Lavinia's Reviews > Lost Time: Lectures on Proust in a Soviet Prison Camp

După cum spune și titlul, cartea conține o serie de mini-conferințe despre Proust și opera lui, ținute de către Czapski (pictor și scriitor polonez) într-un lagăr sovietic, în 194-1941. Pentru a-și omorî cumva timpul, dar și pentru a nu se tîmpi cu desăvîrșire, prizonierii polonezi din lagărul de concentrare de la Griazowietz încep să își țină unii altora conferințe pe diferite teme: artă, literatură, arhitectură etc., după interesul și priceperea fiecăruia. Czapski, un tip cult, educat și trăit atît în Rusia cît și în Franța, vorbitor de mai multe limbi străine, avînd atunci în jur de 40 de ani, era nu doar foarte versat în artă, dar și în opera proustiană, pe care o citise și răscitise, așa încît era capabil să recite pasaje întregi pe de rost. A ajuns la Paris cu cîțiva ani după moartea lui Proust, dar a ajuns să îi cunoască pe mulți dintre apropiații lui și apucase să citească mult din tot ce se scrisese despre Proust pînă atunci.

Ce impresionează la cărticica asta:

- evident, faptul că există. S-au păstrat din lagăr notițele și diagramele lui Czapski pe care le-a făcut înainte de a ține discursurile (notițele sînt în poloneză, dar conferințele au fost direct în franceză). Ulterior, doi dintre colegii de lagăr au transcris aceste discursuri, pe care Czapski le-a dictat din nou, după notițe.

- în zilele noastre, la 100 de ani de la moartea lui Proust, știm, pentru că s-a scris enorm despre el și munca lui, o mulțime de lucruri, interpretări și puneri în context. Însă în 1940, la nici 20 de ani de la moartea lui, faptul că Czapski reușește să sintetizeze atît de bine munca lui Proust, să îi ofere un foarte larg context cultural (atinge multe aspecte, de la literatură și filozofie, la pictură și muzică) e un lucru remarcabil. Bineînțeles, în lagăr nu a avut acces la nici o carte, așa că tot ce spune e din memorie, și își cere el însuși scuze pentru micile inexactități, care sînt oricum explicate de traducător.

Cartea e o mică bijuterie a rezistenței prin artă, un exemplu perfect al memoriei involuntare pe care Proust însuși a promovat-o intens.

Cred că poate funcționa perfect și ca introducere în opera lui (urăsc să folosesc cuvîntul ăsta cu reminiscențe triste de la orele de română, dar în contextul ăsta mi se pare că se potrivește perfect).