Celula 61 (24)

Acum, n-aș mai pleca de aici. Și cei din celula spital sunt în regulă, băieți de treabă. Nu se iau de mine, ba din contră, e unul care încearcă să mă învețe cuvinte în rusă. Încep să prind, deși uneori trebuie să fac asociații, pentru că nici el nu știe engleză decât la un nivel care e mai jos de începător. Celula e mai mare, e aerisită, iar mâncarea e mai bună. Cu avocatul nu m-am mai întâlnit. De când am fost mutat aici nu mi-au dat voie să ies.

În cea de-a cincea zi, doctorul îmi spune că voi fi mutat înapoi în 61. Asta e. Însă de data asta nu mai merg doar eu, ci sunt trimis împreună cu gardienii către o celulă de tranzit. Acolo sunt vreo 25 de deținuți care vin de la procesele avute în timpul zilei, neterminate, și care așteaptă să fie duși în celulele de unde plecaseră dimineața. E extrem de înghesuit, celula e foarte prost luminată. Sunt câteva paturi, dar nu au nici un fel de saltele pe ele. Mă așez într-un colț, nu vreau să atrag atenția. În celălalt colț al celulei este un tip cam la vreo 30-35 de ani. Strigă la unul să vină la el și apoi începe să-l bată. Întorc capul în altă parte. Nimeni nu comentează, toți își continuă discuțiile sau așteptarea fără a părea că-i bagă în seamă. Apoi tipul se suie pe unul din paturile de deasupra și începe o conversație cu cineva din celula de sus, prin gaură. Ăla de sus îi aruncă ceva, sunt țigări.

Sunt de aproape două ore în acea celulă, încercând să mă fac mic și nevăzut de nimeni. Apoi, se întâmplă imprevizibilul. Cineva îi spune tipului despre mine. Sărisem în ochi la un moment dat, când cineva mă întrebase ceva în rusă, iar eu îi spusesem că nu vorbesc. Acela mă lăsase în pace, dar cu toate că încercasem să mă fac invizibil, nu reușisem. Așa că tipul bătăuș îmi strigă să vin la el. Îmi mușc buzele și mă duc. Ce aș fi putut face? Parcă sunt un miel dus la tăiere, cred că așa arăt. Dar el, nici una, nici două, mă întreabă dacă eu sunt românul. Îi zic că da. Sunt celebru? La care el, cu un zâmbet larg, îmi spune că suntem prieteni! Și-mi întinde mâna. Facem cunoștință și ne "conversăm". Eu cu rusa mea de baltă, el cu rusa lui, că engleză nu știe. Mă întreabă de ce sunt acolo, îi spun de articolul 322, pirihot granița [adică trecerea ilegală a frontierei], îl văd că se amuză. Cred că până și el e mirat de faptul că cineva ar fi fost interesat să treacă ilegal granița spre Rusia. Auzise și povestea cu spionii, pentru că îmi zice de vreo două ori șpion. Și râde. E genul de tip căruia îi place să zică ceva, râde, iar tu trebuie să râzi cu el, fiindcă nu știi dacă nu-ți va pocni una peste ochi în caz că nu o faci. Nu mai avusesem parte de dintr-ăștia de prin școala generală.

Când îmi vine rândul să plec către 61, își ia rămas bun de la mine și-mi zice [cred] că dacă am nevoie de ceva să apelez la el. Ce bine! Mi-am mai făcut un prieten! Celula 61 mă așteaptă la fel de dezolantă precum am lăsat-o. Până și atmosfera de aici e mai apăsătoare. Vania și cu Alexei mă întâmpină cu bucurie, totuși. Facem haz de cuvintele pe care le învățasem în rusă și amândoi încep să-mi spună și altele. Le repet, cumva mecanic, dar încep să învăț. Trebuie să mă adaptez. Cumva, trebuie să găsesc o cale de comunicare cu ei, mai bună decât cea de acum. Vania îmi spune că cel cu care mă "împrietenisem" e un tip foarte periculos, e "șeful" tuturor. Neștiind prea bine rusă, normal că nu înțeleg prea bine de ce, deși încearcă să-mi explice. O lasă baltă, și râde de mine când îi spun că sunt prieten cu el. Nu am încercat ulterior să profit de "prietenia" asta pentru a obține măcar un chiștoc.

Mai trec câteva zile, la fel de monotone. Pe avocat nu l-am mai văzut. Ne-au scos și la plimbare o dată. Plimbarea înseamnă că te duc undeva pe terasa închisorii, unde sunt celule la fel ca la etajele inferioare ale închisorii, însă nu au tavan. Deasupra e cerul liber. Pereții acestor celule, pe laterale. sunt destul de înalți și nu dau voie să vezi prea multe în jur. Dar nici nu știu dacă asta îți dorești când ești scos la plimbare. Suntem băgați toți trei într-o astfel de celulă. Vania și cu Alexei încep să mărșăluiască înainte și înapoi, de-a lungul laturii mai lungi a celulei. Încep și eu să merg, în același ritm. E bine, mișcarea îți face bine. Nu durează prea mult, cred că o oră, până vin să ne ia înapoi.

Cu plimbarea asta mai e un șpil. Pe timpul cât noi ne plimbăm, celula ne este percheziționată, în căutare de eventuale obiecte interzise. Vania, de exemplu, are acel fierbător. E interzis, pentru deținere poți face o lună de carceră. Carcera nu e recomandată. În alte celule au acele tranzistoare. Și ele sunt interzise. Tot o lună de carceră poți face în caz că ești prins. Sunt foarte multe astfel de obiecte pe care nu ai voie să le deții, dar pe care le poți găsi în fiecare celulă. Eu nu am obiecte, e evident. Contra-șpilul e că plimbarea se anunță cam cu o zi înainte și atunci ai timp să trimiți obiectele interzise către celulele alăturate, la păstrare.

Pe seară sunt chemat la vorbitor. Când ajung acolo am o surpriză imensă. D. și S. sunt acolo. D. este român, un tip extrem de descurcăreț, iar S. este basarabean, și el descurcăreț, venit în primul rând pentru a asigura fluența în comunicare cu rușii. Ne lasă să ne îmbrățișăm. le văd mila din ochi, dar mă încurajează. Îl aduc și pe Hans și ne lasă să vorbim unii cu alții. Facem cunoștință cu noul avocat. Îl concediaseră pe cel vechi, ne spun că era omul FSB-ului și că tărăgăna foarte mult lucrurile. Acest avocat este un tip pe la vreo 40 de ani, iar D. îmi spune că e cel mai bun avocat din regiune. Pare a fi încrezător că lucrurile vor începe să se miște. Speranța noastră e aceeași: până la proces, să ieșim pe cauțiune. Avocatul ne spune că ar fi posibil. Spusele lui ne fac să fim euforici. De acum, avem pe cineva afară care se ocupă de noi! Doamne, și cât i-am așteptat!

Ne spun că, din păcate, nu au cum să ne dea încă haine și mâncare. Doar o dată pe lună este vizita la care se poate face asta, iar acea dată va fi în vreo 2 săptămâni. Unicele lucruri pe care au voie să ni le aducă sunt țigările și ciocolata. Stabilim ca avocatul să vină în fiecare zi dimineață la noi, măcar pentru a fi scoși din celulă și a lua o gură de aer. Vorbitorul e undeva în prima clădire, ceea ce înseamnă că putem putem respira alt aer decât cel al celulei pe drum. Iar mișcarea e bună, indiferent pe ce distanță o faci. Se anunță vremuri mai bune!

- va urma -
[update realizat la solicitarea discretă a Gabrielei :)]

Celula 61 (23)

Prefer partea zilei în care e zi, pentru moment. Mai ales dimineaţa. În fiecare dimineaţă, speranţele mele că va veni un avocat să vorbească cu noi cresc undeva sus, spre cer. Seara, când îmi dau seama că a trecut încă o zi şi urmează o nouă noapte în celula 61, mă cuprinde disperarea. Şi intru într-o stare aproape catatonică. Întins pe pat, unicul lucru pe care îl mai sper e un mesaj de la Hans. Pe care îl primesc în fiecare seară, cu regularitate. De vreo 2 ori îmi trimite şi o ţigară o dată cu bileţelul. O savurăm cu toţii. Împărţim şi bune şi rele, noi, cei trei locuitori ai celulei.

În lunea din a doua săptămână suntem chemaţi [în sfârşit!] la vorbitor. Se pare că ne-au desemnat un avocat din oficiu. E un tip asiatic, grăsuţ, jovial, care vorbeşte foarte stricat engleza. Aflu că suntem anchetaţi de un colonel FSB. Nu ştiu ce e FSB. Îmi spune mai târziu Vania: e fostul KGB, redenumit. Nici acum nu au reuşit să determine dacă pozele pe care le făcusem au sau nu vreo importanţă. Suntem suspectaţi de spionaj, după cum ne spune avocatul. În plus, o vină pe care deja ne-o recunoscusem, trecerea ilegală a frontierei. Articolul 322 din Codul Penal al Federaţiei Ruse. Agravat de faptul că am fost doi în această acţiune. Avocatul ne spune că, în cazul în care suspiciunea de spionaj este înlăturată, ar fi fost mai bine să ne prindă individual. Am fi scăpat cu o amendă, spune el. Aşa, formăm un grup infracţional care, premeditat, s-a organizat în vederea trecerii ilegale a frontierei. Codul penal rus prevede o pedeapsă de la 0 la 5 [cinci] ani pentru asta. Când aflu aceste lucruri  simt că pierd pe loc câţiva ani din viaţă. Avocatul ne încurajează, e încrezător că vom scăpa până la urmă.

Veştile proaste mă demoralizează şi mai mult. Speranţele pe care le avem acum sunt două: să vină ajutoarele aşteptate din România şi să fim scoşi pe cauţiune. Avocatul a fost instructat să dea telefon la firmă şi să-i anunţe pe cei de acolo unde suntem. Am aflat ulterior că ne căutaseră peste tot, dar nu reuşiseră să dea de noi. Ambasada Marii Britanii din Moscova ştia doar că Hans era în Nauşki, nu fusese informată despre mutarea noastră în Ulan Ude. După ce telefonul a fost dat, în două zile s-a întâmplat ceva care mie mi s-a părut incredibil: Hans primeşte o vizită din partea unei persoane din cadrul ambasadei. E o femeie, care a venit special pentru a se interesa de situaţia lui şi de a face cunoscut celor de acolo că Marea Britanie se preocupă de cetăţenii ei. Ambasada României la Moscova a fost şi ea informată.

Hans îmi comunică prin poştă că urmează să vină curând în ajutor oameni de la firma din Arad. Aflase acest lucru de la persoana din cadrul ambasadei. Care îi adusese şi nişte ţigări., pentru că nu o lăsaseră să intre cu altceva. Mi-a trimis şi mie cinci ţigări. Astea sunt momentele bune în închisoare - momentele în care primeşti veşti care te mai remontează psihic. Şi ţigări.

Avocatul vine la noi cam la două zile. Cu colonelul care instrumentează cazul nu ne-am întâlnit deloc, se întâlneşte doar cu avocatul. Neavând bani pe care să-i dăm avocatului pentru a ne cumpăra ceva, continuăm să bem apă fiartă şi mâncăm te miri ce. De vreo 4 săptămâni de când sunt în Rusia am mâncat sporadic. Am o problemă, pe care [cu ruşine] o voi expune acum. De tot atâtea săptămâni eu sunt constipat. W.C.-ul e acoperit cu un fel de pânză prin care e separat de restul celulei, dar, din cauza situării atât de aproape de paturi, nu reuşesc să mă detaşez şi să-mi fac nevoile. Aceasta are repercusiuni la un moment dat. După o perioadă în care mă simt rău, mă cuprinde o febră foarte puternică. Nu-mi amintesc mare lucru din acea perioadă, doar senzaţia că a durat vreo două zile până ce gardienii s-au decis să facă ceva în privinţa mea. Şi asta după insistenţe peste insistenţe ale lui Vania şi Alexei, care i-au chemat de multe ori să vadă starea în care eram. A venit cineva care mi-a pus în cele din urmă un termometru. Cred că aveam peste 41 de grade febră. Mi-a spus să mă dau jos din pat şi să merg cu el. Deşi abia mă târâiam, am mers pe jos până la "spital".

