mergi la cer!

De Vinerea Patimilor,am cântat Prohodul.
La Schit.
Este o mare bucurie pentru mine, o stare pe care nu o pot descrie în cuvinte, pentru că este ceva ce se adună în suflet.

La fel de frumos a fost momentul înconjurării bisericii ,în cântec înălțat Domnului.
Din când în când, peste dangătul clopotului tresărea ciripit de păsărele.
In jur, verde pădurea, deasupra -cerul albastru, cântec
de slavă, bat clopotele, lumea se umple de speranță.
Și mulți tineri, n-a mai contat că unii aveau freze țepoase și blugi rupți în genunchi- toți tăceau smeriți, erau serioși, ascultau.
Pentru câteva ore, lumea aceea a vibrat în același sens- același crez nemărturisit.

Sigur, mi-aș fi dorit să fi mers în satul meu,din lunca Argeșului, inundat în miros de tămâie, de zambile( poate că se vor fi trecut, deja), de leuștean proaspăt, în satul meu cu mulți copii îmbrăcați în hăinuțe noi, sfioși, dar mândri...să fi salutat femeile cu basmale negre, adunate sub barbă!
În ”Vinerea Patimilor”, lumea toată este curată!
.
" Mergi la cer și te așază/ lângă Tatăl creator/ Tu ce lași în urmă pace/ Isuse salvator"

că nu este alta mai frumoasă

 și mai  de folos, în toată viața omului, zăbavă  decât cetitul cărților.
 Miron Costin

Știa el, cronicarul, ce spune!

 Astăzi, după aproape patru secole, când  globii oculari umani sunt  tot mai atrași în multe și felurite preocupări,cititul  nu prea mai  pare a fi o așa de plăcută  zăbavă.

  De mai mulți ani,în 80 de țări, anual,există o sărbătoare a cititului cu voce tare. Scopul unei asemenea inițiative  urmărește  să  cultive, la copii, mai ales, dragostea pentru  citit, de fapt, este ceva  special,dorindu-se  conștientizarea  faptului că oamenii care citesc sunt mai altfel,mai  profunzi,mai înțélepțí decât ceilalți. Și,da,lectura îi ajută  să înțeleagă că doar citind pot percepe complexitatea  realității  și pot să se integreze mai ușor între ceilalți semeni.

  La noi, tradiția  sărbătoririi naționale a  lecturii cu voce tare  a împlinit abia un an  pe 4 februarie și, pentru că a fost făcută specificarea că  respectiva operațiune  nu trebuie să aibă  o dată fixă,în 2016, sărbătorim cititul- iată- astăzi, 24 februarie!

 De ce citit cu voce tare?

 Eu cred că pentru copil,de când este el mic de tot, glasul  mamei, al  bunicilor,al tatei sau al fratelui mai mare, cu modulații și dragoste, cu blândețe și cu  multă afecțiune,iar mai apoi al dascălului,creează în minte și în suflet iubirea pentru  cuvântul spus, pentru cuvântul scris. 

Pentru carte!

Gândul mi-a alergat la întâile mele lecturi...

Adunate în cerc, sprijinite pe niște  piciorușe ceva mai înalte decât două palme de om mare, trei scăunele de lemn gălbui, lustruite de câtă odihnă dăruiseră, erau locul  nostru cel mai drag în acea vacanță  de iarnă.

Valentina și Ana se mândreau cu fratele lor, care lucra undeva, într-un oraș mare. Nu prea înțelegeam eu, pe vremea aia, cât de departe poate fi departe.
De Crăciun, Aurel le adusese surorilor lui o carte  cu scoarțe albe, o carte cum nu mai văzusem până atunci. Prima poveste ne-a citit-o chiar el:”Prințesa  și bobul de mazăre„.

Ghemuite pe scăunelele rotunde ca niște farfurii, zi de zi, citeam pe  rând, câte o poveste. 

Ce minunății am descoperit noi între foile aspre, cu scris  mare, ilustrate în alb/negru!
  Ce lume minunată se perinda în acele zile de iarnă bogată, prin fața ochilor noștri  de copii uimiți!

”Micuța sirenă„,Fetița cu chibrituri„ „Degețica„, „Crăiasa zăpezilor„..

