Jucării

Pe la vreo 5 ani, fratele lui mai mare îl învățase să citească. Tatăl lui a văzut în asta un semn bun: era băiat deștept, trebuia să ajungă cineva. Așa că l-a pus la învățat.
- Învață, băiete, învață, că numai așa o să ajungi cineva. Uită-te la mine unde am ajuns, dacă n-am învățat când eram mic. E greu la deal cu boii mici, îți zic eu, că-s mai trecut prin viață.
Și el învăța. Era un băiat liniștit, iar tatăl părea mulțumit când îl vedea cu cartea în mână. Când lua vreo notă mică, tatăl scotea cureaua. Și-l îndârjea să învețe mai mult. Cărțile au fost singurele lui jucării.

Tată, îți mulțumesc, am ajuns cineva. Dar de-ai ști cât de mult îmi doream și eu măcar o jucărie ca a celorlalți copii...

Să aberăm pe o temă dată (7)

Tema de azi: "Ce mică-i vacanţa mare" propusă de Iulia.


- Aaaah, ce bine miroase floarea asta! Ce îmbătător e aerul, ce briză plăcută! Ia uite şi păsărica aceea ce frumos cântă. Şi cerul, ah, cerul, ce albastru incredibil! Şi iarba, oh Doamne, iarba, ce verde sublim! Aş sta o veşnicie aici...

- Treci, bă, înapoi în celulă. N-auzi sirena? Te crezi în vacanţa mare? Vezi că-ţi împing acuş un pulan peste coaste de-o să zici că te-a călcat trenul!

Cu aste vorbe miloase gardianul întrerupse reveria puşcăriaşului.

- Lasă, că mă liberez eu şi mă fac grădinar, îşi promise, cu lacrimi în ochi, puşcăriaşul.

Acest articol este scris în cadrul jocului bloggeristic "Să aberăm pe o temă dată". În afară de mine, în cursul zilei de azi vor abera pe această temă și ceilalți participanți și anume: Canguru, Compadvice, Gamalia, Geocer, Giulia Szavo, Iulia, Julie, Leo, Little Red, Nakudo, Orianda, Rappa_ru, Simion Cristian

Să aberăm pe o temă dată (6)

Tema de azi: "Trebuie sa participati la o misiune la o baza lunara, unde veti fi lasat singur timp de 2 luni, sau daca refuzati trebuie sa locuiti la un far, pe o insula mica, undeva în largul Atlanticului.Care din cele doua variante o alegeti si ce va luati cu voi." propusă de giuliaszavo.


Am pierdut un pariu. Pariul era simplu, eu am spus că bate Steaua, ei au spus că nu bate. Și n-a bătut, normal. De unde să știu că Bănel o dă iar în ațe, dar la poarta greșită?
Dacă câștigam, mergeam într-o misiune pe Lună. Știu, n-a ajuns nimeni până acum pe Lună, toată faza cu Armstrong a fost filmată pe un platou din Aria 51. Toată lumea știe asta, e la mintea cocoșului. Dar de data asta era real. Aș fi fost primul om care pune piciorul pe Lună și ar fi stat două luni acolo. Ei lasă, că cine știe ce efecte adverse ar fi avut statul ăsta pe Lună. Mai bine c-am pierdut. Dar cum aș fi intrat eu în istorie, of ce ocazie am pierdut...
Acum trebuie să-l înlocuiesc pe cel care a câștigat. E un amărât, vai de capul lui, un bărbos scheletic, îmbrăcat în fiecare zi cu aceeași cămașă de in și o pereche de pantaloni scurți cam nespălaţi. Iar în picioare are o pereche de sandale rufoase, vechi de cel puțin 10 ani. Meseria lui e paznic de far, stă toată ziua și se uită pe mare după vapoarele care trec prin zonă și le semnalizează în caz că se apropie prea mult de insula aia pierdută în mijlocul oceanului Atlantic. Urâtă meserie!
Nici nu vreau să mă gândesc ce-o să fac eu acolo toată ziua fără televizor. Unde mai văd eu știrile, unde mai văd eu circul, scandalurile, morții, accidentele, violurile, bătăile din trafic, înghesuiala de la moaște, ultrașii, becalismele, și altele dintr-astea fără de care parcă nici nu mai pot trăi? Oare o să mai recunosc lumea după cele două luni de singurătate, în mijlocul rechinilor? Oare or fi rechini? Poate fac o mică întrecere cu ei: Cine mănâncă mai repede o oaie. Pentru asta ar trebui să-mi iau niște oi cu mine. Să-mi notez.
Ce-aș mai putea eu face oare toată ziua acolo? Să-mi iau cărți! Da, să văd unde am pus pachetul ăla de cărți plasticate, ca să nu se strice dacă plouă. Mai dau o pasiență, poate mă joc singur un pokeraș, poate câștig, cine știe?
Iar dacă câștig, lasă că-mi iau eu un bilet pe următoarea navă care pleacă pe Lună și stau acolo vreo 3 luni, ca să-l întrec pe bărbuță ăsta care a câștigat pariul. Na, numai de-al dracu', c-așa vreau eu!