Spitalul e, de fapt, format dintr-o serie de vreo cinci celule. Cea în care am fost băgat e o celulă identică cu 129, deşi pare a fi mai aerisită. Sunt 6 paturi, nu toate ocupate. Medicul îmi indică un pat pe care să mă aşez. Încerc să-i spun că ar trebui să-mi facă o clismă, dar habar nu am cum se spune la asta în engleză. Renunţ, îmi dau seama că n-are sens. O oră mai târziu, suntem chemaţi la doctor toţi cei aflaţi acolo. Suntem aliniaţi, iar acesta începe să facă fiecăruia câte o injecţie. Foloseşte acelaşi ac, pe care îl şterge cu spirt după fiecare înţepătură. Când ajunge la mine, aflu şi ce injecţie îmi face - penicilină. E aceeaşi pe care a făcut-o tuturor. Sunt atât de obosit din cauza febrei încât nu protestez pentru folosirea aceluiaşi ac. Mă întorc cu fundul spre el şi primesc resemnat injecţia. Apoi, îmi dă nişte medicamente şi îmi spune să le iau. După două ore se întâmplă inevitabilul, pentru că îmi dăduse nişte laxative puternice. În acea noapte, dorm ca un nou-născut.

A doua zi dimineaţă sunt deja puţin mai întremat. Mesele care se servesc la spital sunt o idee mai consistente. E posibil să fie situate mai aproape de bucătărie, pentru că ciorba de peşte capătă brusc nişte bucăţele de peşte. Iar cartofii parcă sunt mai bine curăţaţi. Mai mult, în loc de jumătate de pâine primim o pâine întreagă zilnic. Noaptea, la fel ca în 61, celula capătă viaţă. Aceeaşi îndatorire, de a asigura fluenţa poştei închisorii. Celula în care mă aflu e situată undeva pe colţ, cred. În fiecare seară colegii se chinuie să arunce o bucată de sfoară către o celulă situată deasupra, sfoară pe care circulă poşta. Nu există o gaură nici în podea, nici în tavan, dar deţinuţii au găsit o cale pentru a nu întrerupe "lanţul" care leagă fiecare celulă a închisorii. Fac asta cu conştiinciozitate, ştiu că de ei depind atâtea celule care aşteaptă veşti, ţigări sau ceai de la alţii mai norocoşi. Pentru asta, nu pot decât să-i admir, oricât de ciudat ar suna asta.

Celula 61 (22)

Alexei și Vania mă lasă în pace. Din când în când mă întreabă mai în rusește, mai prin semne, dacă am nevoie de ceva. Se întâmplă mai ales când ni se aduce masa, și-i văd cum își fac probleme pentru faptul că nu vreau să mănânc nimic.

Masa. Despre asta nu am prea multe de spus. Întâia dată când m-am decis să văd ce ni s-a adus era un fel de ciorbă de pește. Mă îndoiesc că bucătarul închisorii stătea vreodată să curețe acei pești. Iar când zic pește, de fapt zic oase de pește. Întotdeauna am avut senzația că erau niște pești foarte mici, cei care erau puși în ciorba aia. Rar, chiar foarte rar, găseam câte o bucățică mică-mică de carne. În rest, erau foarte multe oase. E posibil ca mintea să-mi joace feste și să fi fost niște pești mari, dar, pentru că nu am reușit să dau de o bucată mai mare de carne, sunt convins că erau niște pești asemănători cu hamsia.

Apoi, îmi amintesc de un terci alb, posibil să fi fost de ovăz. Nu avea absolut niciun gust. Nu m-am putut obișnui cu el din cauza consistenței. Mi se părea că e plin de mucilagii. Am încercat o dată să mănânc, dar mi-a venit să vomit pe loc. Din când în când primeam o mâncare de cartofi. Deși înainte de închisoare uram cartofii, acolo am aflat cât de buni sunt. Nu erau foarte bine curățați nici ei, dar treceai cu ușurință peste asta. În afară de felurile acestea de mâncare, în fiecare zi primeam câte jumătate de pâine. Trebuia să fii foarte atent să ți-o drămuiești, pentru că alta nu mai primeai. Mesele erau de două ori pe zi și ne erau aduse direct la celulă. Room service.

A patra zi vin gardienii și ne cheamă să mergem la dușuri. Încă mi-e frică de toată lumea, iar această frică e mai puternică decât dorința de a mă spăla. Refuz să merg, le spun că aștept să vină avocatul. Gardienii nu insistă, mă lasă în pace și-i iau doar pe Alexei și Vania. Aceștia se miră că nu vreau să merg, iar mai târziu aflu și de ce: mersul la duș e doar o dată pe lună! Eu aveam deja aproape 3 săptămâni de când nu mă spălasem pe întregul corp. Mai aveau să treacă încă vreo 3 până am ajuns și eu la duș.

Prima săptămână trece extrem de greu. Pentru că avocatul nu a venit încă la noi, nici măcar nu știm la ce să ne așteptăm. Pierd nopțile urmărind traficul bilețelelor și pachețelelor între celule. E foarte important ca șirul să nu se întrerupă. Pe la vreo 3-4 dimineața, începe să te prindă somnul. Uneori adormim cu toții, iar când cei din celulele alăturate se panichează pentru că de la noi nu mai răspunde nimeni, încep să strige în dreptul găurii. Atunci, sar speriat din somn, cu inima bătându-mi nebunește și încercând să-mi dau seama unde sunt. Când realizez că doar am visat că eram acasă, îmi vine iar să plâng.

Alexei și Vania nu m-au pus să răspund de poștă. Cel puțin în primele zile, m-au lăsat să zac. Mi se pare un gest frumos din partea lor să mă lase în pace, văzându-mă dărâmat. Oricând prind ocazia, mă încurajează, prin cuvinte, sau prin gesturi. Simt din partea ambilor simpatie pentru mine. La un moment dat, încerc să aflu de ce sunt ei în închisoare. Vania îmi spune că s-a bătut cu cineva, care a căzut, s-a lovit la cap și a murit. Nu sunt sigur dacă glumește. Nu pare un bătăuș. E destul de slab, dar bine legat. Alexei nu vrea să spună de ce e acolo. Vania râde de el și-mi explică vreo jumătate de oră, prin gesturi, ce a făcut Alexei. Înțeleg cu greu că e un violator de găini. O fi glumind cu asta?

Suntem, în orice caz, o celulă săracă. Niciunul dintre ei nu are de unde să facă rost de țigări, eu nici atât. Fără țigări timpul parcă se dilată. Rar, Vania mai face rost de câte un chiștoc de la vreo celulă alăturată, iar atunci fumăm împreună câteva fumuri. Învăț cum se fumează, cu adevărat, "la unghiuță". În primul rând că se trage din țigară până aceasta îți arde buzele. Când nu mai ai din ce să mai tragi, cele 2-3 fire de tutun rămase sunt puse la păstrare într-o foaie de hârtie. Într-o săptămână, aduni de încă un chiștoc.

Aflu și ce era lichidul negru - ceai. O infuzie extrem de puternică de ceai negru. Se pun vreo 2-3 linguri de ceai, după care se toarnă foarte puțină apă. Ceaiul este special, înțeleg că e indian. E sub formă de granule, arată ca niște bobițe de piper. Se fierbe și apoi este lăsat câteva minute să se decanteze. Rezultatul e o infuzie atât de puternică încât după ce o beau inima începe să bată cu furie. Pentru fiert, Vania folosește un fierbător format din două plăcuțe de fier separate de câteva chibrituri. Plăcuțele sunt legate cu sfoară și conectate la firele de curent din perete prin intermediul a două cabluri, câte unul pentru fiecare plăcuță. Ingenios fierbător! De fapt, după cum aveam să mă conving ulterior, ingeniozitatea omului atunci când are nevoie de ceva este absolut remarcabilă.

Nu am băut prea mult ceai în primele săptămâni, totuși. Ca și țigările, e o marfă extrem de căutată și dorită de către deținuți. În schimb, aflu cât de bună e apa fiartă. Din cauza frigului, unica metodă de a ne mai încălzi puțin este să fierbem apa și s-o bem. N-are niciun gust, dar e fierbinte. Sunt zile întregi în care, din cauză că nu pot mânca nimic din ce ni se aduce, în afară de pâine, îmi amăgesc foamea bând apă fierbinte. Totuși, nu pot spune că sufăr de foame. Nici nu are cum, avocatul pe care îl așteptăm, sperând într-un mâine mai bun, nu mai ajunge, iar lipsa de speranță îmi taie orice poftă de a mânca.

Neatârnare

- Ascultaţi la mine, oştenii mei, Suceava va fi de-a pururi neatârnată! Nesubjugată de hoardele turceşti! Pentru asta, pun chezăşie însăşi viaţa mea!

În jurul lui, oştenii-şi ridicau mândri săbiile spre cer, urlând din toţi rărunchii:

- Libertate! Libertate!

La câţiva metri distanţă, Aura mânca tacticos o vată de zahăr. Îl lăsă să-şi ia porţia cuvenită de urale, apoi îl întrebă, cu un zâmbet neprefăcut în colţul gurii:

- Auzi, bre Lazăre, cum spuneai că-l cheamă pe patron? Cumva Hakan? Treci acasă!

PA scris pentru concursul PAfoto propus de Călin.

Celula 61 (21)

Noaptea trece greu, pare că nimeni nu vrea să doarmă. Prind vreo 3 ore de somn, după ce pierd timpul urmărindu-i cu atenţie pe ceilalţi deţinuţi. Observ că celula noastră comunică cu cele două celule alăturate. Pereţii sunt extrem de groşi, cred că au mai mult de 60-70 de centimetri în grosime, însă în pereți sunt săpate găuri cu diametrul de 10-12 centimetri. Prin găurile astea, după câte pot să-mi dau seama, se transportă diverse lucruri. Din când în când, cei din celula în care mă aflu sunt chemaţi de cei din celelalte celule, iar aceştia din urmă le înmânează pacheţele. Pachețelele merg mai departe către celula următoare, după verificarea conţinutului. Asta se întâmplă cam din oră în oră. Din câte pot eu înţelege, e un fel de poşta închisorii.

S-a dus vestea şi la celulele alăturate despre noi, pentru că suntem chemaţi în dreptul găurilor ca să fim văzuți. Cred că nu au avut niciodată șpioni drept colegi de celulă. De cealaltă parte a peretelui sunt ochi curioşi, dar zâmbitori. Ne fac cu mâna şi îşi reamintesc cuvintele în engleză pe care le ştiu (impropriu spus cuvinte, e un singur cuvânt: Hello). Par a fi prietenoşi, până acum nimeni nu s-a legat de noi. Cred că e şi rezultatul împărţirii ţigărilor, pentru că acestea, în mod evident, au fost trimise şi către ei. Ca să fiu precis, nouă ne-au mai lăsat vreo 5 ţigări din cele 5 pachete, iar restul au început drumul către diverşi alţi deţinuţi aflaţi la cine ştie ce distanţă de celula noastră. Obligaţii, după cum aveam să aflu ulterior.

E dimineaţă. Țigările sunt deja amintire. Doi gardieni vin şi-mi fac semn că trebuie să plecăm. Doar eu, Hans nu e inclus în ofertă. Îmi dau seama că ne vor separa. Îmi iau rămas bun de la el aproape în lacrimi. Nu ştiu ce mă aşteaptă acolo unde voi fi dus, măcar aici eram amândoi. Împreună cu mine e scos din 129 şi Vania, un rus la vreo 45 de ani. Traversăm coridoarele închisorii din nou, coborând spre un etaj inferior. Oricum, nu are importanţă etajul, peste tot pare a fi la fel. Într-un final, ajungem în faţa unei celule, pe uşa căreia scrie 61. Gardienii deschid uşa şi ne fac semn amândurora să intrăm.

E o celulă mult mai mică. Cea din care plecasem avea cam 15-16 metri pătraţi, poate chiar ceva mai mult. Avea şase paturi, suprapuse două câte două. Acestea ocupau în total, deci, 4-5 metri pătraţi. W.C.-ul ocupa şi el, să zic, 1,5 metri pătraţi, rezultând destul loc liber unde puteai să te mişti de colo-colo. Noua celulă are maxim 8-9 metri pătraţi. Sunt 4 paturi suprapuse, două câte două. Între ele, e un spaţiu de circa 40-50 de centimetri. Cum te uiţi dinspre uşa celulei, paturile sunt pe pereţii laterali - stânga - dreapta, lipite de peretele din față.

După uşă, în partea dreaptă, se află w.c.-ul. E dintr-ăla turcesc, cu tălpici. E suit cam la un metru de pământ, dar nu am nicio idee de ce. Pe lângă faptul că e w.c., ţine loc şi de chiuvetă, pentru că deasupra găurii în care-ți faci nevoile e o ţeavă. Aceeaşi apă se foloseşte pentru spălatul mâinilor, dar și ca apă de w.c. Singurul spaţiu liber e cel de lângă uşă, din partea stângă, dar cred că nu are mai mult de 1,5 metri pătraţi. Se mai adaugă spațiul dintre paturi, care este extrem de strâmt.

