trofeul de mai

Cum își aleseseră ei locul, nimeni nu mi-a spus vreodată. Nici nu am întrebat, liberă în jocul meu de nimeni stăvilit, nu aveam vreme să întreb, mă minunam de tot și de toate.

Și tare bine-mi mai era!
La intrarea în curtea casei părintești , străjuia dudul. Blând, uriaș în verde armură, fructe dulci, mai întâi roz, mai apoi negre.
Degete colorate în miere culeasă!
În spatele curții, separând -o ostășește de livada cu pomi, se înălța, măreț crai, nucul.
Încă un pic și s-ar fi întrecut cu toți norii.
Ținea bine în crengile lui un leagăn numai al meu.
Au dispărut, rând pe rând, odată cu anii, eu am plecat, o vreme i-am pierdut în povestea altor cărări, ce mare dușman este și timpul....

Într-o toamnă mierie, când, printre garduri, se buluceau tufănele, pe aleea dinspre poartă , către intrarea în prima școală, unde aveam să fiu profesoară, în zbor fără țintă, s-a oprit dinainte-mi, proaspătă, în dans arămiu, prima nucă...și-ncă una...
Ieri, iată luna mai își țese jumătatea, venind către casă, din nucul verde acum, valsând chiar cochet,pe lângă umărul meu , a picat o nucă.
Am cules-o ca pe un trofeu, întrebându-mă cum își va fi încleștat ea atâtea luni nevăzutele-i degețele de nucă ce este , învingând ploi și zăpezi, vânturi și timpul...☺️