Acest articol este scris în cadrul jocului bloggeristic "Să aberăm pe o temă dată". În afară de mine, în cursul zilei de azi vor abera pe această temă și ceilalți participanți și anume: Canguru, Compadvice, Gamalia, Geocer, Giulia Szavo, Iulia, Julie, Leo, Little Red, Nakudo, Orianda, Rappa_ru, Simion Cristian

Să aberăm pe o temă dată (5)

Tema de azi: "Imaginati-va ca ati gasit Masina Timpului. Unde ati fost si ce ati vazut?" propusă de gamalia.

Nu-mi pot reveni. Am reușit să aflu toate secretele Universului. De câteva zile stau și-mi aștept sfârșitul. Sau ce-o mai urma.

Totul a început acum două luni. Sunt o persoană oarecare, niciodată n-am fost foarte inteligentă, întotdeauna undeva pe la mijlocul clasei. N-am făcut avere, nu l-am găsit încă pe Făt-Frumos. M-am mulțumit întotdeauna cu puțin, nu am știut să ies în față, nici măcar când aveam o idee. Asta nu s-a întâmplat de prea multe ori, așa că nu am mari regrete.
Acum două luni m-a trimis șeful să duc un pachet la Brașov. La întoarcere deja se făcuse seară. Conduceam liniștită, fără să bag prea tare de seamă ce se întâmplă în jurul meu. N-am băgat de seamă nici avertizorul de benzină, care mă anunța că benzina e pe terminate. Undeva între Câmpina și Ploiești, în plin câmp, mașina mi-a murit. Pana prostului. Sau a proastei, fiind cazul meu.
Ce puteam face? Am pus avariile și am început să mă gândesc. Cine oare ar fi fost dispus să vină de la București să mă remorcheze? Deodată, am văzut pe cer ceva care arăta ca o minge de foc. Se deplasa cu o viteză uimitoare pe o traiectorie descendentă. După câteva secunde, s-a izbit de pământ și a explodat cu un zgomot asurzitor. N-am stat prea mult pe gânduri, am coborât din mașină și am luat-o la fugă spre locul impactului. Astăzi mă întreb ce anume m-a făcut să fac asta, pentru că de obicei nu sunt foarte curajoasă. Nu mai are nici un fel de importanță, oricum.
La locul unde explodase acel obiect era format un crater adânc de vreo 10 metri. Nu se vedea nimic înăuntrul craterului, doar foc și fum. Lângă crater, totuși, mi-a atras atenția un obiect. Arăta ca un telefon mobil, numai că era mai mare și avea foarte multe butoane care luminau. L-am luat în mână și în aceeași secundă am simțit o ușoară amețeală. Când mi-am revenit, mi-am dat seama că sunt cumva conectată cu acel dispozitiv. Mai întâi am auzit o voce care îmi spunea să introduc parametrii destinației. Destinația către ce? Dispozitivul mi-a răspuns: destinația temporală. Fără să mă gândesc prea mult, am spus 23 august 1944. Dispozitivul m-a întrebat atunci despre locul unde doream să ajung. Am zis București, era unicul loc unde-mi doream să fiu în acel moment.
N-aș putea să descriu senzația pe care am avut-o timp de câteva secunde, dar m-am trezit deodată într-un București care arăta diferit. Nu am recunoscut mare lucru, poate eram pe Calea Victoriei, poate pe Kisellef, nu știu, dar am intrat în panică atunci când am văzut oamenii și m-am gândit că vreau înapoi. Când am deschis ochii, eram lângă crater din nou.
Am fugit spre mașină, am telefonat la numărul de urgențe și le-am spus că explodase ceva pe câmp. Am păstrat dspozitivul. De atunci, am făcut multe drumuri în trecut, pentru că numai într-acolo poate merge. Am învățat să-l folosesc acum fără nici un fel de frică. Mi-am dat seama că pentru oamenii din trecut sunt invizibilă, din cauză că nu trupul meu nu călătorește, ci doar gândul. M-am plimbat peste tot unde s-a întâmplat ceva important, am văzut fiecare lucru așa cum s-a întâmplat și am aflat că istoria e deformată. Multe lucruri pe care le știm nu s-au întâmplat de fapt, în timp ce alte lucruri despre importanța cărora mi-am dat seama aflându-le, ne-au fost ascunse.
În călătoriile mele i-am întâlnit și pe cei care inventaseră acel dispozitiv. M-am intersectat cu ei de mai multe ori.
Deși puteau alege să facă altceva, au preferat să-mi deschidă ochii și să-mi spună tot ceea ce vroiam să știu despre secretele Universului. Mi-au spus că nu sunt primul uman care află aceste secrete, dar nu mi-au dat alte informații cu privire la ceilalți. Mi-au spus că, în caz că voi încerca să fac publice aceste secrete, cel mai probabil voi fi închisă într-un ospiciu, dar nu i-am crezut...

