cutiuța cu întrebări

În ciorchini rătăciți printre frunze, înfloreau timizi cireșii. 
Grădina boierească îmbrăca haină  curată, pictată în alb și verde.

Pufăind  greoi din nelipsita-i țigară  gălbuie, răsucită  din  foi de tutun tocat mărunt, presărat  cu zgârcenie în  bucățica de ziar, păstrată  pe firida sobei, Moș Nicolae trecea  printre rândurile de  pomi.
Îndepărta un ram uscat, oblojea răni săpate  în trunchiurile bătrânilor  cireși, arunca bucuros în căciula,  tocită  de atâta purtat, bureții iviți după ploaie, buni de pus la fiert pe plita lor mereu  încinsă.

De ce  locul cel mai frumos  de pe  ulița noastră se numea  Grădina boierească aveam să aflu mult mai târziu, la școală. Domnul Tică Dumitrescu  ne-a spus  așa, mai pe ferite,că la noi  în sat  locuise, vreme de   mulți ani,  o familie frumoasă și bogată,  ridicată într-o noapte târzie și dusă tocmai în Bărăgan.

În zvon de frunze și  flori, cireșii tăinuiau povestea boierească...

Cum m-am trezit eu în preajma lui Moș Nicolae și a babei lui, tușa Dumitra, nu știu.

Ce-mi amintesc cu mare drag este că în odaia lor bună, cu miros dulceag de pere dolofane, înșirate frumos, una lângă alta, pe o masă lungă maronie, pe ramele ferestrelor și pe firida sobei, am  descoperit într-o seară  ceva  ca o minune.

Tocmai venisem de la școală.
 M-a strigat la gard tușa Dumitra. Avea ceva jucăuș în  uitătură.

În  doar câteva clipe, am trecut pragul odăii lor  mari. 
Vorbea cineva, parcă și plângea. Un copil. Altcineva povestea.

Vocile veneau dinspre peretele  cu două ferestre. Dintr-o cutie pe care moș Nicolae o fixase  pe un răftuleț.

Un aparat de radio. O minune!

Din cutia maronie curgea o poveste..
Peer Gynt!
Cât să fi stat eu acolo, nu mai știu.
Ce știu bine de tot este că , în fiecare seară de miercuri, până când tata a pus și el în perete un  radiou micuț, căruia nu-i mai știu marca, de cum mă întorceam acasă de la școală, aruncam ghiozdanul și fuga! la  cei mai buni dintre vecinii pe care i-am avut vreodată.
Ascultam teatru radiofonic.
Acolo sufletul meu de copil a învățat să se întrebe.

 Astăzi- o fi întâmplare sau nu- este Ziua celor duși. ..m-am gândit la cei doi bătrânei, la  minunea  cu glas de copil, la serile noastre cu aromă de pere zemoase.

De la prietenă, tocmai am aflat că  în prima zi de noiembrie  se sărbătorește Ziua Radioului.

Dincolo de fereastra mea,  un nor roșcat, cu margini  rozalii împrăștie aer tomnatic.
Atâta calm.
Atâta pace!

să fim, din nou, copii!

Îmi plac toamnele!  Cu toată vraiștea de nuanțe și senzații pe care o aduc.
Îmi place starea florii din frunze, a ierbii, a străzii și mai ales  a copiilor. A copiilor mei, pe care, cu ochii minții, îi văd iarăși  târându-și ghiozdanele doldora de cărți ,  culori , foi rupte,  creioane fără vârf,  câte o jumătate de măr, lipită de coperta vreunui caiet..și serile noastre, fiecare povestind cu haz  câte și mai câte.
 Îmi plac toamnele mele de profesoară , ședințele cu părinții  bobocilor dintr-a cincea,  cu  zeci de întrebări, ochii mirați,  degete  plimbate prin părul ciufulit,  foșnet  de  foi, miros  de vopsea,   curtea plină de larmă..
Vizita cuiva m-a trimis cu gândul  la însemnările  de anul trecut..
Fuge vremea!

 

bastonașe cu aromă de gutui

Întâia mea zi de școală se risipește printre întâmplări.

Aveam trei rânduri  de  bunici, adevărată comoară!

 Trei bunici iubitoare!

În prima  zi de școală, am pierdut-o pe cea mai dragă dintre ele, măicuța,  mama adoptivă a tatei. 
Întâmplare greu de înțeles pentru un  copil . //

Prinși în treburile lor, care nu se terminau decât odată cu lăsarea nopții, părinții mă lăsau în grija bunicului văduv.

 Era pădurar. 
Nu pleca niciodată fără bastonul lui alb, pe care  nu știu din ce arbore și-l făcuse.

Nu se sprijinea  în el, îl purta pe mână.//
Era o toamnă dulceagă, mai mult o prelungire arămie a verii, care nu se îndura să  plece.

În fâlfâiri  ușoare de vânt, gutuiul din curte, sub care mama îmi așezase masa pentru lecții,  își răsfira,  generos, roadele..
Poate că plecau, în zboruri lungi, cocorii.
Raze blânde se odihneau pe caietul meu.
Afurisite, linioarele nu înțelegeau  că au căsuțe.
Ieșeau prin ferestre.
Ca niște degete strâmbe .
 În cârlionți zurbagii, fără codițe, bastonașele se zbenguiau în voie, care pe unde.

Tremuram de frica doamnei Ana Tănăsescu, care îl învățase carte și pe tata. El zicea  că,   de rea ce este,  doamna are o spărtură în cerul gurii.

Linioarele se învălmășeau printre lacrimi..//

Și-a odihnit, pentru o clipă, mâna pe creștetul meu.

Fără vreo vorbă, a pus bastonul alb pe masă. Lângă caietul meu de caligrafie.
Nu știu dacă i-am înțeles gestul.

Frica a dispărut.
Ca prin minune, bastonașele au început să curgă. Liniștite, cuminți, unul în spatele celuilalt. Fiecare în căsuța proprie.

În zvon ușor de frunze aromate , linioarele  s-au aliniat, în șiruri drepte, ca niște soldăței, văzuți dintr-o parte.//

Talițu era pădurar.
Pentru  copaci..
Pentru mine, a fost întâiul dascăl.
 cine te-a învățat să scrii?