Pe peretele din faţă, tot cum priveşti dinspre uşă, deasupra paturilor, se află o fereastră. Are gratii de-o parte şi de alta şi e acoperită cu ceva care seamănă cu o pernă, care nu a fost dată vreodată jos pe toată perioada cât am stat acolo. Cred că ar fi fost prea frig, pentru că şi aşa nu izola complet gaura numită impropriu geam.

Celula 61 beneficiază de 3 căi de comunicare cu celulele alăturate. Mai exact, cu celulele din lateral și cu cea de sus. Din gaura din tavan atârnă niște sfori care se termină într-un sac, care are și rolul de a evita căderea bucăților de moloz din perete. Cu ajutorul sacului se transportă pachețelele de la o celulă către cealaltă. Gaura e deasupra patului din stânga, care în toată perioada în care am fost deținut acolo nu a fost ocupat decât foarte rar. Patul de sub acest pat e ocupat de un tânăr rus de origine asiatică. Un băiat vesel pe care-l cheamă Alexei. Vania și l-a ales pe cel din dreapta, de dedesubt. Iar mie mi-a revenit patul de deasupra lui Vania.

Pentru moment m-am bucurat, patul de dedesubt mi se pare mai riscant. Prea multele filme cu închisori văzute îți pot crea senzația asta. Mai târziu mi-am dat seama de marile dezavantaje pe care le avea. Becul aflat deasupra ușii nu este stins niciodată. Deși la un moment dat te obișnuiești cu el, să dormi cu lumina deschisă și bătându-ți direct pe față e un lucru care te macină încet, dar sigur. Patul de dedesubt nu e afectat prea tare de problema asta, pentru că Vania a transformat imediat o bucată de pânză într-o perdea protectoare. Nici nu mă instalez bine și cad într-o depresie. Despărțirea de Hans mă afectează foarte tare. Stau întins în pat și nu mă interesează nimic din cele ce se întâmplă în jurul meu.

Pe seară, primesc un mesaj prin poștă de la Hans. De data asta, chiar îmi dau lacrimile. Mă simt atât de singur și neajutorat, încât cad din nou în starea depresivă. Vreo 3 zile nu mă ridic deloc din pat. Nu mă interesează absolut nimic.

Amintiri din copilăria ei

Camera ei e neschimbată. Pătuţul e făcut, iar ursuleţul de pluş stă rezemat cuminte de pernuţa ei preferată. Pe unul dintre pereţi încă mai e desenul abstract trasat pe la 2 ani. Doar o mâzgălitură pentru adulţi, care nu reuşesc decât rar să pătrundă înţelesurile lucrurilor făcute cu atâta seriozitate de cei mici. Adesea, pătrund tiptil în cameră şi mă aşez pe pat. În linişte, închid ochii şi o văd venind cu braţele întinse spre mine, râzând cu tot sufletul ei de copil. Ce repede trecură anii…


PA scris pentru concursul PAfoto propus de Călin.

Update: Mulţumesc Gabrielei Savitsky pentru promovarea constantă pe care mi-o face pe blogul ei! ;)

Celula 61 (20)

Începe a doua săptămână de când am ajuns în Rusia. Căpitanul dorește să punem toate lucrurile la punct. Ne spune că vom merge la Ulan-Ude, la proces, și probabil că după proces vom fi eliberați. Mergem și în locul unde aruncasem pașaportul meu. Îl recuperează și-l pune la dosar.

Acum suntem mai mult decât nerăbdători să plecăm spre Ulan-Ude, fiecare zi pe care o petrecem în Kiahta trece cu mare greutate, pentru că în marea majoritate a timpului suntem ținuți tot în celulele de la subsolul bazei militare.

La sfârșitul celei de-a doua săptămâni, căpitanul ne anunță că toate lucrurile sunt puse la punct și că mâine vom pleca spre Ulan-Ude. Vom merge cu trenul, e un drum destul de lung. La plecare, căpitanul ne strânge mâna și ne urează succes. Cred că ani de zile după asta vom constitui, pentru el și cei de acolo, subiectul preferat de discuție. Translatoarea are un chip bun, ne zâmbește blând și ne urează numai bine. Ne sfătuiește să ne alegem cu grijă avocatul, când vom ajunge în Ulan-Ude. Asta ne pune pe gânduri. Avocat? Pentru ce anume? Nu va fi doar o formalitate procesul nostru?

Pe 3 octombrie plecăm. E seară, avem bilete la un vagon cușetă. Doi militari ne însoțesc. Cred că au luat decizia de a ne trimite cu vagonul-cușetă pentru a nu atrage atenția altor călători. E o cușetă cu 4 paturi, două jos și două sus. Ni se indică paturile de sus, și ne supunem fără să crâcnim. Este prima noapte, după mult timp, când paturile de sub noi sunt acoperite de cearșafuri curate și sunt moi. Nici măcar n-avem chef să mai vorbim. E atât de bine, încât adorm aproape în aceeași clipă în care pun capul pe pernă.

În dimineața zilei de 4 octombrie ajungem la Ulan Ude. Suntem așteptați la gară de o dubă a Poliției, și suntem urcați în spate. Prin gemulețele mici ale dubei nu pot vedea mare lucru din ce e afară. La un moment dat mașina se oprește la un semafor. Pe partea stângă a drumului îmi atrage atenția o statuie. Mă uit la ea și nu-mi vine a crede. Oare unde am ajuns? Rusia nu a depășit perioada comunistă? Statuia e un cap uman. Un cap foarte mare, cred că are mai mult de 5-6 metri în înălțime. Pare a fi piața centrală a orașului. Nu mă îngrijorează că e un cap, ci că e capul lui Lenin!

Ajungem, într-un final, la destinație. Suntem în curtea interioară a unei clădiri. Coborâm din mașină și suntem duși într-o cameră în care se mai află vreo 20 de bărbați. E forfotă mare, sunt mulți arestați și gardienii ne grăbesc să scoatem hainele de pe noi. Ni se indică să scoatem curelele de la pantaloni, șireturile de la papuci, și apoi, goi pușcă, suntem controlați la sânge. Ni se iau amprentele, suntem pozați și apoi ni se întocmesc fișele. Ne cumpărasem vreo 5 pachete de țigări. Fiecare țigară este ruptă, una câte una, și pipăită, după eventuale lucruri ascunse. Probabil droguri, nu-mi pot închipui altceva ce s-ar putea ascunde în țigări. Ni le dau înapoi, așa rupte cum sunt, dar fără pachete. Sunt puse într-o pungă.

Execut tot ceea ce mi se cere, deși până acum ce mi se întâmplă nu seamănă deloc cu ceea ce speram să mi se întâmple, o dată ajuns la Ulan Ude. În mintea mea, ar fi trebuit să ajungem și să mergem la tribunal. În mintea lui Hans e la fel. Apucăm să schimbăm două vorbe până ni se indică să mergem. Suntem duși în interiorul închisorii. Clădirea în care intraserăm nu e închisoarea propriu-zisă, aceasta e clădirea alăturată. Trecem printr-un fel de gang, care face legătura între cele două clădiri și apoi ajungem într-un hol. E clar, asta e, pentru că de o parte și de alta a holului sunt celule. Le recunosc după vizete și după felul în care sunt zăvorâte. Holul este destul de larg, dar observ că el dă și în alte coridoare, mai înguste, cu celule de-o parte și de alta. Etajul este mai înalt decât înălțimea obișnuită. Cred că are cam 3 metri.

Gardienii ne fac semn să intrăm amândoi într-o cușcă aflată în mijlocul holului. E o cușcă din metal, cu baza de circa 1 metru pătrat și înaltă de vreo 2 metri. Pe partea din spate a cuștii e un fel de băncuță, lată de vreo 25 de centimetri, fixată cam la un metru de pământ. Suntem amândoi băgați în acea cușcă, iar gardienii pleacă. Sunt câteva crăpături în ușă, însă e destul de dificil să urmărești ce se întâmplă afară, din cauza lipsei spațiului de mișcare. Oricum, nu se întâmplă mare lucru. Când auzim gălăgie, unul dintre noi se chinuie să se poziționeze la crăpătura prin care se poate vedea, iar celălalt încearcă să se lipească de partea din spate, pentru a face mai mult loc. Când vine rândul meu să mă uit, văd un grup de vreo 15 oameni care merg încolonați, însoțiți de 3 gardieni. Merg în liniște. Nu pare a fi nimic deosebit, așa că renunț să mă mai uit.

Din cauza spațiului strâmt, timpul pare a trece și mai greu. Cred că ne lasă acolo vreo 4 ore, timp în care facem tot felul de supoziții. Încă suntem încrezători că, deși ne-au adus aici, nu va dura mult până vom merge la proces. Nu ne dăm seama de ce ne-au băgat în această cușcă. Una din variante e faptul că nu s-au decis în ce celulă să ne bage. Nu știm deocamdată cum arată celulele, dar încerc să nu mă gândesc prea mult. Mi-e frică, normal, de ce mi se poate întâmpla aici. Am văzut atâtea filme în care unora ca mine, care nu arată nici pe departe dur, li se întâmplă diverse lucruri în închisoare. Până ce nu ajungi acolo, nu-ți poți da seama de ce poți simți în situații de genul ăsta, dar asta nu o doresc nimănui. Speranța mea e că voi fi în aceeași celulă cu Hans, pentru a ne purta reciproc de grijă.

E seară când gardienii revin și ne scot din cușcă. Mergem pe coridoarele închisorii. Sunt foarte întortocheate, dacă m-ai pune să refac drumul înapoi, mi-ar fi imposibil. Din celule auzim gălăgie, oameni vorbind și pe alocuri bătăi în uși. Din unele celule auzim pe câte cineva urlând. Îmi golesc mintea de orice și fac tot ce e posibil să nu mă mai gândesc la asta. Într-un final ajungem. Pe ușa celulei scrie 129. Gardienii strigă ceva către cei dinăuntru, apoi deschid ușa și ne fac semn să intrăm.

Înăuntru sunt 5 oameni, din care unul e negru. Suntem atât de bulversați încât pentru moment nici măcar nu mă mir că e un negru acolo. Sunt doar 6 paturi. În spatele nostru, ușa este zăvorâtă. Pe fața mea nu se citește nimic, dar sunt extrem de încordat. Oamenii ne spun ceva în rusește. Le spunem că nu vorbim rusă. Ia pa ruski ne gavariu. Apoi, ne întreabă de țigări. Cu asta ne obișnuiserăm deja de la soldații din Naușki sau Kiahta. Când scoatem punga cu țigări vedem o reacție de bucurie cum n-am mai văzut de mult. Aproape ne iau în brațe. Împărțim țigări în stânga și-n dreapta.

După un timp, unul dintre ei începe să prepare ceva într-un ibric. Toți se așează în jurul ibricului și ne fac și nouă semn să ne apropiem. Tipul fierbe un lichid foarte negru. Dar nu simt mirosul de cafea, e altceva. După ce fierbe, toarnă lichidul într-o cană și încep să soarbă, pe rând, cu înghițituri mici și zgomotoase. Când ajunge ibricul la Hans, aceștia îi fac semn să ia o gură. Hans bea și apoi îmi pasează cana. E un lichid foarte fierbinte și extrem de amar. Nu-mi dau seama ce e, nu am mai băut niciodată. După vreo 2 ture de sorbituri, lichidul se termină.

Au un mic tranzistor legat de o țeavă din care se aude un post de radio. La un moment dat, unul din ei ne face semn tuturor să facem liniște. E o știre, toți ascultă și fac ochii mari. După ce se termină, încep să râdă și arătând spre radio și apoi înspre noi, ne zic: "Șpion! Șpion!". Și dau din cap a mirare și râd. Nu știm limba rusă, dar cred că e destul de clar ce ne-au spus. La radio, tocmai s-a dat o știre despre noi, spionii.

Celula 61 (19)

Îi fac semn soldatului să-mi mai toarne un pahar. Încerc să trag de timp. Nu știu ce sper să se întâmple, dar - pentru a câta oară? - am noroc. Afară se aud scrâșnete de roți și apoi gălăgie. Pe geam, îi văd pe căpitan și pe Hans. Răsuflu ușurat, pentru că soldatul renunță la intențiile lui și-mi face semn să mergem. Când ieșim, am senzația că și-a dat seama căpitanul că este ceva în neregulă. Începe să urle către soldat. E posibil să fie nervos din cauză că a văzut că e doar el singur cu mine, când ar fi trebuit să mă păzească mai mulți, cine știe?

