supărat, tot mai sus, Cerul

   povești pentru prieteni

Bunica  se pricepea  la multe: cocea  cozonacul cel mai  bun în  cuptorul  din  bucătăria de sub gutui,  îngrijea  viermii  de mătase  cu mare  grijă,  avându-mă  mereu  în preajmă  să   aduc frunză  crudă  din  dudul  de la poartă,  respecta  duminicile,  cu  un fel  de  măreție  doar  de  noi  două știută , mă   lăsa  doar  pe  mine , în odaia   ei  de la  drum, unde  mama  a intrat  doar  când  bunica a plecat undeva , unde  sufletul meu  de copil  nu prea înțelegea  de  ce se duc oamenii mari  când se duc.
Țin minte  bine  oglinda  ei, fixată în perete.

Se  dichisea  pe îndelete.

 Ce-mi plăcea mie cel mai mult era s-o urmăresc aranjându-și  părul alb, nu prea bogat. Îl sucea, îl răsucea, punea și drotul , trăgând mereu cu ochiul către ușă, drotul  era al mamei,  aveam să-mi dau seama mai târziu.

Și fiindcă talițu, așa îi spuneam bunicului, n-o lăsa  să plece nicăieri cu capul descoperit, începea un adevărat ritual.

Peste cocul  împletit cu grijă, își punea  tulpanul alb de voal, cusut cu mătase albastră și  mărgele mici de tot. Trecea destulă vreme, până se hotăra  cum îi stă mai bine. Alegea apoi unul dintre barișele scoase din lada verde cu trandafiri .

  Negru, de mătase subțire, peste care zburau scânteioare roșii de catifea.  N-am mai văzut la nimeni niciodată ceva atât de  minunat.

Aceeași meticuloasă  grijă, până îl potrivea,la dreapta, mai pe frunte,  până când, mulțumită de cum arată, își da cu foiță pe obraz, mai trăgea un ochi în oglindă,  îmi potrivea fundele din cozi și amândouă ieșeam pe poartă.

Mă  ținea de mână, călcam pe lângă ea,  cu mare drag.

 Spunea bună ziua  oricărui trecător, iar eu salutam cum mă învățase ea: săru mâna!

Într-o  seară,  să fi  fost vară sau toamnă târzie  ca acum,  măicuța,  așa  mă învățase ea  să-i spun,  mi-a  spus  o  povestioară. Despre o  femeie care spăla  rufele, în albie.  În mijlocul  curții.

În vremea aceea, Cerul  mângâia părintește, pe  creștet, Pământul.

Furată  de  gânduri, femeia a uitat  să arunce  apa murdară într-un loc anume. A  zvârlit-o  în sus.

   Când  și-a  simțit Obrazul  scăldat de  murdărie, Cerul  s-a întristat. 

Și s-a  ridicat . 

Sus, mereu  mai  sus.

Și de acolo,  când  omul  uită  să  fie smerit, Cerul  plânge  în hohote . Atât de puternice,că se  întunecă zările, ies arbori  cu    rădăcini  din adâncuri, se spulberă acoperișuri  și trudă, iar  omul, omul își plânge  neputința..

Plouă apăsat.

Astăzi, ca de  atâtea  ori, m-am gândit  la  povestea măicuței mele.

despre rînduieli și rosturi

povești adevărate pentru prieteni

Locul în care am deschis eu ochii către lume este un sat de pe valea Argeșului, ocrotit în acei ani de zăvoaie unde creșteau laolaltă sălcii, salcâmi și plute, unele chiar uriașe.
Trei generații trăiam, la început, în casa bunicilor.
Mie îmi era bine: măicuța și talițu mă luau în partea de casă, care era doar a lor;seara, rezemat de sobă, talițu cânta la caval, măicuța avea , mai mereu, sub pernă, roșcove.
S-a stins în ziua în care m-am dus la școală.
Am pierdut atunci o ființă de la care nu am niciun obiect, deși în lada ei de zestre, verde cu trandafiri roșii, păstra un miraculos univers pentru mintea mea de copil: câteva barișuri, unul era negru de voal, cu scânteioare roșii de catifea, câteva zăbranice- mi-l amintesc pe cel alb , lucrat în motive albastre, cu fluturași-fuste lungi de stofă, câteva bluze cu înflorituri, un fișiu lung, de dantelă.
Obișnuia să mă țină lângă ea când , duminica după amiază, se gătea, înainte ca noi două să plecăm în vizită la rudele ei.

