Valeriu Gherghel's Reviews > Stoner

Se poate întîmpla ca o carte excelentă să treacă neobservată și de critici, și de public? Am mai pus cîndva această întrebare și cred că am răspuns negativ. Să discutăm însă și despre o excepție.

Cînd s-a tipărit prima ediție, în 1965, romanul lui John Williams nu a stîrnit nici un interes. S-au vîndut cam o mie de exemplare (poate 1500, poate 2000), ceea ce pentru Statele Unite (și spațiul anglo-saxon) este foarte puțin. Criticii au ignorat cartea. Și lumea a uitat-o. Într-un cuvînt: autorul și cartea lui n-au avut noroc.

Și-au amintit brusc de ea, ca printr-o intuiție bizară, editorii de la New York Review Books Classics și au retipărit-o în 2003, apoi în mai multe rînduri, în 2006, în 2013. Din prudență, autorul murise în 1994, la 71 de ani.

În 2013, brusc, Stoner a devenit cartea anului, cel mai căutat roman, capodopera pierdută și regăsită, un bestseller incontestabil: 164.000 de exemplare vîndute în cîteva luni. Criticii au sărit ca arși. Recenzii peste recenzii. Investigații. Nedumeriri. Anchete: cum s-a putut întîmpla această nedreptate? Cine e vinovatul?

Un răspuns isteț este greu de formulat. Pînă acum n-am găsit unul. Să constați că Stoner este un titlu neatractiv, alb, mi se pare insuficient. Să afirmi că romanul e pesimist și că americanii nu gustă poveștile deprima(n)te, la fel. Cu siguranță, deși a fost sublimă, promovarea cărții pur și simplu a lipsit.

Erori de apreciere se fac mereu. Judecata de gust e nesigură. Oricine poate greși. Numai Dumnezeu e infailibil. Așa se spune. În 1965, au greșit aproape toți. Exegeții au fost cuprinși pesemne de o ciudată orbire. Cititorii de somnolență. Acum și unii, și alții încearcă să-și spele păcatele. Își fac mea culpa. Văd în John Williams un prozator remarcabil. Ceea ce este neîndoios.

Închei cu un titlu din The New York Times: „You Should Seriously Read ‘Stoner’ Right Now”. Dacă amînăm și de această dată, peste alți cincizeci de ani va fi cu adevărat tîrziu și inutil. Citiți cu atenție Stoner fix acum!