Dragoste Quotes

“În definitiv, ce e dragostea decât o taină pe care o ascund îndrăgostiţii şi o poartă în umbră, de frica luminii? Îndată, ce taina se dă pe faţă, dragostea veştejeste, îşi pierde frăgezimea, vraja devine ceva obişnuit, de toate zilele.”
― Mihail Drumeş, Invitaţia la vals

“Şi a găsit-o printre miile de oameni indiferenţi. I-a zărit mai întâi ochii verzi cu luminile calde si moi. S-a cutremurat până în temeliile fiinţei lui, ca şi când i s-ar fi lămurit fulgerător toate misterele vieţii. Apoi li s-au încrucişat privirile şi din uimirea ei a înţeles că şi ea l-a recunoscut, deşi nu l-a mai văzut niciodată.”
― Liviu Rebreanu, Adam și Eva

“În mine se mai vorbeşte şi astăzi despre tine.”
― Lucian Blaga

“Bărbatul, datorită eului său aşa-zis "superior", se dă dragostei cu prudenţă, păstrând rezerve pentru sine, de aceea îşi păstrează măcar parţial echilibrul. Pe când noi, femeile, când iubim, ne dăm integral, mistuindu-ne în aşa fel, încât nu ne rămâne decât umbra celor ce am fost.”
― Mihail Drumeş, Invitaţia la vals

“Cine vrea să explice totul prin cuvinte ajunge curând să nu poată explica nimic! Sufletul n-are nevoie de cuvinte pentru a înţelege.”
― Liviu Rebreanu, Adam și Eva

“Stimată dragoste, în care nebunie nu ne faci tu să găsim plăceri?”
― Mihail Drumeş, Invitaţia la vals

“... Oricît de întuneric ar fi fost, ea îl zărea, pentru că atunci cînd nu mai văd ochii, vede sufletul...”
― Ion Druță, Frunze de dor

“Atunci am înțeles că nimic nu durează în suflet, că cea mai verificată încredere poate fi anulată de un singur gest, că cele mai sincere posesiuni nu dovedesc niciodată nimic, căci și sinceritatea poate fi repetată, cu altul, cu alții, că, în sfârșit, totul se uită sau se poate uita.”
― Mircea Eliade, Maitreyi

“De altfel, aleşii dragostei absoulte sunt excepţii tot atât de rare ca şi geniile.”
― Mihail Drumeş, Invitaţia la vals

“...şi nu ştiu dacă o femeie îndrăgostită raţionează vreodată cu creierul.”
― Mihail Drumeş, Invitaţia la vals

“Vai, visele celea ale tinereţii, visele primei iubiri, cum vin ele, ca apele de primăvară şi te fură, şi te învăluie, şi te duc la adînc, atît de adînc, încît, la un moment dat, ele devin esenţa vieţii tale, şi dacă ţi s-ar cere: visele sau viaţa, eşti gata să declari - de-mi luaţi visele, luaţi-mi şi viaţa...”
― Ion Druță, Frunze de dor

“El mi-a dat tot ce a avut, dintr-o dată, şi când inima i s-a golit, a plecat. E un risipitor.”
― Radu Tudoran, Fiul risipitor

“Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.”
― Nichita Stănescu

“Condiţia dragostei este să caute, nu să descopere, să vrea să ştie, fără să afle, să fie ritmul unei continue mişcări spre un orizont mereu văzut, dar mereu îndepărtat. Mai mult decât curiozitate: nostalgie.”
― Ionel Teodoreanu, Lorelei

“După un timp, s-a furişat pe poarta inimilor noastre fiinţa unui vals făcut numai din farmec şi nostalgie.”
― Mihail Drumeş, Invitaţia la vals

“Dragostea e nostalgia de ceva necunoscut în care presimţi frumuseţe...”
― Ionel Teodoreanu, La Medeleni [vol. 1-3]

“I-a privit în treacăt - numai o clipă, - dar a înţeles că tot ce-a avut mai scump în viaţă, a schimbat pe aceşti doi ochi căprui. Şi pămîntul, şi păpuşoii, şi mînjii, şi iarba. Biruiseră aceşti doi ochi.”
― Ion Druță, Frunze de dor