Nu știu cum reușea- era o femeie puțintică la trup- să mă ducă în spate, atunci când oboseam.
Vara îmi împletea funde roșii în cozi și mă îmbrăca cu rochița de borangic, țesut în casă.
De la talițu, păstrez două bancnote vechi.
După moartea măicuței, m-a luat în camera lor bună. Era supărat, foarte supărat; fără știrea lui, bunica își vânduse pământul ei de zestre unor rude.
Un brâu lung, roșu, înflorat, ascundea în căptușeală hârtii foșnitoare...venise imediat stabilizarea, banii aceia nu mai valorau nimic.
S-a rătăcit și icoana sub care se inșirau decorațiile lui, de la Mărăști și Oituz, însoțite de Brevetul semnat de Rege.
Revăd, așa, cu ochii minții, acel nobil F, într-o caligrafie pe care nu o pot uita.
În locul casei bunicilor, părinții mei au construit o casă doar a noastră.
Acolo am înțeles adevăratele rosturi ale vieții .
În perioada asta de dinaintea Paștelui- Păresimile- mama trebăluia din zori, până noaptea târziu, pregătea mâncare, de post și de dulce .
Mâncăruri simple, atât de gustoase și de sănătoase!
Tata nu postea niciodată.
De cu toamnă, „în magazioară”,se adunau de toate:cartofi, ceapă, usturoi, fasole, varză crudă și murată,albă și roșie, ridichi, morcovi, roșii conservate, prune afumate sau opărite, gutui, sfeclă roșie, frunze pentru ceaiuri, felurite murături, mălai, făină, ceapă roșie, șiruri de ardei uscat, „poame ”pentru compot, porumb de floricele, magiun, dovleci turcești, nuci, leuștean, pătrunjel, cimbru, busuioc.
Toate, recoltate din grădina proprie.
Și ,bineînțeles, ouă, o putinică cu brânză și preparatele din carnea de porc, păstrate cu sfințenie pentru vremea de după sărbătorile de primăvară, când începeau muncile câmpului.
După- amiezile, mama țesea.
Când mă întorceam de școală, o găseam mânuind cu mare iuțeală suveica, urzeala, ițele.
Deseori, îi pregăteam țevile cu lână colorată. Sau de bumbac, atunci când țesea pânză.
Într-un sat vecin, trăia o femeie care știa să năvădească modele speciale de cuverturi și macaturi.
Era mare întrecere între femeile pe care le cunoșteam, în privința țesutului.
Ele pregăteau atât obiecte pentru uzul casei: pânză pentru cearșafuri, perdele și fețe de masă, pături, stofă pentru fuste, preșuri, cât, mai ales, zestre pentru fete.
În iernile acelor ani, mama a țesut multă pânză albă, din care a cusut la muscă, în roșu și negru, vreo douăsprezece cămăși lungi de noapte, pe care, la nunta mea, le-au primit cadou rudele apropiate ale mirelui.
Văd, ca prin vis, mâinile neobosite ale mamei.
Le văd și le sărut cu sufletul!💔
Și mă gândesc că toate, pe lumea asta, sunt trecătoare...

tot mai sus, Cerul

Bunica  se pricepea  la multe: cocea  cozonacul cel mai  bun în  cuptorul  din  bucătăria de sub gutui,  îngrijea  viermii  de mătase  cu mare  grijă,  avându-mă  mereu  în preajmă  să   aduc frunză  crudă  din  dudul  de la poartă,  respecta  duminicile,  cu  un fel  de  măreție  doar  de  noi  două știută , mă   lăsa  doar  pe  mine , în odaia   ei  de la  drum, unde  mama  a intrat  doar  când  bunica a plecat undeva , unde  sufletul meu  de copil  nu prea înțelegea  de  ce se duc oamenii mari  când se duc.
Țin minte  bine  oglinda  ei, fixată în perete.

Se  dichisea  pe îndelete.

 Ce-mi plăcea mie cel mai mult era s-o urmăresc aranjându-și  părul alb, nu prea bogat. Îl sucea, îl răsucea, punea și drotul , trăgând mereu cu ochiul către ușă, drotul  era al mamei,  aveam să-mi dau seama mai târziu.

Și fiindcă talițu, așa îi spuneam bunicului, n-o lăsa  să plece nicăieri cu capul descoperit, începea un adevărat ritual.

Peste cocul  împletit cu grijă, își punea  tulpanul alb de voal, cusut cu mătase albastră și  mărgele mici de tot. Trecea destulă vreme, până se hotăra  cum îi stă mai bine. Alegea apoi unul dintre barișele scoase din lada verde cu trandafiri .