Cei de la Poliție mi-au spus că am avut o cădere  nervoasă și am clacat. Mi-au spus că m-au găsit tremurând și cu privirea pierdută. Zic ei că pana de benzină și frica de a rămâne singură în câmp m-au adus în starea asta. M-au internat la spitalul 9 și au început să mă îndoape cu tranchilizante. Povestea asta mi-au spus-o după câteva săptămâni în care aparent nu au avut cu cine să discute. Cică aberam despre un dispozitiv de călătorit în timp, secretele Universului, rase superioare și navete spațiale distruse într-o explozie.
Acum m-am liniștit. Le spun ce vor ei să audă. Dar, eu știu care e adevărul, iar adevărul e că timpul nostru s-a scurs.



Acest articol este scris în cadrul jocului bloggeristic "Să aberăm pe o temă dată". În afară de mine, în cursul zilei de azi vor abera pe această temă și ceilalți participanți și anume: Canguru, Compadvice, Gamalia, Geocer, Giulia Szavo, Iulia, Julie, Leo, Little Red, Nakudo, Orianda, Rappa_ru, Simion Cristian

Să aberăm pe o temă dată (4)

Tema de azi: "Imaginați-vă că ați fost invitați să participați la un concurs pentru a vă dovedi talentul în ale vânatului sau pescuitului. Descrieți participarea voastră la acel eveniment și eventual rezultatele obținute (vânat sau pescuit)", propusă de compadvice.

Avertisment - text nerecomandat minorilor sub 16 ani.

S-a mai dus unul. Băi frate, se însoară prietenii ăștia ai mei, ceva de speriat. Mai suntem câțiva care ținem stindardul independenței sus. Mâine e petrecerea burlacilor și cine a fost pus să se ocupe de organizare? Bineînțeles că eu. De fapt nu, nu m-au pus, să nu fiu rău. M-au invitat amicii mei să le demonstrez încă o dată talentul meu înnăscut de vânător de chilipiruri.

- N-avem prea mulți bani la dispoziție pentru petrecerea asta de burlaci, încearcă să te descurci. E criză și nu mai avem bani de curve de lux, mi-au zis.
- Stați liniștiți, că se descurcă băiatu'. Ca întotdeauna.

De fapt, n-aveam nici o idee, banii nu fuseseră niciodată o problemă în situațiile astea. Dar cum puteam eu să-i dezamăgesc? Singura idee pe care am avut-o a fost să cumpăr ziarul cu anunțuri, de la care mă interesa rubrica Matrimoniale. Aia e cea mai tare rubrică. 99% din anunțuri sunt oferte de sex pe bani, deși se cheamă Matrimoniale. Sau poate tocmai de asta se cheamă așa? Cu ce e căsătoria diferită? Marci banu', marci sexu'. Nu marci banu', mănânci mâncare rece. Sau poate nici pe aia.

Am încercuit cu roșu vreo 3 anunțuri interesante:
"Dulceața zilei, blondă sexy și atrăgătoare ofer companie intimă domnilor ce vor să atingă apogeul. Calitatea serviciilor nu te vor dezamăgi și vei reveni cu siguranță! La tine acasă sau la hotel!"

"Pisicuțe jucăușe vor să te dezmierde și să te alinte cu mângâierile lor catifelate!! Masaj erotic, senzual și în același timp sălbatic!!"

"Piercing în limbutză vino să vezi câte pot face cu el...te-ar excita să mă vezi masturbându-mă?? mie-mi place...plăceri maxime!!!"

Am sunat la toate cele 3 numere să văd cum merge piața, dar cel mai bun preț mi-a fost oferit de pisicuțe. Erau mai ieftine deși erau două. Foarte bine, și așa erau preferatele mele de la început! Am stabilit ziua, ora și am închis fericit telefonul. Încă o dată le voi arăta mucoșilor ăștia de prieteni ai mei ce înseamnă să fii bărbat care se pricepe la toate. Ei n-au tupeu nici măcar să dea un telefon, dar se dau mari cocoși când apare vreo tipă prin zonă...