“Maitreyi continuă totuşi cu o simplitate care începu să mă cucerească. Vorbea apei, vorbea cerului cu stele, pădurii, pămîntului. Îşi sprijini bine în iarbă pumnii purtînd inelul şi făgădui: ― Mă leg pe tine, pămîntule, că eu voi fi a lui Allan, şi a nimănui altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta eu venirea, şi cum îţi sunt ţie razele, aşa va fi trupul lui mie. Mă leg în faţa ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, şi tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pămînt, tu nu mă minţi, maica mea. Dacă mă simţi aproape, cum te simt eu acum, şi cu mîna şi cu inelul, întăreşte-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viaţă de rod şi de joc să-i dau. Să fie viaţa noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrăţişarea noastră ca cea dinţii zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Şi cum tu niciodată nu oboseşti, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, şi tu, maică, mi l-ai adus aproape. ”
― Mircea Eliade

“Dragostea este cea mai frumoasă dintre șanse.”
― Marie-Anne Desmarest

“O, soare balcanic, revărsat peste văile şi dealurile moldave, o, acele iubiriscurte, scînteietoare, istovitoare, cît de mult aduceţi voi în scurta noastră trecere pe acest pămînt, şi cît de mult luaţi cu voi pentru a nu le mai întoarce niciodată...”
― Ion Druță, Frunze de dor

“Am început să plâng, ştiind într-un final adevărul: dragostea era singurul adversar al morţii. singurul lucru îndeajuns de puternic să se lupte cu prinsoarea disperată a acesteia.”
― Anna Carey, Eve

“Inimile reci nu pot da nici o fărâmă de dragoste.”
― Adrian Rogoz, Inima de Ciuta

“Ştia că, pentru a domina pe altul, este nevoie de un singur lucru: să te domini pe tine însuţi. Nu exista nimic mai necruţător decât iubirea; cel ce îşi pierdea libertatea afectivă îl pierdea şi pe acela căruia i-o sacrificase. Cel ce se dăruia devenea dependent. Toate dorinţele nevinovate erau doar o amăgire, o capcană. Trebuia să fii mereu în gardă.”
― Erich Maria Remarque, Gam

“Să fiu oare îndrăgostit? Sau indrăgostit de ideea de a fi îndrăgostit? O țin în braţe, așa cum ții un fulg în palmă, convins că se va topi în următoarele secunde, că frumusețea îi va pieri, că se va scurge printre degete şi se va evapora. Devin conștient de unicitatea, fragilitatea și irepetabilitatea momentului. Nu sărutul în sine este irepetabil. Poți săruta aceleași buze de nenumărate ori, în zile sau anotimpuri diferite. Dar setea de buzele persoanei iubite, felul în care ne ținem îmbrăţişați sunt irepetabile.”
― Mugur Ioniță, Scrie-mi!

“Nu suntem niciodată mulțumiți cu statutul unei relaţii, vrem mai mult, vrem să evolueze. Vrem să iubim, suntem făcuți să iubim. Da, putem fi indivizi rezonabili şi fără iubire - muncim, ne plătim facturile și mergem în concedii in țări exotice. Însă doar funcționăm și umplem spații sociale, nu trăim. Pe de o parte, mă întreb ce am făcut în ultimii ani, cum am putut trăi fără să iubesc, pe de alta, mă felicit că mi-am păstrat întreaga rezervă de iubire pentru ea.”
― Mugur Ioniță, Scrie-mi!

“Doar dragostea mai poate să rimeze
Când zilele se-ntorc din timp
În curse lungi pe-un contratimp
De griji ciobind în metereze.”
― Simona Prilogan, Visarile dintre castani

“M-am întors și m-am uitat la scoarța cireșului. Aflasem de la străbunicul meu, tâmplarul, că din lemnul acela se făcea o mobilă de preț, că înăuntrul acelui lemn erau desene și povești întortocheate, inele, hărți secrete, semne ale unor lumi dispărute. Mi-a zis că, dacă voi fi cuminte, avea să-mi facă o masă de cireș, pe care să o folosesc toată viața, să fie masa mea, să mănânc pe ea și mai ales să învăț la masa aceea. Avea să conțină întregul meu destin, dar atât de misterios reprezentat, încât nu aveam să-l pot înțelege dinainte. Tot ce se întâmplă cu noi, tot ce facem, e scris dinainte, dar noi nu știm. E o carte mare, pe care unii popi mint că o pot deschide, dar nu pot, pentru că nu o au, ei o confundă cu Biblia. Și acolo sunt scrise multe și poți citi printre rânduri, dar adevărul fiecăruia nu e acolo. Fiecare om are un adevăr al său, să știi de la mine, așa mi-a zis. Un singur adevăr, cu care, dacă știi ce să faci, ajungi departe. Tu ești un copil bun, ai putea să ajungi departe, tare departe. Să treci doar pe aici și să aprinzi o lumânare la mormintele noastre, dar rar de tot, pentru că vei veni din lumile tale îndepărtate. Dacă vei avea timp, îmi vei povesti câte ceva când vii, că ascultă și morții, să știi. Stau acolo și ascultă, carnea, oasele, ce mai rămâne din ei, le place să-i bagi în seamă.”
― Ovidiu Baron, Zăpadă pe umerii Adelinei

