur ți-ai lua pedeapsa detențiunii pe viață pentru fiecare crimă în parte.
Pier Paolo Pasolini, unul dintre regizorii mei preferați (dacă mă pui să-ți numesc cinci regizori de geniu, patru ar fi italieni), s-a inspirat din opera lui Sade atunci când a făcut filmul omonim. Atâta tot că Pasolini a fost doar inspirat de idee, în sensul că el a făcut ceva mult mai realist și a adaptat personajele lui Sade ce au fost create pe fondul Vechiului Regim la Italia fascistă din ultimele zile ale războiului, atunci când a fost constituită republica de la Salo. Tot pe fondul sexualității, Pasolini face mai degrabă o alegorie politică, asimilând victimele din film cu victimele din rândul comuniștilor pe care le-au făcut fasciștii.
Concluzionând, scenele sexuale descrise sunt de-a dreptul oripilante, probabil și pentru cel mai pervers individ al secolului nostru. Problema puterii absolute este, însă, una care interesează realitatea imediată (și nu numai), iar cunoscându-i premisele, putem lupta împotriva ei. ...more
"Cerebrală sau numai sentimentală, emoția este o condiție a operei intelectuale și, fără emoție, consecința credinței în lucrul mâinilor tale, nu ar f"Cerebrală sau numai sentimentală, emoția este o condiție a operei intelectuale și, fără emoție, consecința credinței în lucrul mâinilor tale, nu ar fi nici muzică, nici literatură." Tudor Arghezi, în prefața primei ediții a traducerii.
Ieri, pe la miez de noapte, simțeam nevoia să citesc nițică beletristică, întrucât începusem cu câteva zile înainte "Simulacre și simulare" a lui Baudrillard și mă terminase psihic, în sensul că citeam atât de greu încât în trei zile reușisem să parcurg abia 20 de pagini. Am citit cartea într-o zi, din noaptea de ieri până acum, cu foarte mici pauze, iar efectul a fost tocmai cel căutat de mine, anume febrilitatea unei lecturi. M-a prins încă de la primul capitol, întrucât mirosisem de la distanță aerul de mizerie care abundă atât de mult în literatura franceză și după care sunt de-a dreptul înnebunit.
E drept că, anterior, intrasem puțin pe aici să citesc niscai recenzii și rămăsesem puțin sceptic, dar acum, după ce am citit cartea, nu pot decât să-i compătimesc pe oamenii care nu văd într-o astfel de lectură nimic mai mult decât "o telenovelă". Într-adevăr, lectura nu e nici pe departe una complexă, adică una care să te facă să îți ridici ochii din carte după fiecare capitol și să te întrebi cum ai reacționa tu în anumite situații ori să te pună față în față cu anumite conduite care sunt greu încadrabile în tiparul "moral" ori "imoral" și care necesită o analiză mai nuanțată.
Nu. Personajele sunt simple, colorate în alb și negru, fără nuanțe de gri, ceea ce, de altfel, dă cărții o aura puerilă, cumva. Da, asta face din acest roman o lectură ușoară, dar dacă e o lectură ușoară nu înseamnă că e de disprețuit. Cuore sau Micul Prinț sunt tot lecturi ușoare, la o adică.
Mi-a plăcut enorm de mult contrastul dintre "societatea aleasă" și oamenii din popor. Antiteza este evidentă, iar mizeria socială lasă un gust amar. Răpirile, violurile, sărăcia și traficul de persoane sunt descrise alături de dezmăț, opulență și alcool.
Această antiteză se întrezărește peste tot, mai puțin în nucleul dur al romanului: în cele două orfeline.
Deși una este născută din mizerie, iar cealaltă din "sânge albastru", între soarta lor nu există (mai) nicio diferență. Acest aspect poate fi catalogat drept o proclamație împotriva stratificării sociale. De altfel, nu e singurul. Opoziția familiei la căsătorie, pe motiv că unul dintre parteneri nu întrunește condițiile de eligibilitate, întrucât nu are "sânge albastru", este o altă pagină neagră din istoria secolelor trecute.
O singură gafă face autorul. Atunci când încearcă să le descrie pe cele două domnișoare ajunse la maturitate, afirmă despre una că "se deosebea atât prin înfățișare, cât și prin caracter". Este, probabil, o scăpare inocentă, întrucât în tot cuprinsul romanului, între caracterul celor două nu se poate întrezări nicio diferența de substanță. Deosebirea de înfățișare... naturală, de altfel.
Finalul cărții este, poate, scos puțin din ordinea firească a evenimentelor, întrucât dispare indignarea cititorului, locul acesteia fiind luat de un sentiment de liniște. În viață, însă, puține sunt peripețiile care, clădite pe o piramidă a suferinței, să aducă, brusc și abrupt, o bucurie mare.