Nu-mi trecea nicicum prin minte, atunci, că  basmele sunt scrise de cineva care are o viață. Ele trăiau așa, pur și simplu.Gustam fascinația unei lumi vrăjite. Nu-mi păsa că dincolo de  poveste  ar fi o ființă cu viața ei, cu griji, cu necazuri, cu bucurii și întrebări.//
 Au fugit în mers nestingherit anii, eu și Valentina ne vedem rar de tot, cartea  de povești și-a rătăcit foile, nici căsuța cu verandă nu mai este. 
Undeva, într-un colț de suflet, păstrez ceva din mersul meu pe ulița albă către lumea poveștilor din cămăruța cu  scăunele  gălbui.//
Și  m-am gândit, fără să vreau la o discuție pe care am avut-o în avionul care ne ducea, pe mine și  pe  bunica unui  adolescent, către țara lui Andersen.
 Doamna, fost jurist, își dedică timpul grijii pentru unicul nepot, elev de gimnaziu. Într-o zi,  buni află că tânărul trebuie să citească  din Sadoveanu. Fericită  că poate fi de folos, dă fuga la librărie și se întoarce cât poate ea de repede cu ”Neamul Șoimăreștilor”. Nepotul se uită la carte, se uită și în ochii plini de emoție ai  bunicii, și, revoltat i se adresează:
- Ce naiba, măi buni, nu înțélegi deloc ce-ți spun, am zis  că am de citit un capitol, și tu  vii cu o carte întreagă...

Viața este exact ceea ce  facem noi din ea;ce vrem de la ea și cât reușim este  problema  fiecăruia.

merită să vezi!

http://observator.tv/extern/unic-in-lume-un-sat-din-polonia-pictat-cu-motive-traditionale-121421.html

din mers

Deseori, mai cu seamă în serile de vineri, înainte de intrarea  în sat, cireada  ocupă tot drumul.

Sunt multe vaci. Cam vreo treizeci.
Calcă agale, mișcându-și pulpele grele,  spălate din zgârcenie. Văzându-le, mă gândeam  la calitatea laptelui, pe care orășeanul dornic de  produse de-ale noastre îl ia direct de la producător.

Așteptăm..Văcarii sunt  niște copii. Fețele lor nu cunosc tristețea.

  O ascund în spatele zâmbetului știrb, că li se face o poză..că poate așa apar și ei la televizor.//

Aflu de la vecina mea că acești  copii n-au pus niciodată mâna pe un caiet sau pe un creion; aduși, nu se știe de unde, se mulțumesc  cu un colț de pâine și cu o zeamă lungă de  cartofi.
 Lungă  trudă în zile  coapte  sub văpaia soarelui de iulie,  printre ierburi grase și  ciulinii izlazului, respirând din nebănuite  adâncuri.

 Seara, își odihnesc zbuciumul și   încleștatele  mici oase  în paturi de fier, într-un dormitor înjghebat  în   magazia  fostului ceape .

A doua zi, o iau de la capăt..//

În satul mare, adumbrit de castani, viața curge  după reguli greu de înțeles pentru al douăzeci și unulea  secol..                               

omul sfinteste locul

Ma incapatanez sa cred in menirea acelui Popa Tanda, care se va ivi, daca nu in fiecare sat, macar in fiecare parte a tarii.
Poate ca sunt sperante desarte..poate. 
Eu tot cred.
Iata!
Se poate!

(da clic pe primul rand)


 http://ziarullumina.ro/reportaj/padureni-vaslui-cel-mai-interesant-sat-din-romania

nu rata!

motto, un proverb chinezesc-

Dacă mai ai doi bănuți în buzunar, cu primul cumpără-ți bucățica de pâine, cu celălalt   o floare.

http://adelaparvu.com/2013/11/16/doamne-ce-sat-frumos-toate-casele-pictate-cu-flori/

cu fanfară

A vorbi despre  credința proprie este ceva intim, absolut special.

 La fel mi se pare și dreptul  fiecărui cetățean de a  păstra pentru sine   preferințele  politice.
 În toată viața mea,  am văzut   o singură semnătură   imposibil de  imitat vreodată, grație   extraordinarei sale  caligrafii .

Semnătura Regelui pe brevetul  înconjurat de  trei decorații  prinse  în  șnur tricolor!

   În  odaia bunicilor paterni, sub o icoană mare, spre răsărit.

Decorațiile și brevetul  erau  răsplata   primită de talițu, care luptase la Mărăști, Mărășești și Oituz.

 Nu știu când au dispărut. Nici  din ce motiv.