Petrecerea a început discret. Câțiva erau veniți de la serviciu, puțin obosiți și încă cu problemele de acolo în cap. Am turnat tuturor câte un whisky și le-am spus să lase prostiile, că vin fetele alea și trebuie să fim pregătiți. Ginerică s-a îmbătat primul. Bea și plângea. Ne tot explica ce mare Don Juan era el și cum va trebui de-acum încolo să păstreze drumul drept. L-am mințit consolat cum am putut, dar ce puteam eu, burlac, să-i povestesc despre căsătorie?

După vreo oră eram toți bine-dispuși, cu chef de vorbă și dorință de-a întâmpina pisicuțele. Când au sunat la ușă, i-am invitat pe toți să se așeze pe unde pot, am aprins o veioză roșie pentru atmosferă, am pus muzică ambientală și le-am deschis. Erau două, așa cum promiseseră. Au intrat și ne-au făcut semn să stăm cuminți. Și-au pus propria muzică și au început să danseze lasciv. Au început să-și scoată hainele una câte una, în uralele noastre, la început mai discrete, apoi din ce în ce mai zgomotoase.

La faza de final, când trebuiau să-și scoată chiloțeii, erau întoarse cu spatele la noi. Fluierături, urale, extaz general! Și-au scos chiloții și s-au întors ușor. Dar când zic ușor, foarte-foarte ușor. Deși lumina era difuză, când le-am văzut am amuțit cu toții. Ce să vezi? Pisicuțele erau de fapt motănei.


Acest articol este scris în cadrul jocului bloggeristic "Să aberăm pe o temă dată". În afară de mine, în cursul zilei de azi vor abera pe această temă și ceilalți participanți și anume: Canguru, Compadvice, Gamalia, Geocer, Giulia Szavo, Iulia, Julie, Leo, Little Red, Nakudo, Orianda, Rappa_ru, Simion Cristian

Să aberăm pe o temă dată (3)

Tema de azi:
"Ai prins peștișorul de aur. Ce ai de povestit?"

Mi se spune Golden Fish Killer. Povestea e complicat de simplă.
Acum vreo 4 ani pescuiam liniștit pe malul lacului Sf. Ana. Știu, o să spuneți că în lacul Sf. Ana nu trăiește nici o vietate, din cauză că în apă nu există oxigen. Dar eu, eu de unde să știu asta pe atunci, ha?
Stăteam cu undița în mână și citeam o carte. Era o carte de bucate, citeam despre cum se prepară somonul. Deodată, undița a început să se miște. Cu o mișcare studiată în lungii ani de pescuit, am scos captura. Era doar un pește mic-mic și amărât. M-am gândit că n-are prea mare importanță, mi-era foame și el ar fi putut fi cina mea din acea seară. Așa că l-am pus în găleata de lângă mine și mi-am reluat lectura.
Deodată, am auzit o voce, exact ca-n poveștile pe care mi le spunea bunicul meu, mare pescar și mare amator de povești de pescuit:
- Domnule, domnule, vă rog frumos să mă ascultați!
Vocea venea chiar din găleată! Inițial am crezut că halucinez, mi-am tras două palme și mi-am afundat privirea în carte.
- Domnule, domnule, mă auziți? Vă rog frumos să mă ascultați!
M-am uitat în găleată și era chiar peștele cel care vorbea! Am leșinat.
Când m-am trezit, trecuseră vreo câteva ore, era seară. Peștele aștepta liniștit să-mi revin.
- Domnule, eu sunt peștișorul de aur. Celebrul peștișor de aur, știți dumneavoastră care. Cel cu cele 3 dorințe. Dacă-mi dați drumul, puteți să vă puneți 3 dorințe, iar eu vi le voi îndeplini, indiferent ce-mi veți cere. O singură rugăminte am: gândiți-vă bine, pentru că din momentul în care ați spus cuvântul "vreau" nu mai există cale de întoarcere.
Deși părea de necrezut, am dat din cap încet, semn că am înțeles și am început să mă gândesc. Și-atunci mi-a venit ideea aceea, care pentru moment părea genială.
- Vreau...
- V-ați gândit bine?
- Da! Vreau să fie pace în lume, pentru totdeauna!
Cu asta m-am gândit că am asigurat viitorul omenirii.
Peștișorul a scuturat încet din cap, a aprobare, și mi-a zis că se face.
- Vreau...ca toți oamenii să aibă ce pune pe masă zi de zi, să nu mai sufere niciodată de foame.
Cu asta m-am gândit că am asigurat viitorul fiecărui om de pe planeta asta.
Peștișorul a căscat ochii mari și apoi mi-a zis că nu e nici o problemă.
- Domnule, dar n-am mai întâlnit niciodată în viața mea de peștișor o persoană atât de altruistă! Permiteți-mi să vă aplaud cu ambele aripioare! Bravo!
- Buuun, acum, înainte de a-mi pune a treia dorință, te rog să-mi spui dacă poți avea urmași, i-am spus.
- Da, desigur, dar...
- Te rog frumos să nu mă întrerupi! Deci, poți avea urmași. Prea bine atunci, vreau ca urmașii tăi, și urmașii urmașilor tăi și așa mai departe, în vecii vecilor, să se lase prinși de mine exact în momentele cele mai grele din viața mea, atunci când voi avea cea mai mare nevoie de ei!
Cu asta, m-am gândit că mi-am asigurat viitorul meu pentru totdeauna. Când voi avea nevoie de ceva, hop și peștișorul de aur fiu, sau fiică, sau nepot, sau nepoată, și hop 3 dorințe numai pentru mine. Logic, nu?
Peștișorul a bulbucat ochii, apoi s-a uitat pieziș la mine și cu un oftat din toți rărunchii mi-a spus că se rezolvă și asta. Mi-a spus să-i dau drumul și s-a făcut nevăzut în apele reci ale lacului.
După vreo câteva luni, am avut o problemă. Deși trebuia să o rezolv și eram la mare distanță de lac, am simțit deodată nevoia presantă de a urca la lacul Sf. Ana. Am purces la drum, iar când am ajuns acolo mi-am instalat undița. După vreo câteva minute, deja undița se mișca, semn că prinsesem ceva. Era un peștișor, arăta exact ca peștișorul meu de aur! Fericit, l-am scos din cârlig și i-am dat binețe.
- Bună ziua, mi-a spus, eu sunt fiul peștișorului de aur pe care l-ați prins acum câtva timp. Știam că o să veniți și vă așteptam.
- Ce bine! Vreau...
- Stați, stați, stați. Să vă explic: tata a vrut să vă avertizeze că numai darul vorbirii se transmite din tată-n fiu, nu și darul de a putea îndeplini 3 dorințe. Dar ați fost atât de grăbit, încât n-a reușit să facă asta. Prin urmare, ceea ce vă rog eu acum este să-mi dați drumul fără să vă mai îndeplinesc 3 dorințe, pentru că pur și simplu nu am această putere.
Am leșinat.
Când m-am trezit, peștișorul-fiu aștepta liniștit. El a fost primul, a fost norocos pentru că lui i-am dat drumul.
Ulterior am mai făcut vreo câteva zeci de drumuri la lacul Sf. Ana, de fiecare dată când aveam o problemă. Din păcate, doar acolo trăiau peștișorii de aur. Niciunul n-a mai avut puterea de a îndeplini 3 dorințe. La un moment dat n-am mai rezistat și am început să-i prepar la tigaie. Așa cum citisem că se prepară somonul, în cartea de bucate. Trebuia să-mi asigur și mie măcar masa de seară.