Dar, la urma urmei, cititorul, chinuit de atâtea sentimente contradictorii cu privire la evenimente, trebuie să fie liniștit tot de cel care a declanșat acea tortură: autorul.
Am fost plăcut surprins să citesc studiul dnei. Georgeta Horodincă, pe care îl recomand călduros (publicat în volum; 1968; Editura pentru literatură),Am fost plăcut surprins să citesc studiul dnei. Georgeta Horodincă, pe care îl recomand călduros (publicat în volum; 1968; Editura pentru literatură), în care am regăsit optica pe care am reușit să mi-o clădesc citind eu însumi romanul și pe care, în naivitatea mea, o credeam originală. Într-adevăr, romanul nu este despre o boală biologică, ci despre una socială, reprezentată de schimbările mari pe care le produce într-o societate, devenită ca o închisoare, o conflagrație ca cea din anii '40. Ciuma, la fel ca nazismul, a apărut, parcă, de nicăieri și tot acolo a fost îngropată. Ea singură. Rieux este, de asemenea, un simbol al Rezistenței: știe că ciuma este de neoprit, însă este devotat scopului de a lupta împotriva acestui flagel. ...more
Poate cea mai emblematică scriere a tot ceea ce cuprinde balzacianismul, Moș Goriot este o operă care are drept personaj principal nu un sărman indiviPoate cea mai emblematică scriere a tot ceea ce cuprinde balzacianismul, Moș Goriot este o operă care are drept personaj principal nu un sărman individ ca bătrânul Goriot și nici un student ale cărui călcâie ard pe jarul idealului ca Rastignac, ci însăși Parisul, cu mizerabila lui existență de la jumătatea secolului revoluțiilor. Moș Goriot este simbolul paternității, cupola paternă creionată cu nuanțe de absolut, individul care-și iubește fiicele în așa măsură încât -dacă atunci nu- cu siguranță astăzi ar fi catalogat drept senil. În ciuda titlului însă, nu el este personajul care se remarcă în opera, ci Rastignac, acel atât de candid tânăr, student la Drept, probabil personajul de inspirație pentru Călinescu, atunci când acesta a scris Enigma Otiliei, care face primii pași într-o societate pervertită de cele mai odioase moravuri. Sigur, mesajul autorului a avut însă o altă finalitate, de aceea și titlul. Paris, 1930. Jeg, sărăcie lucie și moarte nebăgată în seama de nimeni (sunt 100 de decese pe zi; ce s-ar întâmpla dacă ne-am apleca asupra tuturor, nu-i așa?!) pe de o parte. Lux, clevetiri, baluri, milioane de franci, aur și diamante, pe de altă parte. Iată portretul unei societăți aflate în agonie, portret care nu poate prevesti decât decesul ei. Cetățeanul Goriot, un ilustru produs al Revoluției, întrucâtva avar, dar având o cauza justificativă, spre deosebire de moșneagul Grandet, din alt mare roman al lui Balzac, are două fiice asupra cărora își revarsă toate simțămintele sale, toată averea și, în fine, ultima suflare a sa. Tânărul Rastignac, un personaj atât de romantic, picat -o, doamne!- parcă din greșeală într-un roman al lui Balzac, este martor la drama lui Goriot, un martor al cărui destin se încheagă cu cel al "victimei" într-o așa manieră încât decesul unuia simbolizează renașterea celuilalt. Dincolo de dragostea pe care a reușit Rastignac să mi-o inspire și prin care și-a câștigat profunda recunoștință a unui biet individ din prea bizarul secol XXI, un alt personaj romantic al romanului este și Vautrin, căruia, de altfel, Balzac i-a dedicat o piesă de teatru omonimă. Poate unul dintre cele mai ilustre personaje cărora Balzac le-a dat naștere, Vautrin, fost ocnaș evadat, înfruntă decadența Parisului în mod fățiș, se înfruptă din roadele necinstei tot pe față, iar limbajul sau este cât se poate de brutal în idee, fiind însă totodată foarte manierat în cuvinte (o combinație fascinantă, nu-i așa? numai un autor ca Dolega Mostowicz și-ar fi putut dedica întreaga-i viață să creeze un personaj ca Jamiol). El reprezintă, cum afirmă ilustrul Andre Breton într-un studiu dedicat exclusiv lui Balzac, "corupția nerușinată, sfruntată, față de cealaltă, care se ascunde, iar romanul lui Balzac este astfel făcut încât Vautrin revoltatul, Vautrin banditul pare un personaj simpatic între ațâți alți oameni corupți din burghezie sau din înalta societate". Fără doar și poate, o privire pe diagonală aruncată Mizerabililor lui Hugo aduce aminte de Vautrinul lui Balzac, care este perfect portretizat în personajul Jean Valjean al marelui romantic. Atât despre personaje, care mă fascinează cu precădere. Despre intrigă nu o să afirm nimic, lăsând neatinsă speranța potențialului cititor al lui Moș Goriot, și care în prealabil a citit aceste scurte rânduri, să descopere el însuși adevăratele unghere ale unei lumi muribunde pentru care nu mai există niciun leac și a cărei singură rațiune este aceea de a servi drept pildă generațiilor viitoare, nu-i așa? :) Un ultimul cuvânt pe care nu mă pot abține să nu-l exprim înainte de a încheia: mă gândeam dacă nu cumva pana realismului nu e cumva palma chiromanției. Și iată, dar, după aceste întâmplări... Iată, deci, după toate operele care au ridicat pe un vârf de băț tot jegul care zguduia Hexagonul, iată, așadar, cele mai romantice revoluții ale secolului.
