in gest suprem de multumire

 
Ca sunt  castani, frasini, ulmi, salcami, brazi, stejari sau tei,  ca  se incumeta sa-si inalte fruntile  pe semete  piscuri de munti, pe dealuri molcome , in vai sau  ograzi, la margine de sat sau  pe langa  luminate ferestre, copacii- arborii, cum ii place unui prieten sa-i numeasca- isi unesc, parca, eterna lor  ruga, privind  mereu catre cer.

In semn de multumire.

Vin din adancuri.

Tasnesc  din nimic.
Ii ploua, ii ninge, ii mangaie vantul, alteori ii indoiaie, plesnindu-le  in ropot obrajii,  ii rasfata  soarele si roua, unii   isi pierd , cu fiecare toamna, podoaba  de verde, vorbesc in soapte doar de ei stiute, plang, se framanta, zambesc in siraguri de flori...

Mereu cu ochii atintiti catre cer.
 Intr-un gest dumnezeiesc de a-l uni cu pamantul.

Au inflorit teii!
Te imbata parfumul  lor, cules  in fluturari vaporoase, risipit generos , mai apoi, in  stropi de candoare printre  rasfirate buchete  de aur nestins!

in pacea inserarii

Adieri dulcege se strecoara printre ierburi.

 Ascuns doar el stie pe unde ,nestingherit,  cucul isi strga numele. Cine -a zis ca inca de acum cateva saptamani trebuia sa-si protejeze vocea pentru anul care va veni?

Tremura trista frunza de visin..ce vara nemiloasa, ce ploi usturatoare..

altadata, din bogatia frunzisului proaspat radeau in soare zemosi  obraji dolofani , mustind de sanatate.
 In locul lor,  se ivesc  bumbisori galbui, palizi de  suferinta, agatandu-se   tremuratori de crengile firave.

Undeva, in zare, muntii cata spre cer.

Obosita  de prea marea  truda, ziua isi scalda  valuritul  crestet albastru in mangaierea  multicolora a crepusculului.