N-am uitat  iscălitura   peste care, măreț,  se lipise sigiliul regal.//

Am petrecut  câteva zile în niște locuri dragi,  într-un orășel și în câteva sate  de câmpie. 

S-a întâmplat ca atmosfera  generală să fie presărată, ca și   în primăvară, cu  surle, mașini   alergând pe străzi largi și ulițe strâmte,  revărsând, indiferent de oră, manele, invitații,  promisiuni din partea unora,  învinuiri la adresa altora..

 Locurile își trăiesc  zilele  și nopțile după  orarul lor – secetă,  buruieni din belșug, până dincolo de ferestrele din  dosul magazinelor și parcurilor, grămezi de pepeni și de  ardei în fața curților gospodarilor, puradei fără chiloței, fuste largi cu șorțuri soioase, priviri  cruciș ,  biciclete, căruțe, cirezi, mașini,  toate de-a valma.//

Am avut și  câteva probleme de rezolvat, așa că, deși era vremea prânzului,  pe  domnul primar   l-am adus de acasă, cu telefonul.

 Că n-a rezolvat nimic  nu era o noutate,  poate că nu dormise prea bine, după ce participase la o înmormântare  care a adunat toată suflarea, chiar dacă,    la   37/38 de grade , asfaltul frigea.

O dată vine fanfara!

A fost tot satul , îmi spune o mătușă,  am  plâns de m-am îmbolnăvit,  scurtă este viața asta,  cinste să le fie  copiilor lu nea  Mitică !

Și dacă tot am ajuns la  primărie- fratele meu mă avertizase să nu-i reproșez nimic  întâiului gospodar-   l-am întrebat așa, ca de om la om, când intenționează să ridice mormanul de gunoi care a rupt gardul cimitirului, sub ale cărui lespezi își duc odihna  veșnică  toți părinții, moșii și strămoșii, nu doar ai mei, dar și ai lui.N-am uitat să-i spun  că-mi plătesc, la timp,  taxele și impozitele. Și ca mine, mulți alții.

Răspunsul m-a trimis într-o ceață  răcoroasă n-ați văzut că am făcut un cimitir nou?//

L-am lăsat  în plata domnului, să moțăie în scaunul lui  cu spetează foarte înaltă..//

Satul  își duce viața după reguli proprii- există multe gospodării îngrijite, măturate de cu zori-Sfântul Ilie este o sărbătoare frumoasă-   se cresc animale, se treieră  grâul,  se  fac pomeni,  se spune bună ziua!  cu zâmbet pe față,  rudele se (mai) adună sub bolta de vie , se fac nunți și botezuri, se coace  porumb,  se împart mere dulci, se  dăruiesc flori, pentru  că,  în multe curți , se  îngrijesc  două grădinițe, una pentru legume și alta  cu flori!//

 când ai fost  ultima oară la țară? 

fiecare suflet

 este pentru alt suflet o lume  ascunsă. Friedrich Nietzsche

Când a venit în școală,  toți o priveau  de sus,  vorbea mult, se mișca  încoace și încolo, deși  nu fusese niciodată suplă.

Nici  eu nu  n-am fost prea cumsecade,  niște erori de gramatică,  ceva confuzii   în stilistica textului..

Suporta  tăcută  aroganța  colegilor. Avea, ce e drept,  din când în când, și răbufniri. Fără ecou..

Bogăția ei, părul! Oricum l-ar fi aranjat.

Pe la ședințe și consilii, ocupa același  loc-  partea opusă mie, aproape de peretele dinspre  vest. Ațipea,  îi vedeam  picotitul simplu, ca de prunc.

Soț   agresiv, un fiu risipitor,  nici fiica  nu era prea  apropiată.

  Într-o  pauză, mi-a spus ceva- știți(   mai mare cu vreo patru ani decât mine)  dimineața mă privesc în oglindă,  mai pun  ceva roșu, mă ciupesc de un obraz, fată, ești frumoasă foc!

 Am ascultat-o  cu un fel de plăcere copilărească.

 Au trecut anii.

Când cineva , vreo  altă colegă sau prietenă, se plângea că nu-i vine bine nu știu ce bluză, că i-au apărut fire albe, că  ochii nu mai au aceeași lumină, o citam pe doamna B.

  Când a fost să-și încheie  activitatea, nu-mi place deloc să spun  la pensionare , am mai explicat de ce- ăștia toți, chiar și tinerii colegi, au  impresia că trebuie să dea pomană celor care s-au născut înaintea lor.. cum spuneam, când  a fost  ziua aceea, cu petrecere, i-am scris ceva, un fel de medalion.