Mă liniștesc, dar îmi dau seama de cât de mult am băut și că alcoolul nu a avut niciun efect. Până acum. Începe să mă cuprindă o stare de euforie. Beat și virgin, ca să mă exprim așa. Zâmbesc continuu, nu-mi mai pasă prea tare de ce se întâmplă în jurul meu. Sunt băgat într-o mașină și plecăm spre Kiahta. Doar eu, pentru că Hans rămâne în urmă.

După vreo două ore petrecute în celula de la subsol, vine un soldat și mă duce într-o clădire de alături. Suntem într-o cameră care pare a fi biroul cuiva. În mijlocul camerei e o masă mai mare, ovală, cu scaune de jur împrejur. Pe unul dintre pereți este o bibliotecă plină de dosare. Câteva rafturi sunt umplute cu cărți. Știu alfabetul rusesc și-mi atrage atenția o serie de volume frumoase, legate în piele pe care scrie, pe toate, "Lenin". Cred că sunt operele complete, sunt cel puțin 20-30 de cărți. Cărțile lui Lenin, la loc de cinste. Să-mi fac probleme pentru asta?

Vine un militar pe care nu l-am văzut până acum. Se prezintă, dar nu-i rețin numele. Vorbește calm cu mine, îmi spune că va trebui să reluăm declarațiile. Bine, să începem atunci!

- Nume și prenume?

- Harold Smith. Îmi aduc aminte deodată că numele Harold venea de la comicul Harold Lloyd, purtător de ochelari și el, ca și mine în clasa a 6-a.

- Cetățenie?

- Englez.

- Domiciliul?

- Londra, Wellington street nr. 12.

- Părinții?

- Tata - John, Mama - Helen.

- Frați, surori?

- Nu am.

- Scopul călătoriei în Rusia?

- Turist.

Și așa mai departe, întreaga poveste pe care o urzisem și de care eram acum atât de sigur că nu mai are nici o hibă. Trece cam o oră, răstimp în care termin de povestit. Văzând că nu scoate nimic de la mine, militarul scoate mai multe hârtii și-mi spune că o să procedăm altfel. El îmi spune întrebarea, o scrie pe foaie, iar eu răspund, după care scriu răspunsul pe foaie, sub întrebarea lui, după care semnez.

O luăm de la capăt:

- Numele și prenumele.

Și scrie pe foaie asta.

- Harold Smith.

Și scriu pe foaie. Semnez.

- Cetățenia?

Și scrie.

- Englez.

Și scriu. Semnez.

Întreaga mea poveste e spusă, scrisă și semnată acum! Am reușit să umplem câteva pagini bune de declarații.

Au trecut vreo 3 ore de când sunt în acest birou. Îl văd puțin nervos. Oftează și în cele din urmă mă întreabă, cu un zâmbet în colțul gurii:

- Care e cea mai grea limbă din lume?

- Cea mai grea limbă din lume? Nu știu care e. Chineza?

Zâmbindu-mi larg:

- Nu, nu e chineza. Nu cumva e româna?

- Româna?!? Nu știu. N-am auzit niciodată limba română, îi spun, gândindu-mă că cel mai probabil am fost dați în urmărire de mongoli. Sigur știe de la ei că Hans e însoțit de un român.

- Nu cumva te cheamă ..., și-mi rostește numele. Stâlcit, dar e numele meu.

Mă uit mirat la el și-i spun că n-am auzit în viața mea așa un nume. În Anglia nu avem nume dintr-astea.

L-am exasperat. E clar că știe ceva, poate destul de multe. Se ridică, pune mâna pe telefonul aflat pe o masă alăturată, formează un număr, după care mă cheamă să vorbesc. Aud o voce:

- Hello, mate.

E Hans. Mă întreabă dacă totul e în regulă. Îi spun că da. Îmi zice că e în Naușki, după care îl aud:

- E OK, poți să le spui adevărul. M-au lăsat să dau telefon la ambasadă. De acum, suntem și problema rușilor, nu mai pot să ne predea către mongoli, indiferent ce se întâmplă. Spune-le întreaga poveste, de ce am fugit, cum am trecut granița, tot adevărul. Nu omite nimic.

- Bine, Hans.

Încerc să trag de timp, dar prea mult nu pot face asta. Mă pufnește râsul. Mă gândesc la cele 3 ore în care militarul s-a chinuit să scoată o declarație de la mine, iar eu l-am mințit cu seninătate. Sunt întors cu spatele la el și, pe când pun receptorul în furcă, îmi vine să intru în pământ. Ce-i spun eu acum? Până la urmă, mă întorc spre el și ridic din umeri. Mustăcește. Asta e bine, înseamnă că nu e nervos. Îi spun că am de făcut o declarație. Zâmbește și mă întreabă încă o dată dacă mă cheamă cum mă cheamă. Da, aşa mă cheamă. Îmi zice că va fi bine, să o luăm de la capăt cu declarația.

Mă așez pe scaunul de pe care mă ridicasem pentru a vorbi la telefon. Suntem în seara celei de-a șaptea zile de când am ajuns în Rusia. Ușurarea pe care o resimt e absolut copleșitoare. De acum, s-a terminat, mă gândesc. Vom da declarațiile, cineva de la ambasada Marii Britanii va veni curând, probabil că vom fi amendați și apoi vom fi lăsați să plecăm. Ce rău ni se mai poate întâmpla de acum încolo?

Cât de departe sunt de adevăr...

Celula 61 (18)

E dimineața celei de-a treia zile de când suntem în Rusia. Căpitanul vine împreună cu un tip, civil. Ne spune că mergem să căutăm locul prin care am trecut prin gard. Ne mai spune că în ziua trecută grănicerii au căutat urme ale trecerii noastre prin nisip, pe o distanță de vreo 20 de kilometri, dar nu le-au găsit. Urcăm într-o mașină și plecăm. Ne însoțesc căpitanul, civilul și un soldat. Căpitanul vorbește engleză. Stricat, dar totuşi ne înțelegem.

Suntem înghesuiți în spate. Căpitanul nu protestează când eu și Hans schimbăm două vorbe. Nu vorbim nimic din ce ne-ar putea da de gol. Ne întrebăm cum am dormit aseară, dacă totul e în regulă, ne povestim cum am mers la cumpărături, despre soldații care au venit după țigări. Ne încurajăm reciproc că totul va fi în regulă. În acest moment, cel mai important este ca Hans să reușească să ia legătura cu ambasada. Îl întreabă din când în când pe căpitan dacă îl vor lăsa, iar acesta îi promite că o va face, în curând.

Ne gândim amândoi că nu putem fi pedepsiți prea rău, chiar dacă povestea noastră ar fi dată în vileag. E important să nu ia decizia de a ne preda către mongoli, dar altfel, ei de ce ne-ar pedepsi aspru pentru trecerea ilegală a frontierei? De un singur lucru mi-e tare teamă. Mă tot gândesc la fotografiile pe care le făcusem. Oare am surprins din greșeală și vreun lucru care nu trebuia prins? Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru gândul bun de a mă fi oprit să pozăm acea clădire aflată la graniță. Pentru moment sunt sigur că nu au developat încă fotografiile, e un sătuc de graniță unde e puțin probabil să se afle vreun laborator foto. Dar oare ce vor descoperi pe fotografii? Îmi amintesc de fotografia mea, făcută sub panoul cu numele orașului Darkhan, dovada faptului că noi nu veneam dinspre Rusia, după cum susțineam cu tărie.

Și așa se arătaseră mirați de hârtiile pe care le-au găsit în buzunarele noastre. De exemplu, la mine găsiseră o hârtie cu antetul hotelului Chinggis Khan. Le-am spus că mi-o dăduse un prieten care fusese acolo și îmi recomandase hotelul. Pe ea era și telefonul și adresa acestuia. Eu, care aveam de gând să ajung și în UB, o păstrasem pentru a o folosi mai târziu. Explicații subțiri, dar căpitanul nu arată că nu ne-ar crede. De fapt, pe chipul lui nu se citește nimic rău. E calm tot timpul, chiar ne dă senzația că e alături de noi.

Bineînțeles că nu reușim să găsim nimic la graniță. Civilul e o persoană care cunoaște ca-n palmă locurile. Mergem în diverse puncte şi la fiecare susținem că nu suntem siguri. Parcă-parcă recunoaștem câte ceva, dar nu putem şti cu siguranţă. Seara suntem duși într-o altă unitate militară, dintr-o localitate despre care înțelegem că se cheamă Kiahta. Când ajungem, cei de acolo sunt luați prin surprindere, pentru că ne bagă mai întâi într-o cameră și ne lasă nesupravegheați. Doar pentru 1 minut, însă asta îmi oferă mie șansa absolut neașteptată de scăpa de paşaport! Îl scot din căptușeala hainei și îl arunc în spatele placajului de lemn care acoperă pereții încăperii până la jumătate. Răsuflu ușurat, e singurul lucru de care mi-era teamă că mă va da de gol. Acum nimic nu mă mai împiedică să fiu 100% Harold Smith.

Ne duc la un cabinet medical. Acolo ne ia în primire o doctoriță. Vorbește destul de bine engleza. Atât de bine că mă încuie la a doua întrebare pe care mi-o pune: "Do you have itches?". Habar nu am ce m-a întrebat. Ce să-i spun? Da? Nu? Cum o fi bine? Pentru câteva secunde mă cuprinde panica. Repetă întrebarea și își cere scuze că nu vorbește o engleză bună. Mă decid să spun nu. Cred că e varianta corectă! Mai târziu, alfu că mă întrebase dacă am mâncărimi. Offf! Sunt un englez care habar n-are engleză.

Ne bagă într-un fel de carceră, aflată la subsolul unei clădiri. Cele două celule în care suntem sunt separate de un perete extrem de gros. După ce mituim soldatul-gardian cu câteva țigări, acesta pleacă. Încercăm să comunicăm unul cu altul, dar e foarte dificil. Deși aflate una lângă alta, nu reușim să ne auzim prea bine. Îl aud pe Hans înfundat, mi-e greu să înțeleg ceva din ce spune. Mai ales că nu vorbește prea tare, de frică să nu ne asculte cineva.

Adorm. Și iar se face dimineață. Mergem din nou să căutăm locul prin care am trecut prin gard. Civilul e un tip tare fain. Tot timpul zâmbește. Deși nu vorbește engleză, avem senzația că ne încurajează mereu. La un moment dat, face ceva absolut neașteptat. Ne duce într-un loc unde există o gaură în gard! Căpitanul ne întreabă dacă pe acolo am trecut. Putem refuza oferta? Da, sigur că pe acolo! Da, recunoaștem zona, copacii, sigur! Mulțumim, rusule, ești de treabă! Bun, acum că am stabilit pe unde am trecut, hai să căutăm rucsacii!

Într-una din zile căutăm însoțiți de câțiva soldați. Nu găsim nimic. Apoi, într-o altă zi, întreaga unitate de soldați e mobilizată pentru căutare. Un grup de vreo 100 de soldați, împreună cu noi, periem pădurea siberiană în căutarea rucsacului albastru în care se află documentele noastre. Situația devine atât de comică, încât, la un moment dat, pur și simplu nu-mi pot șterge zâmbetul de pe față. Cred că mai amuzant nu poate deveni decât dacă chiar am găsi un rucsac albastru. Facem un cordon de căutători,  înşirat pe o distanță destul de mare, pentru a nu pierde nimic. Mă uit la soldații care caută cu sârg, după fiecare copac, în fiecare groapă întâlnită în cale. Și totuși, rucsacul nu se dă găsit!

Căpitanul renunță la un moment dat la căutare și dă niște ordine. Suntem despărțiți și plecăm în două mașini. Eu merg cu niște soldați către Naușki. Baza militară de la început. Mă duc, însă, în altă clădire. Soldații par a fi prietenoși, merg cu ei într-o cameră mare, în care se află vreo 20 de paturi. Apoi, unul câte unul, pleacă de acolo. Doar unul singur, care vorbește engleza cam cum vorbesc eu mongola, rămâne cu mine. Scoate o sticlă și-mi toarnă într-un pahar. E vodcă, mă îmbie să beau. Nu îl refuz, dar încep să mă întreb de ce-om fi rămas singuri. Îmi toarnă pahar după pahar în timp ce tot repetă cuvântul "friends, friends". Îmi tot face semne către pat și-mi zice ceva în rusă. Începe să mi se facă din ce în ce mai frică. Nu că nu înțeleg ce vrea, pentru că înțeleg. Dar nu vreau să înțeleg! Mă uit la el mirat și dau din umeri. Devine ușor-ușor mai agresiv când vede că nu mă convinge cu vorba bună. Dau doi paşi înapoi, livid, dar hotărât să mor cu el de gât dacă cumva trece la fapte. Să fie ăsta ultimul lucru pe care-l voi face?