Acest articol este scris în cadrul jocului bloggeristic "Să aberăm pe o temă dată". În afară de mine, în cursul zilei de azi vor abera pe această temă și ceilalți participanți și anume: Canguru, Compadvice, Gamalia, Geocer, Giulia Szavo, Iulia, Julie, Leo, Little Red, Nakudo, Orianda, Rappa_ru, Simion Cristian

Leapşa de la Leo

Leo mi-a pasat prima leapşă. Pentru că e prima, am onorat-o. Cum am ştiut eu mai bine. Data viitoare nu promit nimic, aşa că nu mai pasaţi :D

Dacă se simte cineva doritor, poate să o preia, că nu-i mult de scris.  

Sunt…la serviciu.
Aş vrea…să plec acasă.
Păstrez…nişte slană-n frigider.
Mi-aş fi dorit…să dorm mai mult dimineaţă.
Nu îmi place…că mă cam dor ochii.
Mă tem de…omul negru.
E obligatoriu…să completez în continuare?
Aud…cu ambele urechi.
Îmi pare rău…dar nu-mi pare rău.
Îmi plac…Doamne, ce-mi mai plac !.
Nu sunt... ceea ce par.
Dansez…din buric (dacă mă provoci).
Cânt…în propoziţia de mai jos.
Niciodată…niciodaaaatăăăă, n-am să uit iubirea taaaaaa...
Plâng când privesc…ce prostii am scris.
Nu îmi place de mine pentru că…habar n-am să completez lepşe.
Sunt confuz…Punct.
Am nevoie de…multe, mai bine zic ce N-AM nevoie.
Ar trebui…să cam închei, nu?