Și i-am  aninat niște violete.

A plâns de fericire.

 Am plâns și eu.//

 Și drumurile ni s-au despărțit.//

 Știu că   vrei să auzi doar lucruri frumoase, dar, vezi tu, viața  nu înseamnă doar  cărări drepte, muzică bună,  cină în familie,  duminici  curate..

 Doamna B. nu mai este.

Nimeni dintre colegi  n-a știut.

 S-a stins discret.

 Și-a așezat liniștea între dealurile satului ei  de câmpie, învăluit  în  poeme  nescrise.//

 cât contează pentru noi să contăm cât de cât în viața altora?

în mersul vremii

 Câte n-aș putea scrie.. mii de chestii, poate. 

Trei zile în locuri dragi, revederi după  ..nu, n-o să spun câți ani, pentru că nici mie nu-mi vine să cred, n-o să povestesc  mai nimic din câte am văzut/auzit/povestit/ reamintit, descâlcit/ înnodat.

 N-o să povestesc  despre  satele tapetate cu  metri de   poze  mari, zâmbitoare, votează nr.3,  nici despre gălețile  aninate de garduri- votați cu noi și nu veți regreta, nici despre  mașinile  de la ale căror geamuri larg deschise  zburau în toate părțile pliante roșii , verzi,  mici sau mari  -scăpați de căpușă prin vot! c-așa-i românul,( turat la maxim)..  nici despre   individul cu berea într-o mână  adresându-se  nevăzuților ascultători, ba nu- greșesc, îl asculta  o doamnă    de la  balconul blocului din față, anterior , am muncit,  spune omul, descărcându-și năduful,  ce-i pasă lumii de el?  da,  există (încă) cetățeni turmentați.., se apropie   alegerile , există bogați și săraci,  granița   pare fragilă..     

Poate despre   plugarul cu tricou și  bermude, arând  peticuțul lui de pământ, ar trebui să povestec.   

Sau despre  strălucirea dimineților verzi, presărate cu  buze  moi de maci  străfulgerați   de lama coasei   croind  poteci  lungi  prin fânul  cu parfum de verde  crud..   

N-o să povestesc, pentru că  doar câteva cuvinte  îmi vin în minte  din toate cele trei zile.

G este verișoara mea. 

I-am văzut casa-  uriașă!  Să nu crezi că exagerez,  fiecare  băiat, câte un nivel, cel mic și-a serbat majoratul, 30 de invitați,  n-au spart nimic, toate sunt la  locul lor,   n-o să zică nimic  bărbatul  când s-o întoarce din  cursă.  face  Italia..//

- G, când ești tu fericită?

- Când dorm, năniță..  nănița sunt eu.//
mi-ar plăcea să  vorbim despre asta..

dincolo de cuvinte

Ninge și plouă, plouă și ninge..pe măsură ce fug anii, îmi dau seama  că, permanent, cel puțin două adevăruri ies la iveală, mereu în contradicție.

Unul ar fi că  realitatea bate orice tentativă artistică-literatură, film, teatru, muzică etc.
Este de la sine înțeles că  poți evada din mijlocul problemelor personale,  citind, văzând un film bun, o piesă, mergând la un  concert, făcând o plimbare/sport/pictură etc.
Problemele personale rămân, dimineața le iei de la capăt.

Al doilea ar fi  că, dorind să parcurgi , cu aceeași intensitate , viața în complexitatea ei, orice ai face, orice ai drege, și peste cap de te-ai da, nu poți trăi total totul.

Zilnic sau pe secvențe semnificative de timp, apar probleme de a căror rezolvare, vrei , nu vrei, depinzi.

Restul devine  trăire subiectivă.
Suntem//

Cu exact doi ani în urmă, mă aflam, speram eu, aproape de   capătul unui demers,  început în 2007. O problemă simplă, foarte simplă, din punctul meu de vedere,  complicată inutil de mecanismele sociale.

Problema există. Între timp, cu oarecare efort de voință, aș fi putut  obține încă o licență. Poate că mi-ar fi fost de folos- m-aș fi „reprezentat„ singură. Și, cine știe..poate că aș fi reușit să fiu chiar convingătoare.

Viața curge. Cu toate ale ei. //

vineri, 22 ianuarie 2010

sat văduvit

Ruta ocolitoare. Paralelă cu autostrada. Ideea a fost că,  traversând multe sate,  se vor fi găsind și primari gospodari, care să fi înlăturat zăpada. Am ales bine. N-am fost singurii care și-au făcut socoteala asta.