Metrosexual

La metrou e [din nou] grevă generală. Cu program, să nu se supere nimeni, zic greviştii.
În staţii, oamenii înjură. În trafic, şoferii înjură. Pe trotuare, pietonii înjură. Un Bucureşti întreg e plin de nervi. Să-mi bag p..a în el de metrou! În p...a mamii voastre de grevişti!
Contextul e sexual. Metro-sexual.

Celula 61 (17)

Dorm profund, însă mă trezesc de vreo două ori auzind gălăgie. A doua oară, mă uit printr-o gaură din ușă și văd niște asiatici care sunt escortați de grănicerii ruși către o cameră de lângă noi. Prin urmare, mai sunt și alții care-și doresc să ajungă în Rusia pe alte căi decât cele uzuale.

Dimineața, ne aduc ceai, câte o felie de pâine și o bucățică de gem. Ne însoțesc la toaletă și apoi ne întoarcem în cameră. Până la amiază nu se întâmplă nimic. Apoi, auzim din nou forfotă. Mă uit prin gaura din ușă și văd pe hol câțiva soldați care aduc o masă. Îi supervizează un tip micuț de statură, cu mustață. După ce soldații termină, tipul începe să scoată dintr-o servietă niște hârtii și câteva pixuri. Între timp, sunt aduse și niște scaune.

Intră în camera noastră un soldat și-mi zice să ies. Hans îmi urează noroc. Mă uit la el și îi zâmbesc. Mulțumesc, amice! În hol, lângă tipul cu mustață, este și o doamnă, ceva mai în vârstă, pe la vreo 50 și ceva de ani. Facem cunoștință și aflu de la ea că e translatorul. Tipul cu mustață e căpitan. Îl cheamă Vladimir (sau Viaceslav, nu reţin). Mă invită să iau loc și începe interogatoriul. Cum mă numesc? De unde sunt? Care e adresa mea? Cu ce ocazie prin Rusia? Cum am ajuns în zonă? Ce s-a întâmplat astă-noapte? etc. Vorbesc cursiv, am senzația că am un răspuns pentru orice întrebare. Până la întrebarea cu mașina: "Spuneți că ați făcut autostopul. Cu ce mașină ați ajuns aici, în zonă, în cursul zilei de ieri?". Aici mă blochez puțin, dar aleg să spun că era o Lada. O Lada albă. La amănuntul acesta nu ne gândisem. Mai țineți minte Lada albă pe care ni s-a părut că o vedem în dimineața când ne-au prins? La ea m-am gândit când mi-au pus întrebarea asta.

Sunt puțin îngrijorat de ce va spune Hans, în caz că nu voi reuși să îl avertizez cu privire la întrebarea asta. Sper că voi avea timp să îi suflu ceva. Interogatoriul se termină. Pe fața căpitanului nu se citește nimic. Pe fața translatoarei văd o părere de rău. Se uită la mine cu milă, iar când plec, îmi zâmbește.

Din păcate, sunt dus într-o altă cameră, nu în cea din care am plecat. Sunt disperat, nu am cum să-i transmit lui Hans despre Lada albă. Îmi lipesc urechea de ușă și încerc să aud ce declară Hans. Nu se aude mai nimic, interogatoriul este purtat pe un ton scăzut. Mă așez pe pat, resemnat. Probabil că povestea noastră a fost deja dată în vileag! După un timp, pare să se fi terminat. Aud cum deschid ușa de la camera în care ne închiseseră prima oară, cum o închid și apoi liniște.

Am aflat după un timp că la acea întrebare spusese tot Lada albă. Din nou, soarta a fost de partea noastră. Cum-necum, până la urmă ne-am potrivit la declarații. Deși subțire, povestea noastră este plauzibilă. Situația pe care o descriem este atât de neobișnuită, încât probabil că dă senzația de autenticitate.

Mai târziu, în cursul aceleiași zile, vin doi soldați la mine și-mi arată suta de dolari pe care mi-o luaseră. Îmi fac semn să vin cu ei. Îmi spun ceva în rusă, dar nu înțeleg nimic. Ieșim din interiorul bazei militare și ne îndreptăm spre gară. În gară e un oficiu de schimb. Îi spun ceva tipului de la ghișeu, care îmi schimbă dolarii, contra ruble. Mai departe, mergem spre un magazinaș aflat cam la un kilometru distanță. Acolo, unul dintre soldaţi îmi face semn să-mi cumpăr de mâncare și ce altceva mai doresc. Îmi iau câteva iaurturi cu fructe, țigări și ciocolată. Altceva nu am încredere să cumpăr. Peste tot sunt purtat cu cătuşe la mâini. E o senzație de disconfort la început, dar mă obișnuiesc.

Ne întoarcem la unitatea militară. E aproape seară și mănânc patru iarturi fără să respir. De 72 de ore nu mâncasem mare lucru. Fumez câteva țigări. Sunt dintr-acelea iuţi, Malboro contrafăcut. N-are importanță prea mare pentru soldați, totuşi, pentru că aud o bătaie în ușă - Dai pa kurit! (sau ceva de genul ăsta). Prin vizetă, un militar îmi face semn să-i dau o țigară. Deja s-a dus vestea că străinii au țigări.

Ulterior, în zilele pe care le-am petrecut acolo, m-am obișnuit cu ei, și cu cererile lor de țigări. Altceva nu cereau, doar țigări. De asta, obișnuiam să-mi cumpăr mai multe pachete când mergeam la cumpărături. Nu le-am refuzat niciodată cererile, nu se făcea să le zici nu. Cine știe cum s-ar fi răzbunat?

Cu burta plină, mă așez în pat și, după o lungă perpelire de pe-o parte pe alta, ajung din nou în lumea în care n-ar fi rău să rămân pentru totdeauna.

Copii perfecte

Ţii minte cum te imitam când eram mic? Ca o maimuţică, repetam orice gest al tău, fiecare grimasă pe care o făceai o repetam iar şi iar, până te vedeam râzând în hohote.
Am ales acelaşi drum, am urmat fiecare pas pe care l-ai făcut, dorind să-ţi împlinesc visele pe care soarta ţi le-a spulberat nemiloasă. Doar pentru a te vedea fericit.
Dar te-am rugat să nu mai bei. De câte ori ţi-am zis că nimic bun nu va ieşi din asta? Obişnuit să fiu aidoma ţie, acum, că te-ai dus, mie ce-mi rămâne de făcut?

PA scris pentru concursul PAfoto propus de Călin.

Celula 61 (16)

Ce se întâmplase, de fapt? Acel gard, despre care noi credeam că înconjoară o bază militară, era de fapt însăși granița Rusiei. Da, atât de proști suntem! Ulterior, am aflat că e la fel în jurul întregii Rusii. Un gard înalt de 2 metri jumate, cu sârmă ghimpată și, de cealaltă parte, o bandă de vreo 10 metri cu nisip. Acest nisip e pus special, pentru a putea vedea urmele lăsate de eventualii doritori de a trece granița în mod ilegal. Primul meu gând, când am aflat asta: mult nisip trebuie să fi fost consumat. Al doilea: oare or fi mulți oameni care-și doresc să penetreze fraudulos maica Rusie? Știu sigur doi: eu și cu Hans.

Ne conduc în interiorul unei baze militare. Se vede că nu prea știu ce să facă cu noi, pentru că ne bagă într-o cameră și ne zăvorăsc acolo, întreaga zi. Mai mult, ne lasă împreună, iar asta ne oferă un avantaj imens. Nu luasem deloc în calcul varianta cu prinderea noastră de către grănicerii ruși. Prin urmare, folosim timpul din acea zi pentru a pune povestea la punct. Cine suntem, ce căutăm pe acolo, de unde venim, unde mergeam etc.

Eu voi fi Harold Smith. Când eram în clasa a 6-a, la școală am avut un profesor de engleză cu o metodă de predare altfel decât a celorlalți profesori. Eram pe timpul lui Ceaușescu, însă primul lucru pe care l-a făcut la prima oră a fost să ne dea tuturor nume englezești. Ne-a încântat pe toți faptul că la ora de engleză eram altcineva decât de obicei, iar asta ne făcea să învățăm mai abitir, pentru a comunica din acea postură. Eu am fost numit Harold. Purtam ochelari și aveam o privire de Harold. Mie mi-a plăcut numele, așa că pe acesta l-am ales, atunci când am stabilit împreună cu Hans povestea.

Sunt din Londra, Wellington street numărul 12. Hans va fi Hans. El va păstra numele lui real și adresa. Suntem doi englezi care s-au decis să viziteze zona aceea a Rusiei (atenție, a Rusiei!). Mergem cu rucsacul în spinare, facem autostopul atunci când avem nevoie să ne deplasăm, și ne cazăm la hotelurile pe care le găsim în cale. Ziua trecută ne-am decis să facem o excursie prin pădure, dar ne-a prins seara și ne-am rătăcit. Am vrut să dormim peste noapte într-o poiană, dar la un moment dat am auzit lupii, ne-am speriat și am luat-o la goană, lăsându-ne rucsacii în urmă, cu gând de a ne întoarce mai târziu. [De observat că am introdus în poveste lupii.]

Îngroziți de ce ni se putea întâmpla, e posibil ca în cursul fugii noastre să fi trecut de cealaltă parte de gard, în Mongolia, printr-o spărtură. Am rătăcit apoi de-a lungul gardului până dimineață, când am văzut niște oameni lucrând la calea ferată, am mers spre ei, i-am întrebat unde suntem, iar ei ne-au spus că Rusia e înspre nord. Am mers încolo și apoi am fost prinși de grăniceri. Nu avem acte, ele au rămas în rucsaci. Aveam un rucsac mai mic, negru și unul mare, albastru. Sunt lăsați alături de copacii lângă care am încercat să poposim astă-noapte.

Aceasta e povestea pe care ne decidem să o spunem grănicerilor. Are multe hibe, după cum se va vedea ulterior, dar, după cum zice Hans, scopul este de a fi lăsați, în cele din urmă, să dăm un telefon la ambasada Marii Britanii din Rusia. Cu cât mai repede se întâmplă asta, cu atât mai bine. Ne e frică de un singur lucru - ca nu care cumva rușii să ia legătura cu mongolii, iar aceștia să le spună că sunt în căutarea unui englez pe nume Hans. Dacă asta se întâmplă înainte de telefonul către ambasadă, suntem convinși că rușii nu ar avea niciun motiv să ne rețină. Pentru ei reprezentăm o problemă, suntem doi indivizi despre care nu știu nimic, și nu pot avea mare interes pentru noi. De ce ar avea rețineri în a ne preda mongolilor?

Eu mai am pașaportul în buzunar. Încă nu ne-au controlat. Studiez camera în care ne aflăm, dar nu am unde să-l ascund. Mă decid să-l bag în căpușeala hainei. E o haină destul de scorțoasă, din imitație de piele. Îi dau drumul acolo și sper că nu o să fie găsit.

Spre seară, vine un soldat și începe să ne controleze. Sistematic. Ne ia tot din buzunare. Hârtii, portofele, harta, aparatul foto, tot. Îmi pipăie și haina. Pentru un moment, acel moment în care pipăie locul în care este pașaportul, îmi stă inima-n loc. Îmi păstrez calmul. Încă o dată, am noroc: nu l-a simțit că e acolo! Apoi, ne aduce niște apă și atât. De ieri dimineață nu am mâncat decât vreo două ciocolate. Nu ne aduce nimic de mâncare, încuie ușa și pleacă.

Într-un colț al camerei, e o ferestruică. E deschisă. Nu e prea mare, dar pariez că putem trece prin ea. Și Hans are aceleași gânduri ca și mine. Ne întrebăm dacă nu cumva or fi lăsat-o deschisă voit, pentru a ne determina să plecăm. Lipsa de atenție de care am beneficiat în aceste ore ne determină să facem scenarii în care grănicerii ruși sunt buni și vor închide ochii la încercarea noastră de evadare. Dar suntem atât de obosiți! Avem mai mult de 36 de ore de când am plecat din Darkhan și de atunci s-au întâmplat atât de multe! Cu ochii la acea ferestruică și cu gândul că mâine va fi o zi mai bună, adorm.

Celula 61 (15)

21 septembrie 1998
Încet, dar sigur, încep să mijească zorile. Am mers întreaga noapte, suntem convinși că am reușit să trecem granița. Studiez harta și, în mintea mea, am parcurs cel puțin 2 centimetri de pe ea, spre nord. Mă uit la ce așezări sunt în zonă și sunt mai mult decât sigur că, dacă mergem în ritmul ăsta, în curând vom fi în primul oraș. Acesta pare a fi Naușki. Mai avem încă vreo 450 de dolari, ar trebui să ne ajungă să ne găsim un hotel și apoi să luăm legătura cu cei din România. Planul ne dă aripi.