  Negru, de mătase subțire, peste care zburau scânteioare roșii de catifea.  N-am mai văzut la nimeni niciodată ceva atât de  minunat.

Aceeași meticuloasă  grijă, până îl potrivea,la dreapta, mai pe frunte,  până când, mulțumită de cum arată, își da cu foiță pe obraz, mai trăgea un ochi în oglindă,  îmi potrivea fundele din cozi și amândouă ieșeam pe poartă.

Mă  ținea de mână, călcam pe lângă ea,  cu mare drag.

 Spunea bună ziua  oricărui trecător, iar eu salutam cum mă învățase ea: săru mâna!

Într-o  seară,  să fi  fost vară cumva,  măicuța,  așa  mă învățase ea  să-i spun,  mi-a  spus  o  povestioară. Despre o  femeie  care spăla   rufele, în albie.  În mijlocul  curții.

În vremea aceea, Cerul  mângâia părintește, pe  creștet, Pământul.

Furată  de  gânduri, femeia  a uitat  să arunce  apa murdară într-un loc anume. A  zvârlit-o  în sus.

   Când  și-a  simțit Obrazul  scăldat de  murdărie,  Cerul  s-a întristat. 

Și s-a  ridicat . 

Sus, mereu  mai  sus.

Și  de acolo,  când  omul  uită   să  fie smerit, cerul  plânge  în hohote . Atât de puternice,  că se  întunecă  zările, ies arbori  cu    rădăcini  din adâncuri, se spulberă acoperișuri  și trudă, iar  omul, omul își plânge  neputința....

Astăzi, ca de  atâtea  ori, m-am gândit  la  povestea  măicuței mele.

timpul pictează clipa

Ploaia a limpezit drumuri și case .

În mănunchiuri de raze piezișe, asfințitul își pâlpâie alene lampa roșiatică. Se lasă, cu storuri albastre, seara. Ici- colo, pe băncuțele din fața porților, bătrâne, curat îmbrăcate, stau de vorbă. În zilele de sărbătoare, toate discuțiile sunt mai frumoase. 

Dispar și grijile...
În treacăt, zăresc niște codițe împletite în fundițe roșii.
Și mâna unei bunici.
Ceva, ca un clipocit de gând, înflorește brusc, aducând cu el bucuria rătăcită în timp.//

Una dintre cele trei bunici, da, eu am avut trei bunici, în fiecare duminică, mă lua cu ea.
Prânzul era imediat după ce se întorcea de la biserică.
În camera lor mare, cu ferestre spre curte, mai mult de jumătate din peretele dinspre răsărit era acoperit cu icoane, decorații și brevetul de brav ostaș al bunicului- cu semnătura și sigiliul regal- în luptele de la Mărășești.
Nu știu când și de ce au dispărut toate.
Bunica mă purta cu ea peste tot. 
Când am început să înțeleg cât de cât lumea și rosturile ei, așteptam duminica numărând zilele pe degete.
În fața oglinzii mari,unde o fi dispărut nu știu, măicuța, așa îi spuneam, se gătea. Ce-mi plăcea mie cel mai mult era s-o urmăresc aranjându-și părul alb, nu prea bogat. Îl sucea, îl răsucea, punea și drotul, trăgând mereu cu ochiul către ușă, drotul era al mamei, aveam să-mi dau seama mai târziu.
Și fiindcă talițu, așa îi spuneam bunicului- n-o lăsa să plece nicăieri cu capul descoperit, începea un adevărat ritual.

Peste cocul făcut cu grijă, își punea tulpanul alb de voal, cusut cu mătase albastră și mărgele mici de tot. Trecea destulă vreme, până se hotăra cum îi stă mai bine. Alegea apoi unul dintre barișele scoase din lada verde cu trandafiri .
Negru, de mătase subțire, peste care zburau scânteioare roșii de catifea. N-am mai văzut la nimeni niciodată ceva atât de minunat.
Aceeași meticuloasă grijă, până îl potrivea, la dreapta, mai pe frunte, până când, mulțumită de cum arată, își da cu foiță pe obraz, mai trăgea un ochi în oglindă, îmi potrivea fundele din cozi și amândouă ieșeam pe poartă.
Mă ținea de mână, călcam pe lângă ea, cu mare drag.
Spunea bună ziua oricărui trecător, iar eu salutam cum mă învățase ea- săru mâna!