Și, până la următorul roman bun... TO THE HAPPY FEW! :)
"Sunt oameni care se simt mai în largul lor în timpul unui duel în fața adversarului, gata să-i înfigă spada în inimă, decât înaintea unei femei care, după ce-și debitează toate elegiile vreme de două ceasuri, face pe moarta și cere sărutări."
"Rastignac hotărî să lupte pe două metereze în același timp, să se întemeieze pe știință și pe iubire, să fie și savant, și om de lume. Era încă destul de copilăros. Aceste două lumi sunt niște asimptote, care nu se pot întâlni niciodată."
"Orice blestemații ți se vor spune despre lumea bună, crede-le! Niciun juvenal n-ar putea să o zugrăvească în toată grozăvia care se ascunde sub aurul și pietrele scumpe care o acoperă."
"Cu ochii ațintiți asupra gropii, Rastignac înmormânta în adâncul ei cea din urmă lacrimă a tinereții, o lacrimă smulsă din sfintele emoții ale unei inimi curate, una din acele lacrimi din care, din pământul unde cad, țâșnesc iarăși până în înaltul cerului."
Abilitățile de povestitor ale lui Alexandre Dumas sunt inestimabile. "Spărgătorul de nuci", pe lângă faptul că este cel mai desăvârșit basm, prin prisAbilitățile de povestitor ale lui Alexandre Dumas sunt inestimabile. "Spărgătorul de nuci", pe lângă faptul că este cel mai desăvârșit basm, prin prisma construcției, pe care l-am citit vreodată, are și un aspect nemaiîntâlnit: este un basm clădit pe o triplă povestire în ramă, care da senzația topirii planurilor și desăvârșirea lor ulterioară într-un tot unitar. ...more
De departe cea mai concisă descriere a faptelor în procesul care a îngrozit Europa la începutul secolului XX, respectiv afacerea Monnier. Schița nu ofDe departe cea mai concisă descriere a faptelor în procesul care a îngrozit Europa la începutul secolului XX, respectiv afacerea Monnier. Schița nu oferă o explicație dedesubturilor speței, Gide tratând totul ca un judecător imparțial, ajungând la concluzia, aidoma celei Curții franceze, de a-i achita pe inculpați, în ciuda întregii vâlve stârnite de odiosul caz. Dar faptele nu sunt întotdeauna ceea ce par, iar opinia publică ar trebui să fie rezervată în chestiunile cu privire la care nu dispune de suficiente date pentru a-și forma o viziune clară. Celeritatea gurii și prejudecățile destabilizează sisteme: iată de ce a scris Gide Sechestrata din Poitiers.
P.S. după citire, a se vedea și articolul scris de tăntălăii de la EVZ.ro cu privire la acest caz, nerecomandat celor care se scârbesc foarte ușor....more
Visările unui hoinar singuratic exprimă gândurile unui sexagenar (mult prea) obosit. Judecata lui Rousseau suferea de ceva vreme, iar marele iluministVisările unui hoinar singuratic exprimă gândurile unui sexagenar (mult prea) obosit. Judecata lui Rousseau suferea de ceva vreme, iar marele iluminist, chinuit de sindromul prigonirii, vedea dușmani peste tot. De altfel, acest lucru este prea puțin însemnat, atâta vreme cât Visările nu exprimă nimic politic, ci doar osteneala unui mare om care, la finele vieții, găsește plăcerea in lucrurile mărunte. Mi-a plăcut mult Plimbarea a patra, cu acel monolog asupra dihotomiei adevăr-minciună. Ar putea fi folosit ca un fin instrument de introspecție. ...more