Ne ținem departe de calea ferată. Nu vrem să riscăm să fim văzuți din vreun tren care s-ar apropia. Suntem doi străini care rătăcesc într-o zonă sălbatică. Pe alocuri sunt dealuri, pe care le urcăm cu greu, din cauza oboselii. În dreapta noastră sunt păduri în care nu prea mai avem curaj să intrăm după ce am pățit astă-noapte. Dar, până la urmă, ne luăm inima-n dinți și ne îndreptăm spre ele. Între două rele îl alegem pe cel care pare mai mic. E mult prea riscant să mergem în câmp deschis pe timp de zi.

Din când în când facem poze. Se va vedea mai târziu cât de stupizi eram făcând asta. Peisajul din jur e verde, foarte verde. Pe unul din dealuri sunt căpițe de fân din loc în loc. Asta ne convinge definitiv că am ajuns în Rusia. Mongolii nu ne-au făcut niciodată impresia unui popor de agricultori. În vârful unui deal vedem ceva, care pentru o clipă ne îngheață inima. Ne lăsăm fulgerător pe vine și încercăm să ne dăm seama ce o fi. Prima impresie e că e o mașină. Amândoi avem senzația că e o Lada. O Lada albă. Nu se vede nicio mișcare, dar nu ne vine să ne ridicăm. O facem, în cele din urmă, și ne apropiem temători de acel loc. Pe la vreo 50 de metri, ne dăm seama că nu e niciun fel de mașină. E o chestie din metal, vopsită în alb. Răsuflăm ușurați. Pentru a câta oară?

Ajungem în fața unui gard, înalt de vreo 2 metri jumate, cu sârmâ ghimpată deasupra. De cealaltă parte a gardului, de-a lungul lui, e o bandă lată de vreo 10 metri, cu nisip. Tragem concluzia că o fi vreo unitate militară rusească. protejată astfel de eventualii curioși. Ne decidem să mergem spre stânga, să o ocolim. Mergem de-a lungul gardului, care pare a nu se mai termina. Mai facem câte o poză, iar din când în când facem popasuri scurte, să ne tragem sufletul. La un moment dat ajungem în dreptul unei clădiri. Se află de cealaltă parte a gardului. Pare să fie părăsită. Ne bate un gând să facem o poză, dar remarc un steag al Rusiei lângă clădire. Deși obosit, mă opresc în ultimul moment din a apăsa pe declanșator și-i spun lui Hans despre steag. Se declară de acord că, în caz că am fi prinși, ar fi mai bine să nu fi fotografiat acea clădire din interiorul bazei militare.

Mai departe, de-a lungul gardului. Suntem acum undeva în vârful unui deal, la adăpostul unor pâlcuri de copaci. În depărtare, în stânga, vedem calea ferată. N-am găsit nicio breșă în acel gard. Suntem în dificultate, trebuie să renunțăm la adăpostul oferit de pădure și să ieșim în câmp deschis. Mai avem opțiunea de a aștepta întreaga zi până seara și să ne continuăm drumul ocrotiți de întuneric. Suntem atât de obosiți încât nu avem puterea de a mai zăbovi. Ne îndreptăm, fatidic, către calea ferată. Coborâm dealul. La vreo 50 de metri în față sunt 3 muncitori care lucrează ceva la șine.

Când ne observă, se opresc din lucru și se ridică. Sunt ruși, cu siguranță. Zic asta pentru că sunt albi, nu asiatici. Se uită uluiți la noi și-și spun ceva. Ne apropiem de ei și le arătăm harta. Hans, care lucrase cândva și în Rusia, mai rupe vreo 2 cuvinte în rusă. Îi întreabă dacă acolo e Rusia, și arată cu degetul în zona în care credem că suntem. Unul din ruși începe să râdă și ne spune: "Da, Da!" și ne indică cu mâna spre nord, unde mergeam și noi. Sunt pașnici, dar mirarea din privirile lor nu a dispărut. Le mulțumim și ne îndepărtăm de ei, pe când ei încă mai râd. Nu știm de ce.

La vreo 200 de metri, vedem în față un fel de pasarelă. Pe pasarelă, se află o femeie militar. Are o mitralieră în mână. Acum Hans va face ceva de care vom râde de multe ori mai târziu. Îi spune femeii, foarte serios: "Hello! Am vrea să trecem și noi pe aici. Putem să facem asta? Dacă nu, atunci putem să trecem pe acolo!". Și arată spre stânga, pentru că dinspre dreapta veneam noi și deja știam că pe-acolo nu putem să trecem, din cauza gardului. Mă uit în stânga și aproape mă pufnește râsul. Acolo pare a fi o mlaștină, destul de întinsă.

Femeia militar vorbește într-un walkie-talkie. În 10 secunde suntem înconjurați de 4 militari, cu mitralierele îndreptate spre noi. Nu înțeleg rusa, dar îmi dau seama că probabil ne-au spus să ridicăm mâinile sus. În timp ce fac asta, în mod straniu, sunt liniștit. Evadarea noastră s-a încheiat.

Căţel (varianta 2.0)

- Ionuţ, cum ai vrea să fie casa?
- Să am camera mea, jucării, să fie o curte maaare, şi un căţel pe care să-l cheme Căţel. Să-l chem toată ziua: Căţeel! Căţeel! Şi el să vină ca să-l mângăi. Mara, hai s-o desenăm!
***
- Ionuț, Mara, veniți înăuntru! Avem oaspeți, posibili părinți.
- Dar încă nu l-am desenat pe Căţel!
- Ionuţ, dacă ești cuminte, poate te iau cu ei și vei căpăta în dar unul adevărat.
- Bine, vin. Hai, Mara. Nu-ţi fie frică, dacă nu mergi și tu, Căţel poa’ să rămână singur.

PA scris pentru concursul PAfoto propus de Călin.

Celula 61 (14)

Mă uit la Hans, aproape nu îndrăznesc să fac niciun pas. Nici înainte, nici înapoi. Îmi face semn să mergem spre niște tufișuri aflate în fața noastră. Îmi iau inima-n dinți, și fac primul pas. Apoi pe al doilea. Văzuți din afară, probabil că semănăm cu niște turiști care se plimbă și admiră împrejurimile. Nici măcar nu ne grăbim, nu vrem să dăm senzația că fugim de ceva. Tufișurile sunt cam la 20 de metri depărtare, și până la urmă ajungem cu bine. Nu ne-a văzut nimeni! Cine știe unde-o fi fost în acel moment cel care era de gardă?

Ajunși în tufișuri, ne lăsăm în jos și încercăm să ne ascundem. Seara se lasă încet, e acel moment în care ziua e pe sfârșite, iar lumina de afară e difuză. Înaintăm mergând pe vine, și ne rugăm să vină întunericul. Ajungem lângă calea ferată, trecem pe cealaltă parte. Ne gândim la acea cale ferată ca la o busolă. Nu ştim încotro să ne îndreptăm, dar despre calea ferată știm sigur că merge spre Rusia. Asta dacă nu cumva ne-am încurcat și mergem înapoi.

Ajungem lângă niște clădiri de unde se aud voci. Oamenii își văd de rutina lor zilnică, în timp ce noi ne furișăm pe lângă ei. Suntem acum într-un punct mort. La vreo 30 metri de clădiri, suntem într-un loc care pare a se termina abrupt. E noapte și nu vedem nimic în jos. Ascultăm și auzim o apă. Nu ne amintim să fi văzut vreo apă pe hartă.

Panta pare a fi aproape într-un unghi de 90˚, dar nu asta e problema. Problema e că nu știm unde se termină, cât este de adâncă acea vale în care trebuie să coborâm. Stăm pe burtă și nu avem curaj să pornim mai departe. Înapoi, spre clădire, nici nu se pune problema să mergem. După un sfert de oră, Hans îmi spune că el pornește coborârea. Bine, dacă spui tu, mergem! Tot pe burtă, ne dăm drumul încet în jos, aproape în picioare, încercând să ne ținem de ce putem în cale. Nu are mai mult de 7-8 metri, ajungem foarte repede jos. Și cât timp am pierdut!

Regăsim calea ferată și o urmăm, din nou. Mergem paralel cu ea, mergem de cel puțin două ore, la adăpostul nopții. Deodată, în depărtare, vedem o căsuță luminată. Facem un ocol foarte mare, spre dreapta. Suntem acum în plin câmp. Mergem grăbit spre nord. La un moment dat, auzim o mașină, venind din spatele nostru. Hans îmi face semn și începem să fugim. Spre dreapta, fugim disperat, fără oprire. Când vedem farurile mașinii luminând drumul, ne aruncăm la pământ. Nu mișcăm, nu scoatem nici cel mai mic sunet. Nu suntem protejați de nimic, nu e nici măcar un tufiș mic în spatele căruia să ne ascundem. Suntem întinși la pământ, cu inima bătând nebunește și ne rugăm în gând să nu fim văzuți.

Noaptea ne ajută, mașina trece la 50 de metri de noi, urmându-și drumul, iar noi răsuflăm ușurați. Încă o dată, am scăpat! După un sfert de oră, petrecut așteptând culcați la pământ, ne hotărâm să ne continuăm drumul.

Întâlnirea cu mașina ne face să ne schimbăm planul. Nu mai mergem pe lângă calea ferată, ci încercăm să ținem direcția spre nord, dar la distanță de ea. Lăsăm căsuța luminată în urma noastră. Ajungem la o pădure, iar Hans zice să mergem la adăpostul ei. Cred că e trecut  mult de miezul nopții, suntem obosiți, iar până la urmă ne decidem să facem un popas. Ne așezăm lângă niște copaci și ne ia somnul.

Mă trezește Hans, la un moment dat. Atât de frig nu cred că mi-a fost vreodată. Suntem îmbrăcați sumar, eu un pic mai bine decât el, într-o scurtă din imitație de piele, tricou și o pereche de blugi, iar el într-un pulover și pantaloni reiați. Frigul îmi pătrunsese adânc în oase, și fără să mă fi trezit el, nu știu dacă mă mai trezeam. Mâncăm o ciocolată Mars pe care ne-o cumpărasem în UB. Ne dăm seama că nu ne-am pregătit deloc pentru evadarea noastră. Ne e frig, foame, sete, somn și nici măcar nu știm unde suntem. Totuși, suntem convinși că după atâtea ore de mers nu avem cum să nu fim în Rusia. Ne gândim că acea căsuță pe care am văzut-o o fi fost punctul de trecere a frontierei ruse. Gândul ăsta ne dă energia de a merge mai departe.

Mergem în continuare în pas rapid prin pădure. La un moment dat, auzim lupii. Cine a auzit lupii urlând, aflându-se în pădure, știe ce sentiment ai în acel moment. Pentru mine, a fost a doua oară  în acea seară, poate a treia, dacă socotesc şi maşina din noapte, când aproape am făcut pe mine de frică. Fără să fie nevoie să ne sfătuim ce să facem, o luăm amândoi la fugă spre stânga, unde bănuim că ar trebui să fie acea cale ferată. Orice, numai să ieșim din acea pădure! Din nou, în câmp deschis. O mai fi mult până dimineață? Oare unde ne aflăm?

Poveste de demult ?

În vremurile străvechi, oamenii se încălzeau în nopţile lungi şi geroase lipindu-se unul de celălalt. Apoi, un om ursuz, care ajunsese să nu mai suporte atingerea celorlalţi, a inventat focul. Când s-a săturat definitiv de oameni, omul ursuz a descoperit roata. Şi a plecat. Cei din neamul lui s-au bucurat, pentru că omul ursuz a luat şi focul cu el. Iar ei au redescoperit nopţile lungi şi geroase, în care se lipeau unul de celălalt.

PA scris pentru concursul PAfoto propus de Călin. Tema de astăzi: flăcări

Celula 61 (13)

Mergem în pas rapid. Cât de rapid putem, deja am parcurs kilometri buni de când nici măcar nu a trecut pe lângă noi vreo maşină. Suntem în mijlocul lui nicăieri, care pare să fie nesfârşit.