Mergeam la câte o nuntă.
Mai des, la rudele ei, răspândite prin câteva sate din jur.
Niciodată nu pleca de acasă cu mâna goală. De obicei, ducea într-un pachețel gogoși , pe care le pregătea de sâmbătă. Câteodată, cocea, prin iunie, mai ales, ceva special, niște clătite cu flori de salcâm, date printr-un aluat, pe care mama a început să-l pregătească mult mai târziu, când bunica nu mai era.
În toate amintirile mele o văd mereu preocupată de mine și de ea, rareori zâmbitoare.
S-a stins chiar în întâia mea zi de școală.
Abia după vreo șapte-opt ani, am înțeles motivul tristeții ei, nu avusese copii, tata era nepotul lui talițu.//
În drum către casă, am zărit mersul, mai mult în fugă,al unei rochițe roz .
Și mâna grijulie a bunicii în blugi. 
Mai tânără decât bunica mea.

Am șters lacrima și mi-am trimis gândurile în duminicile curate ale altui timp, peste care amintirile își torc, nestingherite, anii.

timpul picteaza clipa

Ploaia a limpezit   dogoarea asfaltului incins . In mănunchiuri de raze piezișe, asfintitul isi palpaie alene lampa rosiatica . Se lasă , cu storuri albastre, seara. Ici- colo, pe băncuțele din fața porților, bătrâne,   curat îmbrăcate,  stau de vorbă . In zilele de sarbatoare,  toate discutiile sunt mai frumoase. Dispar  si grijile..

  În treacăt,  zăresc niște codițe împletite în fundițe roșii.
Și mâna grijulie a unei bunici..

Ceva,  ca  un clipocit   de gând,  înflorește brusc, aducând cu el  bucuria rătăcită în timp.//

Una dintre cele trei bunici, da, eu am avut trei bunici , în fiecare duminică  mă lua cu ea.

Prânzul era imediat, după ce  se întorcea de la biserică.

În camera lor  mare, cu ferestre  spre curte, mai mult de jumătate din peretele dinspre răsărit era acoperit cu icoane , decorații și brevetul de brav ostaș al bunicului- cu semnătura și sigiliul regal- în luptele de la Mărășești.

Nu știu când și de ce au dispărut toate.

  Bunica mă purta   cu ea peste tot. Când am început să înțeleg cât de cât lumea și rosturile ei, așteptam duminica  numărând zilele pe degete.

În fața oglinzii mari- unde o fi dispărut nu știu, măicuța, așa îi spuneam,  se gătea. Ce-mi plăcea mie cel mai mult era s-o urmăresc aranjându-și  părul alb, nu prea bogat. Îl sucea, îl răsucea, punea și drotul , trăgând mereu cu ochiul către ușă,  era al mamei,  aveam să-mi dau seama mai târziu.

Și fiindcă talițu, așa îi spuneam bunicului- n-o lăsa  să plece nicăieri cu capul descoperit, începea un adevărat ritual.

Peste cocul  făcut cu grijă, își punea  tulpanul alb de voal, cusut cu mătase albastră și   mărgele mici de tot. Trecea destulă vreme, până se hotăra  cum îi stă mai bine. Alegea apoi unul dintre barișele scoase din lada verde cu trandafiri .

  Negru, de mătase subțire, peste care zburau scânteioare roșii de catifea.  N-am mai văzut la nimeni niciodată ceva atât de  minunat.

Aceeași meticuloasă  grijă, până îl potrivea – la dreapta, mai pe frunte,  până când, mulțumită de cum arată, își da cu foiță pe obraz, mai trăgea un ochi în oglindă,  îmi potrivea fundele din cozi și amândouă ieșeam pe poartă.

Mă  ținea de mână, călcam pe lângă ea,  cu mare drag.

 Spunea bună ziua  oricărui trecător, iar eu salutam cum mă învățase ea- săru mâna!

Mergeam la câte o nuntă.

Mai des , la rudele ei, răspândite prin câteva sate din jur.

Niciodată nu pleca de acasă cu mâna goală. De obicei, ducea într-un pachețel gogoși  , pe care le pregătea de sâmbătă. Câteodată, cocea,  prin iunie, mai ales,    ceva special- niște clătite cu flori de salcâm, date printr-un aluat, pe care mama a început să-l pregătească mult mai târziu, când bunica nu mai era.

 În toate amintirile mele o văd  mereu preocupată de  mine și de ea, rareori zâmbitoare.

S-a stins chiar în întâia mea zi de școală.