Să aberăm pe o temă dată (2)

Tema de azi: 
"Elena Udrea - Pro sau contra"

Viaţa mea a intrat de o bună bucată de vreme pe panta descendentă. Speranţa de viaţă a bărbaţilor în România este de 68,2 ani, aşa că pot calcula cu siguranță vârful, situat la jumătate: 34,1 ani. Eu am deja 36...
Ia să mă gândesc eu, ce făceam la 34,1 ani? Hmmm...Să mă gândesc oare la întreaga zi, sau doar la seară? Mai bine aleg seara, că ştiu sigur ce făceam.
Deci, eram cu o bere în mână, cu pizza în cealaltă şi cu telecomanda televizorului așezată strategic, lângă mine. Dezbrăcat doar în chiloţi Îmbrăcat în pijama, mă uitam la ştiri. La ProTV, o știre despre Băsescu și Elena Udrea. Am schimbat canalul. La Antena 1, știre despre Elena Udrea și Băsescu. Nu-i a bună! La Realitatea am dat în sfârșit peste altceva: o știre doar despre Elena Udrea. Am renunțat să mai schimb canalele și m-am cufundat în urmărirea știrii, înfulecând cu poftă din pizza și luând înghițituri gigantice din berea rece. La un moment dat, amintirea aceea a apărut din nou...

Aveam vreo 5 ani și abia intrasem la grupa mijlocie, după un an traumatizant la grupa mică. Nu mai povestesc acum despre grupa mică, m-am chinuit destul la psiholog. Chiar în prima zi, când am intrat în clasă, m-a întâmpinat o fetiță cu ochi mari, zâmbitori, care s-a îndreptat hotărâtă spre mine. În primul moment m-am speriat, pentru că am crezut că vrea să-mi ia suzeta. Mi-a întins mâna și mi-a spus, cu cea mai suavă voce din lume, uitându-se drept în ochii mei:
- Bună ziua. Pe mine mă cheamă Udrea. Elena Udrea. Am 5 ani, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile! Pe tine cum te cheamă?
- Pe mine mă cheamă Marcell. Am peste 5 ani!
- Ce bine, cred că o să fim colegi. Mie mi-a spus mama că trebuie să mă impun. Știi ce înseamnă asta?
- Nu. Nu am auzit.
- Bine, nici eu.
Asta a fost prima noastră întâlnire, la care m-a cucerit iremediabil. Ea este unica căreia i-aș fi dat suzeta mea oricând, de bună voie. Drumurile noastre în viață s-au intersectat mereu de la acel moment, dar niciodată nu am avut curaj să-i spun simțeam pentru ea. Au fost alții mai cocoși decât mine, din păcate.

Mă tot gândesc la ea, aproape de fiecare dată când se dă o știre la televizor despre Elena Udrea, ministresa. Doamne, ce-o mai urăsc! Ce ghinion pe mine să apară o persoană cu nume identic căreia i se face promovare agresivă peste tot în presă!

Mâine iar trebuie să o iau de la capăt la psiholog...




Acest articol este scris în cadrul jocului bloggeristic "Să aberăm pe o temă dată". În afară de mine, în cursul zilei de azi vor abera pe această temă și ceilalți participanți și anume: Canguru, Compadvice, Gamalia, Geocer, Giulia Szavo, Iulia, Julie, Leo, Little Red, Nakudo, Orianda, Rappa_ru, Simion Cristian

Tema pentru 26.09, când este ziua în care eu trebuie să o propun, este următoarea: 
"Ai prins peștișorul de aur. Ce ai de povestit?"

Om bun

Aveam vreo 10 ani. Eram afară, jucam badminton cu prietena mea, Ioana.
L-am văzut la balcon, i-am zâmbit şi i-am făcut cu mâna. Din când în când, mă uitam cu coada ochiului înspre el, şi mă simţeam atât de mândră, că până şi loviturile îmi deveniseră măiestre.
L-am văzut aplecându-se în afara balconului şi m-am oprit:
- Tată, ce faci?
- Irina, de ce loveşti cu paleta în pahare de şampanie?
Atunci mi-am dat seama: era beat. Din nou. Prietena mea a început să râdă, iar eu am râs cu ea, ruşinată, încercând să ascund ce era în sufletul meu.
Mai târziu, mama mi-a zis că băuse o sticlă de vin şi apoi o bere. Să-l iert, că nu este om rău.

Să aberăm pe o temă dată (1)

Tema de azi:
"Să presupunem că pe data de 5 ianuarie 2010 Primăria orașului în care locuiți anunță falimentul firmei locale de termoficare și iminenta închidere a căldurii și apei calde. Cum scrieți pe blog despre acest eveniment?"