Vine o maşină! Facem semne disperate cu mâna. E un Mercedes, care opreşte lângă noi! Îi arătăm pe hartă Sukhbataar şi ne face semn să urcăm. Deschidem uşile din spate şi urcăm. Încă nu ne vine să credem! E un tip pe la vreo 45 de ani, îmbrăcat în costum. Nu vorbeşte, nici el, engleză. Conduce relaxat, chiar cu o viteză foarte mare pe alocuri. Peste 130, deşi drumul e destul de prost. Poate să aibă şi peste 200, nu simt niciun fel de emoţie. Îmi ajunge adrenalina pompată de apropierea momentului în care vom trece graniţa. După câteva zeci de minute maşina se opreşte. Am ajuns. Când coborâm, Hans vrea să-i întindă nişte bani. Şoferul refuză şi demarează în trombă.

Hans zice să căutăm un bar. Vrea să bea ceva, spune că altfel nu poate rezista. Încerc să mă împotrivesc, dar nu mă ascultă. Nu mai avem decât dolari, tugricii s-au dus. Îi spun asta şi zice că va fi în regulă. De ce să nu ne accepte dolarii?

Găsim un bar, nu e prea mare, sunt vreo 3 mese. Ne aşezăm la una, şi comandăm ceva de băut. Hans ia o vodcă, iar eu un suc, ceva ieftin. Intră un mongol şi ne salută. Îi spunem şi noi hello. Se duce la bar, îşi ia un suc, după care vine şi se aşează la masa noastră. Ne schimbăm la faţă instant, dar încercăm să ne păstrăm calmul. Vorbeşte o engleză de clasa a treia, cu accent puternic, şi nu prea ne înţelegem. Ne întreabă de unde suntem şi ce facem pe aici. Noi - turişti, din Anglia. N-avem bagaje, iar asta provoacă suspiciune. O vedem pe faţa lui.

Când se duce la toaletă, Hans îmi spune că e convins că e vreun poliţist de frontieră. Părerea mea e că nu arată a poliţist, dar nu am de unde şti sigur asta. Nici nu s-a prezentat ca fiind unul. Când se întoarce, din una în alta ne întreabă dacă avem paşapoartele la noi. Că ar vrea şi el să vadă cum arată un paşaport englezesc. Hans îi spune că sunt la poliţia din UB, pentru aplicarea vizei. Îl vedem că nu ne crede, dar pentru moment nu are ce să mai zică. Plăteşte şi pleacă. Ne spune "la revedere". S-o crezi tu că o să ne revedem!

Ne grăbim să plecăm şi noi. Încercăm să plătim şi oferim barmaniţei dolarii. Se uită la ei cu mirare şi ne refuză! Nu ştie engleză, însă înţelegem că nu are nevoie de dolari, ci de tugrici. Mă uit nervos la Hans şi mai că-mi vine să-i fac o scenă. Scosesem o bancnotă de 5 dolari, consumaţia nu cred că era mai mult de 2. Hans scoate din buzunar o bancnotă de 20 de dolari şi i-o întinde. Barmaniţa - nu şi nu. Începe să se enerveze. Asta ne-ar mai trebui - să cheme Poliţia! Începem să o rugăm, cred că se citeşte disperarea în privirile noastre. Până la urmă, ia bancnota de 20, se uită pe o parte şi pe alta la ea, după care ne face un semn de încuviinţare. Am scăpat!

Ieşim repede din bar, să nu se răzgândească. Şi acum, unde mergem? Unde e graniţa? Se apropie o maşină. E un jeep dintr-ăla militar, rusesc. Mai văzusem în UB, e destul de comun în Mongolia. Îi facem semn şi se opreşte. Cu degetele, sugerând trecerea pe jos a graniţei, îi arătăm că vrem să trecem dincolo. Dă din cap a înţelegere şi ne invită să urcăm în spate. În faţă mai e un pasager.

O fi atât de uşor? După fix cinci minute se opreşte şi ne face semn să coborâm. Îi dăm bancnota de 5 dolari şi pleacă mulţumit. Am coborât. În dreapta noastră e o clădire micuţă, fără etaje. Pare a nu fi nimeni în zonă, însă ce văd alături de ea aproape mă face să mă scap pe mine de frică. E un obiect simplu: un steag. Al Mongoliei. Îmi dau seama că ne-a lăsat lângă punctul de trecere al graniţei. Iar acum, când va ieşi din clădire un poliţist de frontieră, ce vom face?

Celula 61 (12)

19 septembrie 1998.

E sâmbătă, deja. Au trecut 3 luni şi jumătate de când am ajuns aici. Îmi amintesc de cât de entuziast fusesem la început, când am ajuns în UB, şi zâmbesc. Nici măcar nu am reuşit să o găsesc pe Saikhna, ca să îmi iau rămas bun. Îi spusesem despre problemele noastre, îi spusesem că ar fi posibil la un moment dat să plecăm. Dar nu-i spusesem că acel moment va veni atât de repede. Hans era de părere că ar fi trebuit să nu spunem nimănui dintre mongoli despre ce urma să facem. N-am avut de gând să îl ascult, însă nu am găsit-o pe Saikhna. Parcă intrase în pământ. E unica persoană faţă de care îmi pare rău că am plecat fără să-mi iau rămas bun.

L. pleacă spre aeroport, ne luăm rămas bun. Am un gol în stomac. Încă nu realizez ceea ce se întâmplă. Avionul pleacă pe la vreo 12. Aşteptăm cu înfrigurare în apartament un telefon de la ea, pentru a ne confirma că a trecut de vamă. Când îl primim, timpul începe parcă să se contracte. De acum, nu mai e cale de întoarcere.

Ideea noastră este de a lua o maşină. Ne-am gândit şi la tren, însă maşina pare a fi o opţiune mai sigură. Ieşim în stradă. Nici măcar nu ştim dacă suntem pe partea de stradă spre direcţia bună. Întindem mâna. Vă amintiţi? În UB, orice maşină se transformă în taxi. Se opreşte un Opel roşu. E un mongol micuţ, cu faţa arsă de soare. Arată ca un muncitor. Nu ştie engleză, normal. Îi arătăm pe hartă Rusia. Îi facem semn că vrem să mergem în acea direcţie. Dă din cap că a înţeles şi ne face semn să urcăm. Continuă să mă uimească disponibilitatea mongolilor de a face pe-a taximetriştii. Întreb cât costă. Asta ştiu, în mongolă. Ne desenează pe palmă o cifră - 100. Dolari. Pare mult, dar asta e. Toţi banii pe care îi mai aveam în acel moment prin buzunare sunt 600 de dolari şi vreo 15.000 de tugrici (cam 25 de dolari).

Ieşim din UB. Drumul e mai prost decât cele din România. Peisajul din jur e sălbatic, pare a fi un fel de podiş, dar verdele lipseşte aproape cu desăvârşire. Şoseaua e asfaltată ca şi cum cei care au făcut-o erau beţi tot timpul. Mergem un kilometru pe şosea asfaltată, alţi 2-3 pe drum neasfaltat. Apoi, iar un kilometru pe şosea asfaltată, iar 2-3 drum de ţară. Nu înţeleg. Nu-mi dau seama care ar fi fost motivaţia de a asfalta aşa. Acest drum va fi prima noastră piedică. Mergem extrem de încet pe porţiunile neasfaltate, ne dăm seama că e foarte posibil să nu ajungem până seara la Sukhbataar.

În drumul nostru se află un oraş, Darkhan. Ştiam de la Khulan că e un oraş destul de mare, sau cel puţin aşa îmi spusese ea. Probabilitatea unui popas peste noapte în Darkhan devine din ce în ce mai mare.

La un moment dat, şoferul face o oprire. Iese din maşină, scoate un sendviş şi începe să mănânce. Coborâm şi noi să ne dezmorţim oasele. Bariera de comunicare există, ne mai zâmbim unul altuia din când în când şi asta e tot. Fără vorbărie inutilă. Luasem un aparat de fotografiat cu noi. Facem câteva poze în jur. Îl pozez pe Hans împreună cu şoferul. Parcă suntem în excursie!

Cum ajungi la Darkhan, la intrarea în oraş există un panou cu numele oraşului. Acesta:

Mă pozez în dreptul lui. Îmi amintesc că am o poză relativ identică de la Costineşti. Ca mai toată lumea, probabil. Chiar că suntem în excursie!

Deja e seară şi noi suntem abia în Darkhan. Şoferul parcă ştie că ne-am decis să facem un popas, se opreşte la un hotel şi ne face semn că am ajuns. Înţelegem atunci că acesta a fost drumul pe care el şi-l propusese de la început. Dăm din umeri, îi dăm banii, îi facem semn că poate să rămână dacă doreşte, însă, el dă din cap a negaţie şi ne face semn că se întoarce. O fi avut omul treabă în acea seară, iar noi l-am reţinut puţin.

În hotel cerem o cameră şi mergem să ne cazăm. Simţim priviri curioase din partea clienţilor aflaţi la barul hotelului. Probabil străinii sunt destul de rari prin zonă. Îmi e puţin teamă, suntem străini, iar mongolii cred că străinii au bani. N-avem mulţi, dar ei nu au de unde şti asta. Mergem în cameră, deşi Hans ar dori să bea ceva. Îi spun să o lase baltă, mi se pare prea periculos. În mod curios, mă ascultă. Ne baricadăm uşa şi adormim instantaneu.

20 septembrie 1998.

Dimineaţa, plătim camera, ieftin, cam 4.000 tugrici şi plecăm. Din nou, sperăm să luăm o maşină pentru a ne continua drumul. Hans propune să ieşim mai întâi din oraş şi apoi să facem autostopul. Paranoia funcţionează la parametri maximi. Crede că e mai riscant să luăm o maşină chiar din oraş, ar putea fi reperată mai uşor mai târziu. Mergem spre nord, pe jos, în pas rapid. Foarte rar, extrem de rar, ne mai ajunge câte o maşină din urmă. Facem semn, dar niciuna nu opreşte. Cred că ar mai fi vreo 80 de kilometri până la Sukhbataar şi e aproape amiază. Până acum am mers vreo 15 kilometri şi nu s-a oprit nimeni să ne ia.

Se apropie o basculantă. Se opreşte, iar şoferul ne face semn să ne urcăm în spate. Acolo sunt cam 15 muncitori. Sau ţărani? La început sunt timizi, ca orice mongoli. Se uită la noi curioşi, suntem nişte ciudaţi pentru ei. Ciudaţi cu bani. Încearcă să intre în vorbă cu noi, în mongolă. Din nou, avem o barieră de comunicare. Poate e mai bine. După un timp, unul din ei ne tot face semne. Nu înţelegem nimic. Ne face semne, iar ceilalţi râd. Deşi râde şi el, ne dăm seama că ceva nu e în ordine. Începe să urle ceva. Se apropie ameninţător de noi şi tot dă din mâini. Hans îmi zice că probabil o să iasă cu bătaie. Suntem în plin câmp, nu e nimic în jurul nostru de unde să cerem ajutor. Şi chiar dacă ar fi, am cere?

Acum, sunt mai mulţi mongoli care urlă ceva. Înţeleg pe alocuri cuvântul Gingis. Ameninţări? Pentru ce?!? Şoferul opreşte, coboară şi începe şi el să urle ceva. Spre ei, nu spre noi. Se ceartă. Hans scoate din buzunar bancnota de 10.000 de tugrici, o arată şoferului, acesta dă din cap, iar Hans îi dă banii. Sărim din basculantă şi o luăm la fugă pe câmp. Din fericire, nimeni nu se ia după noi. Doreau doar bani. Banii noştri. Basculanta pleacă, iar noi răsuflăm uşuraţi. Am scăpat, dar la Sukhbataar încă nu am ajuns. Suntem, probabil, la vreo 40 de kilometri de sat. Cum ajungem acolo? Dacă nu e în seara asta, mâine va fi de zece ori mai greu, dacă cineva va da alarma în UB. E duminică după-amiază. Seara se apropie cu repeziciune, iar panica începe încet-încet să ne cuprindă.

Celula 61 (11)

Sâmbăta viitoare plecăm! Acesta e planul. Detaliile le stabilim pe parcurs.

Iată la ce ne-am gândit deja: le vom spune lui Khulan şi lui Ono că mergem într-o excursie în Gobi, de unde ne vom întoarce luni dimineaţă. Ele sunt singurele care ştiu locul unde se află apartamentul şi ultimul lucru pe care îl dorim este să fim căutaţi acolo în week-end. În acea sâmbătă dimineaţă, în avionul care pleacă din UB spre Moscova se vor sui cei care doresc să plece pe acea cale.

Toţi avem această opţiune, cu excepţia lui Hans. Dacă în următoarea săptămână va reuşi să-şi recupereze paşaportul de la Poliţie, atunci va încerca şi el această cale de ieşire. Dacă nu, iar asta e cel mai probabil să se întâmple, pentru el singura soluţie este de a încerca să treacă graniţa ilegal, spre o ţară vecină Mongoliei. Odată trecut dincolo, ar trebui să contacteze ambasada Marii Britanii, de unde speră că va primi ajutor.