Ninge. Viscolit.

De la națională , drumul o taie , la dreapta, peste câmp. Cât vezi cu ochii. Îl știu de pe vremea când, liceană internistă fiind, sâmbătă de sâmbătă, veneam acasă. Indiferent de vreme.

Mașina alunecă. De parcă ar fi sanie. Drumul este o amăgitoare oglindă. Teamă. Prudență. Emoții. 
Primul sat. Fără probleme. Alt câmp.Ceva mai mic. Ninge. Bogat. Încotoșmănat până-n dinți, zăvoiul își arată spatele.
În haină groasă , albă.
La marginea satului, cartierul de rudari. Și-au păstrat obiceiul. Covoare , preșuri, spânzurate pe garduri.Să le albească zăpada. Fâșii colorate pe tenul candid al decorului. 
Argeșul șerpuiește îngândurat în vechea lui ogradă. Cam agitat. Îmi era dor de bolboroseala lui. Aș vrea să-i fac o poză. Nu este  timp. Se apropie, târâș, ca un gândac, un tir. Îl așteptăm să treacă, altfel, riscul ar fi prea mare. 
Primele case. Simt emoția cunoscută- bătăi repezi în piept, și căldura dulce- amară..N-am mai trecut din toamnă. A fost primul Crăciun în care n-am dus flori și crenguțe de brad la căpătâiul părinților.
Un soare palid își arată obrazul neras, printre bulgări de nori. Ulițele sunt pustii.Prin curți, casele mari si frumoase par înțepenite. Dormitează .
În miezul zilei. Școala este zăvorâtă. Știam. Se învață într- un singur schimb. 
Copii din ce în ce mai puțini. Două învățătoare. Una  dintre ele este și directoare. Pe vremea mea,  erau patru învățători. Și un director. În cimitir nu se poate intra. Troienită, zăpada depășește gardul.
Întoarcem. Am anunțat-o acum câteva zile. O fi uitat? Nu cred. Știe că mâine avem problema aia grea. Apăsătoare. Care nu se mai termină.
Din cauza ei ne-am încumetat să pornim pe o vreme ca asta. N-a pus zăvorul la poartă. Intrăm cu greu în curte. Zăpada se așterne într-o clipă. În ușa bucătăriei de iarnă, lacătul este doar aninat. Semn că n-a uitat de vizita noastră . Din cuștile lor, câinii ne privesc miopi. Pe o vreme ca asta, nu le vine să latre. E cald și bine în camera albă, cu scoarțe vechi. 
Le știu de când eram copil . N-a strâns pomul de Crăciun.  
Îi simte apropierea .În nopțile albe și lungi. A păstrat și câțiva covrigi. Pe plită, nelipsitul ceai de tei. Mașina de cusut a îmbătrânit. După ce a îmbrăcat tot satul. Sute de fete și femei i-au călcat pragul. Era și încă este o croitoreasă recunoscută.
Prin fereastra scundă , văd acoperișul și o parte din casa mea părintească. Străină de mulți ani. Cu obrazul plâns. Și ochii mereu întorși în altă parte. Lăcrimez de fiecare dată. Mai ales astăzi. Plătesc greșelile unor ani grăbiți .//
A sosit. Într-un suflet.
La cei 73 de ani, mătușa mea, verișoara primară a tatei, este chiar vioaie. Mă lămurește de ce sunt ulițele amorțite:în tot satul, 103 văduve. Una dintre ele este ea . De 10 ani. Pe toată linia , nu găsești pe cineva să-ți taie un pui. 
Depănăm povești.Fără să ne pese de timp. Este la zi cu tot ce se întâmplă în țară. Și mai departe.Televizorul prinde șase posturi. Are preferințe.   Păcat de Dinică. Ăla bărbat!  

Nu le are la inimă pe câteva dintre vedete. Astea nu știu ce este munca. 

N-o întreb de ce ține toporișca, ascunsă sub covor, în dreptul patului. Intuiesc. Cu groază. Nu vorbim despre mâine. Refuz să mă gândesc. Ea știe.

Așteptăm zorii.

Fără s-o spunem.//
Cât îi poți cere vieții? Să te mulțumești cu spontaneitatea ei?Să fii mereu puntea între ceea ce ai și ceea ce-ți dorești?