Abia după vreo șapte-opt ani, am înțeles motivul tristeții ei, nu avusese copii, tata era nepotul lui talițu.//

În seara asta, venind către casă, am zărit,  în treacăt,  mersul  mai mult în fugă al unei rochițe roz .

Și mâna grijulie a unei bunici, îmbrăcată în blugi. Mai tânără decât bunica mea.

Am șters lacrima și  mi-am trimis gândurile  în duminicile curate ale altui timp, peste care amintirile își  torc, nestingherite , anii.//

curatele duminici

Asfințitul își pâlpâie  dogoarea în mănunchiuri de raze piezișe.

Drumul  către casă șerpuiește cuminte ,  străjuit de castani , legănându-și ciorchinii bogați  în  liniștea   sfârșitului de duminică. 

Se lasă , cu storuri albastre, seara.

Ici- colo, pe băncuțele din fața porților,   bătrâne,   curat îmbrăcate,  stau de vorbă .

  În treacăt,  zăresc niște codițe împletite în fundițe roșii.
Și mâna grijulie a unei bunici..

Ceva,  ca  un clipocit   de gând,  înflorește brusc, aducând cu el  bucuria rătăcită în timp.//

Una dintre cele trei bunici, da, eu am avut trei bunici , în fiecare duminică  mă lua cu ea.

Prânzul era imediat, după ce  se întorcea de la biserică.

În camera lor  mare, cu ferestre  spre curte, mai mult de jumătate din peretele dinspre răsărit era acoperit cu icoane , decorații și brevetul de brav ostaș al bunicului- cu semnătura și sigiliul regal- în luptele de la Mărășești.

Nu știu când și de ce au dispărut toate.

  Bunica mă purta   cu ea peste tot.
Când am început să înțeleg cât de cât lumea și rosturile ei, așteptam duminica  numărând zilele pe degete.

În fața oglinzii mari- unde o fi dispărut nu știu, măicuța, așa îi spuneam,  se gătea. Ce-mi plăcea mie cel mai mult era s-o urmăresc aranjându-și  părul alb, nu prea bogat. Îl sucea, îl răsucea, punea și drotul , trăgând mereu cu ochiul către ușă,  era al mamei,  aveam să-mi dau seama mai târziu.

Și fiindcă talițu, așa îi spuneam bunicului- n-o lăsa  să plece nicăieri cu capul descoperit, începea un adevărat ritual.

Peste cocul  făcut cu grijă, își punea  tulpanul alb de voal, cusut cu mătase albastră și   mărgele mici de tot. Trecea destulă vreme, până se hotăra  cum îi stă mai bine. Alegea apoi unul dintre barișele scoase din lada verde cu trandafiri .

  Negru, de mătase subțire, peste care zburau scânteioare roșii de catifea. 
N-am mai văzut la nimeni niciodată ceva atât de  minunat.

Aceeași meticuloasă  grijă, până îl potrivea – la dreapta, mai pe frunte,  până când, mulțumită de cum arată, își da cu foiță pe obraz, mai trăgea un ochi în oglindă,  îmi potrivea fundele din cozi și amândouă ieșeam pe poartă.

Mă  ținea de mână, călcam pe lângă ea,  cu mare drag.

 Spunea bună ziua  oricărui trecător, iar eu salutam cum mă învățase ea- săru mâna!

Mergeam la câte o nuntă.

Mai des , la rudele ei, răspândite prin câteva sate din jur.

Niciodată nu pleca de acasă cu mâna goală. De obicei, ducea într-un pachețel gogoși  , pe care le pregătea de sâmbătă. Câteodată, cocea,  prin iunie, mai ales,    ceva special- niște clătite cu flori de salcâm, date printr-un aluat, pe care mama a început să-l pregătească mult mai târziu, când bunica nu mai era.

 În toate amintirile mele o văd  mereu preocupată de  mine și de ea, rareori zâmbitoare.

S-a stins chiar în întâia mea zi de școală.

Abia după vreo șapte-opt ani, am înțeles motivul tristeții ei, nu avusese copii, tata era nepotul lui talițu.//

În seara asta, venind către casă, am zărit,  în treacăt,  mersul  mai mult în fugă al unei rochițe roz .

Și mâna grijulie a unei bunici, îmbrăcată în blugi. Mai tânără decât bunica mea.

Am șters lacrima și  mi-am trimis gândurile  în duminicile curate ale altui timp, peste care amintirile își  torc, nestingherite , anii.//

La radio aud că astăzi a fost ziua familiei..

ps. ți-o amintești pe bunica?