În acel moment am luat o decizie care, probabil, va isca nedumerire: nu voi pleca cu avionul, ci îl voi însoţi pe Hans. A fost o decizie pur emoţională, pe care e foarte greu să o explic în acest moment. Să fi fost de vină tinereţea mea? Dorinţa de aventură? Loialitatea faţă de o persoană pe care o consideram prieten? Ulterior, m-am gândit mult la motivaţie, şi cred că, dacă Hans mi-ar fi spus să plec cu avionul şi ar fi insistat să fac asta, cel mai probabil m-ar fi convins. Însă el a acceptat decizia mea, mi-a mulţumit că fac asta pentru el şi a rămas stabilit: voi fi alături de el în încercarea de a evada din Mongolia.

Avem nevoie de o hartă. Mai întâi, pentru a vedea care ne sunt opţiunile, deşi, după cum ţineam minte de la geografie, Mongolia nu are prea multe ţări vecine. Doar două: Rusia şi China. Opţiuni limitate, şi mai ales, nu prea prietenoase. Alegerea se impune singură: Rusia, indiferent că e Rusia, nu e China. Asta e una. Doi, Rusia e la nord, iar China e la sud. Tot la sud, înainte de China, e deşertul Gobi. Facem haz de necaz: e locul unde ne-au tot ameninţat mongolii că ne-au pregătit o groapă. Ar fi cazul să evităm acea groapă, nu-i aşa?

Până la graniţa cu Rusia sunt vreo 200 de km. Pe hartă, vedem că există un drum care duce din UB până într-un sat care se numeşte Sukhbataar. Acolo pare a fi punctul de intrare al trenurilor care vin dinspre Rusia. Nu e foarte departe, ne gândim că dacă plecăm cândva în după amiaza zilei de sâmbătă, după ce vom şti că restul lumii a plecat în siguranţă, vom reuşi ca până seara să fim în Sukhbataar. Iar acolo...ei bine, acolo vom vedea.

După cum se vede, e un plan simplu. Stupid, puţin disperat, dar simplu. Cu mintea de acum aş fi avut şi alte idei. Chiar şi atunci, după ce planul nostru a eşuat în parte, şi am dat din lac în puţ, aş fi avut alte idei. Una genială ar fi fost ca eu să trec graniţa normal, cu trenul, şi să-l aştept pe Hans dincolo. Însă e greu de spus dacă fără mine secvenţa de întâmplări ulterioare ar mai fi fost aceeaşi. Eu aş fi trecut fără probleme graniţa. Hans, însă, ar fi reuşit să ajungă viu şi nevătămat dincolo?

Deciziile sunt luate, planul e pus la punct, atât cât se poate. Mai avem doar câteva zile până sâmbătă. Dacă nu avem cum să anticipăm toate detaliile, trebuie să ne pregătim sufleteşte, măcar. În mod ciudat, mă simt împăcat. Ce-o fi, o fi.

Celula 61 (10)

Incidentul de aseară îl determină pe Hans să se gândească pentru prima dată la o eventuală plecare. Deși grav, el n-a reprezentat, totuși, cireașa de pe tort.

În acest moment, Hans are o mare problemă: încă nu a reușit să-și recupereze pașaportul de la Poliție. Ambasada UK a protestat împotriva acestui abuz din partea autorităților mongole, însă nu a reușit să obțină mai mult de promisiunea de a-l primi curând. Fără pașaport, orice plan de plecare în care să fie inclus și Hans iese din discuție.

Ziua următoare vin câțiva clienți dintre cei care fuseseră seara trecută. Nu avem de unde să le dăm banii înapoi. Dacă am reuși să vindem ceva! Nu se întâmplă acest lucru, așa că Hans nu are altă soluție decât să discute cu ei și să le explice că pentru moment nu putem să ne respectăm partea noastră de promisiune. Clienții pleacă nervoși, dar par a fi înțeles. E doar o impresie.

Pe seară, la plecare, deși stăm la câteva minute de mers pe jos, ne decidem să plecăm cu o mașină. Ne suim în ea împreună cu gărzile de corp. Suntem înghesuiți 4 oameni în spate. Plecăm în trombă, într-o altă direcție. În spatele nostru sunt 2 mașini care ne urmăresc. Ne spune asta una din gărzile de corp, care este și șofer în această seară.

Apartamentul în care locuim e singurul loc în care ne simțim întrucâtva în siguranță. Nimeni nu știe unde este, în afară de noi, străinii. Când suntem acolo avem un scurt moment de respiro, în care putem gândi situația la rece. Însă mai putem noi gândi situația detașat în acest moment? Greu de spus, avem senzația că în orice clipă se poate întâmpla ceva care ne poate schimba în mod nefericit cursul vieții. Ne este frică de ce se poate întâmpla, dar ce soluție mai avem acum, pentru a ieși cu bine din toată povestea asta?

Mă aflu pe bancheta din spate a unei mașini care merge cu viteză, într-un Ulan Bator pe care în acest moment îl urăsc cu tot sufletul meu. Șoferul slalomează printre mașini, urmărit de alte două mașini în care se află niște oameni cărora nu le știu intențiile. Nici nu aș vrea să le aflu. Mi-e teamă, cred că am o cădere nervoasă, pentru că îmi repet obsesiv că asta nu mi se întâmplă mie. E doar un coșmar din care o să mă trezesc, cât de curând. Sunt într-un film prost care va avea un final fericit. Nu mi se întâmplă mie. Nu mi se întâmplă mie!

Din fericire, șoferul ne spune la un moment dat că am scăpat de ei. E convins de asta, ne îndreptăm către blocul în care e situat apartamentul. Încep să mă calmez, e important să ajungem acasă! După, trebuie să ne tragem răsuflarea și, mai ales, trebuie să facem planuri de plecare. Îi spun asta lui Hans, și este de acord. Într-un final, și-a dat seama că situația nu mai poate fi controlată. Îmi dau seama că nu am fost singurul căruia i-a fost teamă că seara asta se va sfârși în cel mai prost mod posibil. Îmi vine să-i spun că e cam târziu acum, îmi vine să-i reamintesc că i-am spus să nu vină. Mai are rost să mai spun ceva?

Întrebarea esențială este: cum poate el pleca fără pașaport? Există sau nu vreo soluție? Îl lăsăm aici și plecăm fără el? Vom avea noi inima asta? Dacă-l lăsăm în urmă, are șanse mari să moară. În cel mai bun caz. Am o mie de gânduri care mi se perindă prin minte. Adorm greu, spre dimineață, tot mai convins că nu avem niciun fel de ieșire din această situație.

Noaptea e un sfetnic bun, totuși. A doua zi dimineață, planul e stabilit într-un sfert de oră. Urmează evadarea din Mongolia!

Celula 61 (9)

Suntem cu toţii în şoc. Avocatul ne spune că Poliţia nu are nimic contra lui Hans şi speră să fie eliberat chiar astăzi. Ne spune că este chiar de dorit să se întâmple asta, închisoarea din UB nu e un loc unde să-ţi petreci nici măcar o noapte. Când se face seară ne dăm seama că, pentru Hans, ce s-ar putea întâmpla mai rău, se va întâmpla. Va rămâne în arest pentru cel puţin o noapte.

A. se hotărăşte să plece. Brusc, viaţa lui pare mai importantă decât perspectiva unei partide de sex cu o asiatică. Noi suntem împărţiţi. Avem lungi discuţii în contradictoriu. Totuşi, acum discutăm degeaba, cred eu, trebuie să vedem mai întâi ce se întâmplă cu Hans.

E eliberat după 3 zile. Şi după 2 nopţi petrecute în arest. Îl întreb ce s-a întâmplat acolo, dar nu este dispus să vorbească. Trebuie să fi fost groaznic!

Hans a avut "norocul" de a participa la războiul dintre Marea Britanie şi Argentina. Aşa numitul război al Malvinelor, unul dintre cele mai scurte din istorie. Se înrolase în marină cu doar câteva săptămâni înainte de război. Abia împlinise 18 ani. Alesese marina în urma unui calcul simplu: dacă o să fie vreun conflict armat, flota avea şanse foarte mici să fie implicată. Plus, în zona Americii de Sud, ce s-ar fi putut întâmpla? Avea să fie o decizie proastă, pentru că Argentina s-a gândit să-şi recupereze, în martie 1982, insulele Falkland, obligând astfel Marea Britanie să-şi trimită forţele armate. Care alte forţe decât cele navale? 42 de zile, atât a durat războiul, pentru că în iunie Argentina a capitulat. Niciuna dintre ţări nu a declarat oficial război celeilalte. Asta nu înseamnă că el nu a existat.

Hans s-a aflat pe una dintre navele beligerante. Şi a rămas cu sechele, destul de grave. Odată, pe când eram în Braşov, la hotel, mi-a telefonat şi cu o voce extrem de speriată m-a rugat să vin în camera lui. Am bătut la uşă de vreo câteva ori şi, într-un final, mi-a strigat să intru. Era aşezat pe podea, aproape sub pat, şi tremura de frică. Se uita spre fereastră şi-mi tot repeta să mă duc să verific ce e. Pe fereastra camerei, cineva din parcarea hotelului se juca cu un laser. Când m-am uitat în jos, jocul a încetat. Părerea lui Hans a fost că era un lunetist. Părerea mea a fost că era vreun copil care făcea glume. În acea noapte a dormit în cada din baie. Ştiu, era paranoic.

Experienţa războiului mi-a povestit-o, cândva. Nu şi despre ce a trăit în arestul din UB. Mi-a spus doar că eu nu aş fi rezistat. Posibil.

Deşi este, evident, zdruncinat de ce i s-a întâmplat, încă mai are încredere că situaţia se poate schimba în bine. Se decide să ceară un audit contabil. Tot pentru a demonstra că nu are nimic de ascuns. Dar banii celor care îi doresc înapoi tot nu vrea să-i dea. Oricum, suntem aproape de fundul sacului.

===========================================

Astăzi a venit un grup de clienţi nervoşi. Vreo 15, bărbaţi şi femei. Nu ştiu de unde s-au strâns. Ono îmi spune speriată că ne ameninţă că până nu le dăm banii înapoi, nu vom pleca din birou. Hans ridică din umeri. Nici dacă ne decidem să o facem nu avem banii acolo. Nici în conturi nu cred că am mai rămas cu prea mulţi bani. Se face seară şi acei clienţi stau în dreptul uşii. Încercăm să plecăm, însă sunt prea mulţi. Cu tot cu gărzile noastre de corp, nu reuşim să trecem de ei. E adevărat că Hans le-a spus să nu facă uz de forţă. Ne întoarcem în birou. Clienţii urlă şi fac semne ameninţătoare. Dar, de frica gărzilor de corp, nu fac mai mult decât să spargă un geam de la uşa biroului. Încercăm să discutăm cu ei şi aflăm că nu-i interesează prea tare persoanele noastre, în afara lui Hans. Noi putem pleca, Hans nu.

Hans ne spune să plecăm, se ocupă el de situaţie. Mongolii pleacă aproape toţi, în afară de Ono, Khulan şi gărzile de corp, normal. Dintre străini, rămânem toţi câţi mai suntem. Adică L. şi cu mine. Să plecăm, unde? Hans se tot chinuie să sune pe cineva. Aflu în acel moment că orice englez aflat în pericol, oriunde în lume, are la dispoziţie un număr de urgenţă la care poate suna. Dacă are de unde, bineînţeles. La capătul celălalt al firului sunt oameni din serviciile secrete, care vor face tot ce le stă în putinţă pentru a le da o mână de ajutor. În jumătate de oră vine un tip cu păr alb, însoţit de 3 mongoli impunători.

Urmează o noapte lungă în care tipul cu păr alb, împreună cu Hans, poartă negocieri cu acei clienţi. În cele din urmă, se înţeleg să plece, cu condiţia ca a doua zi să le fie restituiţi banii tuturor. Ştiu încă de pe acum că asta e puţin probabil să se întâmple. Acea persoană, voi afla mai târziu, este însuşi ambasadorul Marii Britanii în Mongolia!

Îmi dau seama acum cât de important a fost acest amănunt. În ziua de azi, nu mi s-ar mai părea un fapt ieşit din comun ca o persoană atât de importantă din cadrul unei ambasade să se implice direct, deşi am oareşce îndoieli legate de ce ar face diplomaţii români. În acel moment, însă, mi-a dat senzaţia că Hans are relaţii la nivel înalt şi mi-a adus o oarecare linişte. Copil prost ce eram!