E frig. Tastez și după fiecare literă tastată îmi suflu în pumni.
Astăzi Primăria ne-a anunțat că rahatul ăla de companie care dă căldură va da faliment. Ultimul muncitor care mai muncea acolo s-a enervat că îi micșoraseră programul de lucru de la 24 la 18 de ore, a luat un ciocan rotopercutor (sau rotopercutant?) și a distrus ultima termocentrală care mai funcționa, așa că firma nu mai produce nimic, decât fier vechi pentru doritori.
Reducerea programului ultimului muncitor avea o motivație justă din punctul de vedere al companiei. Într-un final cei 27 de directori generali și 43 de directori adjuncți își dăduseră seama că salariul de 400 de lei al muncitorului nu mai putea fi susținut de rezultatele firmei, în scădere din cauza crizei, iar soluția evidentă era diminuarea lui la 300 de lei. Cu reducerea programului în consecință.
Distrugerea ultimei centrale care mai funcționa avea o motivație justă din punctul de vedere al ultimului muncitor. În primul rând, el își pierduse mințile. Nu reducerea salariului era cea care l-a afectat, cum s-ar putea presupune, ci chiar reducerea programului.
El locuia împreună cu părinții lui, părinții părinților lui și bunicii părinților lui într-o garsonieră situată într-un cămin de nefamiliști deja deconectat de la rețeaua de căldură.
Acolo stau și eu!
Bunicii părinților lui veneau din când în când pe la el și-i aduceau un pachețel cu mâncare în schimbul câtorva ore de somn lângă țeava principală a termocentralei. În sinea lui, el spera ca aceste schimbări de temperatură să-i afecteze pe bătrâni și aceștia să se ducă [într-un final] în lumea celor drepți.
Îi erau dragi, dar parcă simțea și el nevoia de a se așeza la casa lui. Și a părinților lui. Și a părinților părinților lui. Până la urmă, se gândea el, mai mult de 6 persoane era puțin cam înghesuit într-o garsonieră.
Cele 6 ore de lucru în minus îl trimiteau pe drumuri. În plus, erau exact orele în care bunicii părinților lui veneau la el.
Știu toate astea de la o vecină de la etajul 2, care îi cunoaște mai bine. Eu abia m-am mutat în căminul ăsta de nefamiliști. Noroc că noi suntem opt, dar din opt, cinci sunt copii. E frig, dar ne-am obișnuit. Ne băgăm unul într-altul și ne încălzim.

Acest articol este scris în cadrul jocului bloggeristic "Să aberăm pe o temă dată". În afară de mine, în cursul zilei de azi vor abera pe această temă și ceilalți participanți și anume: Canguru, Compadvice, Gamalia, Geocer, Giulia Szavo, Iulia, Julie, Leo, Little Red, Nakudo, Orianda, Rappa_ru, Simion Cristian

Batistuțe

S-a întâmplat cândva imediat după revoluție. Într-o zi oarecare, într-un sătuc din România, 2 camioane cu ajutoare de la nemți au oprit în fața primăriei. S-a adunat lume ca la urs, să vadă minunea: haine și mâncare gratis! S-a făcut imediat un comitet de împărțire a lucrurilor și, mai răstit, mai cu vorbă bună, au reușit să le dea pe toate.
La urmă s-au trezit totuși că rămăseseră cu niște pachețele. Nimeni nu știa ce conțin. Le-au desfăcut, le-au întors pe-o parte, pe alta, le-au mirosit, au tras de ele, s-au uitat la ele-n zare, și nimic. Într-un final, a ieșit în față unul mai umblat pe la oraș, care le-a spus că a auzit că există niște batiste pe care le folosești o singură dată și după aceea le arunci. Probabil că alea sunt!
Neavând altă variantă, lumea a fost de acord, așa că le-au împărțit frățește pentru vremurile în care răceala va bântui prin sat. Luni de zile după aceea, puteai vedea oameni care-și scoteau batistele de unică folosință din buzunar și-și suflau mucii, mândri că foloseau tehnologia germană pentru asta. Batistuțele aveau și o marcă: Libresse. Erau moi și cu aripioare.

Amantul

Exact când ne era lumea mai dragă, sună cineva la ușă. Ileana sări speriată:
"E prietenul meu, am încurcat-o! Intră repede în debara!".
Debaraua era îngustă și m-am lipit de peretele rece, gol și transpirat. Mă cam scăpam pe mine la gândul că mă poate găsi acolo bărbatul despre care nu știam decât că semăna cu Doroftei. Auzeam 2 voci feminine, totuși.
[Da! Așa e! Ufff! Astăzi am noroc! Nu-i dracu... Doamne, jur că nu mai calc pe aici!]
"Leni, hai să punem sacul ăsta de cartofi în debara"
"Mamă, lasă-l, mă descurc eu, nu-ți fă probleme", auzii în timp ce ușa debaralei se deschidea.
"Săru'mâna", am reușit să îngaim.
Mi-a aruncat o privire scurtă și-apoi s-a întors spre fiică-sa:
"Auzi, ziceai că seamănă cu Moșu', da' ăsta e chiar Moșu', după cum i-arată aia!"
"Doamnă, e cam răcoare...", am bâiguit înainte de a ieși în goană. Și dus am fost.