“Domnul învățător Mina îmi era vecin. Soția sa era tot învățătoare. Unul din stâlpii gardului dintre noi era de fapt o salcie tăiată, din trunchiul căreia răsăreau în fiecare an lăstari noi, retezați periodic. Pe trunchiul acela apăreau uneori bomboane sau tablete de ciocolată, ca și cum ar fi crescut acolo peste noapte. Cei doi învățători nu aveau copii și noi nu am devenit niciodată copiii lor. Aproape că nu am vorbit cu ei și nu au vorbit cu noi. Dar dulciurile consolidau o legătură începută pe furiș. Mi-a părut rău când a murit. Doamna i-a supraviețuit foarte puțin, la fel sora ei, care locuia în casa următoare. Bătrânele rămase singure erau considerate de multă lume vrăjitoare, mai ales dacă dețineau capre sau pisici, dar și dacă nu dețineau. De cele mai multe ori referirile la ele erau legate de uneltiri obscure, moșteniri neclare, copii nenăscuți, iar întrebarea cea mai frecventă era dacă baba aia mai trăiește.”
― Ovidiu Baron, Zăpadă pe umerii Adelinei

“Am încercat să-i explic că aşa o numeam noi, că era un loc secret, apoi i-am spus că Adelina a fost foarte curajoasă, pentru că acolo începe pădurea, că e plin de animale şi că e foarte posibil să mai umble noaptea şi uriaşi, că eu nu credeam să fi murit toți. Îi explicam despre spărtura din drum şi despre pâini, dar devenea din ce în ce mai nervos, vedeam că nu mai are răbdare, că i se părea fie că-mi bat joc de el, fie că o luasem razna, dar simțeam nevoia să vorbesc, să aduc alte şi alte explicații şi i-am zis de mai multe ori că era adevărat, că mă urmărise un uriaş chiar noaptea trecută şi că era bine că o găsisem şi o adusesem acasă, că pericolul să fie răpită de uriaşul ăla şi dusă în adâncul pădurii fusese real...
Omul se uita la mine cu gura căscată. Două şanțuri adânci îi apăruseră pe frunte, iar tâmplele îi zvâcneau să se spargă.”
― Ovidiu Baron, Zăpadă pe umerii Adelinei

“Mă sună să-mi spună că a plecat. Mai demult mă temeam de fiecare plecare, eram îngrozit că avea să fie ultima, că avea să mă părăsească. Treptat am învățat să jonglez cu aşteptarea, iar prezența ei era tot mai pregnantă în mine şi în jurul meu, chiar dacă era fizic departe. Îi plăceau drumurile, adeseori făcea poze din maşină, avea o colecție uriaşă. Unele erau poze mişcate, părea că natura invada şoseaua, alteori drumul însuşi părea să fugă într-o parte, ca oamenii care se feresc să-i prinzi în fotografii.
Îi place să plece, fie că pregăteşte totul meticulos, fie că face asta spontan. Se urcă în maşină, face o rezervare sau sună pe cineva apropiat şi cere să fie găzduită. Îmi trimite poze cu copaci, ogoare arate, nori, ziduri, câini, orice. Îmi spune că nu se poate sătura de frumusețea lumii şi o cred. Îmi spune că înnoptează la o prietenă şi o cred. Îmi spune că mă înşală şi o cred. Îmi spune că mă minte. Tot timpul o cred, nu există nimic din ce spune ea care să nu fie adevărat. Ima este adevărul.”
― Ovidiu Baron, Zăpadă pe umerii Adelinei