Din celulă

Skumpika mea,
Îț scriu scrisoarea asta dela bulău. Crecă ști că acu doă luni mau prins cu mâțan sac. Ieram în cișmigiu mă plimbam cu băieți șunu mio pus piedică. Am alunecat cu mânan buzunaru lu un gras. Când mam ridicat ieram cu coaja lui ân mână. Grasu nica. Da apoi grasu so oprit la taraba cu vată de zahăr șo vrut săși ia vată de zahăr. Șatunci o văzut că nu mai iera coaja și mo văzut cu ean mână. Gras gras da era sprinten că iera curcan. Și mo prins și mo băgat la bulău. Acu mai am fo 5 ani pânmă liberez cam recunoscut șalte furturi care nu leam făcut. Colegii de celulăs mișto un malac montrebat dacam sau nam gagică. Iam zis cam. Da mio zis cochi care nu se văd se uită co saibă iel grijă de mine. Iel mio corectat scrisoarea că ști că io am făcut doă clase. Team sarutat cu drag. PA!

Revedere

Iubea amintirea acelui moment în care l-a cucerit cu o privire. Se știau de mult, însă până atunci nu-i remarcase ochii mari și frumoși, care i-au atins ușor sufletul, l-au mângăiat și l-au lăsat tânjind după mai mult.
Iubirea lor a fost tumultuoasă, dar s-a sfârşit la fel de neaşteptat precum a început. În lungile nopţi ce au urmat, încet-încet amintirea ochilor ei mari şi frumoşi a rămas singura care mai ţinea în viaţă durerea de care nu reuşea nicicum să se ascundă.
Până într-o zi, când a revăzut-o într-o staţie de tramvai. S-au salutat, iar el a privit-o puţin mirat. Ochii ei, mari şi frumoşi, deveniseră cei mai banali ochi din lume.

Poveste de iarnă

Iarna-şi aşternuse covor de omăt peste sătucul liniştit, uitat de lume. Afară era ger, ger, că până şi vântu-şi îngheţase ultima suflare.

Pe prispa casei din margine de sat, în cuşca lui Grivei, o pisică îşi cuibărise oasele-i bătrâne. În somn, torcea amintirile unei veri călduroase, petrecută prin copacii din livadă, la vânătoare de păsărele.

În casă, lângă gur-aprins-a sobei, Grivei îşi cuibărise oasele-i bătrâne. În somn, mârâia amintirile unei veri călduroase, petrecută într-un lanţ nu mai lung de câţiva coţi, păzind livada unde pisica-şi alerga fudulă oasele-i bătrâne.

imPAct

2972. Stelarii erau de mult în altă galaxie. Aproape că am uitat cum a început totul...
Acum 36 de ani s-a descoperit că un asteroid va lovi Pământul. Nimic nu avea să supraviețuiască. Atunci, lumea s-a împărțit în două: stelari și pământeni.
Ar fi fost timp să construim nave pentru toți, dar stelarii nu au reușit să ne convingă să ne părăsim căminul.

Am crezut prea mult în Misiunea de interceptare a asteroidului!

Cu doar 3 luni înainte de impact, Misiunea a eșuat. Prea puțin timp pentru orice, în afară de rugăciuni.
Din spațiu, eu, conducătorul Misiunii, voi fi martor tăcut al dispariției vieții de pe Pământ.

Liniște. 5, 4, 3, 2, 1, impact. Liniște.

Superstiție

Toată viața săpase gropi la cimitirul satului. Apoi bea.
Nu mersese niciodată la școală. Știa cifrele și-i era de-ajuns. Era ursuz, și toată înțelepciunea-i venea din vorbele pe care le auzea trăgând cu urechea la înmormântări.
Alaltăieri, o fetiță de 9 ani a venit la el și l-a întrebat dacă știa proverbul cu groapa. Nu, nu știa.
- Cine sapă groapa altuia, cade singur în ea!
Părea serioasă când i-a fluturat ușor din mână și s-a depărtat. De-atunci, nu s-a mai atins de lopată.
O singură nedumerire mai are acum: Ce 'nafura mă-sii îi ăla proverb?!?

Amintire

Stăteam pe marginea prăpastiei, cu picioarele atârnând în gol. Ai venit lângă mine, te-ai aşezat fără să spui vreun cuvânt, mi-ai luat mâna într-a ta şi ai început să bâțâi uşor din picioare. După câteva minute n-ai mai rezistat şi m-ai întrebat ce caut acolo.
Ţi-am spus că te aşteptam, dar că acum nu mai aveam curajul să mă ridic.
M-ai privit cu reproş: "Tu chiar vrei să-ţi dau mură-n gură, nu simţi că deja te-am luat în braţe?!?”.
Aşa era, pluteam deasupra norilor şi totul părea atât de indepartat…